Traducere neoficială a variantei franceze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A DOUA
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
cererii nr. 60115/00
depusă de Gheorghe AMIHALACHIOAIE
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Doua), întrunită la 23 aprilie 2002, în cadrul unei camere compuse din
DlJ.-P. Costa, Preşedinte,
DlL. Loucaides,
DlC. Bîrsan,
DlK. Jungwiert,
DlV. Butkevych,
DnaW. Thomassen,
DlS. Pavlovschi, judecători,
şi dna S. Dollé, Grefier al Secţiunii,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 14 iulie 2000 şi înregistrată la 22 august 2000,
Având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate în răspuns de către reclamant,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamantul este cetăţean al Republicii Moldova, născut în 1949, care locuieşte în Chişinău (Moldova). El este reprezentat în faţa Curţii de dl Radu Panţîru, avocat din Chişinău.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, aşa precum ele au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
Fiind avocat, reclamantul este preşedintele Uniunii Avocaţilor din Moldova.
La 9 septembrie 1999, a intrat în vigoare Legea nr. 395-XIV cu privire la avocatură. Ea prevedea, printre altele, obligaţia tuturor avocaţilor care profesau în Republica Moldova să fie membri ai Uniunii Avocaţilor, formată din toţi avocaţii înscrişi în birourile de avocaţi din întreaga ţară.
În privinţa acestei legi, un grup de deputaţi şi avocatul parlamentar din Republica Moldova au sesizat Curtea Constituţională printr-o sesizare de neconstituţionalitate, invocând că afilierea obligatorie a avocaţilor la această uniune era contrară dreptului la libertatea de asociere garantat de Constituţia Republicii Moldova.
După ce a obţinut, printre altele, avizul Uniunii Avocaţilor, care considera că legea era conformă Constituţiei, la 15 februarie 2000, Curtea Constituţională a pronunţat o hotărâre prin care a declarat neconstituţionale prevederile legale cu privire la afilierea obligatorie a avocaţilor la Uniunea Avocaţilor din Republica Moldova.
Într-o convorbire telefonică cu A.M., jurnalist la ziarul Экономическое oбозрение, reclamantul a criticat hotărârea Curţii Constituţionale.
În ediţia din februarie 2000 a ziarului Экономическое oбозрение, A.M. a publicat un articol despre polemica declanşată în rândul avocaţilor de hotărârea din 15 februarie 2000 a Curţii Constituţionale. Printre altele, jurnalistul s-a referit la convorbirea telefonică pe care a avut-o cu reclamantul în următorii termeni:
„(...) După ce hotărârea Curţii Constituţionale a fost făcută publică, ziarul Экономическое oбозрение a adresat câteva întrebări preşedintelui Uniunii Avocaţilor, dlui Gheorghe Amihalachioaie. Probabil din această cauză comentariile sale au fost pline de emoţii:
„Din cauza hotărârii Curţii Constituţionale, se va instala o anarhie completă în organizarea profesiei de avocat - a spus dl Amihalachioaie. Veţi vedea ce se va întâmpla într-un an de zile. Începând cu această zi, nu mai există un sistem unic de organizare a profesiei şi niciun stat unitar. Noi ne-am obişnuit cu acest lucru - este mult mai uşor de a trăi şi lucra în haos. Impozitele nu se achită, nu există un control şi, prin urmare, nici etică, nici disciplină şi nici responsabilitate.
În lumina celor spuse, se pune întrebarea: Curtea Constituţională, este oare ea constituţională? În anul 1990, Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat Principiile de bază cu privire la rolul avocaţilor, garantate perfect în legea noastră. Peste tot în lume, profesia de avocat este independentă, pe când în Republica Moldova ea este subordonată puterii executive, adică Ministerului Justiţiei. Acest lucru reprezintă o încălcare gravă a principiilor democratice fundamentale.
Curtea Constituţională nu a luat în consideraţie exemplele specifice din jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg invocate în avizul prezentat de Uniunea Avocaţilor. Probabil judecătorii Curţii Constituţionale nu consideră Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind o autoritate. Trebuie să prezum oare faptul că ei au obţinut mai multă experienţă în cinci ani decât judecătorii de la Strasbourg în cincizeci de ani? Cu certitudine, noi vom informa Consiliul Europei că Republica Moldova nu respectă jurisprudenţa şi exigenţele Curţii Europene a Drepturilor Omului.”
Conform termenilor folosiţi de dl Amihalachioaie, printre jurişti, avocaţii au fost consideraţi întotdeauna ca fiind o categorie superioară: „Cu toate acestea, chiar şi după hotărârea Curţii Constituţionale, corpul avocaţilor rămâne o putere.” (...)”.
Prin scrisoarea sa din 18 februarie 2000, Preşedintele Curţii Constituţionale a informat reclamantul că, ţinând cont de afirmaţiile sale făcute în ziarul Экономическое oбозрение, poate apărea întrebarea cu privire la o posibilă lipsă de respect faţă de această instanţă, în sensul articolului 82 § 1 (e) al Codului jurisdicţiei constituţionale şi i-a solicitat să prezinte explicaţii scrise cu privire la acest subiect în termen de zece zile.
La 28 februarie 2000, reclamantul a prezentat explicaţiile solicitate. El a declarat că a aflat despre publicarea afirmaţiilor sale din scrisoarea din 18 februarie 2000 pe care Curtea Constituţională i-a adresat-o şi a confirmat faptul că a avut o lungă conversaţie telefonică cu jurnalistul A.M. pe marginea hotărârii din 15 februarie 2000. Totodată, el a subliniat că afirmaţiile sale au fost denaturate şi scoase dintr-un context mult mai larg. El a adăugat că dacă A.M. i-ar fi prezentat articolul înainte de publicare, el ar fi verificat, în mod riguros, felul în care propriile sale afirmaţii au fost prezentate şi şi-ar fi asumat întreaga responsabilitate pentru ele.
La 6 martie 2000, Curtea Constituţională a adoptat, în baza articolelor 81 şi 82 ale Codului jurisdicţiei constituţionale, o decizie prin care i-a aplicat reclamantului o amendă administrativă în mărime de douăzeci salarii minime lunare, adică 360 lei moldoveneşti.
Curtea Constituţională a constatat că în interviul sus-menţionat, reclamantul a declarat că, „din cauza hotărârii Curţii Constituţionale se va instala o anarhie completă în organizarea profesiei de avocat”, că, în acest context, „se pune întrebarea dacă însăşi hotărârea Curţii Constituţionale este conformă Constituţiei” şi că, „pentru judecătorii Curţii Constituţionale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este o autoritate”. Ea a considerat că aceste afirmaţii demonstrau o lipsă de respect a reclamantului faţă de Curtea Constituţională şi hotărârea acesteia.
Decizia Curţii Constituţionale fiind irevocabilă, reclamantul a plătit, la 7 iulie 2000, suma de 360 de lei.
B. Dreptul intern relevant
Prevederile relevante ale Codului jurisdicţiei constituţionale sunt următoarele:
Articolul 81 § 1
„Pentru a apăra demnitatea judecătorilor Curţii Constituţionale, a participanţilor la proces şi pentru a asigura condiţiile de exercitare a jurisdicţiei constituţionale, Curtea este în drept să ia măsurile prevăzute la articolul 82”.
Articolul 82
„(1) În vederea asigurării exercitării jurisdicţiei constituţionale, se prevede răspundere administrativă, sub formă de amendă de până la 25 salarii minime, pentru:
(a) declaraţii neconstituţionale, indiferent de modul lor de exprimare;
(b) imixtiune în activitatea procedurală a judecătorilor Curţii Constituţionale, încercare de a exercita influenţă asupra lor prin metode neprocedurale;
(c) neîndeplinire nemotivată, în modul şi în termenii stabiliţi, a cerinţelor judecătorilor Curţii, neexecutare a hotărârilor şi avizelor Curţii;
(d) încălcare a jurământului judiciar;
(e) manifestare a lipsei de respect faţă de Curtea Constituţională prin nesocotirea dispoziţiilor date de preşedintele şedinţei, prin încălcare a ordinii în şedinţă, precum şi săvârşirea altor fapte care denotă desconsiderare vădită faţă de Curte, de procedura jurisdicţiei constituţionale. (...)”.
Articolul 4 al Legii presei, nr. 243-XIII din 26 octombrie 1994, prevede următoarele:
„Publicaţiile periodice (...) publică, potrivit aprecierilor proprii, orice fel de materiale şi informaţii, ţinând cont de faptul că exerciţiul acestor libertăţi ce comportă datorii şi responsabilităţi este supus unor formalităţi, condiţii, restrângeri şi unor sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea crimei, ocrotirea sănătăţii, protecţia moralei, protecţia reputaţiei sau apărarea drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare.”
PRETENŢII
1. Invocând articolul 10 al Convenţiei, reclamantul pretinde că decizia din 6 martie 2000 reprezintă o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare.
2. Reclamantul pretinde lipsa, în legislaţia Republicii Moldova, a unui recurs efectiv pentru a contesta sancţiunea impusă de Curtea Constituţională. El pretinde violarea articolului 13 al Convenţiei, deoarece nu dispune de niciun recurs efectiv împotriva încălcării dreptului său la libertatea de exprimare.
ÎN DREPT
1. Reclamantul pretinde încălcarea libertăţii sale de exprimare ca urmare a deciziei din 6 martie 2000 a Curţii Constituţionale. El invocă articolul 10 al Convenţiei, care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (...)
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.
Cu privire la obiecţia Guvernului
Guvernul invocă, în primul rând, obiecţia cu privire la neepuizarea căilor de recurs interne. El declară că, în măsura în care reclamantul pretinde că afirmaţiile sale au fost publicate în mod eronat şi rupte din context, articolul 4 al Legii presei, nr. 243 din 26 octombrie 1994, îi dă dreptul de a depune o acţiune în judecată pentru a cere ziarului Экономическое oбозрение să publice o dezminţire. În baza unei astfel de dezminţiri, el ar fi putut în continuare solicita instanţei judecătoreşti restituirea sumei amenzii.
Reclamantul pretinde că legislaţia Republicii Moldova nu conţine nicio prevedere care i-ar permite să obţină condamnarea ziarului pentru publicarea afirmaţiilor scoase din contextul lor, cu excepţia cazului când o astfel de publicaţie ar aduce atingere onoarei şi demnităţii sale. Articolul 4 al Legii presei prevede, în mod cert, limitele pe care mass-media nu trebuie să le depăşească, însă nu prevede nicio sancţiune sau cale de recurs în caz de nerespectare a acestor obligaţii.
Curtea aminteşte că articolul 35 § 1 al Convenţiei cere epuizarea doar a recursurilor, în mod normal, accesibile, adică a recursurilor a căror existenţă este suficient de certă atât în teorie, cât şi în practică (a se vedea, Aksoy c. Turquie, hotărâre din 18 decembrie 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-VI, p. 2277, § 52). În această cauză, Curtea constată că Guvernul a menţionat pur şi simplu posibilitatea reclamantului de a cere restituirea sumei amenzii, după ce, în prealabil, ar fi obţinut publicarea unei dezminţiri. Totuşi, Guvernul nu a precizat în virtutea căror prevederi legale reclamantul ar fi putut obţine restituirea amenzii şi nici nu a prezentat exemple din jurisprudenţă în acest sens.
În aceste circumstanţe, Curtea consideră că obiecţia de neepuizare a căilor de recurs interne nu poate fi acceptată.
Cu privire la fond
Guvernul admite că amenda impusă reclamantului ca rezultat al criticii sale aduse hotărârii din 15 februarie 2000 reprezintă o ingerinţă în dreptul său la libertatea de exprimare, dar consideră că această ingerinţă răspunde exigenţelor paragrafului 2 al articolului 10. Ingerinţa este prevăzută de Codul jurisdicţiei constituţionale, publicat în Monitorul Oficial, mai exact de articolele 81 şi 82 ale acestui cod, şi urmăreşte scopul de a garanta autoritatea şi imparţialitatea Curţii Constituţionale. Această ingerinţă era necesară într-o societate democratică, reclamantul depăşind limitele criticii admisibile, ţinând cont de obligaţiile şi îndatoririle sale speciale determinate de statutul său de avocat.
Reclamantul susţine că măsura luată în privinţa sa nu era prevăzută de lege, deoarece articolul 82 al Codului jurisdicţiei constituţionale nu defineşte cu destulă precizie faptele susceptibile să fie sancţionate. În special, din prevederile articolului 82 nu rezultă dacă sunt susceptibile de a fi sancţionate doar faptele comise în timpul unei şedinţe a Curţii Constituţionale sau şi cele comise în afara ei. Reclamantul afirmă că, în orice caz, sancţiunea adoptată în privinţa sa nu era „necesară într-o societate democratică”. El nu a criticat Curtea Constituţională sau judecătorii săi în general, dar în cadrul unei largi dezbateri referitoare la organizarea profesiei de avocat, el a dezaprobat hotărârea luată de această curte.
Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părţilor, că această pretenţie ridică întrebări serioase de fapt şi de drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu de examinare a cererii, dar care necesită o examinare în fond; prin urmare, nu există temei pentru declararea acestei pretenţii ca vădit nefondate, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Niciun alt temei de inadmisibilitate nu a fost invocat.
2. Reclamantul pretinde violarea articolului 13 al Convenţiei ca urmare a lipsei recursului împotriva hotărârii Curţii Constituţionale.
Guvernul consideră că în lipsa unei violări a articolului 10, reclamantul nu poate invoca articolul 13 al Convenţiei. În orice caz, deoarece Curtea Constituţională este singura autoritate constituţională, este de înţeles faptul că nu există o cale de recurs împotriva hotărârilor acestei jurisdicţii. Având în vedere aceste elemente, precum şi marja de apreciere a statelor pentru a se conforma exigenţelor articolului 13, Guvernul consideră că pretenţia înaintată în temeiul acestui articol este vădit nefondată.
Reclamantul susţine că lipsa unei căi de recurs împotriva unei hotărâri a Curţii Constituţionale, care aduce atingere dreptului său la libertatea de exprimare, este contrară articolului 13 al Convenţiei.
Curtea reaminteşte că articolul 13 recunoaşte fiecărei persoane, ale cărei drepturi şi obligaţii recunoscute de Convenţie au fost încălcate, dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale.
În această cauză, ea notează că pretenţia reclamantului este îndreptată împotriva hotărârii Curţii Constituţionale, unica jurisdicţie constituţională în sistemul de drept al Republicii Moldova.
Curtea consideră că deoarece se pretinde, ca şi în această cauză, că încălcarea unui drept recunoscut de Convenţie a fost comisă de către cea mai înaltă jurisdicţie din ordinea juridică internă, aplicarea articolului 13 este supus unei limitări implicite (a se vedea, mutatis mutandis, Crociani et autres c. Italie, déc. 18.12.1980, D.R 22, pp. 147, 183). Prin urmare, pretenţia reclamantului trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în sensul articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
Din aceste motive, Curtea,
Declară, cu majoritate de voturi, admisibilă, fără a prejudeca fondul, pretenţia reclamantului cu privire la încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare;
Declară, în unanimitate, inadmisibil restul pretenţiilor.
S. Dollé J.-P. costa
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy