Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA ÎNTÂI
DECIZIE PARŢIALĂ
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
Cererii nr. 40663/98
depusă de ASITO
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea Întâi), întrunită la 16 martie 1999, în cadrul unei Camere compuse din:
DnaE. Palm, Preşedinte,
Dl L. Ferrari Bravo,
Dl Gaukur Jörundsson,
Dl R. Türmen,
Dl B. Zupančič,
Dl T. Panţîru,
Dl R. Maruste, judecători,
şi dl M. O’Boyle, Grefier al Secţiunii;
Având în vedere articolul 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale;
Având în vedere cererea depusă la 5 februarie 1998 de ASITO împotriva Republicii Moldova şi înregistrată la 6 aprilie 1998 ca dosarul nr. 40663/98;
Având în vedere raportul prevăzut în articolul 49 al Regulamentului Curţii;
În urma deliberării;
Decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamantul este o companie de asigurări de naţionalitate din Republica Moldova. El este reprezentat în faţa Curţii de avocatul său, dl Ion Vasile Babei.
Faptele cauzei, aşa precum ele au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
A. Circumstanţele specifice ale cauzei
La 25 noiembrie 1994, reclamantul a încheiat, cu o altă companie, F., un contract de activitate comună, „contractul”, pentru producerea sticlelor pentru brandy şi a dopurilor. Conform clauzelor contractului, reclamantul a făcut un aport social de 330,000 lei moldoveneşti (MDL), în legătură cu care el trebuia să primească o sumă fixă în mărime de MDL 297,000, care urma să fie plătită în rate în mărime de MDL 24,750 lunar. F. s-a obligat să restituie suma de MDL 330,000 până la 25 noiembrie 1995.
Compania F. a plătit reclamantului suma fixă, însă a restituit doar o parte din aportul social.
La 24 mai 1996, reclamantul a depus o cerere la Arbitrajul Republicii Moldova solicitând obligarea lui F. să-i plătească suma de MDL 468,472, care era constituită din MDL 228,750 în legătură cu aportul social şi MDL 239,722 cu titlu de penalităţi.
La 17 iulie 1996, Procuratura Generală a depus o cerere la Arbitrajul Republicii Moldova solicitând declararea nulă a contractului. Potrivit Procuraturii Generale, contractul era o operaţiune de credit camuflată, iar reclamantul nu avea dreptul să efectueze activităţi de creditare deoarece el nu a obţinut autorizarea Băncii Naţionale a Moldovei pentru a efectua astfel de activităţi. Prin urmare, contractul era contrar articolelor 10 şi 19 ale Legii cu privire la bănci şi activitatea bancară din 12 iunie 1991.
Printr-o hotărâre din 26 iulie 1996, Arbitrajul a respins cererea depusă de Procuratura Generală. Instanţa a constatat că, în conformitate cu Legea cu privire la asigurări, companiile de asigurări puteau să presteze servicii comerciale şi financiare, iar activităţile comerciale comune erau permise conform Codului civil.
La 1 august 1996, Arbitrajul a pronunţat o hotărâre conform căreia reclamantul era în drept să-i fie restituită suma de MDL 327,474 de la compania F., care era constituită din MDL 228,750 în legătură cu aportul social, MDL 86,662.5 cu titlu de penalităţi şi MDL 12,062.25 cu titlu de taxă de stat.
La 8 august 1996, Procuratura Generală a depus recurs la hotărârea din 26 iulie 1996.
La 20 august 1996, Procuratura Generală a depus, de asemenea, recurs în supraveghere la hotărârea din 1 august 1996 şi a solicitat suspendarea executării acestei hotărâri până la soluţionarea recursului depus la 8 august 1996.
La 24 iulie 1996, a fost adoptată Legea cu privire la instanţele judecătoreşti economice, care a reorganizat arbitrajele. Ea a intrat în vigoare la 28 noiembrie 1996. În conformitate cu această lege, Arbitrajul Republicii Moldova a devenit Judecătoria Economică a Republicii Moldova.
La 6 septembrie 1996, Judecătoria Economică a Republicii Moldova a decis să suspende executarea hotărârii din 1 august 1996, după cum a solicitat Procuratura Generală.
La 14 aprilie 1997, Procuratura Generală şi-a retras „recursul în supraveghere”. Ca urmare, încheierea de a suspenda executarea hotărârii din 1 august 1996 a fost anulată.
La 19 aprilie 1997, A.P., deputat în Parlamentul Republicii Moldova, a scris două scrisori, una adresată Procuraturii Generale şi una adresată Judecătoriei Economice, protestând împotriva deciziei Procuraturii Generale de a-şi retrage „recursul în supraveghere”.
La 23 septembrie 1997, Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice a Republicii Moldova a respins recursul depus la 8 august 1996, menţinând hotărârea din 26 iulie 1996.
La 16 iunie 1997, Procuratura Generală a depus recurs în anulare la hotărârea din 1 august 1996, solicitând ca contractul să fie declarat nul, iar suma fixă şi penalităţile solicitate de reclamant să fie confiscate de către stat. Această sumă a fost estimată de Procuratura Generală la MDL 327,474.
La 1 iulie 1997, la cererea Ministerului Finanţelor, care acţiona în numele statului, Asociaţia Băncilor din Moldova a prezentat un aviz potrivit căruia contractul nu era un contract de credit şi era legal.
Într-o scrisoare adresată Judecătoriei Economice, care data din 18 septembrie 1997, la cererea Procuraturii Generale, Ministerul Finanţelor, care acţiona în numele statului în cauzele în care prejudiciile materiale ar fi fost cauzate statului, şi-a exprimat opinia conform căreia contractul era legal, iar ca rezultat al acestui contract nu au fost cauzate prejudicii statului.
La 23 septembrie 1997, Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice a admis în parte recursul în anulare, a casat hotărârea din 1 august 1996 şi, deşi a constatat că contractul era legal, a respins pretenţia reclamantului. Instanţa a constatat că F. a plătit deja reclamantului MDL 420,750, din care MDL 330,000 reprezenta aportul social şi o sumă fixă de MDL 90,750, şi compania nu putea fi obligată să plătească întreaga sumă stipulată în contract deoarece ea nu a obţinut suficient profit.
La 3 octombrie 1997, reclamantul a depus recurs la decizia din 23 septembrie 1997, prin care hotărârea din 1 august 1996 a fost casată. Reclamantul a notat că recursul în anulare al Procuraturii Generale a fost nelegal deoarece contractul încheiat între F. şi reclamant a fost un contract de drept privat, iar statul nu putea să invoce propriul său interes. Reclamantul a combătut interpretarea contractului dată de Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice şi a solicitat ca hotărârea Arbitrajului din 1 august 1996 să fie menţinută.
La 17 noiembrie 1997, Procuratura Generală a depus recurs în anulare la hotărârile din 26 iulie 1996 şi 23 septembrie 1997. Ea a cerut ca contractul să fie declarat nul şi ca suma fixă deja plătită reclamantului să fie confiscată de stat.
La 24 decembrie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea din 26 iulie 1996 şi decizia din 23 septembrie 1997. Ea a declarat nul contractul dintre reclamant şi F.. Instanţa a constatat că contractul era contrar prevederilor Legii cu privire la bănci şi activitatea bancară deoarece reclamantul nu obţinuse, la momentul semnării contractului, autorizarea Băncii Naţionale pentru a efectua activităţi bancare. Instanţa a respins cererea Procuraturii Generale ca suma de MDL 90,750 să fie confiscată de stat.
Ministerul Finanţelor nu a fost citat şi, prin urmare, nu a fost prezent la şedinţa judecătorească de la Curtea Supremă de Justiţie.
Reclamantul a depus recurs în anulare şi o cerere de revizuire a deciziei din 24 decembrie 1997. La 21 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a respins ambele cereri.
La 2 februarie 1998, Procurorul General a adresat o cerere Judecătoriei Economice a Republicii Moldova solicitând ca suma de MDL 420,750, deja plătită de F. reclamantului, să fie confiscată în folosul statului. Se pare că aceste proceduri încă continuă.
B. Dreptul intern relevant
Legea nr. 970 din 24 iulie 1996 cu privire la instanţele judecătoreşti economice
Articolul 38 § 3
„(3) Hotărârile Arbitrajului Republicii Moldova, precum şi hotărârile adoptate cu titlu de supraveghere de Prim-arbitrul Republicii Moldova sau de adjuncţii lui, pot fi atacate, în termen de un an de la data adoptării, cu recurs în anulare la Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice a Republicii Moldova de Procurorul General al Republicii Moldova şi de adjuncţii lui în caz de încălcare a normelor dreptului procesual sau material. (...) cu dreptul de a cere dosarul în cauză de la instanţa judecătorească şi de a suspenda executarea hotărârii Arbitrajului Republicii Moldova.”
Legea nr. 942 din 18 iulie 1996 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă
Articolul 278/60
„Părţile implicate în proces, precum şi Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, Procurorul General, Preşedintele Judecătoriei Economice a Republicii Moldova, din oficiu sau la cererea persoanei implicate în proces, pot ataca cu recurs, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărîrile irevocabile date de Judecătoria Economică a Republicii Moldova pentru următoarele motive:
1) hotărîrea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea legii sau aplicarea greşită a acesteia; ...”
Legea nr. 601 din 12 iunie 1991 cu privire la bănci şi activitatea bancară
Introducere
„Activitatea bancară în Republica Moldova se desfăşoară prin Banca Naţională a Moldovei şi prin bănci comerciale, constituite în baza prezentei Legi.”
Articolul 10 (capitolul III : Modul de fondare a băncilor)
„Persoana juridică şi persoana fizică pot desfăşura activitate bancară numai după ce primesc autorizaţia respectivă de la Banca Naţională a Moldovei, după ce membrii fondatori aprobă statutul şi după ce se înregistrează la Banca Naţională a Moldovei.”
Articolul 19 : Operaţiunile bancare
„1. Băncile pot efectua operaţiuni care nu contrazic legislaţia în vigoare, în limitele stabilite de statutele lor. Principalele operaţiuni pe care le efectuează sînt:
a) primirea şi încasarea depunerilor băneşti;
b) contractarea şi acordarea de credite... .”
PRETENŢII
1. Reclamantul pretinde că cauza sa nu a fost judecată într-un termen rezonabil. Reclamantul pretinde că durata procedurilor iniţiate la 17 iulie 1996 de către Procuratura Generală pentru declararea nulă a contractului nu a fost „rezonabilă” şi, prin urmare, ea a fost contrară articolului 6 § 1 al Convenţiei. Reclamantul notează că aceste proceduri au durat mai mult de un an şi jumătate.
2. Reclamantul, de asemenea, pretinde, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, că cauza sa nu a fost judecată de o instanţă independentă. El pretinde, în acest sens, că A.P., care era deputat în Parlament, a exercitat o ingerinţă în activitatea Judecătoriei Economice a Republicii Moldova prin faptul că şi-a exprimat opinia sa cu privire la litigiul aflat pe rolul acestei instanţe. Astfel, principiul separaţiei puterilor a fost încălcat.
3. Reclamantul pretinde că atât decizia din 23 septembrie 1997 a Colegiului de recurs al Judecătoriei Economice, prin care hotărârea din 1 august 1996 a fost casată, cât şi decizia Curţii Supreme de Justiţie din 24 decembrie 1997, l-au lipsit de proprietatea sa într-un mod contrar articolului 1 Protocolul nr. 1.
Cu privire la decizia din 23 septembrie 1997, reclamantul notează că recursul în anulare al Procuraturii Generale a constituit o ingerinţă din partea statului într-un litigiu privat cu privire la executarea unui contract comercial. Această ingerinţă nu a fost prevăzută de lege, deoarece nu a existat un interes public al statului.
Mai mult, prin admiterea recursului în anulare Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice a casat hotărârea irevocabilă din 1 august 1996 şi, astfel, l-a lipsit pe reclamant de proprietatea sa. Această lipsire nu a fost prevăzută de lege, deoarece nu exista o lege naţională care să ceară autorizaţia Băncii Naţionale pentru efectuarea activităţilor comerciale de tipul celor din această cauză. În ceea ce priveşte Legea cu privire la bănci şi activitatea bancară, reclamantul consideră că această lege nu este suficient de clară şi nu poate constitui o bază legală suficientă pentru ingerinţa invocată de reclamant.
Referitor la decizia din 23 decembrie 1997, reclamantul notează că această decizie l-a lipsit de proprietatea sa. Lipsirea a fost rezultatul unei acţiuni instituite de Procuratura Generală, deşi nu era implicat niciun interes general. Mai mult, lipsirea nu a fost prevăzută de lege.
In fine, reclamantul pretinde că procedurile care au avut ca rezultat lipsirea sa de proprietate nu i-au acordat posibilitatea să audieze reprezentantul statului, Ministerul Finanţelor. El notează, în acest sens, că Ministerul Finanţelor, care reprezenta interesul statului, nu a fost citat şi nu a fost prezent la şedinţa judecătorească din 23 septembrie 1997 la Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice şi nici la şedinţa judecătorească din 24 decembrie 1997 la Curtea Supremă de Justiţie.
ÎN DREPT
1. Reclamantul se plânge de durata procedurilor care au început la 17 iulie 1996 la Arbitrajul Republicii Moldova. El invocă articolul 6 § 1 al Convenţiei, care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî, ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... .”
În primul rând, Curtea notează că în privinţa procedurilor în cauză nu se ridică cestiunea cu privire la aplicabilitatea articolului 6 § 1 al Convenţiei, deoarece aceste proceduri se referă la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ale reclamantului.
În continuare, Curtea a examinat durata procedurilor în această cauză în conformitate cu criteriile stabilite în jurisprudenţa sa.
Perioada relevantă pe care Curtea o poate lua în consideraţie nu a început atunci când procedurile civile au fost instituite în iulie 1996, însă numai începând cu 12 septembrie 1997, când Republica Moldova a ratificat Convenţia şi a recunoscut dreptul de a depune cereri individuale la Curte. Curtea nu este competentă să examineze pretenţiile cu privire la violările Convenţiei prin acţiuni, decizii sau evenimente care au avut loc până la această dată.
Totuşi, Curtea reaminteşte că în cauzele unde ea poate, în virtutea competenţei sale ratione temporis, să examineze doar o parte a procedurilor, ea poate lua în consideraţie, la evaluarea duratei procedurilor, etapa la care se află procedurile la începutul perioadei care cade sub competenţa sa (cf. Eur. Court H.R., Baggetta v. Italy, hotărâre din 25 iunie 1978, Seria A nr. 119, pag. 32, § 20, cu referinţele respective).
Procedurile au luat sfârşit la 21 ianuarie 1998, atunci când Curtea Supremă de Justiţie, după examinarea fondului cauzei, a pronunţat o decizie prin care a menţinut declararea nulă a contractului în cauză. Astfel, perioada care urmează a fi luată în consideraţie este de patru luni şi o săptămână, cauza fiind examinată de trei instanţe.
Curtea constată că, în aceste circumstanţe şi în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, durata procedurilor, chiar luând în consideraţie etapa lor în septembrie 1997, nu a fost excesivă. În consecinţă, nu există aparenţa unei încălcări a dreptului reclamantului la judecarea cauzei sale într-un termen rezonabil, aşa precum acesta este garantat de articolului 6 § 1 al Convenţiei.
Prin urmare, rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei.
2. Reclamantul, de asemenea, pretinde, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, că cauza sa nu a fost judecată de o instanţă independentă. În acest sens el pretinde că A.P., care era deputat în Parlament, a exercitat o ingerinţă în activitatea Judecătoriei Economice a Republicii Moldova prin faptul că şi-a exprimat opinia sa cu privire la litigiul aflat pe rolul acestei instanţe. Astfel, principiul separaţiei puterilor a fost încălcat.
Curtea consideră că ea nu poate, în baza dosarului, să determine admisibilitatea acestei pretenţii şi că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu articolul 54 § 3 (b) al Regulamentului Curţii, de a notifica această pretenţie Guvernului pârât.
3. Reclamantul pretinde că atât decizia din 23 septembrie 1997 a Colegiului de recurs al Judecătoriei Economice, prin care hotărârea din 1 august 1996 a fost casată, cât şi decizia Curţii Supreme de Justiţie din 24 decembrie 1997 l-au lipsit de proprietatea sa într-un mod contrar articolului 1 Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Curtea consideră că ea nu poate, în baza dosarului, să determine admisibilitatea acestei pretenţii şi că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu articolul 54 § 3 (b) al Regulamentului Curţii, de a notifica această pretenţie Guvernului pârât.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Decide să amâne examinarea pretenţiilor reclamantului că cauza nu a fost hotărâtă de o instanţă independentă şi că el a fost lipsit de proprietatea sa.
Declară inadmisibil restul cererii.
Michael O’BoyleElisabeth Palm
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy