©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
Cererile nr. 31140/04 şi 43837/07
ANTAL şi MEZEA împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 11 septembrie 2012 într-o cameră compusă din Egbert Myjer, preşedinte, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
Având în vedere cererile menţionate anterior, introduse la 9 august 2004 şi 8 noiembrie 2005,
având în vedere observaţiile formulate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamanţi,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Cererea nr. 31140/04 a fost formulată de Norbert Cristian Antal (primul reclamant), la 9 august 2004. Acesta este cetăţean român, s-a născut în 1978 şi locuieşte în Pecica.
2. Cererea nr. 43837/04 a fost formulată de Radu Cristian Mezea (al doilea reclamant), la 10 noiembrie 2004. Acesta este cetăţean român, s-a născut în 1978 şi locuieşte în Arad. Este reprezentat în faţa Curţii de Anca Iulia Dobos, avocat în Arad.
Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
4. Guvernul a contestat examinarea cererii de către un comitet. După ce a analizat argumentele Guvernului, Curtea consideră că trebuie respinse.
A. Circumstanţele cauzei
5. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamanţi, pot fi rezumate astfel.
6. La o dată neprecizată, a fost iniţiată o anchetă împotriva reclamanţilor bănuiţi că ar fi săvârşit infracţiunea de trafic de droguri. În timpul anchetei, între 21 ianuarie şi 4 martie 2002, parchetul a înregistrat convorbirile telefonice ale reclamanţilor.
7. Prin două ordonanţe din 5 şi 6 martie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara i-a plasat pe reclamanţi în arest provizoriu, măsură care a fost prelungită la fiecare treizeci de zile de Tribunalul Arad.
8. La 26 aprilie 2002, materialul de urmărire penală i-a fost prezentat primului reclamant, care a fost informat de interceptarea conversaţiilor telefonice.
9. În baza rechizitoriului din 29 aprilie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a dispus trimiterea în judecată a primului reclamant sub acuzaţia de trafic internaţional de droguri şi a celui de-al doilea reclamant sub acuzaţia de trafic de droguri şi deţinere de droguri în vederea consumului propriu. Pentru a dispune trimiterea în judecată, parchetul s-a bazat, printre alte probe, pe transcrierea înregistrărilor conversaţiilor telefonice ale reclamanţilor.
10. După o primă casare în recurs cu trimitere spre rejudecare, prin încheierea din 3 octombrie 2003, tribunalul a respins înregistrările conversaţiilor telefonice ale reclamanţilor ca probe la dosar, pe motiv că acestea nu fuseseră realizate cu respectarea Codului de procedură penală.
11. Prin hotărârea din 7 octombrie 2003, tribunalul l-a condamnat pe primul reclamant la executarea unei pedepse de şapte ani de închisoare pentru trafic de droguri, iar pe al doilea reclamant la executarea unei pedepse de trei ani de închisoare pentru infracţiunile prezentate în rechizitoriu.
12. Reclamanţii şi parchetul au formulat apel. Prin hotărârea din 22 ianuarie 2004, Curtea de Apel Timişoara a respins apelurile reclamanţilor şi a admis apelul parchetului. După ce a reţinut caracterul de reţea organizată al activităţii reclamanţilor şi după ce a hotărât că, în speţă, nu puteau fi acordate circumstanţe atenuante, curtea de apel l-a condamnat pe primul reclamant la 13 ani de închisoare, iar pe al doilea reclamant la 10 ani de închisoare pentru infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată.
13. Reclamanţii au formulat recurs împotriva acestei hotărâri, reiterând o parte din motivele de apel. Prin hotărârea definitivă din 17 iunie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul şi a confirmat temeinicia hotărârii curţii de apel. Aceasta a arătat că transcrierile înregistrărilor conversaţiilor telefonice nu au fost luate în considerare de instanţele naţionale pentru stabilirea vinovăţiei reclamanţilor.
14. La 6 noiembrie 2006, cel de-al doilea reclamant a fost graţiat şi pus în libertate.
B. Dreptul intern relevant
Prevederile relevante ale Codului de procedură penală cu privire la ascultările telefonice, aşa cum erau redactate la momentul comiterii faptelor, înainte de modificare prin Legea nr. 281/2003, precum şi după modificare, sunt descrise în hotărârea Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (nr. 71525/01, pct. 44 şi urm., 26 aprilie 2007).
Capete de cerere
16. Reclamanţii denunţă mai multe aspecte legate de arestarea provizorie pe care le consideră contrarii art. 5 § 1, 2 şi 3 din convenţie.
17. Invocând art. 6 § 1 şi 2 din convenţie, aceştia se plâng că instanţele naţionale, când au pronunţat hotărârile, nu au luat în considerare probele apărării şi au reţinut versiunea faptelor aşa cum au fost prezentate de parchet în rechizitoriu. Aceştia citează, de asemenea, art. 6 § 3 a), b), c) şi d) din convenţie.
18. Invocând art. 8 din convenţie, aceştia pretind că situaţia de fapt a fost stabilită în baza interceptării conversaţiilor telefonice, dispusă de procuror cu nerespectarea legii, fără oferirea de garanţii pentru protecţia vieţii lor private. Totodată, aceştia mai susţin că transcrierile acestor înregistrări ilegale au fost folosite abuziv ca probe împotriva lor pentru trimiterea în judecată.
19. Făcând referire la art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenţie, reclamanţii denunţă o atingere adusă dreptului lor la un dublu grad de jurisdicţie în materie penală, susţinând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reluat, în hotărârea sa definitivă, poziţia instanţelor inferioare şi cea prezentată de parchet în rechizitoriu.
În drept
A. Conexarea cauzelor
20. Curtea constată că reclamanţii, în cele două cauze, au fost urmăriţi penal în cadrul aceleiaşi anchete penale şi că au fost condamnaţi în acelaşi proces penal. În consecinţă, consideră oportună conexarea cererilor şi examinarea lor împreună.
B. Cu privire la cererea nr. 31140/04
21. Invocând art. 8 din convenţie, reclamantul se plânge de ilegalitatea interceptării conversaţiilor sale telefonice, susţinând că acestea au fost autorizate de procuror în temeiul unei legi ce nu oferea garanţii pentru protecţia vieţii sale private.
22. Mai întâi, Guvernul arată că, deşi reclamantul citează art. 8 din convenţie, acesta nu a înţeles să invoce în faţa Curţii o atingere a vieţii sale private ca urmare a ilegalităţii înregistrării conversaţiilor sale telefonice, ci un capăt de cerere întemeiat pe art. 6 din convenţie prin care denunţă condamnarea sa fondată pe probe obţinute ilegal. De asemenea, acesta invocă caracterul tardiv al acestui capăt de cerere, remarcând că ultima dată când reclamantul a menţionat înregistrările a fost în faţa instanţelor naţionale, la 3 octombrie 2003, şi că nu a sesizat Curtea în această privinţă decât la 9 august 2004.
23. Curtea observă că reclamantul denunţă în faţa sa lipsa de conformitate cu convenţia a legii naţionale care reglementează înregistrările conversaţiilor telefonice. În acest sens, Curtea reaminteşte că a hotărât deja că, la momentul când s-au petrecut faptele, nu exista o cale de atac efectivă pentru a contesta, la nivel naţional, amestecul în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private ca urmare a interceptării conversaţiilor [Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), citată anterior, pct. 69 in fine şi urm.]. În consecinţă, reclamantul ar fi trebuit să sesizeze Curtea cu privire la acest capăt de cerere în termen de şase luni de la încetarea situaţiei incriminate, adică începând cu momentul în care a aflat de existenţa înregistrărilor în cauză (Begu împotriva României, nr. 20448/02, pct. 148, 15 martie 2011). În cazul de faţă, din dosar reiese că reclamantul a aflat de existenţa înregistrărilor cel târziu atunci când i-a fost prezentat dosarul de urmărire penală, la 26 aprilie 2002. Or, acesta nu a sesizat Curtea cu privire la acest capăt de cerere decât la 9 august 2004. Prin urmare, Curtea consideră că trebuie să fie admisă excepţia Guvernului şi să fie respins acest capăt de cerere ca tardiv, în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din convenţie.
24. În ceea ce priveşte susţinerile reclamantului referitoare la folosirea de către instanţele naţionale a unor probe care nu ar fi fost obţinute în mod legal în temeiul legislaţiei naţionale şi al art. 8 din convenţie, Curtea consideră că acestea trebuie examinate din punctul de vedere al art. 6 § 1 din convenţie [a se vedea, în acest sens, Bykov împotriva Rusiei (MC), nr. 4378/02, pct. 88-93, 10 martie 2009 şi Viorel Burzo împotriva României, nr. 75109/01 şi 12639/02, pct. 136, 30 iunie 2009]. În această privinţă, Curtea reaminteşte că trebuie analizată importanţa acordată acestor înregistrări de către instanţele interne la pronunţarea deciziilor (Viorel Burzo, citată anterior, pct. 141). Or, în speţă, la cererea reclamantului, prin încheierea din 3 octombrie 2003, tribunalul a exclus dintre probe înregistrările litigioase, iar instanţele naţionale nu şi-au întemeiat hotărârile de condamnare în baza acestora. Prin urmare, acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 (a) şi 4 din convenţie.
25. În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere ale reclamantului, Curtea observă că, ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, nu a constatat nicio încălcare aparentă a drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele convenţiei.
Rezultă că aceste capete de cerere sunt fie tardive, fie în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
B. Cu privire la cererea nr. 43837/04
26. Guvernul arată că reclamantul a prezentat capetele de cerere pentru prima dată în faţa Curţii în formularul de cerere transmis la 8 noiembrie 2005. Acesta invocă aşadar caracterul tardiv al cererii, în măsura în care reclamantul a sesizat în mod valabil Curtea la mai mult de şase luni de la pronunţarea hotărârii definitive de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la 17 iunie 2004.
Reclamantul nu a prezentat observaţii cu privire la acest aspect.
28. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu art. 47 § 5 din regulamentul de procedură, se consideră că, în general, cererea este introdusă la data primei comunicări a reclamantului în care se expune, chiar şi sumar, obiectul acesteia [Kemevuako împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 65938/09, pct. 19, 1 iunie 2010]. În speţă, Curtea constată că reclamantul a adresat prima sa scrisoare la 10 noiembrie 2004. Cu toate acestea, în scrisoarea respectivă doar a cerut documentele necesare în vederea sesizării Curţii cu privire la „modul în care a fost condusă ancheta şi în care a fost condamnat”. Doar în următoarea sa scrisoare, expediată la 8 noiembrie 2005, a prezentat capetele de cerere. Aşadar, aceasta din urmă este şi data la care reclamantul a sesizat Curtea în mod valabil, adică după termenul de şase luni prevăzut de art. 35 § 1 din convenţie. Reiese că cererea este tardivă şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Decide să conexeze cererile;
Declară cererile inadmisibile.
Marialena TsirliEgbert Myjer
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy