ASSOCIATION RELIGIEUSE « TEMOINS DE JEHOVAH - ROUMANIE » (Organizatia Religioasa « Martorii lui Iehova-România ») AND OTHERS v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi R.A. „Monitorul Oficial” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and R.A. „Monitorul Oficial” (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Emitent:

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

   SECŢIA a III-a

Publicată în : MONITORUL OFICIAL nr. 101 din 9 februarie 2007

DECIZIE

privind cererile nr. 63.108/00, 62.595/00, 63.117/00,

63.118/00, 63.119/00, 63.121/00, 63.122/00, 63.816/00,

63.827/00, 63.829/00, 63.830/00, 63.837/00, 63.854/00,

63.857/00 şi 70.551/01, formulate de organizaţia

religioasă „Martorii lui Iehova - România” şi alţii împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând la data de 11 iulie 2006 în cadrul unei camere formate din: domnii B. M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Ziemele, judecători, şi din domnul V. Berger, grefier de secţie,

având în vedere cererile mai sus menţionate, introduse la data de 5 octombrie 2000 (nr. 63.108/00), 3 octombrie 2000 (nr. 62.595/00), 2 noiembrie 2000 (nr. 63.117/00, 63.118/00, 63.119/00, 63.121/00 şi 63.122/00), 5 decembrie 2000 (nr. 63.816/00, 63.827/00, 63.829/00, 63.830/00, 63.837/00, 63.584/00 şi 63.857/00) şi 11 iunie 2001 (nr. 70.551/01),

luând în considerare decizia Curţii de a se prevala de art. 29 § 3 din Convenţie şi de a analiza împreună admisibilitatea şi fondul cauzelor,

ţinând cont de declaraţiile oficiale de acceptare a unei soluţionări amiabile a cauzelor,

după ce a deliberat,

pronunţă următoarea decizie:

IN FAPT

Organizaţia religioasă „Martorii lui Iehova - România” (Martorii lui Iehova) este o asociaţie cultuală cu sediul în Bucureşti.

Ceilalţi 14 reclamanţi sunt cetăţeni români: Robert Fazakas s-a născut la data de 21 martie 1976 şi locuieşte în municipiul Târgu Mureş; Iacov Porav s-a născut la data de 4 noiembrie 1977 şi locuieşte în comuna Râciu, judeţul Mureş; Mozes Csego s-a născut la data de 30 iulie 1975 şi locuieşte în comuna Cristeşti, judeţul Mureş; Arpad Szep s-a născut la data de 18 noiembrie 1971 şi locuieşte în comuna Cristeşti, judeţul Mureş; Mihaly Marton s-a născut la data de 6 iunie 1972 şi locuieşte în comuna Crăciuneşti, judeţul Mureş; Teodor Crinişor Dumbravă s-a născut la data de 19 octombrie 1971 şi locuieşte în comuna Cristeşti, judeţul Mureş; Marius-Sebastian Găzdac s-a născut la data de 9 aprilie 1977 şi locuieşte în municipiul Cluj-Napoca, judeţul Cluj; Alexandru Mircea s-a născut la data de 18 mai 1971 şi locuieşte în municipiul Cluj-Napoca, judeţul Cluj; Dănuţ Bărăian s-a născut la data de 1 septembrie 1969 şi locuieşte în municipiul Cluj-Napoca, judeţul Cluj; Dumitru-Dan Laslou s-a născut la data de 23 ianuarie 1973 şi locuieşte în municipiul Cluj-Napoca, judeţul Cluj; Cosmin Bălănean s-a născut la data de 2 decembrie 1978 şi locuieşte în municipiul Cluj-Napoca, judeţul Cluj; Csaba Ianos Czink s-a născut la data de 14 mai 1976 şi locuieşte în municipiul Cluj-Napoca, judeţul Cluj; Ioan-Teodor Demian s-a născut la data de 29 martie 1966 şi locuieşte în municipiul Cluj-Napoca, judeţul Cluj, şi Victor Daniel Clicinschi s-a născut la data de 21 decembrie 1972 şi locuieşte în comuna Havârna, judeţul Botoşani.

Reclamanţii sunt reprezentaţi în faţa Curţii de doamna A. Dăgăliţă, avocat din Bucureşti, şi domnii P. Goni şi M. Trizac, avocaţi din Paris.

Guvernul român (Guvernul) este reprezentat prin agentul sau, doamna B. Ramaşcanu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

A.Circumstanţele cauzei

Faptele cauzei, aşa cum au fost ele expuse de către părţi, pot fi rezumate după cum urmează:

1. Organizaţia religioasă „Martorii lui Iehova”

Înfiinţată în Statele Unite ale Americii acum aproape 120 de ani, organizaţia religioasă „Martorii lui Iehova” este prezenta în România de la începutul secolului al XX-lea. În general, membrii ei şi-au putut exercita în mod liber cultul pe teritoriul românesc până la instaurarea regimului comunist.

La data de 8 august 1949, printr-o decizie a ministrului justiţiei al Republicii Populare Române, cultul Martorii lui Iehova a fost interzis, iar organizaţia a fost radiată din registrul persoanelor juridice al Tribunalului Ilfov.

După căderea regimului comunist, din decembrie 1989, reclamanta a fost înregistrată prin hotărârea nr. 1.166 din 9 aprilie 1990 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în temeiul Legii nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii). Articolul 7 din statutul sau îi precizează obiectul astfel:

„a)mărturisirea în comun şi răspândirea învăţăturilor biblice şi a credinţei creştine, care constă în proclamarea numelui lui Iehova Dumnezeu şi a măsurilor sale pline de iubire în folosul omenirii prin intermediul Regatului sau ceresc încredinţat lui Isus Cristos. Acestea se efectuează prin intermediul Congregaţiilor Creştine, înfiinţate şi organizate în România, în conformitate cu legile canonice ale Organizaţiei, sub îndrumarea şi supravegherea Corpului de Guvernare al Organizaţiei Mondiale a Martorilor lui Iehova, şi cu prezentul Statut;

b)desfăşurarea unor acţiuni de binefacere şi de caritate, precum şi trimiterea de ajutoare umanitare.”

Pe teritoriul românesc, ministeriatul creştin al organizaţiei este efectuat prin intermediul congregaţiilor creştine, organizaţia reclamanta funcţionând că un organ de coordonare şi de control.

În 1991, în România funcţionau 228 de congregaţii ale cultului Martorii lui Iehova.

Martorii lui Iehova constituie la ora actuală un grup creştin important, iar organizaţia reprezintă interesele religioase a 552 de congregaţii.

De exemplu, la data de 19 aprilie 2000, 82.761 de membri şi asociaţi s-au reunit în casele lor de cult cu ocazia sărbătoririi Paştelui.

a)Recunoaşterea reclamantei că un cult

Reclamanta a funcţionat fără ingerinţe din partea statului până la data de 25 martie 1997. La această dată, Secretariatul de Stat pentru Culte (Secretariatul de stat) le-a trimis tuturor autorităţilor locale o listă cu toate „cultele recunoscute” de stat. Cultul Martorii lui Iehova nu figura pe această listă.

Pe baza acestei liste, diferitele autorităţi locale sau centrale s-au angajat pe calea negării drepturilor lor prin raportare la alte culte. Reclamanta se plânge de adoptarea de către autorităţi a următoarelor măsuri, care au împiedicat libera exercitare a cultului lor:

a)La data de 8 aprilie 1997, Consiliul Local al Municipiului Tulcea a informat-o pe reclamanta ca, potrivit Adresei din 25 martie 1997 a Secretariatului de stat, cultul Martorii lui Iehova nu era recunoscut de stat şi ca, prin urmare, autorizaţia de construire a unei case de cult eliberată organizaţiei reclamante la data de 3 iulie 1995 a fost anulată.

b)La data de 17 aprilie 1997, Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi a Controlului de Stat din Sibiu a informat-o pe reclamanta că, având în vedere Adresa din 25 martie 1997, ea nu putea beneficia de o scutire pentru plata impozitului pe clădiri pentru casele de cult.

c)Prin Adresa din 5 decembrie 1997, trimisă reclamantei, Secretariatul de stat şi-a exprimat părerea că Martorii lui Iehova nu era un cult religios, ci o asociaţie religioasă, şi, în consecinţă, a considerat că ea nu putea beneficia de prevederile Legii nr. 27/1994 privind scutirea de impozitele şi taxele locale.

d)La data de 15 iunie 1998, Consiliul Municipal al Oraşului Cetariu, judeţul Bihor, a informat-o pe reclamanta că statul român nu recunoştea religia Martorilor lui Iehova. Or, numai cultele recunoscute puteau să aibă cimitire pentru credincioşii lor.

La data de 28 martie 1998, având în vedere atitudinea anumitor autorităţi care i-au refuzat statutul de cult, organizaţia reclamanta şi-a modificat statutul, introducând în primul sau articol următoarele texte:

„b)Organizaţia religioasă «Martorii lui Iehova» este un cult religios creştin.

c)Organizaţia religioasă a Martorilor lui Iehova este denumirea oficială a cultului religios «Martorii lui Iehova».”

Prin Încheierea de şedinţa definitivă din 9 aprilie 1998, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a aprobat aceste modificări. Prin Hotărârea din 21 ianuarie 1999, aceeaşi instanţa a rectificat erorile materiale ce s-au strecurat în Hotărârea din 9 aprilie 1998.

La data de 26 august 1998, Secretariatul de stat a informat-o pe reclamanta că nu-i recunoştea noul statut modificat, deoarece nu şi-a dat acordul în acest sens. La data de 24 septembrie 1998, reclamanta a cerut Secretariatului de stat să anuleze actul din 26 august 1998 şi să-i recunoască statutul modificat. La data de 21 octombrie 1998, Secretariatul de stat a respins cererea.

La data de 10 octombrie 1998, reclamanta a scris Guvernului pentru a se plânge de atitudinea Secretariatului de stat. În urma acestei scrisori, s-a decis demararea unei anchete de către Departamentul de control al Guvernului. În Nota de control din 29 ianuarie 1999, aprobată de primul-ministru, acest departament a propus:

„4.1. Secretariatul de Stat pentru Culte va analiza şi va dispune măsurile care se impun pentru includerea Organizaţiei Religioase «Martorii lui Iehova» în lista religiilor şi cultelor recunoscute în România, cu acordarea tuturor drepturilor prevăzute de lege şi implicit cu respectarea de către Organizaţia Religioasă «Martorii lui Iehova» a obligaţiilor prevăzute în actele normative în vigoare.

4.2. Secretariatul de Stat pentru Culte îşi va revizui punctul de vedere actual, în sensul respectării hotărârilor dispuse de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul nr. 1.174/PJ/1990, prin Sentinţa civilă nr. 1.166/09.04.1990 şi Încheierea din şedinţa publică din 09.04.1998, implicit a art. 1 punctele b şi c din noul statut.”

i. Procedura în contencios administrativ întemeiată pe Legea nr. 29/1990 pentru recunoaşterea statutului reclamantei

La data de 25 noiembrie 1998, reclamanta a introdus o acţiune întemeiată pe Legea contenciosului administrativ şi a solicitat anularea actelor din 26 august şi 21 octombrie 1998. De asemenea, a solicitat că Secretariatul de stat să fie obligat să emită un act administrativ care să recunoască statutul sau modificat.

La data de 4 martie 1999, Curtea de Apel Bucureşti, ca urmare a unei excepţii invocate de Secretariatul de stat, a anulat Hotărârea de modificare a statutului reclamantei din 9 aprilie 1998 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi, pe fond, a respins cererea reclamantei. Curtea de Apel Bucureşti a reamintit ca, în Hotărârea sa din 7 octombrie 1996, Curtea Supremă de Justiţie statuase că o asociaţie dobândeşte personalitate juridică prin decizia tribunalului judeţean. De asemenea, ea a mai arătat că recunoaşterea cultelor religioase este reglementată de Decretul nr. 177/1948 şi că Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, atunci când a pronunţat cele două hotărâri mai sus menţionate, nu solicitase avizul ministerului de resort, aşa cum impunea Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii).

Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei hotărâri, invocând caracterul definitiv al hotărârilor în cauza şi neconstituţionalitatea Decretului nr. 177/1948.

Prin Hotărârea definitivă din 7 martie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea reclamantei. După ce a constatat că Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor nu a fost abrogat, ea a considerat că acesta conţinea restricţii ale libertăţii de religie incompatibile cu articolul 29 din Constituţia din 1991, adoptată după căderea regimului comunist, şi, prin urmare, a concluzionat că nu putea soluţiona litigiul în lumina acestui decret. Subliniind faptul că cultul Martorii lui Iehova îşi începuse activitatea religioasă în România cu mai mult de 80 de ani înainte, că acesta fusese interzis de regimul comunist în 1948, dar că îşi reluase activitatea în baza Hotărârii din 9 aprilie 1990 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, prin care obţinuse personalitate juridică în temeiul Legii nr. 21 din 1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii), că Ministerul Culturii îşi dăduse acordul pentru înregistrarea sa, că modificările statutului efectuate în 1998 fuseseră publicate în Registrul persoanelor juridice şi că Secretariatul de Stat pentru Culte fusese informat despre acest lucru, Curtea a considerat că refuzul Secretariatului de stat de a recunoaşte statutul modificat al reclamantei contravenea libertăţii de religie garantate de art. 29 din Constituţia României şi de tratatele internaţionale.

Prin hotărârile definitive din 15 februarie şi 28 martie 2000, pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie, reclamanta a obţinut anularea altor acte administrative ale autorităţilor locale şi centrale emise pe baza listei întocmite de Secretariatul de stat. Aceste hotărâri i-au recunoscut implicit reclamantei calitatea de cult religios.

La data de 24 octombrie 2002, Ministerul Culturii şi Cultelor, care a înlocuit Secretariatul de Stat pentru Culte, a adoptat un ordin prin care se arata că statutul organizaţiei reclamante era supus Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, care a înlocuit Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii).

ii. Procedura în contencios administrativ întemeiată pe Legea nr. 29/1990 pentru recunoaşterea înregistrării organizaţiei reclamante în temeiul Legii nr. 21/1924

La data de 5 noiembrie 2002, reclamanta a solicitat ministerului să anuleze ordinul din 24 octombrie 2002, considerând că Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 nu-i era aplicabilă, ţinând seama de faptul că primul sau articol excludea cultele religioase din domeniul de aplicare al ordonanţei. La data de 13 noiembrie 2002, ministerul a refuzat să anuleze ordinul.

La data de 5 decembrie 2002, reclamanta a introdus la Guvern un recurs ierarhic împotriva refuzului ministerului.La data de 12 decembrie 2002, în lipsa răspunsului Guvernului, reclamanta a chemat în judecată Ministerul Culturii şi Cultelor. Prin hotărârea rămasă definitivă din 26 februarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a anulat ordinul litigios şi a obligat ministerul să recunoască statutul modificat al reclamantei conform Deciziei rămase definitivă a Curţii Supreme de Justiţie, pronunţată la data de 7 martie 2000.

La data de 22 mai 2003, ministrul culturii şi cultelor a emis Ordinul nr. 2.657/2003 privind recunoaşterea Statutului de organizare şi funcţionare al Organizaţiei Religioase „Martorii lui Iehova”, care prevedea:

„Art. 1 - Ministerul Culturii şi Cultelor (...) recunoaşte Statutul de organizare şi funcţionare al Organizaţiei Religioase «Martorii lui Iehova», înregistrat potrivit Sentinţei civile nr. 1.166 din 9 aprilie 1990 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, modificat prin Încheierea de şedinţa din data de 9 aprilie 1998, rectificată prin Încheierea din data de 21 ianuarie 1999 (...) al Judecătoriei Sectorului 1 din Bucureşti. ”

„Art. 2 - (1)În baza statutului, Organizaţia Religioasă «Martorii lui Iehova» este un cult religios creştin.

(2)Organizaţia Religioasă «Martorii lui Iehova» este denumirea oficială a cultului religios Martorii lui Iehova.”

„Art. 3 - Cultul religios creştin Organizaţia Religioasă «Martorii lui Iehova» are toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru cultele religioase recunoscute de statul român. ”

„Art. 4 - (1)În termen de 15 zile de la data intrării în vigoare, Ministerul Culturii şi Cultelor va comunica prezentul ordin către toate autorităţile administraţiei publice centrale, prefecturi şi consilii judeţene, iar la cerere, şi altor autorităţi şi persoane interesate.

(2)Ministerul Culturii şi Cultelor se va asigura că toate actele pe care le emite sau le avizează, potrivit legii, referitoare la cultele religioase recunoscute de statul român, să cuprindă cultul religios Organizaţia Religioasă «Martorii lui Iehova». ”

„Art. 5 - Prezentul ordin intră în vigoare la data emiterii şi se publică ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I. ”

„Art. 6 - La data intrării în vigoare a prezentului ordin sunt revocate orice alte acte administrative contrare emise de fostul Secretariat de Stat pentru Culte sau de Ministerul Culturii şi Cultelor.”

Ordinul a fost publicat în Monitorul Oficial al României la data de 13 iunie 2003.

b)Serviciul militar şi miniştrii ordinaţi ai cultului Martorii lui Iehova

La data de 12 aprilie 2000, reclamanta a solicitat Secretariatului de stat să confirme în scris că miniştrii săi ordinaţi, în calitate de membri ai unui cult religios recunoscut de lege, erau scutiţi de obligaţia de a îndeplini orice serviciu militar, conform art. 6 lit. c) din Legea nr. 46/1996 privind pregătirea populaţiei pentru apărare.

Prin Adresa din 19 aprilie 2000, Secretariatul de stat a informat-o pe reclamanta că personalul sau ordinat beneficia, că oricare cetăţean român obiector de conştiinţă, de prevederile art. 4 din Legea nr. 46/1996, care le oferea posibilitatea de a îndeplini un serviciu utilitar alternativ.

Prin Decizia definitivă din 14 iunie 2000 a Curţii Militare de Apel, ceilalţi 14 reclamanţi, miniştri ordinaţi ai cultului Martorii lui Iehova, au fost condamnaţi în temeiul art. 348 din Codul penal pentru că s-au sustras de la serviciul utilitar alternativ. Ei au fost condamnaţi la închisoare cu suspendare (a se vedea, mai jos „Ceilalţi reclamanţi”). După spusele reclamantei, refuzul miniştrilor ordinaţi de a îndeplini serviciul utilitar alternativ le poate atrage o nouă condamnare. Mai mult, toţi miniştrii ordinaţi cu vârste de până la 35 de ani vor fi în aceeaşi situaţie, deoarece obligaţia serviciului militar există până la aceasta vârstă.

Prin adresele din 27 septembrie şi 9 octombrie 2000, Comitetul Helsinki România i-a cerut ministrului apărării să ia măsurile corespunzătoare pentru a executa Hotărârea definitivă din 7 martie 2000, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, şi să-i scutească pe miniştrii ordinaţi ai Martorilor lui Iehova de serviciul militar.

La data de 23 octombrie 2000, ministrul apărării a răspuns că miniştrii ordinaţi ai Martorilor lui Iehova erau obligaţi să îndeplinească serviciul utilitar alternativ.

La o dată neprecizată, procurorul general al României a formulat un recurs în interesul legii în faţa Curţii Supreme de Justiţie. El a invocat diferite hotărâri pronunţate de Curtea Militară de Apel, dintre care unele i-au achitat pe miniştrii ordinaţi ai Martorilor lui Iehova acuzaţi de neprezentare la încorporare în temeiul art. 354 din Codul penal, iar altele au pronunţat hotărâri de condamnare. După o scurtă descriere a hotărârilor mai sus menţionate, procurorul general a subliniat că Martorii lui Iehova reprezintă o asociaţie religioasă şi nu un cult religios şi ca, prin urmare, ei nu puteau beneficia de prevederile art. 6 lit. c) din Legea nr. 46/1996, care scuteşte miniştrii cultelor recunoscute de serviciul militar şi de serviciul utilitar alternativ. Drept care, el a conchis în memoriul sau că miniştrii ordinaţi ai Martorilor lui Iehova care refuzau să îndeplinească serviciul utilitar alternativ ar fi trebuit condamnaţi pentru neprezentare la încorporare.

Termenul la Curtea Supremă de Justiţie a fost fixat pentru data de 15 octombrie 2001. Înainte de începerea şedinţei, reprezentanţii reclamantei au fost invitaţi să părăsească sala. Apoi, judecătorii au deliberat timp de mai multe ore cu uşile închise. În hotărârea sa din aceeaşi zi, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a statuat că hotărârile de achitare erau corecte, deoarece refuzul de a îndeplini serviciul utilitar alternativ nu intră în domeniul de aplicare al infracţiunii de neprezentare la încorporare, reglementată de art. 354 din Codul penal, care nu se aplică decât în cazul refuzului de a îndeplini serviciul militar într-o bază militară. Ea nu s-a pronunţat asupra afirmaţiei procurorului general, conform căreia organizaţia reclamanta este o asociaţie religioasă şi nu un cult religios.

Într-un comunicat făcut public la data de 6 octombrie 2000, Amnesty International a făcut o analiză a prevederilor Legii nr. 46/1996 privind pregătirea populaţiei pentru apărare, în ceea ce priveşte obligaţia de îndeplinire a serviciului utilitar alternativ. Ea a făcut mai întâi referire la Recomandarea nr. R8 (87) a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei şi la Rezoluţia nr. A3-0025/92 a Parlamentului European, conform cărora serviciul utilitar alternativ, a cărui durata trebuie să rămână rezonabilă, nu trebuia să aibă un caracter punitiv. Ea a conchis că serviciul utilitar alternativ prevăzut de Legea nr. 46/1996 avea un caracter punitiv deoarece durata sa era de 24 de luni, în timp ce serviciul militar obişnuit nu dura decât 12 luni.

c)Aplicarea prevederilor legale referitoare la scutirea de impozitele şi taxele locale a cultului Martorii lui Iehova

La data de 30 ianuarie 2002, Guvernul a adoptat Ordonanţa nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale, care stipula în anexele nr. 2 şi 5 că terenurile şi casele de cult ce aparţineau cultelor religioase recunoscute nu sunt impozabile.

Prin Hotărârea nr. 1.278 din 13 noiembrie 2002, Guvernul a adoptat normele metodologice de aplicare a ordonanţei mai sus menţionate. Anexa nr. 2 la aceasta hotărâre enumera cultele religioase recunoscute în România. Reclamanta nu figura pe această listă.Reclamanta le-a solicitat autorităţilor locale în mai multe rânduri să o scutească de plată impozitului pe clădiri pentru casele de cult şi pe terenurile ce îi aparţineau. Prin mai multe adrese datând din luna mai 2003, mai multe autorităţi locale au refuzat sa acorde o asemenea scutire, pe motivul că organizaţia reclamanta nu putea beneficia de ea deoarece nu figura pe lista cultelor religioase oficial recunoscute, întocmită la data adoptării normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 36/2002.

Prin Adresa din 20 mai 2003, reclamanta a solicitat Guvernului introducerea sa în lista cultelor religioase oficial recunoscute în România şi înlocuirea titlului „culte religioase oficial recunoscute în România” cu cel de „culte înregistrate şi care funcţionează legal în România”. În aceeaşi adresa, reclamanta se plângea de încălcarea drepturilor sale din cauza refuzului Primăriei din Acăţari, judeţul Mureş, de a-i elibera o autorizaţie de construire a unei case de cult, pe motivul că organizaţia reclamanta nu figura pe lista cultelor religioase oficial recunoscute în România. De asemenea, ea s-a plâns că omisiunea de a o introduce pe lista cultelor oficiale o priva, într-un mod discriminatoriu faţă de celelalte religii, de dreptul de a-şi exercită credinţa: imposibilitatea de a acorda asistenţa religioasă în spitale, penitenciare, aziluri şi orfelinate, imposibilitatea de a avea cimitire confesionale, de a beneficia de scutirea de taxe notariale la dobândirea de drepturi reale, obligarea personalului sau ordinat să îndeplinească serviciul militar sau imposibilitatea de a invita misionari străini să locuiască în România pe perioade lungi.

Guvernul nu a răspuns la această adresă.La 6 februarie şi 21 mai 2003, Guvernul a modificat normele metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 36 din 30 ianuarie 2002 privind impozitele şi taxele locale, definind noţiunea de „casa de cult”.

Începând din luna iunie 2003, practica autorităţilor locale variază: anumite autorităţi au refuzat scutirea reclamantei de plată impozitului pentru casele de cult şi terenuri, pe motivul că Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.657/2003, prin care reclamanta era recunoscută că fiind un cult, nu putea modifica Hotărârea Guvernului nr. 1.278/2002 ce cuprindea lista cultelor religioase recunoscute, în timp ce altele i-au acordat aceasta scutire, însă începând cu data intrării în vigoare a ordinului mai sus amintit.

La data de 17 iulie 2003, reclamanta a chemat în judecată Guvernul în faţa Curţii de Apel Bucureşti, pentru a fi obligat să adopte un act administrativ care să o includă pe lista cultelor religioase oficial recunoscute de lege.

La data de 16 septembrie 2003, Guvernul a solicitat respingerea acţiunii, argumentând că autorităţile locale aveau obligaţia legală de a respecta Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.657 din 22 mai 2003 şi că reclamanta nu era inclusă în lista respectiva deoarece ordinul mai sus menţionat fusese adoptat după intrarea în vigoare a Hotărârii din 25 martie 1997 ce cuprindea lista cultelor recunoscute.

Prin Hotărârea definitivă din 28 octombrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a admis pretenţiile reclamantei şi a obligat Guvernul să adopte un act administrativ de introducere a acesteia pe lista cultelor religioase oficial recunoscute în România.

La data de 22 decembrie 2003, Parlamentul a adoptat Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. La data de 22 ianuarie 2004, Guvernul a adoptat normele metodologice de aplicare a acestui cod. Aceste norme metodologice, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 6 februarie 2004, includeau reclamanta în lista cultelor religioase recunoscute în România.

d)Martorii lui Iehova şi asistenţa religioasă în penitenciare

Reclamanta subliniază că a întâmpinat dificultăţi la acordarea asistenţei religioase mai multor deţinuţi din rândul Martorilor lui Iehova.

Astfel, în 2000, un ministru ordinat al reclamantei i-a solicitat directorului închisorii din Bistriţa permisiunea de a acorda asistenţa religioasă mai multor deţinuţi Martori ai lui Iehova.

La data de 4 februarie 2000, directorul penitenciarului i-a comunicat refuzul sau, invocând faptul că deţinuţii respectivi nu-şi declaraseră apartenenţa la organizaţia religioasă „Martorii lui Iehova” în momentul încarcerării lor şi ca, în orice caz, Martorii lui Iehova nu constituiau un cult religios recunoscut de lege.

e)Publicarea de către Inspectoratul Judeţean de Poliţie Neamţ a unei broşuri despre sectele religioase

La o dată neprecizată, Inspectoratul Judeţean de Poliţie Neamţ a publicat o broşură intitulată „Sectele religioase între... mit şi adevăr”. În introducere, broşura sublinia caracterul antidemocratic al sectelor în felul următor:

„Depăşind cadrul de confesiuni religioase, multe din aceste secte, prin preceptele şi practicile folosite, se situează în postura de exponente ale unor cercuri antidemocratice, antiprogresiste, slujind interese ce nu au nimic cu sensul moral pe care îl proclamă.”

Broşura include reclamanta în capitolul „Asociaţii religioase înregistrate cu avizul Secretariatului de Stat pentru Culte, dar care, prin doctrină şi practici, pot produce tulburări în viaţa religioasă şi socială”. Reclamanta este descrisă în felul următor:

„Deşi avizată prin activitatea ei şi unele precepte, aceasta asociaţie încalcă legile ţării. Astfel, sunt defăimate autorităţile de stat pe care le consideră incapabile să rezolve problemele sociale actuale, pentru care numai Martorii lui Iehova au soluţii potrivite; instigă la nerespectarea legilor statului îndemnând adepţii să nu participe la vot, să refuze asistenţa medicală, tineretul să refuze satisfacerea stagiului militar şi să nu urmeze cursuri universitare; denigrează Biserica Ortodoxă Română, despre care se spune că este depăşită şi săracă, în declin şi lipsită de sprijinul autorităţilor.”

2. Ceilalţi reclamanţi

Reclamanţii persoane fizice sunt miniştri ordinaţi ai cultului Martorii lui Iehova.

În 1999, reclamanţii au primit ordin de încorporare. Având în vedere convingerile lor religioase, ei au optat într-o primă etapă pentru îndeplinirea serviciului utilitar alternativ, însă ulterior au cerut să fie scutiţi de obligaţia de a îndeplini acest serviciu civil, că oricare ministru ordinat al unui cult recunoscut, conform prevederilor art. 6 din Legea nr. 46/1996 privind pregătirea populaţiei pentru apărare.

În cursul anului 1999 a fost pornită urmărirea penală împotriva reclamanţilor pentru refuzul lor de a se prezenta la încorporare, infracţiune incriminată de art. 354 alin. 2 din Codul penal.

Prin decizii distincte pronunţate la data de 14 iunie 2000, Curtea Militară de Apel, cu sediul în Bucureşti, i-a condamnat pe reclamanţi, prin decizii definitive distincte, pronunţate în recurs, la pedepse de un an şi 6 luni de închisoare cu suspendare. În urma deciziei din 15 octombrie 2001, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în cadrul unui recurs în interesul legii, considerând că refuzul de a îndeplini serviciul utilitar alternativ nu intra sub incidenţa legii penale, procurorul general a formulat recursuri în anulare împotriva deciziilor de condamnare a reclamanţilor.

În concluziile lor scrise, în faţa Curţii Supreme de Justiţie, reclamanţii au cerut să fie achitaţi, arătând că erau miniştri ordinaţi ai cultului religios Martorii lui Iehova şi ca, prin urmare, beneficiau de prevederile art. 6 din Legea nr. 46/1996 privind pregătirea populaţiei pentru apărare, care scutea de orice serviciu militar sau alternativ miniştrii ordinaţi ai cultelor religioase. Ei i-au cerut acestei curţi să constate şi faptul că aceasta condamnare a lor încalcă art. 9 şi 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului. În plus, ei s-au plâns că au fost judecaţi de o instanţă militară, deşi erau civili. Ei au solicitat daune morale pentru aceste fapte şi daune materiale reprezentând cheltuielile de judecată pe care le plătiseră la instanţele anterioare.

Prin decizii pronunţate în 2002 şi 2003, Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat achitarea reclamanţilor, considerând că refuzul lor de a îndeplini serviciul utilitar alternativ nu intra sub incidenţa dispoziţiilor din Codul penal care pedepsesc neprezentarea la încorporare. Ea nu s-a pronunţat asupra celorlalte cereri ale reclamanţilor.

În 2003 şi 2004, invocând articolul 13 din Convenţie şi art. 504-506 din Codul de procedură penală, reclamanţii şi-au reiterat cererile pentru daunele morale şi materiale. Soluţia acestor cauze nu a fost comunicată Curţii.

B.Dreptul şi practica internă pertinenteConstituţia

„Articolul 29

Libertatea conştiinţei

(1)Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nicio formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.

(2)Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.

(3)Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.

(4)În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.

(5)Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.

(6)Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.”

2. Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii)

Articolul 3

„Asociaţiile şi aşezămintele fără scop lucrativ sau patrimonial nu pot dobândi personalitatea juridică decât pe temeiul unei decizii motivate a tribunalului civil în circumscripţia căruia s-au constituit.

Această decizie nu se poate da decât la cererea celor interesaţi:

a)După ce s-a cerut avizul ministerului în competenţa căruia cade scopul asociaţiei sau aşezământului;

b)După ce s-au ascultat concluziile Ministerului Public şi s-a constatat că statutele sau actele constitutive, compunerea organelor de direcţie şi administraţie şi celelalte condiţii nu contravin la dispoziţiile legii de faţă.

Părţile interesate, ministerul competent şi reprezentantul ministerului public au dreptul de apel potrivit art. 90.”

3. Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase

Articolul 13

„Cultele religioase, pentru a putea să se organizeze şi să funcţioneze, vor trebui să fie recunoscute prin decret al Prezidiului Marii Adunării Naţionale, dat la propunerea Guvernului, în urma recomandării ministrului cultelor.

În cazuri bine motivate se va putea retrage recunoaşterea în acelaşi mod”.

Articolul 14

„În vederea recunoaşterii, fiecare cult religios va înainta, prin Ministerul Cultelor, spre examinare şi aprobare, statutul sau de organizare şi funcţionare, cuprinzând sistemul de organizare, conducere şi administrare, însoţit de mărturisirea de credinţă respectiva.”

Articolul 16

„Organizarea de partide politice pe baza confesională este interzisă.”

Articolul 17

„Părţile componente ale cultelor religioase recunoscute, precum comunităţi, parohii, unităţi, grupe, vor trebui să fie înscrise într-un registru special al primăriei respective, cu arătarea nominală a organelor de conducere şi control şi cu indicarea numerică a membrilor care fac parte din ele. ”

Articolul 18

„Asociaţiile civile şi fundaţiunile care urmăresc, în total sau în parte, scopuri religioase trebuie, pentru a fi recunoscute că persoane juridice, să aibă încuviinţarea Guvernului, prin Ministerul Cultelor, fiind supuse întru totul obligaţiunilor ce decurg din legi cu privire la caracterul lor religios.”

Articolul 19

„Inscripţiunile şi semnele simbolice, precum şi sigiliile sau ştampilele arătând denumirea cultului, vor trebui să aibă în prealabil aprobarea Ministerului Cultelor.”

Articolul 20

„Şefii cultelor, ierarhii şi în general întregul personal din serviciul cultelor trebuie să fie cetăţeni români, bucurându-se de deplinătatea exerciţiului drepturilor civile şi politice.”

Articolul 21

„Şefii cultelor precum şi mitropoliţii, arhiepiscopii, episcopii, superintendenţii, administratorii-apostolici, vicarii-administrativi şi alţii, având funcţiuni asemănătoare, aleşi sau numiţi în conformitate cu statutele de organizare ale cultelor respective, nu vor fi recunoscuţi în funcţiune decât în baza aprobării Prezidiului Marii Adunări Naţionale, data prin decret, la propunerea Guvernului, în urma recomandării ministrului cultelor. Înainte de intrarea în funcţiune, toţi aceştia vor depune jurământul de credinţă în faţa ministrului cultelor. Formula de jurământ este următoarea: „Ca slujitor al lui Dumnezeu, că om şi că cetăţean, jur de a fi credincios poporului şi de a apăra Republica Populară Română împotriva duşmanilor din afară şi dinăuntru; jur că voiu respecta şi voiu face să se respecte de către subalternii mei legile Republicii Populare Române; jur că nu voiu îngădui subalternilor mei să întreprindă şi să ia parte şi nici eu nu voiu întreprinde şi nu voiu lua parte la nicio acţiune de natură a aduce atingere ordinii publice şi integrităţii Republicii Populare Române. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” Aceasta formula de jurământ este obligatorie şi pentru conducătorii asociaţiilor civile cu caracter religios prevăzute la art. 18. Ceilalţi membri ai clerului aparţinând diferitelor culte, cât şi preşedinţii sau conducătorii comunităţilor locale, vor depune, înainte de intrarea lor în funcţiune, în faţa şefilor lor ierarhici jurământul de credinţă după formula următoare: „Ca slujitor al lui Dumnezeu, că om şi că cetăţean, jur de a fi credincios poporului şi de apăra Republica Populară Română împotriva duşmanilor din afară şi dinăuntru; jur a respecta legile Republicii Populare Române şi de a păstra secretul în serviciul orânduit de Stat. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”!

Ceilalţi funcţionari din serviciul cultelor religioase vor depune în faţa autorităţilor competenţe de Stat jurământul de credinţă prevăzut de art. 8 din Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947 pentru constituirea Statului român în Republica Populară Română.

4. Legea nr. 46/1996 privind pregătirea populaţiei pentru apărare

Articolul 4

„Cetăţenii care, din motive religioase, refuză să îndeplinească serviciul militar sub arme executa serviciul utilitar alternativ, conform prezentei legi.

Modul de executare a serviciului utilitar alternativ se stabileşte prin hotărâre a Guvernului. ”

Articolul 6

„Nu îndeplinesc serviciul militar:

(...)

c)personalul hirotonit sau ordinat care aparţine cultelor religioase recunoscute de lege.”

5. Hotărârea Guvernului nr. 618/1997 privind modul de executare a serviciului utilitar alternativ

Articolul 1

„(1)Serviciul utilitar alternativ este o formă a îndeplinirii serviciului militar şi se executa de către cetăţenii apţi pentru serviciul militar, care, din motive religioase, refuză să îndeplinească serviciul militar sub arme.

(2)Durata serviciului utilitar alternativ este de 24 de luni pentru militarii în termen şi de 12 luni pentru militarii cu termen redus. ”

6. Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii

Articolul 1

„(1)Persoanele fizice şi persoanele juridice care urmăresc desfăşurarea unor activităţi în interes general sau în interesul unor colectivităţi locale ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial pot constitui asociaţii ori fundaţii în condiţiile prezentei ordonanţe.

(...)

(3)Partidele politice, sindicatele şi cultele religioase nu intra sub incidenţa prezentei ordonanţe.”

Articolul 78

„Prezenta ordonanţă intră în vigoare în termen de 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.”

7. Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale

Aceasta prevede că nu sunt supuse impozitului construcţiile care, prin destinaţia lor, sunt case de cult ce aparţin cultelor religioase recunoscute de lege şi nici părţile lor componente, cu excepţia încăperilor cu destinaţie economică. În plus, nu sunt supuse impozitului terenurile ce aparţin cultelor religioase recunoscute de lege.

8. Hotărârea Guvernului nr. 1.278/2002 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale

Aceasta întocmeşte lista cultelor religioase oficial recunoscute în România. Organizaţia reclamanta nu figurează pe această listă.

9. Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 6 februarie 2004Acestea întocmesc lista „cultelor religioase oficial recunoscute în România”, lista în care se află numele organizaţiei reclamante.

CAPETE DE CERERE

A.Capetele de cerere ale organizaţiei „Martorii lui Iehova”

1. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, organizaţia reclamanta formulează mai multe capete de cerere.

a)În primul rând, ea afirmă că dreptul sau de acces la instanţa a fost încălcat prin neexecutarea efectivă a Deciziei din 7 martie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie.

b)De asemenea, ea se plânge de modalitatea în care s-a desfăşurat examinarea recursului în interesul legii, introdus de procurorul general în faţa Curţii Supreme de Justiţie. Ea pretinde că lipsa citării sale în timpul dezbaterilor, caracterul secret al şedinţei de judecată şi evacuarea reprezentanţilor săi şi a avocatului sau din sala de dezbateri au împiedicat-o să se apere în mod adecvat. Mai mult, ea se plânge ca, în Hotărârea sa din 15 octombrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie nu s-a pronunţat asupra unuia dintre motivele invocate de procurorul general, şi anume calitatea de cult religios a reclamantei.

c)Reclamanta susţine că Decizia din 15 octombrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie este contrară deciziilor aceleiaşi curţi din 15 februarie, 7 şi 28 martie 2000, în sensul că în timp ce deciziile din 2000 confirmau calitatea de cult religios a reclamantei, Decizia din 15 octombrie 2001 a stabilit contrariul. O asemenea jurisprudenţa contradictorie ar putea deschide calea unui alt recurs în interesul legii şi ar contraveni, prin aceasta, principiului securităţii raporturilor juridice.

2. Reclamanta pretinde că refuzul Secretariatului de Stat pentru Culte de a o înscrie pe lista cultelor religioase oficial recunoscute constituie o încălcare a art. 9 din Convenţie, deoarece, în urma acestui refuz, ea a făcut obiectul hărţuirii din partea autorităţilor de stat, iar membrii săi nu şi-au putut exercita religia în mod liber.

Ea consideră că cerinţa de a fi “un cult religios recunoscut de lege” pentru a beneficia de anumite drepturi, cerinţa impusă de Secretariatul de Stat pentru Culte şi autorităţile publice locale şi centrale, nu este o restricţie „prevăzută de lege” în sensul alin. 2 al art. 9.

Mai mult, ea consideră că măsurile următoare reprezintă restricţii asupra dreptului sau la libertatea de religie, care nu sunt „necesare într-o societate democratică”: refuzurile autorităţilor de a-i elibera autorizaţia de construire pentru casele de cult, urmărirea penală îndreptată împotriva miniştrilor ordinaţi pentru refuzul lor de a îndeplini serviciul naţional militar sau utilitar alternativ, piedicile din calea concesiunii terenurilor pentru construirea caselor de cult şi a cimitirelor, a asistenţei religioase în penitenciare, refuzul scutirii de plată impozitelor şi taxelor locale, a taxelor notariale datorate la dobândirea drepturilor reale.

3. Reclamanta pretinde că refuzul autorităţilor de stat de a-i acorda statutul de cult religios oficial recunoscut şi publicarea broşurii Inspectoratului Judeţean de Poliţie Neamţ, care o prezenta că pe o sectă periculoasă, constituie un tratament discriminatoriu contrar art. 14, coroborat cu art. 6, 9 şi 13 din Convenţie.

4. În sfârşit, invocând art. 13, coroborat cu art. 9 şi 6 din Convenţie, reclamanta se plânge de faptul că nu a dispus de un recurs eficient împotriva încălcărilor drepturilor sale la libertate de religie şi la acces la instanţa, menţionate mai sus.

B.Capetele de cerere ale celorlalţi reclamanţi

1. Invocând art. 6 din Convenţie, reclamanţii se plâng de lipsa de independenţă a instanţelor care i-au condamnat, şi anume tribunalul militar teritorial şi Curtea Militară de Apel. Ei arata că judecătorii acestor instanţe sunt ofiţeri activi ai Ministerului Apărării, obligaţi să respecte regulamentul de disciplină militară bazat pe principiul subordonării ierarhice.Mai mult, ei se plâng de faptul că urmărirea penală îndreptată împotriva lor a fost începută la iniţiativa centrului militar judeţean, care se află sub autoritatea Ministerului Apărării, şi că trimiterea lor în judecată a fost hotărâtă de un procuror militar, ofiţer activ al Ministerului Apărării.

Reclamanţii se plâng de faptul că nu au fost audiaţi de instanţa de apel care i-a condamnat.

Ei pretind că refuzul de a executa serviciul utilitar alternativ nu constituie o infracţiune în dreptul intern şi că, prin urmare, condamnarea lor pentru aceste fapte este contrară art. 7 din Convenţie. Mai mult, ei consideră că prevederile art. 354 alin. 2 din Codul penal nu pot avea calitatea de „lege”, din lipsă de previzibilitate, ceea ce reiese din interpretările diferite pe care instanţele interne le-au dat acestui articol.

Sprijinindu-se pe jurisprudenţa Curţii din cauzele Amuur împotriva Franţei (Hotărârea din 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii, 1996-III, p. 846, § 36) şi Dalban împotriva României (Hotărârea din 28 septembrie 1999, Culegere, 1999-VI, p. 263-264, § 44), reclamanţii consideră că achitarea nu le anulează calitatea de victime, deoarece autorităţile naţionale nu au recunoscut, explicit sau în substanţă, şi nici nu au reparat încălcările Convenţiei.

3. Invocând art. 9 din Convenţie, reclamanţii se plâng ca, din cauza condamnării lor penale, dreptul lor de a-şi exercită liber religia a fost încălcat. În mod special, refuzul instanţelor de a recunoaşte Martorii lui Iehova că fiind un cult religios i-ar priva de dreptul lor de a fi scutiţi de serviciul militar sau utilitar alternativ, ceea ce ar constitui o ingerinţă în dreptul lor la libertatea de religie, care nu îndeplineşte criteriile definite în alin. 2 al art. 9 din Convenţie.

4. Invocând art. 14 din Convenţie, coroborat cu art. 9, ei pretind că au făcut obiectul unei discriminări nejustificate faţă de oficianţii celorlalte culte religioase, care sunt scutiţi de orice serviciu militar sau utilitar alternativ.

5. Invocând art. 13 din Convenţie, reclamanţii pretind că dreptul intern nu le oferă niciun remediu în ceea ce priveşte încălcările art. 9 din Convenţie, luate separat şi împreună cu art. 14.

ÎN DREPT

Curtea consideră că este necesar sa conexeze cererile în aplicarea art. 42 § 1 din Regulamentul Curţii.

Ea observă ca, la data de 8 decembrie 2005, părţile s-au întâlnit la Strasbourg, în prezenta domnului V. Berger, grefier de secţie, şi a doamnei C. Kaufman, referent la grefă, pentru negocieri în vederea ajungerii la o soluţionare pe cale amiabilă a cauzelor. Guvernul a fost reprezentat prin agentul sau, doamna B. Ramaşcanu, în timp ce reclamanţii au fost reprezentaţi prin doamna A. Dăgăliţă, avocat din Bucureşti, prin domnii P. Goni şi M. Trizac, avocaţi din Paris, şi prin domnii D. Drăgoi, M. Ispas, F. Manoliu şi D. Oul, membri ai organizaţiei reclamante.

La 15 şi 17 martie 2006, agentul Guvernului şi, respectiv, consilierii reclamanţilor au semnat următoarea declaraţie, pe care au trimis-o Curţii:

„Guvernul României (Guvernul) şi reclamanţii, ale căror date complete sunt menţionate în anexa, au ajuns la următoarea soluţie pe cale amiabilă pe baza respectării drepturilor omului, aşa cum sunt ele definite în Convenţie, în vederea încheierii procedurii în faţa Curţii.

Cererea nr. 63.108/00

Guvernul confirmă faptul că Organizaţia religioasă a Martorilor lui Iehova a fost recunoscută oficial de la data de 9 aprilie 1990. Mai mult, acesta ia cunoştinţă despre diferitele hotărâri judecătoreşti interne care confirmă faptul că, începând cu data de 9 aprilie 1990, când i s-a acordat personalitate juridică, Organizaţia Martorilor lui Iehova a fost recunoscută că religie şi, prin urmare, se bucură de toate drepturile şi obligaţiile conferite de lege pentru religiile recunoscute de Guvern.

Guvernul se obligă să asigure că asistenţa religioasă din penitenciare sau centrele de detenţie este acordată fără discriminare, în special în ceea ce priveşte accesul miniştrilor ordinaţi, inclusiv cei ce aparţin Martorilor lui Iehova, în penitenciare sau centrele de detenţie, precum şi posibilitatea de participare la toate activităţile sau programele religioase ce ar putea avea loc acolo.

Guvernul îi va plăti organizaţiei reclamante, ex gratia, o suma totală de 12.000 EUR. Plata se va face când Guvernul va fi primit decizia Curţii de scoatere de pe rol a cererii.

Decizia CEDO prin care se constată prezenta soluţionare pe cale amiabilă şi scoaterea cererii de pe rol va fi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. Toate autorităţile guvernamentale implicate (inclusiv ministerele şi prefecturile) vor fi informate în mod direct despre conţinutul deciziei Curţii.

Organizaţia reclamanta declară că nu mai are alte pretenţii împotriva României pe baza faptelor din cererea de faţă. Ea declară că aceasta constituie o soluţionare definitivă a cauzei.

Aceste angajamente vor fi implementate în termen de 6 luni de la data deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului de scoatere de pe rol.

Celelalte cereri

Guvernul admite că sancţionarea iniţială a reclamanţilor individuali, în calitatea lor de miniştri ordinaţi, pentru că nu au îndeplinit serviciul militar se poate să fi reprezentat o încălcare a drepturilor stipulate în Convenţie. Guvernul se obligă să plătească, conform legii, sumele acordate de instanţele interne cu titlu de daune morale şi materiale şi să retragă toate apelurile formulate până la această dată sau orice apeluri ce ar putea fi formulate ulterior împotriva hotărârilor instanţelor interne ce acordau aceste daune.

Decizia CEDO prin care se constată prezenta soluţionare pe cale amiabilă şi scoaterea cererilor de pe rol va fi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform legii. Toate autorităţile guvernamentale implicate (inclusiv ministerele şi prefecturile) vor fi informate în mod direct despre conţinutul deciziei Curţii.

Reclamanţii declară că nu mai au alte pretenţii împotriva României pe baza faptelor din cererile de faţă. Ei declară că aceasta constituie o soluţionare definitivă a cauzelor.

Aceste angajamente vor fi implementate în termen de 6 luni de la data deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului de scoatere de pe rol.”

Curtea ia act de soluţionarea pe cale amiabilă la care au ajuns părţile. Ea consideră că aceasta se inspiră din respectarea drepturilor omului, aşa cum sunt ele recunoscute de Convenţie şi de protocoalele sale, şi nu vede, în plus, niciun motiv de ordine publică pentru a justifica continuarea analizei cererii (art. 37 § 1 în fine din Convenţie). Prin urmare, aplicarea art. 29 § 3 din Convenţie trebuie încetată, iar cauzele trebuie scoase de pe rol.

Pentru aceste motive,
CURTEA,
În unanimitate

hotărăşte să conexeze cererile;

hotărăşte să scoată cererile de pe rol.

Bostjan M. Zupancic,

preşedinte

Vincent Berger,

grefier

Full & Egal Universal Law Academy