Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012. Această traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul prezentului document.
Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
Conseil de l’Europe/Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
SECŢIA A CINCEA
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE
cererea nr. 45216/07
introdusă de Johanna APPEL-IRRGANG şi alţii
împotriva Germaniei
Curtea europeană a Drepturilor Omului (secţiunea a cincea), întrunită la 6 octombrie 2009 într-o cameră alcătuită din :
Peer Lorenzen, preşedinte,
Renate Jaeger,
Karel Jungwiert,
Rait Maruste,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Zdravka Kalaydjieva, judecători,
şi Claudia Westerdiek, grefierul secţiunii,
Având în vedere cererea menţionată mai sus depusă la 11 octombrie 2007,
În urma deliberărilor, decide următoarele :
ÎN FAPT
Reclamanţii, Dra Johanna Appel-Irrgang şi părinţii ei, Dna Kerstin Appel şi Dl Ronald Irrgang, sunt cetăţeni germani, care s-au născut în 1993, 1956 şi, respectiv, în 1954 şi locuiesc la Berlin. Ei sunt reprezentaţi în faţa Curţii de către Dnii Reymar şi Hasso von Wedel, avocaţi din Berlin.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, aşa cum au fost expuse de reclamanţi, pot fi rezumate după cum urmează.
1. Contextul cauzei
La 30 martie 2006, camera deputaţilor din Berlin a adoptat prima lege privind modificarea legii educaţiei din 24 ianuarie 2004 (Erstes Gesetz zur Änderung des Schulgesetzes). Articolul 1 al acestei noi legi prevedea includerea unui nou alineat 6 la articolul 12 care dispunea :
« În clasele de la a 7-a la a 10-a din cadrul şcolilor publice, studierea eticii este un obiect comun pentru toţi elevii. Obiectivul cursului de etică constă în promovarea tendinţei şi capacităţii elevilor de a aborda, într-o manieră constructivă, problemele culturale şi etice fundamentale ale vieţii individuale şi ale coexistenţei sociale, precum şi diferite subiectr privind valorile şi sensul vieții, şi aceasta independent de originea lor culturală, etnică, religioasă sau ideologică. Astfel, elevii cunosc mai bine esenţa vieții pentru a duce o viaţă autonomă şi responsabilă şi obţin competenţe sociale şi aptitudini pentru dialog cultural şi discernământ etic. În acest scop sunt transmise cunoştinţe cu privire la filozofie, etica religioasă şi filozofică, diferite culturi şi moduri de viaţă, marile religii ale lumii şi probleme ce ţin de modul de viaţă. Cursul de etică se inspiră din acele principii generale etice care decurg din Legea fundamentală, Constituţia Berlinului, şi misiunea de formare şi educaţie prevăzute în alineatele 1 şi 3 din legea educaţiei. Cursul de etică este predat într-o modalitate neutră. Şcolile sunt invitate să abordeze anumite subiecte în cooperare cu comunităţile care predau cursuri de religie şi opinii filozofice. Este la discreţia fiecărei şcoli să decidă asupra formei în care astfel de cooperări vor fi puse în practică. Şcoala trebuie să informeze la timp şi în modalitatea corespunzătoare persoanele investite de autoritatea parentală asupra scopului, conţinutului şi formei cursului de etică”
În aprilie 2006, reclamanţii, fiind protestanţi, au sesizat Curtea constituţională federală cu un recurs constituţional împotriva acestei legi (nr. 1 BvR 1017/06). Printr-o decizie din 14 iulie 2006, o cameră din 3 judecători a Curţii constituţionale federale a declarat recursul constituţional inadmisibil din cauza neepuizării căilor de recurs pe motiv că reclamanţii erau obligaţi să solicite mai întâi autorităţilor şcolare să le acorde o scutire în virtutea articolului 46 §.5, prima frază, a legii educaţiei (a se vedea „ Dreptul şi practica interne pertinente”) şi, după caz, să înainteze cauza în faţa jurisdicţiei administrative.
La 20 iulie 2006, reclamanţii au solicitat şcolii să scutească prima reclamantă de cursul de etică.
La 29 iulie 2006, ei au sesizat tribunalul administrativ din Berlin cu o cerere urgentă, cu scopul de a obţine măsuri provizorii până la pronunţarea unei decizii în procedura principală.
La 1 august 2006, legea din 30 martie 2006 a intrat în vigoare.
2. Deciziile jurisdicţiilor administrative
Printr-o decizie din 21 august 2006, tribunalul administrativ a respins cererea reclamanţilor. În primul rând, el a menţionat că deşi articolul 46 § 5, prima frază a legii educaţiei (a se vedea „ Dreptul şi practica interne pertinente”) în principiu nu excludea oferirea unei scutiri totale de la un curs, reclamanţii nu au prezentat un motiv important (wichtiger Grund), în sensul acestei prevederi, pentru a obţine o asemenea scutire. Apoi, el a observat că articolul 7 § 1 din Legea fundamentală permitea Statului Berlin să introducă un curs de etică, al cărui obiectiv era de a educa toţi elevii să adopte un comportament responsabil şi întemeiat pe valori, după cum prevede art. 12 § 6 din legea educaţiei (a se vedea mai sus). Misiunea şcolii nu era limitată la transmiterea cunoştinţelor, dar avea şi scopul de a instrui elevii astfel, încât aceştia să devină membri responsabili ai societăţii. De asemenea, tribunalul a notat că conţinutul cursului de etică era neutru şi nu pretindea că un fel sau altul de convingere, religie sau credinţă deţine adevărul şi prevalează asupra altora. Art. 12 § 6 din legea educaţiei prevedea transmiterea ideilor şi principiilor etice în pluralitatea lor. Aceasta corespundea principiilor consacrate de către Legea fundamentală care nu era fixată pe un standard etic precis, dar promova deschiderea către pluralismul opiniilor religioase şi filozofice şi care promulga imaginea omului bazat pe demnitatea sa şi ideea unei dezvoltări autonome şi responsabile a personalităţii sale. Tribunalul administrativ mai preciza că nu exista nici un indice că autorităţile şcolare nu ar fi garantat în practică neutralitatea religioasă şi de opinie a statului. Astfel, desfăşurarea completă a cursului de etică nu constituia obiectul prezentei proceduri.
Printr-o decizie din 23 noiembrie 2006, curtea administrativă de apel din Berlin a aprobat concluziile tribunalului administrativ. Ea a confirmat faptul că cursul de etică se limita la predarea faptelor religioase şi era predat într-o manieră neutră. Principalele teme abordate în acest curs – umanitatea, democraţia şi libertatea – erau completate cu alte subiecte cum ar fi toleranţa, respectarea altor convingeri, responsabilitatea pentru protecţia resurselor naturale, prevenirea soluţionării conflictelor prin forţă armată şi corespundeau standardelor etice ale Legii fundamentale. Un asemenea curs nu impunea nici o problemă referitoare la dreptul constituţional şi nimic nu indica faptul că în practică predarea eticii nu corespundea planului-cadru de învăţământ.
În măsura în care reclamanţii invocau interdicţia pronunţată de către Curtea constituţională federală de a afişa un crucifix pe peretele sălii de studiu a unei şcoli publice[1], Curtea administrativă de apel a considerat că prima reclamantă nu se afla într-o situaţie similară. Reclamanţii au denunţat obligaţia de a frecventa un curs „fără religie, deci laic”. Prin urmare, nu putea avea loc, per definitionem, o ingerinţă în libertatea lor de religie, care în rest era garantată prin posibilitatea de a frecventa cursuri de religie la şcoala în care erau transmise valorile etice ale credinţei creştine. Alegaţia reclamanţilor conform căreia cursul de etică era anticlerical şi antireligios, era lipsită de orice temei. De altfel, în măsura în care făceau referire la „ideologia franc-masonilor”, se pare că ei confundau cursul de etică cu cursul de umanism (Humanistische Lebenskunde) care, la rândul său, era un curs facultativ de credinţă filozofică care înlocuia cursul de religie şi, deci, nu putea fi comparat cu respectivul curs de etică.
În ceea ce priveşte imposibilitatea obţinerii unei scutiri, curtea de apel administrativă a considerat că pretinsul drept de a alege între un curs de religie şi un curs de etică nu exista şi era lipsit de temei legal. Chiar dacă însăşi dreptul constituţional ar fi permis cursul de etică ca materie de substituire pentru elevii care nu asistă la cursuri de religie, legislatorul din Berlin nu era împiedicat să introducă cursul de etică ca obiect obligatoriu de studiu pentru toţi elevii.
3. Decizia Curţii constituţionale federale
Printr-o decizie din 15 martie 2007, notificată reprezentanţilor reclamanţilor la 19 aprilie 2007, aceeaşi cameră din trei judecători a Curţii constituţionale federale nu a admis noul recurs constituţional al reclamanţilor (nr 1 BvR 2780/06).
În primul rând, ea a observat că recursul era admisibil, în pofida faptului că deciziile litigioase fuseseră pronunţate în cadrul unei proceduri de urgenţă. Referitor la acest subiect, ea a menţionat că jurisdicţiile administrative au examinat minuţios chestiunile abordate de reclamanţi şi nu se putea aştepta ca la încheierea procedurii principale ele ar fi stabilit alte fapte şi ar fi ajuns la alte concluzii referitoare la fondul cauzei.
Referindu-se la temeinicia recursului constituţional, Curtea constituţională federală a considerat că introducerea cursului obligatoriu de etică, fără prevederea unei scutiri, nu încălca nici dreptul primei reclamante la libertatea de religie, consacrat de articolul 4 § 1 din Legea fundamentală, nici dreptul celorlalţi doi reclamanţi la instruirea copiilor, în conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice, după cum este garantat de articolul 6 § 2 din Legea fundamentală. Obligaţia de a asista la cursul de etică nu putea fi interpretată ca o presiune nejustificată asupra elevilor şi a părinţilor acestora, orientată spre a le sugera să nu mai frecventeze cursurile de religie. Orarul şcolar al unul elev înscris la un curs de religie, desigur, era mai complex decât cel al unui elev care nu frecventează un asemenea curs, dar nu într-o măsură semnificativă. Astfel de sarcini suplimentare erau absolut obişnuite şi răspândite în practica şcolară odată ce un elev era înscris la un curs facultativ, şi existau independent de chestiunea de a şti dacă cursul de etică figura sau nu printre subiectele predate obligatoriu.
În continuare, Curtea constituţională a menţionat că prima reclamantă nu era obligată să asiste la un curs al cărui conţinut se opunea propriei sale confesiuni. Dacă, conform prevederilor articolelor 4 § 1 şi 6 § 2 din Legea fundamentală, drepturile fundamentale consacrate prin aceste dispoziţii nu erau supuse nici unei restricţii legale, ele totuşi erau limitate de restricţiile ce rezultau din constituţia propriu-zisă, în speţă articolul 7 § 1 din Legea fundamentală, care investea Statul cu misiunea educaţiei. Această misiune îl abilita să urmărească propriile obiective pedagogice, independent de părinţi, păstrând totodată o atitudine de neutralitate şi de toleranţă faţă de concepţiile şi ideile educative ale acestora. Din partea autorităţilor, nu putea exista nici o îndoctrinare sau o identificare explicită sau implicită cu o credinţă concretă care să compromită pacea religioasă din societate. În cazul unor conflicte de interese, libertatea religiei copilului şi dreptul părinţilor la educaţie ar trebui să fie estimate în raport cu imperativele misiunii de educaţie a Statului. Legislatorul era responsabil de stabilirea acestui echilibru, în numele principiului toleranţei, tensionările devenind inevitabile într-o şcoală publică în care învăţau copiii de confesiuni şi opinii diferite. Prin urmare, un curs de etică orientat în exclusivitate asupra convingerilor unei credinţe determinate nu ar fi fost justificat, cu atât mai mult că ar fi creat o izolare a elevilor în raport cu poziţiile morale, etice sau religioase apărate de către societate. Deschiderea pentru pluralitate de idei şi de opinii a fost un element constitutiv al şcolii publice într-un Stat liberal şi democratic. Statul era în drept să încerce să prevină izbucnirea unor fenomene comunitare cu caracter religios sau filozofic şi să promoveze integrarea minorităţilor. Referitor la acest punct, Curtea constituţională federală a precizat că integrarea nu presupune doar faptul ca opinia religioasă sau filozofică majoritară să nu excludă minorităţile, dar şi faptul ca ea să nu limiteze dialogul cu cei care aparţin diferitor confesiuni sau opinii. Una dintre misiunile şcolii publice ar putea fi învăţarea şi trăirea acestei coexistenţe în practică, într-un spirit de toleranţă. Capacitatea elevilor de a adopta o atitudine tolerantă şi de a dialoga era una dintre condiţiile fundamentale ale participării la viaţa democratică şi coexistenţa socială, respectând reciproc diferite credinţe şi convingeri fiozofice.
Pentru Curtea constituţională federală, elevii şi părinţii lor nu puteau cere ca, în afara orelor şcolare, copiii să nu se confrunte cu alte credinţe sau opinii care le-ar fi fost străine. Într-o societate care oferă fiecărei confesiuni locul său, un asemenea drept nu putea fi întemeiat pe articolul 4 § 1 din Legea fundamentală. Prin urmare, nu puteau fi aduse critici unei şcoli care preda teoria evoluţiei în cadrul unui curs de biologie, care expunea faptul creării doar în cadrul cursului de religie sau transmitea cunoştinţe privind maladiile transmisibile pe cale sexuală sau contracepţia doar în cadrul orelor de educaţie sexuală, chiar dacă aceasta contravenea principiilor fundamentale ale unor comunităţi religioase. Faptul că legislatorul din Berlin a decis să concentreze transmiterea valorilor fundamentale relative la coexistenţa într-o societate şi să prezinte valorile diferitor religii şi opinii filozofice într-un singur curs, putea încălca drepturile fundamentale ale copiilor şi părinţilor, doar dacă Statul nu ar fi respectat datoria sa de neutralitate în cadrul elaborării şi desfăşurării cursului de etică.
În măsura în care reclamanţii pretindeau că imposibilitatea de a putea obţine o scutire de la cursul de etică era contrară principiului proporţionalităţii, Curtea constituţională federală a considerat că legislatorul de la Berlin era în drept, în virtutea misiunii sale de educaţie, să transmită tuturor elevilor, independent de apartenenţa sau neapartenenţa lor la o religie sau opinie filozofică, o bază comună de valori în cadrul unui curs comun şi astfel să expună ideile altor religii şi opinii filozofice. Având în vedere circumstanţele factuale specifice şi orientarea religioasă a societăţii din Berlin, legislatorul putea fi îndreptăţit să considere că ar putea fi mai adecvat pentru obiectivele legitim vizate – integrarea elevilor în societate şi promovarea unui spirit de toleranţă – să introducă un singur curs de etică comun şi obligatoriu pentru toţi elevii, decât să-i repartizeze pe aceştia la cursuri separate de religie, sau să discute despre valori în cadrul altor subiecte de studiu sau prin oferirea posibilităţii de scutire a elevilor de la cursul de etică.
În cele din urmă, Curtea constituţională federală a considerat că nu există nici un indiciu cu privire la faptul că respectivul curs de etică nu ar fi fost neutru. Articolul 12 § 6, fraza a 6-a, din legea educaţiei prevedea explicit că etica era predată respectând obligaţia de neutralitate religioasă sau ideologică a Statului. Planul-cadru de învăţământ relua această exigenţă şi prevedea că dacă se admite faptul că învăţătorul ar putea avea un punct de vedere propriu, relativ la chestiunile etice abordate în cadrul cursului şi dacă acesta va fi transmis într-o modalitate credibilă, nici o influenţă nejustificată asupra elevilor nu putea fi admisă. De asemenea, conţinutul cursului de etică se referea la reguli morale fundamentale. Astfel, elevii erau invitaţi să înţeleagă că mai ales acele drepturi fundamentale enumerate în Legea fundamentală sau în Constituţia Berlinului constituie fundamentul necesar pentru orice coexistenţă civilă. În fine, cursul de etică transmitea elevilor principalele idei şi valori care au marcat cultura occidentală, în special Iluminismul şi Umanismul. Acesta încerca să conducă elevii spre cunoaşterea şi discutarea ideilor aşa cum acestea au fost exprimate prin filozofie, cultură, religie şi opinii ideologice. Curtea constituţională federală a decis că concepţia cursului de etică respecta obligaţia de neutralitate şi deschidere a Statului pentru diverse convingeri, religii şi filozofii. Nu existau indici că desfăşurarea concretă a cursului de etică nu ar fi fost în conformitate cu legea sau planul-cadru de învăţământ.
În măsura în care reclamanţii au invocat propunerea de tranzacţie judiciară la Curtea constituţională federală, făcută în cadrul unui recurs constituţional orientat împotriva introducerii cursului de etică în Landul Brandebourg şi că fusese preconizată posibilitatea de obţinere a unei scutiri de la acest curs, Înalta jurisdicţie a reamintit că acceptarea acestei tranzacţii de către părţi a făcut ca obiectul acestui recurs constituţional să nu mai fie actual şi că, prin urmare, nu mai exista necesitatea adoptării unei decizii judiciare asupra fondului acestei cauze.
La 26 aprilie 2009, a avut loc un referendum care viza să pună pe picior de egalitate cursurile de religie şi cursul obligatoriu de etică de stat. Acest referendum, cu o rată de participare de aproximativ 29% dintre alegătorii înregistraţi, a obţinut un răspuns pozitiv doar din partea a 48,4% de alegători, a căror număr în valoare absolută nu atingea, ţinând cont de rata scăzută de participare, pragul necesar (un sfert din numărul alegătorilor înregistraţi) pentru a obţine adoptarea legii propuse.
În opinia Guvernului (Senat) Statului Berlin, publicat în timpul referendumului, o treime din aproximativ 3,4 milioane de locuitori ai Berlinului au declarat că aparţin la una din peste 250 de comunităţi religioase sau filozofice, iar jumătate din numărul elevilor din Berlin provin din familii de imigranţi.
B. Dreptul şi practica interne pertinente
1. Legea fundamentală
Articolul 4 § 1 din Legea fundamentală garantează libertatea credinţei şi conştiinţei şi libertatea de a practica credinţe religioase sau filozofice. Articolul 6 § 2 garantează părinţilor dreptul natural de a-şi creşte şi de a-şi educa copiii. Articolul 7 § 1 prevede că întregul învăţământ şcolar se află sub supravegherea Statului. Articolul 7 § 2 prevede că persoanele investite cu autoritate parentală au dreptul de a decide cu privire la participarea copiilor la educaţia religioasă.
2. Legea educaţiei
Articolul 13 din legea educaţiei (Schulgesetz) din Berlin din 26 ianuarie 2004, prevede, în special, că educaţia religioasă sau filozofică (facultativă) poate fi supusă scutirii sub responsabilitatea comunităţilor religioase şi a comunităţilor ce servesc altor credinţe, cu condiţia specială ca acestea să respecte legea, să poarte un caracter durabil şi să aibă drept scop transmiterea într-o manieră amplă a unei credinţe religioase sau filozofice. Aceste comunităţi sunt obligate să urmărească ca cursurile de religie şi de opinii filozofice să fie predate respectând regulile generale care se aplică tuturor obiectelor de studiu. Persoanele investite cu autoritate parentală decid cu privire la participarea copiilor la aceste cursuri, până când aceştia ating vârsta de 14 ani. Şcoala este obligată să prevadă în agenda şcolară a elevilor înregistraţi două ore pe săptămână pentru aceste cursuri şi să le pună la dispoziţie săli de studiu. Elevii care nu participă la cursurile de religie sunt lăsaţi să plece acasă.
Articolul 46 § 5 prevede posibilitatea de a scuti un elev de la frecventarea totală sau parţială a unui curs care figurează printre subiectele predate dacă există un motiv important.
3. Planul-cadru de învăţământ
Planul-cadru de învăţământ pentru studii medii (Rahmenlehrplan für die Sekundarstufe I) referitor la subiectul « etica » pentru clasele 7-10, elaborat de ministerul (Senatsverwaltung) Educaţiei, Tineretului şi Sportului din Berlin pentru anul şcolar 2006/2007, prevedea în capitolul 2.2 (bazele şi funcţiile cursului de etică) :
Neutralitatea religioasă şi ideologică
« Cursul de etică este predat într-o modalitate neutră pe plan religios sau ideologic. O prezentare a cursului modelată de pe o poziţie particulară sau care ar aparţine unei îndoctrinări este interzisă. Cu toate acestea, cursul nu este neutru în ceea ce priveşte valorile (wertneutral). Tinerii trebuie să fie educaţi într-un spirit de umanitate, democraţie şi libertate. Din această educaţie fac parte toleranţa şi respectul pentru diferite convingeri, responsabilitatea pentru apărarea resurselor naturale şi prevenirea soluţionării conflictelor prin forţă. Ceea ce în realitate este controversat, trebuie să fie tratat în cadrul cursului ca o controversă. Învăţătorul poate avea propriul său punct de vedere asupra chestiunilor şi conflictelor de valori abordate în cadrul cursului şi trebuie să-l transmită într-un mod credibil. Se înţelege de la sine că el nu trebuie să exercite nici o influenţă nejustificată asupra elevilor. »
Capitolul 5 din planul-cadru de învăţământ identifică şase domenii tematice care urmează a fi abordate în cadrul cursului de etică – « Identitate, prietenie şi fericire », « Libertate, responsabilitate şi solidaritate », « Discriminare, violenţă şi toleranţă », « Egalitate, drept şi justiţie », « Culpabilitate, îndatorire şi conştiinţă » şi « Cunoaştere, speranţă şi credinţă ». Pentru fiecare domeniu tematic, planul-cadru propune subiecte ce urmează a fi tratate din trei perspective diferite, mai exact, o perspectivă individuală, o perspectivă socială şi o perspectivă a istoriei ideilor. Astfel, pentru primul domeniu tematic planul-cadru propune de a aborda, printre altele: cele trei forme de prietenie după Aristotel, ideia fraternităţii, încrederea comunităţii. În cel de-al doilea domeniu figurează: etica responsabilităţii şi a credinţei; autonomie şi majoritate; porunca religioasă de a iubi aproapele. Printre subiectele celui de-al treilea domeniu se află: darvinismul social; identitatea culturală; formele de iubire a duşmanului în etica religiilor lumii; toleranţa; dragostea platonică. Pentru al patrulea domeniu sunt propuse: bazele antropologice şi etice ale egalităţii şi inegalităţii oamenilor; dreptul şi morala; teoriile şi principiile justiţiei. Pentru cel de-al cincilea domeniu, planul-cadru prevede abordarea subiectelor: învăţătura creştină a păcatului originar; vinovăţia colectivă; obligaţiilor negative şi pozitive; originea şi natura conştiinţei; conceptele de « Identitate », « Eu » şi « Superego ». În ceea ce priveşte ultimul domeniu, planul-cadru sugerează de a medita asupra subiectelor: Platon; Renaşterea; empirismul şi raţionalismul; utopiile; ştiinţa fantastică; romantismul; credinţa şi progresul; credinţa şi superstiţia; religiile şi ideologiile; monoteismul şi politeismul; religia, Biserica şi Statul, laicizarea; pastorala şi comunitatea religioasă.
CAPETE DE CERERE
Reclamanţii s-au plâns de faptul că prima reclamantă a fost obligată să asiste la cursul de etică, introducerea căruia era contrară obligaţiilor de neutralitate a Statului. Acest curs le impunea opinii care nu corespundeau convingerilor lor religioase. De asemenea, ei susţineau că misiunea publică de supraveghere a educaţiei, prevăzută de articolul 7 § 1 din Legea fundamentală, nu figura printre restricţiile prevăzute în articolul 9 § 2 din Convenţie. Ei au invocat articolul 9 din Convenţie şi articolul 2, cea de-a doua frază, din Protocolul nr. 1.
ÎN DREPT
Reclamanţii susţin că introducerea în şcolile din Berlin a cursului obligatoriu de etică a încălcat drepturile lor în temeiul articolului 9 din Convenţie şi din cea de-a doua frază din articolul 2 din Protocolul nr 1, care prevăd următoarele :
Articolul 9
« 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie ; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor altora. »
Articolul 2 din Protocolul nr. 1
« Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filozofice. »
În primul rând, reclamanţii susţin că introducerea cursului de etică contravine obligaţiilor de neutralitate a Statului care a ales conţinutul cursului, care a definit semnificaţia noţiunii « etică » şi ceea ce cuprinde « baza valorilor » pe care se întemeia cursul şi care forma profesorii prin intermediul cărora el exercita o influenţă importantă asupra elevilor. Au afirmat, de asemenea, că conţinutul cursului de etică litigios nu corespundea convingerilor religioase ale acestora. Etica filozofică predată în cadrul acestui curs contrazicea etica creştină în mai multe domenii. Ea, în genere, nega existenţa lui Dumnezeu, avea un caracter laic, ateist şi antireligios şi se inspira în mare parte din ideile Iluminiştilor şi din Umanism, după cum a subliniat Curtea constituţională federală. Planul-cadru de învăţământ care, de altfel, fusese elaborat fără participarea reprezentanţilor comunităţilor religioase, nu lăsa nici un loc creştinismului, deşi aceasta era religia majorităţii, la fel cum era islamul sunit în cauza Zengin împotriva Turciei (nr. 1448/04, CEDH 2007‑XI). De asemenea, reclamanţii consideră că participarea activă la un curs ateist de etică, obligatoriu pentru elevi, s-ar dovedi mai intensă, şi astfel contrară libertăţii de religie, decât existenţa unui crucifix plasat pe peretele unei săli de studiu pe care Curtea constituţională federală deja îl declarase incompatibil cu Legea fundamentală. În fine, reclamanţii susţineau că misiunea de educaţie a Statului prevăzută de articolul 7 § 1 din Legea fundamentală, nu făcea parte din restricţiile la libertatea de religie prevăzute în articolul 9 § 2 din Convenţie şi, deci, nu putea justifica obligativitatea de a frecventa cursul de etică. Au subliniat că posibilitatea obţinerii unei scutiri (care era prevăzută de majoritatea Statelor contractante, a se vedea Zengin precitată, § 34) ar fi făcut inutilă orice constrângere nejustificată în această privinţă, după cum sugerase Curtea constituţională federală în cadrul unui recurs constituţional împotriva introducerii cursului de etică în Landul de Brandebourg. La acest punct, ei insistă asupra faptului că, contrar celor afirmate de instanța supremă în decizia sa litigioasă din cauză, obiectul acestui ultim recurs constituţional nu ar fi devenit caduc, dacă o parte din reclamanţi în faţa Curţii constituţionale federale nu ar fi acceptat tranzacția judiciară propusă de aceasta şi ar fi sesizat Curtea cu o cerere în acest sens (nr 25159/04, Dreke împotriva Germaniei).[2] De altfel, conform unui comunicat de presă al Bisericilor protestante şi catolice din Berlin, din 6 septembrie 2006, frecventarea cursurilor de etică a scăzut cu un sfert din cauza supraîncărcării elevilor în urma introducerii cursului de etică.
În primul rând, Curtea a considerat că nu ar trebui să le fie reproşat reclamanţilor că nu au aşteptat rezultatul procedurii principale în faţa jurisdicţiilor interne. În consecinţă, conform opiniei Curţii constituţionale federale, jurisdicţiile administrative examinaseră minuţios problemele invocate de reclamanţi şi, deci, nu se putea aştepta că ele, la încheierea procedurii principale, vor stabili alte fapte sau vor ajunge la alte concluzii referitoare la fondul cauzei.
Curtea a mai estimat că ar trebui examinate pretenţiile invocate de reclamanţi, în mod special în ceea ce priveşte articolul 2, cea de-a doua frază, din Protocolul nr. 1. Ea reaminteşte că cele mai importante principii privind interpretarea generală a acestei dispoziţii care trebuie, de altfel, să se manifeste în lumina articolelor 8, 9 şi 10 din Convenţie, au fost rezumate în două cauze recente (Hassan şi Eylem Zengin menţionate mai sus, §§ 47-55 şi Folgerø şi alţii împotriva Norvegiei [MC], nr. 15472/02, § 84, CEDH 2007‑VIII). Ea subliniază, în special, că definirea şi structurarea programului de învăţământ este, în principiu, în competenţa Statelor contractante care trebuie să se asigure, totuşi, că informaţiile sau cunoştinţele incluse în curriculum sunt transmite într-un mod obiectiv, critic şi pluralist, care ar permite elevilor să-şi dezvolte un spirit critic faţă de faptele religioase într-o atmosferă calmă, lipsită de orice prozelitism nedorit. Lor le este interzis să urmărească un scop de îndoctrinare care ar putea fi considerat că nu respectă convingerile religioase şi filozofice ale părinţilor, responsabili în mod prioritar de asigurarea educaţiei şi formării copiilor. În acest caz, limita nu a fost depăşită.
Curtea menţionează că reclamanţii susţin, în esenţă, că respectivul curs de etică nu era neutru şi contravenea convingerilor religioase ale acestora din cauza caracterului său laic.
Aceasta a menţionat că, conform articolului 12 § 6 din legea cu privire la şcoală, obiectivul cursului de etică consta în promovarea tendinţei şi capacităţii elevilor din învăţământul mediu, independent de originile lor culturale, etnice, religioase sau ideologice, de a aborda probleme culturale şi etice fundamentale ale vieţii individuale şi sociale, în scopul de a dobândi o competenţă socială şi aptitudinea de dialog intercultural şi discernământ etic. În acest scop, cursul de etică transmite elevilor cunoştinţe cu privire la filozofie, etică religioasă şi filozofică, diferite culturi, moduri de viaţă şi cu privire la marile religii ale lumii. În opinia Curţii constituţionale federale, deschiderea pentru pluralitatea de idei şi opinii este o condiţie pentru integrarea şcolilor publice într-un Stat liberal şi democratic care pot încerca, pe bună dreptate, să prevină izbucnirea unor fenomene comunitare cu caracter religios sau filozofic şi să promoveze integrarea minorităţilor. Aptitudinea elevilor de toleranţă şi dialog constituie una dintre condiţiile fundamentale pentru participarea la viaţa democratică şi pentru convieţuirea în societate într-un respect reciproc al diferitor credinţe şi convingeri filozofice.
În opinia Curţii, obiectivele cursului de etică corespund principiilor pluralismului şi obiectivităţii prevăzute de articolul 2 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Zengin precitată, § 59, Folgerø precitată, § 88, şi Konrad împotriva Germaniei (dec.), nr 35504/03, 11 septembrie 2006) şi recomandărilor adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (a se vedea Zengin precitată, §§ 26 şi 27). Aceasta reaminteşte că în cauzele Zengin şi Folgerø precitate, ea a stabilit încălcarea articolului 2 din Protocolul nr. 1 pe motiv că persoanele vizate în aceste cauze s-au confruntat cu obligarea de a asista la un curs cu caracter religios, deşi erau, în primul caz, de confesiune islamică, diferită de confesiunea majorităţii, şi în al doilea caz, nu împărtăşeau nici o religie. În cauza de faţă, totuşi, este important de a constata că respectivul curs de etică pe care ar fi trebuit să-l frecventeze prima reclamantă era un curs neutru, care nu acorda nici o pondere suplimentară vreunei religii sau credinţe concrete, dar care avea drept obiectiv transmiterea unei baze comune de valori elevilor şi de a-i educa pe aceştia să fie deschişi altor persoane care împărtăşesc credinţe diferite de ale lor. De asemenea, Curtea a notat, după cum a reamintit Curtea constituţională federală că, conform planului-cadru de învăţământ se admite ca profesorul să aibă propriul punct de vedere asupra chestiunilor etice abordate în cadrul cursului şi că îl va transmite elevilor într-o manieră credibilă, fiind interzisă orice influenţă nejustificată asupra acestora. Cât priveşte predarea cursului de etică în practică, ea constată că reclamanţii nu au demonstrat că cunoştinţele care le-au fost transmise în cadrul acestui curs în timpul anului şcolar 2006-2007 nu le-ar fi respectat convingerile religioase şi ar fi avut un scop de îndoctrinare. Tribunalul administrativ a subliniat că desfăşurarea concretă a cursului nu a constituit obiectul procedurii din faţa lui.
Cât priveşte argumentul reclamanţilor conform căruia creştinismul nu a fost luat în considerare în programul cursului, în pofida tradiţiilor creştine din Germania, Curtea consideră că, dacă, având în vedere jurisprudenţa sa, programul şcolar al unui Stat contractant poate acorda o parte mai mare cunoaşterii unei religii particulare având în vedere istoria şi tradiţiile ţării, fără a fi susceptibil de a o analiza într-o doctrină contrar principiilor pluralismului şi obiectivităţii (Zengin précité, § 63, Folgerø précité, § 89), opţiunea autorităţilor şcolare berlineze pentru un curs neutru de etică, care oferă spaţiu pentru diferite credinţe şi convingeri nu ar putea în sine să provoace vreo problemă cu privire la Convenţie. În această privinţă, ea a notat că Curtea constituţională federală a admis această alegere având în vedere circumstanţele specifice situației de fapt şi orientarea religioasă a Statului Berlin. Aprecierea legislatorului din Berlin, conform căruia obiectivele expuse puteau fi realizate mai eficient prin introducerea unui singur curs obligatoriu comun, în locul repartizării elevilor la diferite cursuri separate, în funcţie de apartenenţa lor religioasă sau filozofică sau în loc de a aborda problemele de etică în cadrul altor obiecte predate, denotă marja de apreciere a Statelor în această privinţă şi, în principiu, nu ar trebui să fie supusă unui control de oportunitate din partea Curţii (Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen împotriva Danemarcei, 7 decembrie 1976, § 53, seria A nr 23, Jimenez Alonso şi Jimenez Merino împotriva Spaniei (dec.), nr 51188/99, 25 mai 2000 şi Valsamis împotriva Greciei, 18 decembrie 1996, §§ 28 şi 31-32, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑VI).
În măsura în care reclamanţii susţin că respectivul curs de etică este împotriva convingerilor religioase pe care le împărtăşesc, Curtea observă că nici conţinutul legii educaţiei, nici al planului-cadru de învăţământ, nu permit de a conchide că acest curs tinde să acorde prioritate unei credinţe concrete, ignorând sau supunând criticii alte credinţe, în special creştinismul. În această privinţă, ea a menţionat că planul-cadru de învăţământ propune abordarea unei varietăţi de subiecte etice printre care figurează şi « porunca religioasă de a iubi aproapele », « dragostea faţă de duşman », învăţătura creştină a păcatului originar şi religiile în general (monoteismul, politeismul, Biserica şi Statul, comunitatea religioasă). De altfel, ar trebui de menţionat că articolul 12 § 6 din legea educaţiei invită şcolile să abordeze anumite subiecte în cooperare cu comunităţile religioase sau filozofice. Cât priveşte argumentul reclamanţilor conform căruia cursul de etică abordează şi idei sau concepţii critice sau opuse în raport cu creştinismul, Curtea consideră că nu ar trebui să desprindem din Convenţie un drept cum ar fi cel de a nu fi expus convingerilor sau opiniilor contrare cu ale sale (a se vedea, mutatis mutandis, Konrad precitată). Ea a menţionat, de la început, că prima reclamantă putea continua să frecventeze cursul de religie protestantă predat în şcoală şi că părinţii nu erau împiedicaţi să-şi clarifice şi să-şi sfătuiască copilul, să-şi exercite asupra acestuia funcţiile naturale de educatori şi să-l orienteze într-o direcţie conformă propriilor convingeri religioase (Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen precitată, § 54, Konrad precitată, Jimenez Alonso şi Jimenez Merino precitată). La acest punct, Curtea a observat că reclamanţii nu au susţinut în faţa Curţii argumentul pe care l-au invocat în faţa jurisdicţiilor interne şi conform căruia introducerea cursului de etică a făcut dificilă participarea la cursul de religie. Simpla referire la un comunicat de presă al Bisericilor protestante şi catolice nu ar fi fost suficientă în această privinţă.
Având în vedere cele expuse, Curtea consideră că autorităţile naţionale, introducând cursul obligatoriu de etică, nu au depăşit marja de apreciere, care le este oferită în acest sens de articolul 2 din protocolul nr. 1, prevedere care, de altfel, obligă Statul să exercitarea drepturilor copiilor la instruire (Costello-Roberts împotriva Marii Britanii, 25 martie 1993, § 27, serie A, nr. 247‑C, şi Martins Casimiro şi Cerveira Ferreira împotriva Luxembourg (dec.), nr 44888/98, 27 aprilie 1999). Astfel, ea a conchis că autorităţile din Berlin nu erau obligate să prevadă posibilitatea unei scutiri generale de la cursul de etică. Faptul că un alt Land a făcut o alegere diferită în această privinţă nu ar trebui să schimbe această constatare. Nicio altă problemă nu se ridică cu privire la articolul 9 din Convenţie.
Prin urmare, pretenţiile reclamanţilor sunt vădit neîntemeiate şi trebuie să fie respinse în temeiul articolelor 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea neadmisibilă.
Claudia WesterdiekPeer Lorenzen
GrefierPreşedinte
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012.
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Traducerea a fost realizată cu suportul Fondului fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu implică Curtea şi aceasta îşi declină orice responsabilitate cu privire la calitatea traducerii. Ea poate fi descărcată din HUDOC, baza de date a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din orice altă bază de date cu care HUDOC comunică. Ea poate fi reprodusă în scopuri necomerciale cu condiţia să fie citată integral denumirea cauzei, împreună cu menţiunea cu privire la drepturile de autor şi referinţa la Fondul fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să utilizaţi această traducere parţial sau integral în scopuri comerciale, vă rugăm să contactaţi publishing@.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012.
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be downloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has shared it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2012.
Les langues officielles de la Cour européenne des droits de l’homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut être téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme (), ou de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut être reproduite à des fins non commerciales, sous réserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que de la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante : publishing@
[1] Decizia din 16 mai 1995, nr 1 BvR 1087/91, Culegere de decizii ale Curţii constituţionale federale volumul 93, pp.1 şi urm..
[2] Declarată neadmisibilă de către un comitet de trei judecători (Articolul 28 din Convenţie) din 6 noiembrie 2007.
Full & Egal Universal Law Academy