CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
Decizie
(Cererea nr. 55857/07)
formulată de Gheorghe Gabriel Antohe
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 21 octombrie 2014 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Dragoljub Popoviæ, Luis López Guerra, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 5 noiembrie 2007,
având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, domnul Gheorghe Gabriel Antohe, este resortisant român, născut în 1965 şi domiciliat în Braşov. Acesta este reprezentat de domnul I.Alboni, avocat în Braşov.
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează:
4. În 2004, reclamantul, expert contabil, a fost solicitat în vederea realizării unei expertize de evaluare a unui apartament care aparţinea unei întreprinderi publice şi pe care o persoană dorea să îl cumpere.
5. La data de 16 iunie 2004, cumpărătorul a informat parchetul că reclamantul îi ceruse în plus faţă de cheltuielile de expertiză care se ridicau la aproximativ 200 euro, încă 3 000 euro pentru a evalua apartamentul la o sumă inferioară valorii comerciale reale. În aceeaşi zi, reclamantul s-a întâlnit cu cumpărătorul. În schimbul sumei de 3 200 euro, reclamantul i-a înmânat cumpărătorului raportul de expertiză. Parchetul l-a arestat imediat pe reclamant şi a confiscat banii. Acesta a fost reţinut şi a rămas în arest până la data de 20 iunie 2004.
6. De asemenea, a fost arestat şi un funcţionar public, administrator al patrimoniului întreprinderii publice, care i-ar fi promis cumpărătorului că îi va facilita achiziţia.
7. Parchetul a deschis o anchetă împotriva reclamantului şi a funcţionarului public, cu acuzaţia săvârşirii infracţiunii de luare de mită.
8. Parchetul a înapoiat cumpărătorului suma de 3 200 euro. Reclamantul a depus la parchet o factură ce dovedeşte că această sumă a fost înscrisă în registrele sale contabile.
9. La data de 25 iunie 2004, parchetul a schimbat încadrarea juridică a acuzaţiilor aduse reclamantului. Parchetul a hotărât renunţarea la acuzaţia de luare de mită, pe motiv că această infracţiune nu vizează decât persoanele care, ocupând o funcţie publică, solicită avantaje în vederea îndeplinirii sau neîndeplinirii unui act privitor la funcţia lor. Întrucât reclamantul nu este funcţionar public, parchetul a continuat ancheta împotriva lui cu privire la acuzaţiile de înşelăciune, fals şi uz de fals în documente contabile şi tentativa de evaziune fiscală.
10. Prin rechizitoriul din 14 iulie 2004, parchetul l-a trimis în judecată pe funcţionarul public sub acuzaţia de luare de mită. Prin acelaşi rechizitoriu, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale în favoarea reclamantului.
11. Cu privire la acuzaţia de înşelăciune, parchetul a apreciat că, la încheierea şi executarea contractului având ca obiect expertiza, reclamantul nu l-a înşelat pe cumpărător. Întrucât concluziile expertizei depindeau de metoda de calcul folosită, parchetul a considerat că acestea nu fuseseră modificate de reclamant.
12. Cu privire la celelalte acuzaţii având ca obiect evaziunea fiscală, parchetul a arătat că data documentelor contabile nu putea fi determinată, dar că reclamantul înscrisese suma de 3 200 euro în contabilitatea sa. Prin urmare, a constatat că respectivele acuzaţii sunt nefondate.
13. Printr-o hotărâre definitivă pronunţată de Curtea de Apel Braşov în octombrie 2005, funcţionarul public a fost condamnat pentru luare de mită.
14. Prin acţiunea înaintată împotriva statului, reclamantul a cerut în temeiul dispoziţiilor Codului de Procedură Penală cu privire la arestarea ilegală, repararea prejudiciului material şi moral cauzat de detenţia sa de patru zile. A cerut de asemenea, plata sumei de 3 200 euro pe care parchetul o confiscase şi o înapoiase cumpărătorului.
15. Parchetul a cerut respingerea acţiunii reclamantului. Parchetul a susţinut că reclamantul a fost autorul unor fapte de natură penală, dar că a beneficiat de neînceperea urmăririi penale în cazul acuzaţiei de luare de mită, pentru că nu avea calitatea de funcţionar public. Pe de altă parte, parchetul a susţinut că documentele ce atestă plata expertizei fuseseră depuse în mod suspect la dosarul penal. Parchetul a concluzionat că reclamantul nu îşi putea invoca propria vinovăţie pentru a cere statului suma de 3 200 euro care constituia obiectul material al infracţiunii de corupţie.
16. Prin hotărârea din 3 aprilie 2006, Tribunalul Braşov a admis în parte acţiunea reclamantului. Cu privire la ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale, tribunalul a constatat că reclamantul a făcut obiectul unei arestări ilegale şi i-a acordat 4 000 RON, şi anume aproximativ 1 140 euro pentru prejudiciu moral.
17. Cu privire la cererea privind suma de 3 200 euro, tribunalul a apreciat că aceasta trebuia examinată conform regulilor privind răspunderea civilă delictuală. Tribunalul a precizat că având în vedere conduita reclamantului, răspunderea statului nu putea fi angajată.
18. Instanţa a considerat că faptele de luare de mită existau în materialitatea lor, dar că reclamantul nu fusese sancţionat în lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, şi anume lipsa calităţii de funcţionar public.
19. Tribunalul a precizat apoi că faptele reproşate reclamantului erau de natură imorală şi că, în consecinţă, acesta nu se putea prevala de ele pentru a obţine foloase materiale. Bazându-se pe documentele depuse la dosarul penal, tribunalul a stabilit că a existat „un acord de natură delictuală” între părţi, reclamantul „folosindu-se de cunoştinţele sale profesionale pentru a pune în practică anumite metode cu scopul de a scădea preţul apartamentului”.
20. Tribunalul a reţinut, de asemenea, că suma de 3 200 euro cerută de reclamant nu era stipulată în contract şi a apreciat că factura care atesta plata a fost emisă pentru a da operaţiunii o aparenţă legală.
21. În cele din urmă, tribunalul a apreciat că, în măsura în care reclamantul pretinde că a avut un raport contractual cu cumpărătorul, statul nu poate fi obligat să îi achite suma cerută. Instanţa a concluzionat că acordarea sumei de 1 000 RON pentru fiecare zi de detenţie reprezintă o reparaţie echitabilă şi suficientă, ţinând seama de atitudinea reclamantului, pe care a apreciat-o ca fiind „imorală şi contrară valorilor sociale”.
22. Recursul reclamantului care contestă respingerea în parte a acţiunii şi acordarea unei reparaţii insuficiente în opinia sa, a fost respins printr-o hotărârea definitivă din 27 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
23. Înalta Curte a stabilit că „deşi reclamantul a beneficiat de neînceperea urmăririi penale pentru luare de mită în lipsa calităţii de funcţionar public, faptele sale, şi anume solicitarea unei sume de bani pentru a subevalua un apartament în vederea scăderii preţului de vânzare, constituiau un act ilicit şi nu o prestaţie contractuală, din moment ce scopul era acela de a încălca legea, iar cealaltă parte a denunţat faptele”.
CAPĂT DE CERERE
24. Reclamantul pretinde că respingerea în parte a acţiunii în despăgubire i-a încălcat dreptul la prezumţia de nevinovăţie. Acesta invocă art. 6 § 2 din Convenţie.
ÎN DREPT
25. Reclamantul pretinde că instanţele civile şi-au depăşit competenţele şi că s-au pronunţat din nou cu privire la vinovăţia sa, concluzionând, în opinia sa cu încălcarea principiului prezumţiei de nevinovăţie, că avusese un comportament imoral şi delictual.
26. Guvernul consideră că trebuie făcută o distincţie între răspunderea penală a reclamantului, care ar fi fost examinată şi eliminată în cadrul procedurii penale, şi răspunderea sa civilă delictuală, care ar fi fost stabilită de instanţele naţionale pe baza diferitelor probe.
27. Acesta admite că instanţele civile au reexaminat elementele procedurii penale care l-a avut ca obiect pe reclamant, dar apreciază că au făcut acest lucru numai pentru a dovedi caracterul ilicit al comportamentului său, din punctul de vedere al dreptului civil. Prin urmare, acesta susţine că instanţele civile naţionale nu au repus în discuţie prezumţia de nevinovăţie de care s-ar fi bucurat partea interesată după încheierea procedurii penale.
28. Curtea reaminteşte că prezumţia de nevinovăţie înseamnă că dacă a fost formulată o acuzaţie de natură penală, iar urmărirea penală a dus la achitare, persoana care a făcut obiectul acestei urmări este considerată nevinovată în faţa legii şi trebuie tratată ca atare. Prin urmare, prezumţia de nevinovăţie persistă după încheierea procedurii penale, ceea ce permite respectarea nevinovăţiei părţii interesate în raport cu orice acuzaţie al cărei temei nu a fost dovedit. Această preocupare importantă se găseşte chiar la baza modului în care Curtea concepe aplicabilitatea art. 6 § 2 în acest tip de cauze [Allen împotriva Regatului Unit (MC), nr. 25424/09, pct. 103, CEDO 2013].
29. Curtea reaminteşte de asemenea, că în cauzele privind acţiuni civile în reparaţie formulate de victime, indiferent dacă cercetările au dus la o decizie de încetare sau la o decizie de achitare, dacă achitarea pronunţată în penal trebuia respectată în cadrul procedurii în reparaţie, acest lucru nu împiedica stabilirea pe baza unor criterii mai puţin stricte, a unei răspunderi civile ce presupune obligaţia de a plăti o despăgubire din aceleaşi motive (Allen, citată anterior, pct. 123).
30. Examinarea jurisprudenţei Curţii cu privire la art. 6 § 2 arată că nu există o modalitate unică de a stabili circumstanţele în care există o încălcare a acestei dispoziţii, în contextul unei proceduri posterioare încetării unei proceduri penale. Aşa cum indică jurisprudenţa, lucrurile depind în mare parte de natura şi contextul procedurii în cadrul căreia a fost adoptată decizia în litigiu (Allen, citată anterior, pct. 125).
31. În toate cazurile şi independent de metoda adoptată, termenii folosiţi de autoritatea care hotărăşte, dobândesc o importanţă crucială când este vorba de aprecierea compatibilităţii deciziei şi a raţionamentului urmat cu art. 6 § 2. Cu toate acestea, atunci când se au în vedere natura şi contextul procedurii în cauză, chiar şi folosirea unor termeni nepotriviţi poate să nu fie decisivă. (Allen, citată anterior, pct. 126).
32. În speţă, Curtea constată că reclamantul a obţinut o despăgubire pentru cele patru zile de arest ilegal la care a fost supus. Cu privire la suma de 3 200 euro reprezentând costul expertizei realizate la cererea cumpărătorului şi solicitată statului de către reclamant cu titlul de prejudiciu material, Curtea reţine că partea interesată şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile legislative naţionale privind răspunderea civilă delictuală.
33. În această privinţă, Curtea subliniază că pentru a angaja răspunderea delictuală a statului, care este garantul acţiunilor parchetului, reclamantul era obligat să dovedească că acesta din urmă a confiscat şi a restituit respectiva sumă cumpărătorului în mod nejustificat.
34. Prin urmare, este explicabil că instanţele civile au considerat necesar să examineze probele depuse pe parcursul urmăririi penale şi să pună în discuţie comportamentul reclamantului.
35. Astfel, Curtea reţine că, în cadrul acestei examinări, instanţele civile au constatat că a avut loc o infracţiune de corupţie şi că reclamantul nu a dat dovadă de un comportament ireproşabil. În această privinţă, respectivele instanţe au apreciat că acest comportament este „imoral” şi că a avut drept scop „încălcarea legii”: În consecinţă, punând în aplicare principiul de drept civil conform căruia nimeni nu poate invoca propria sa turpitudine pentru a cere dreptate, instanţele nu i-au acordat reclamantului repararea pretinsului prejudiciu.
În opinia Curţii, aceste considerente nu aveau valoare de constatare, directă sau indirectă a vinovăţiei penale.
36. În schimb, Curtea admite că anumiţi termeni folosiţi de instanţele civile, ca de exemplu, „acord delictual” şi „act ilicit” ar putea da naştere la confuzii dacă ar fi interpretaţi dincolo de cadrul răspunderii delictuale civile.
37. Cu toate acestea, reamintind că folosirea termenilor nepotriviţi nu este întotdeauna decisivă pentru a stabili încălcarea art. 6 § 2 din Convenţie, Curtea apreciază că nu există motive pentru a analiza interpretările divergente care s-ar putea naşte în cazul acestor termeni.
38. Într-adevăr este suficient să constate, având în vedere contextul general al prezentei cauze, că termenii respectivi nu indică faptul că reclamantul s-ar face vinovat de o faptă penală (a se vedea, mutatis mutandis, Daktaras împotriva Lituaniei, nr 42095/98, pct. 44, CEDO 2000‑X, Ringvold împotriva Norvegiei, nr 34964/97, pct. 38, CEDO 2003‑II, Reeves împotriva Norvegiei (dec.), nr 4248/02, 8 iulie 2004, A.L. împotriva Germaniei, nr 72758/01, pct. 38, 28 aprilie 2005, şi Bok împotriva Olandei, nr 45482/06, pct. 47, 18 ianuarie 2011).
39. Prin urmare, Curtea apreciază că deciziile date de instanţele civile nu au pus în discuţie ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale de care a beneficiat reclamantul, având în vedere cadrul de exercitare în care li s-a cerut să se pronunţe.
40. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi art. 35 § 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA
Declară cererea inadmisibilă.
Marialena TsirliJOSEP CASADEVALL
Grefier adjunct,PREŞEDINTE,
Full & Egal Universal Law Academy