Traducere neoficială din varianta engleză a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA ÎNTÂI
DECIZIE PARŢIALĂ
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
Cererii nr. 40663/98
depusă de ASITO
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea Întâi), întrunită la 10 iulie 2001, în cadrul unei Camere compuse din:
DnaE. Palm, Preşedinte,
Dl L. Ferrari Bravo,
Dl Gaukur Jörundsson,
Dl R. Türmen,
Dl C. Bîrsan,
Dl T. Panţîru,
Dl R. Maruste, judecători,
şi dl M. O’Boyle, Grefier al Secţiunii,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 5 februarie 1998 şi înregistrată la 6 aprilie 1998,
Având în vedere articolul 5 § 2 al Protocolului nr.11 la Convenţie, prin care competenţa de a examina cererea a fost transferată Curţii,
Având în vedere decizia parţială a Secţiunii din 16 martie 1999,
Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi observaţiile prezentate în răspuns de către compania reclamantă,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamantul este o companie de asigurări de naţionalitate din Republica Moldova cu sediul la Chişinău. El este reprezentat în faţa Curţii de avocatul său, dl I. Babei.
Faptele cauzei, aşa precum au fost prezentate de către părţi, pot fi rezumate după cum urmează:
A. Circumstanţele cauzei
La 12 iunie 1991, o hotărâre de Guvern a permis reclamantului să efectueze, în afara principalei sale activităţi, care era asigurarea, „operaţiuni bancare şi de investiţii”.
La 28 noiembrie 1991, reclamantul a obţinut de la Banca Naţională a Moldovei licenţă pentru efectuarea operaţiunilor bancare. În cadrul unei proceduri de audit de rutină, compania a refuzat să arate registrele sale contabile şi cheltuielile, pretinzând că ea nu a efectuat activităţi bancare. La 13 octombrie 1992, licenţa reclamantului a fost retrasă. Reclamantul nu a contestat această decizie.
La 25 noiembrie 1994, reclamantul a încheiat un contract pe termen de un an de zile („contratul”) cu compania F., intitulat „tranzacţie comercială comună”. Reclamantul a făcut un aport social de 330,000 lei moldoveneşti (MDL) companiei F. pentru producerea sticlelor pentru brandy şi a dopurilor, iar în schimb ea urma să primească suma de MDL 269,500, care urma să fie plătită în rate lunare. Compania F. urma, de asemenea, să restituie aportul social prin plata unei sume unice până la 25 noiembrie 1995. Nerespectarea termenelor prevăzute de contract avea drept consecinţă plata unei penalităţi de 0.5 % din suma neplătită pentru fiecare zi de întârziere. Printr-un contract suplimentar, ca o garanţie contractuală, compania F. a gajat fabrica şi echipamentul său.
Până la 23 aprilie 1996, compania F. a plătit reclamantului MDL 420,750. Începând cu această dată, datorită încetinirii economiei naţionale, compania F. nu a putut să-şi onoreze obligaţiile integral şi nu avea şanse rezonabile să poată să-şi îndeplinească obligaţiile în conformitate cu condiţiile contractului.
1. Procedurile cu privire la executarea contractului
La 24 mai 1996, reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată la Arbitrajul Republicii Moldova cu privire la neonorarea contractului şi a solicitat obligarea lui F. să-i plătească suma de MDL 468,472, care era constituită din aportul social şi penalităţile contractuale.
Compania F. a susţinut că contractul conţinea o obligaţie implicită, care rezulta din natura şi scopul contractului, ca reclamantul să contribuie la cheltuielile şi pierderile suferite în cursul exercitării activităţii în comun. Deoarece compania a înregistrat pierderi, deşi a acţionat cu bună-credinţă, ea a solicitat ajustarea sau stingerea datoriei de MDL 468,472, invocând prevederile Codului civil cu privire la distribuirea riscurilor în activitatea comună. Ca un argument suplimentar ea a declarat că, în absenţa acestei obligaţii implicite, contractul devenea un contract de credit obişnuit, pentru care reclamantul nu avea licenţă.
La 23 iulie 1996, A.P., care era deputat în Parlamentul Republicii Moldova şi membru al comisiei parlamentare pentru controlul „respectării legislaţiei, prevenirea corupţiei şi a crimei organizate” (comisia parlamentară), a adresat o scrisoare Arbitrajului. În acest document, el a atras atenţia asupra faptului că comisia parlamentară a primit o plângere din partea companiei F. cu privire la ilegalităţile din contract şi a solicitat, dacă era posibil, datorită seriozităţii acuzaţiei, ca cauza să nu fie examinată în absenţa părţilor şi a procurorului.
În hotărârea sa din 1 august 1996, Arbitrajul a admis în parte cererea reclamantului. Instanţa a constatat o încălcare a contractului şi a respins argumentele companiei F. pe motiv că „normele de drept nu permit Arbitrajului să schimbe obiectul şi natura litigiului”. Totuşi, instanţa a redus penalităţile contractuale cu 50 %, estimând pretenţia ca fiind disproporţională în raport cu prejudiciul real cauzat reclamantului şi a pronunţat o hotărâre cu privire la plata unei sume de MDL 327,474.75, din care MDL 315,412.5 reprezenta datoria şi penalitatea, iar 12,062.25 - taxa de stat. Această hotărâre a fost executorie până la 1 noiembrie 1996.
În lunile iunie-iulie 1996, Procurorul General a solicitat expertizarea contractului. Într-un raport elaborat de doi profesori universitari, se susţinea faptul că contractul avea toate caracteristicele unei operaţiuni de credit. Potrivit Ministerului Finanţelor, contractul era legal şi nu a produs prejudicii statului. Abţinându-se de la comentarea prevederilor Legii cu privire la bănci şi activitatea bancară, Banca Naţională a conchis că, deşi contractul era asemănător unei operaţiuni de credit, „el nu contravenea capitolului 38 al Codului civil”. Rezultatele acestei cercetări nu au fost făcute publice.
La 20 august 1996, Procurorul General a depus recurs la hotărârea din 1 august 1996, pretinzând că contractul era o operaţiune de credit camuflată. El a subliniat că reclamantul şi-a pierdut licenţa bancară şi că el a stabilit o rată a dobânzii mult mai înaltă decât orice bancă din Republica Moldova. Procurorul General, de asemenea, a solicitat suspendarea executării hotărârii.
La 6 septembrie 1996, Arbitrajul a admis cererea de suspendare a executării hotărârii.
La 28 noiembrie 1996, a intrat în vigoare „Legea cu privire la instanţele judecătoreşti economice”, care a introdus arbitrajul în sistemul instanţelor judecătoreşti de drept civil, formând „Judecătoria Economică”. Reorganizarea sistemului judecătoresc a avut ca rezultat suspendarea examinării cauzelor pentru o perioadă de câteva luni.
În aprilie 1997, reclamantul a cerut de mai multe ori Procurorului General să intervină ca instanţa să finalizeze examinarea cauzei sale.
La 14 aprilie 1997, Procurorul General şi-a retras recursul la hotărârea din 1 august 1996 şi cererea de suspendare a executării. Astfel, hotărârea Arbitrajului a devenit irevocabilă.
La 19 aprilie 1997, A.P. a scris o scrisoare Procurorului General, informându-l că doi funcţionari publici au fost delegaţi de comisia parlamentară să examineze motivele legale de retragere a recursului.
La 16 iunie 1997, Procurorul General a depus, în temeiul articolului 38 § 3 al Legii cu privire la instanţele judecătoreşti economice, recurs în anulare, care este un recurs extraordinar, la hotărârea din 1 august 1996, solicitând ca contractul să fie declarat nul din cauza nerespectării prevederilor Legii cu privire la bănci şi activitatea bancară.
La 23 septembrie 1997, Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice a admis recursul în anulare şi a respins acţiunea reclamantului ca nefondată. Colegiul de recurs a considerat că contractul era un contract de activitate comună şi, prin urmare, conform articolului 456 al Codului civil, cheltuielile şi pierderile trebuiau divizate proporţional cu aportul părţilor. Colegiul de recurs a constatat că compania F. a restituit întreaga contribuţie socială, plus o sumă totală de MDL 90,750, chiar dacă veniturile sale nu au fost mai mari de MDL 10,976. Astfel, colegiul de recurs a conchis că F. nu trebuia să achite nicio sumă suplimentară. În ceea ce priveşte penalităţile contractuale, instanţa a conchis că clauza dată este nulă de drept.
La 3 noiembrie 1997, reclamantul a contestat cu recurs decizia din 23 septembrie 1997 susţinând că contractul era de natură privată şi că statul nu a dovedit existenţa unui interes public pentru a se amesteca în executarea acestuia.
La 24 decembrie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul. Ea a constatat că contractul era o operaţiune de credit camuflată şi, deoarece reclamantul nu mai avea licenţă bancară, a conchis că un astfel de contract era ilegal.
La 25 decembrie 1997, reclamantul a depus o cerere de revizuire, care a fost respinsă de Curtea Supremă de Justiţie la 21 ianuarie 1998 pe motiv că nu au fost întrunite condiţiile pentru redeschiderea procedurii.
2. Procedurile cu privire la anularea contractului
La 17 iulie 1996, în temeiul articolului 5 (2) al Codului de procedură civilă, Procurorul General a depus o cerere de chemare în judecată la Arbitrajul Republicii Moldova împotriva reclamantului şi a companiei F. pentru declararea nulă a contractului. Potrivit Procurorului General, contractul era o operaţiune de credit camuflată cu o rată a dobânzii foarte înaltă, reclamantul nefiind în drept să acorde credite fără a avea licenţă.
Printr-o hotărâre din 26 iulie 1996, Arbitrajul a respins cererea. Instanţa a constatat că, potrivit Legii cu privire la asigurări, companiile de asigurări puteau să presteze servicii comerciale şi financiare, activităţile de creditare fiind, de asemenea, permise în conformitate cu Codul civil. Arbitrajul nu a examinat chestiunea cu privire la cerinţa de a avea licenţă. Această hotărâre a devenit irevocabilă.
La 16 iunie 1997, Procurorul General a depus, în temeiul articolului 38 § 3 al Legii cu privire la instanţele judecătoreşti economice, recurs în anulare la hotărârea din 26 iulie 1996. La 23 septembrie 1997, Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice a respins recursul.
La 17 noiembrie 1997, Procurorul General a depus, în temeiul articolului 278/60 al Codului de procedură civilă, recurs la această decizie, solicitând declararea nulă a contractului şi confiscarea venitului.
La 24 decembrie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia din 23 septembrie 1997 şi hotărârea din 26 iulie 1996. Ea a constatat că contractul era o operaţiune de credit camuflată pentru care reclamantul nu avea licenţă şi a declarat contractul nul. Totuşi, Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea Procurorului General cu privire la confiscarea venitului.
Reclamantul a depus o cerere de revizuire la decizia din 24 decembrie 1997. La 21 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea.
3. Procedurile cu privire la confiscarea plăţilor contractuale
Ca urmare a procedurilor sus-menţionate, la 2 februarie 1998, Procurorul General şi Ministerul Finanţelor au depus la Judecătoria Economică o cerere de chemare în judecată comună de confiscare a sumei de MDL 420,570 de la reclamant, care reprezenta aportul social şi venitul care a rezultat din contract şi pe care compania F. l-a plătit până la 23 aprilie 1996.
La 20 mai 1998, Procurorul General a cerut ca suma care urma să fie confiscată să fie diminuată. În acest sens, Procurorul General a notat că, în conformitate cu articolul 10 al Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, o întreprindere care a efectuat activităţi ilegale urma să plătească venitul obţinut şi o amendă egală cu suma venitului. Deoarece venitul companiei ASITO a constituit MDL 90,750, Procurorul General a cerut ca suma confiscată să fie de MDL 181,500.
La 11 decembrie 2000, Guvernul pârât a informat Curtea că, prin decizia din 2 februarie 1999, Judecătoria Economică de circumscripţie Chişinău a hotărât ca MDL 181,500 să fie confiscaţi de la reclamant, precum şi MDL 5,445, care reprezentau taxa de stat.
La 8 februarie 1999, reclamantul a depus recurs în anulare, care a fost respins de către Judecătoria Economică a Republicii Moldova în şedinţa sa din 25 octombrie 2000. Reclamantul nu a fost prezent la şedinţa judecătorească şi nu există menţiuni în decizia 25 octombrie 2000 că părţile au fost înştiinţate. Deoarece reclamantul nu a depus recurs, decizia din 25 octombrie 2000 a devenit irevocabilă.
Printr-o scrisoare din 17 ianuarie 2001, reclamantul a informat Curtea că el nu a fost prezent la examinarea recursului său la 25 octombrie 2000 şi că el a aflat, pentru prima dată, despre rezultatul procedurilor de recurs din scrisoarea Curţii din 13 decembrie 2000.
La 10 aprilie 2001, Guvernul pârât a informat Curtea că decizia Colegiului de recurs al Judecătoriei Economice a Republicii Moldova din 25 octombrie 2000 nu era încă executată.
B. Dreptul şi practica internă relevante
Legea nr. 970 din 24 iulie 1996 cu privire la instanţele judecătoreşti economice
Articolul 38 § 3
„Hotărârile Arbitrajului Republicii Moldova, precum şi hotărârile adoptate cu titlu de supraveghere de Prim-arbitrul Republicii Moldova sau de adjuncţii lui, pot fi atacate, în termen de un an de la data adoptării, cu recurs în anulare la Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice a Republicii Moldova de Procurorul General al Republicii Moldova şi de adjuncţii lui în caz de încălcare a normelor dreptului procesual sau material. (...) cu dreptul de a ... suspenda executarea hotărârii Arbitrajului Republicii Moldova.”
Articolul 42
„Pe data de 27 august 1996 se abrogă Legea nr. 414-XII din 18 decembrie 1990 cu privire la Arbitrajul Republicii Moldova.”
Legea nr. 1550 din 25 februarie 1998 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative
Articolul III
„La articolul 38 alineatul (3) din Legea nr.970-XIII din 24 iulie 1996 cu privire la instanţele judecătoreşti economice cuvintele „în termen de un an de la data adoptării” se exclud.”
Codul de procedură civilă
Articolul 5 (2) e) şi f)
”Instanţa de judecată începe judecarea pricinii civile (...) la cererea procurorului, în cazuri ce au referire la (...) interesele statului şi societăţii ce ţin de (...)
(...)
e) (...) considerarea contractelor care lezează interesele statului ca fiind nule;
f) (...) anularea actelor şi acţiunilor săvîrşite prin corupţie şi protecţionism.”
Articolul 278/60
„Părţile, (...)[şi] Procurorul General (...) pot, din oficiu sau la cererea persoanei implicate în proces, ataca cu recurs, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărîrile irevocabile emise de către Judecătoria Economică a Republicii Moldova pentru următoarele motive:
(1) hotărîrea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea legii sau aplicarea greşită a acesteia; ...”
Articolul 325
„Hotărîrile instanţelor de judecată rămase definitive (...), precum şi hotărîrile date de o instanţă de recurs cînd evocă fondul, pot fi supuse revizuirii în cazurile cînd:
(...)
11) sînt hotărîri irevocabile contradictorii date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, avînd aceeaşi calitate. Această dispoziţie se aplică şi în cazul cînd hotărîrile contradictorii sînt date de instanţa de recurs.”
Codul civil, Capitolul 38
Articolul 455
„(...) Participanţii la un contract de activitate comună îşi aduc aportul, vărsînd fiecare o sumă de bani ori alte bunuri, sau prestînd o anumită muncă.
Aportul în bani sau alt aport patrimonial al participanţilor la contract, precum şi bunurile, create sau dobîndite ca urmare a activităţii comune, constituie proprietatea lor comună.
Participantul la un contract de activitate comună nu are dreptul să dispună de cota sa din bunurile comune fără consimţămîntul celorlalţi participanţi la contract.”
Articolul 456
„(...) Dacă contractul nu prevede modul de acoperire a cheltuielilor şi pierderilor, acestea se vor acoperi din bunurile comune ale participanţilor la contract, iar sumele care nu ajung se vor repartiza între participanţii la contract, proporţional cu aportul adus de fiecare în bunurile comune.”
Legea nr. 601 din 12 iunie 1991 cu privire la bănci şi activitatea bancară
„Activitatea bancară în Republica Moldova se desfăşoară prin Banca Naţională a Moldovei şi prin bănci comerciale, constituite în baza prezentei Legi.”
Articolul 10
„Persoana juridică şi persoana fizică pot desfăşura activitate bancară numai după ce primesc autorizaţia respectivă de la Banca Naţională a Moldovei, după ce membrii fondatori aprobă statutul şi după ce se înregistrează la Banca Naţională a Moldovei.”
Practica cu privire la cererile procurorului în temeiul articolului 5 (2) al Codului de procedură civilă
Între 1989 şi 1999, Procurorul General a folosit rar articolului 5 (2) menţionat mai sus, iar instanţele de judecată l-au interpretat într-o manieră restrictivă. O cerere cu privire la rezilierea unui contract a fost respinsă deoarece nu se referea nici la categoriile de persoane protejate de această normă şi nici la interesul statului (hotărârea Curţii de Apel a Republicii Moldova nr. 2r-523 din 15.01.1998). Într-o cerere de anulare a unui contract de vânzare-cumpărare a unui apartament pentru nerespectarea dreptului la reşedinţă, Curtea Supremă a confirmat interesul statului, însă a respins acţiunea în fond (hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 4r/a-17/99 din 8.11.1999).
PRETENŢII
1. Reclamantul pretinde, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, că cauza sa nu a fost judecată de o instanţă independentă. El pretinde, în acest sens, că A.P., care era deputat în Parlament, a exercitat o ingerinţă în activitatea Arbitrajului prin faptul că şi-a exprimat opinia sa cu privire la litigiul aflat pe rolul acestei instanţe.
2. Reclamantul pretinde că cauza sa nu a fost judecată de o instanţă imparţială, contrar articolului 6 § 1 al Convenţiei. El pretinde în acest sens că, în procedurile cu privire la executarea contractului, aceiaşi judecători ai Curţii Supreme de Justiţie au examinat atât recursul la 24 decembrie 1997, cât şi cererea de revizuire la 21 ianuarie 1998.
3. Reclamantul pretinde, de asemenea, în temeiul articolului 6 § 1, că nu a avut parte de un proces echitabil, deoarece Ministerul Finanţelor nu a fost citat ca martor în procedurile a) şi b) şi că instanţele naţionale au permis Procurorului General să intervină într-un litigiu privat.
4. In fine, reclamantul pretinde existenţa unei violări a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie. El se plânge de decizia din 23 septembrie 1997 a Colegiului de recurs al Judecătoriei Economice a Republicii Moldova, prin care a fost admis recursul în anulare la hotărârea irevocabilă din 1 august 1996, şi de decizia din 24 decembrie 1997 a Curţii Supreme de Justiţie, care a casat hotărârea irevocabilă din 26 iulie 1996. În acest sens, reclamantul se referă la cererea Procurorului General cu privire la confiscarea bunurilor.
Reclamantul, de asemenea, pretinde că el nu a fost informat despre data examinării recursului său la 25 octombrie 2000 şi că, prin urmare, recursul a fost examinat în absenţa sa.
ÎN DREPT
1. Reclamantul pretinde că cauza sa nu a fost judecată de o instanţă independentă, deoarece A.P., care era deputat în Parlament, a exercitat o ingerinţă în activitatea Arbitrajului prin faptul că şi-a exprimat opinia sa cu privire la litigiul aflat pe rolul acestei instanţe. El pretinde existenţa unei violări a articolului 6 § 1, care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî, ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... .”
Guvernul consideră că scrisoarea expediată de A.P. la 19 aprilie 1997 Procurorului General nu a fost relevantă pentru examinarea cauzei de către instanţe. În ceea ce priveşte nota scrisă Arbitrajului la 23 iulie 1996, aceasta a avut scopul de a reaminti prevederile legale cu privire la dreptul părţilor de a fi prezente la şedinţă.
Reclamantul pretinde că intervenţia lui A.P. a fost în detrimentul dreptului său la o instanţă independentă.
Curtea notează că această corespondenţa a avut loc la 23 iulie 1996 şi, respectiv, la 19 aprilie 1997, ceea ce este înainte de ratificarea Convenţiei de către Republica Moldova la 12 septembrie 1997.
Prin urmare, Curtea constată că această pretenţie este incompatibilă ratione temporis cu prevederile Convenţiei. Prin urmare, ea urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 § 4.
2. Reclamantul pretinde, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, că cauza sa nu a fost judecată de o instanţă imparţială în procedurile a), deoarece acelaşi complet de judecători de la Curtea Supremă de Justiţie a examinat cauza la 24 decembrie 1997 şi, apoi, la 21 ianuarie 1998.
Guvernul a declarat că faptul că aceiaşi judecători au examinat cauza la 24 decembrie 1997 şi la 21 ianuarie 1998 nu a constituit o încălcare a legislaţiei naţionale, deoarece recursul examinat la 24 decembrie 1997 se referea la circumstanţe de fapt şi de drept în timp ce cererea de revizuire examinată la 21 ianuarie 1998 s-a referit doar la aspecte procedurale.
Reclamantul pretinde că un complet de judecată care examinează mai întâi în procedură de recurs, iar ulterior în procedură de revizuire, încalcă dreptul la o instanţă imparţială.
În această cauză, în cadrul procedurii de recurs, care a avut drept rezultat decizia irevocabilă din 24 decembrie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantului deoarece ea a constatat că contractul era o operaţiune de credit. Astfel, instanţa a hotărât printr-o decizie irevocabilă asupra drepturilor reclamantului cu caracter civil, însă reclamantul a depus la aceeaşi instanţă o cerere de revizuire pentru ca să fie redeschisă cauza sa. La 21 ianuarie 1998, aceiaşi judecători, care au pronunţat decizia din 24 decembrie 1997, au respins cererea de revizuire a deciziei respective pe motiv că nu au fost întrunite condiţiile pentru redeschiderea cauzei.
Curtea consideră că Curtea Supremă de Justiţie, în procedurile cu privire la redeschiderea cauzei, spre deosebire de procedurile în recurs, nu a trebuit să hotărască asupra drepturilor cu caracter civil ale reclamantului, însă a trebuit să examineze dacă condiţiile cerute pentru redeschiderea cauzei au fost întrunite.
Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei stabile, Convenţia nu garantează, ca atare, dreptul de a redeschide procedurile judiciare (a se vedea, mutatis mutandis, 32916/96, dec. 2.7.97, D.R. 90-B, p. 168). Prin urmare, Curtea consideră că articolului 6 § 1 al Convenţiei nu se aplică procedurii de revizuire.
Rezultă că această pretenţie este incompatibilă ratione materie cu prevederile Convenţiei în sensul articolului 35 § 3 şi urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 § 4 al Convenţiei.
3. Invocând articolul 6 § 1 al Convenţiei, reclamantul pretinde că nu a avut parte de un proces echitabil, deoarece Ministerul Finanţelor nu a fost citat ca martor şi deoarece instanţele naţionale au permis Procurorului General să intervină într-un litigiu privat.
Potrivit Guvernului, declaraţiile Ministerului Finanţelor, care se refereau numai la chestiunea existenţei unui prejudiciu pentru proprietatea statului, nu au fost relevante, deoarece noţiunea de interes public este mult mai largă. De asemenea, el susţine că încălcarea normelor care se referă la interesul public impuneau participarea în litiu a Procurorului General.
Reclamantul pretinde că prezenţa Ministerului Finanţelor era necesară pentru a declara că contractul nu a produs niciun prejudiciu pentru stat. El, de asemenea, pretinde că iniţiativa Procurorului General a fost contrară legii, deoarece contractul era unul privat.
(a) În ceea ce priveşte necitarea Ministerului Finanţelor, Curtea notează că la nicio fază a procedurii reclamantul nu a cerut citarea Ministerului Finanţelor. Prin urmare, Curtea constată că el nu se poate plânge cu privire la această chestiune.
Rezultă că această pretenţie urmează a fi respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei pentru neepuizarea căilor de recurs interne.
(b) Curtea notează că în această cauză Procurorul General a intervenit în proceduri prin depunerea recursului în anulare în temeiul articolului 38 § 3 al Legii cu privire la instanţele judecătoreşti economice, a recursului extraordinar în temeiul articolului 278/60 al Codului de procedură civilă, precum şi a unei cereri în temeiul articolului 5 (2) e) al Codului de procedură civilă.
(i) Referitor la recursul în anulare în temeiul articolului 38 § 3 al Legii cu privire la instanţele judecătoreşti economice, Guvernul a declarat că această normă era una tranzitorie, care a permis unirea sistemului de arbitraj (quasi judecătoresc) cu instanţele judecătoreşti ordinare.
Reclamantul a negat existenţa unei perioade de tranziţie în ceea ce priveşte reorganizarea sistemului judecătoresc.
Curtea consideră (în lumina declaraţiilor părţilor) că această pretenţie ridică întrebări importante de fapt şi de drept în temeiul Convenţiei, rezolvarea cărora depinde de examinarea fondului. Prin urmare, Curtea conchide că această pretenţie nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Niciun alt temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.
(ii) În ceea ce priveşte recursul extraordinar instituit prin articolul 278/60 al Codului de procedură civilă, Guvernul subliniază că el este disponibil ambelor părţi, cu respectarea principiului „egalităţii armelor”.
Reclamantul consideră că recursul Procurorului General nu a fost justificat deoarece contractul nu se referea la un interes public.
Curtea consideră (în lumina declaraţiilor părţilor) că această pretenţie ridică întrebări importante de fapt şi de drept în temeiul Convenţiei, rezolvarea cărora depinde de examinarea fondului. Prin urmare, Curtea conchide că această pretenţie nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Niciun alt temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.
(iii) În ceea ce priveşte cererea depusă în temeiul articolului 5 (2) al Codului de procedură civilă, Guvernul consideră că ea constituie parte a competenţei Procurorului General de a supraveghea legalitatea şi de a asigura respectarea interesului public.
Reclamantul notează că o astfel de cerere nu prezintă nicio relevanţă pentru a asigura scopurile legitime menţionate mai sus.
Curtea consideră (în lumina declaraţiilor părţilor) că această pretenţie ridică întrebări importante de fapt şi de drept în temeiul Convenţiei, rezolvarea cărora depinde de examinarea fondului. Prin urmare, Curtea conchide că această pretenţie nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Niciun alt temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.
4. Reclamantul se plânge de deciziile Colegiului de recurs al Judecătoriei Economice din 23 septembrie 1997 şi 25 octombrie 2000, pronunţate în cadrul procedurilor a) şi c), precum şi de decizia Curţii Supreme de Justiţie din 24 decembrie 1997, pronunţată în cadrul procedurilor b). El pretinde existenţa unei violări a articolului 1 Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Guvernul notează că la 24 decembrie 1997 contractul a fost declarat nul de către Curtea Supremă de Justiţie şi că această decizie trebuie acceptată cu toate consecinţele pe care ea le implică.
Reclamantul susţine că casarea hotărârilor irevocabile care confirmau drepturile sale de proprietate constituie o lipsire de proprietate, fără ca acest lucru să fie conform interesului general şi fără o compensaţie echitabilă.
Curtea consideră (în lumina declaraţiilor părţilor) că această pretenţie ridică întrebări importante de fapt şi de drept în temeiul Convenţiei, rezolvarea cărora depinde de examinarea fondului. Prin urmare, Curtea conchide că această pretenţie nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Niciun alt temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară admisibilă, fără a prejudeca fondul, pretenţia reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 cu privire la recursul în anulare al Procurorului General, recursul extraordinar al acestuia în temeiul Codului de procedură civilă şi cererea acestuia în temeiul articolului 5 (2) al Codului de procedură civilă, precum şi pretenţia cu privire la încălcarea drepturilor sale garantate de articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie,
Declară inadmisibil restul cererii.
Michael O’BoyleElisabeth Palm
GrefierPreşedinte
ANEXĂ
TABEL CRONOLOGIC
Cronologia
Procedurile cu privire la executarea contractului
Procedurile cu privire la declararea nulă a contractului
24 mai 1996
ASITO depune cererea de chemare în judecată împotriva companiei F.
17 iulie 1996
Procurorul General (PG) depune cererea de chemare în judecată împotriva ASITO şi companiei F.
26 iulie 1996
Cererea este respinsă de Arbitraj. Hotărâre irevocabilă.
1 august 1996
Cererea admisă în parte de Arbitraj.
20 august 1996
PG depune recurs.
14 aprilie 1997
PG retrage recursul. Hotărârea din 1 august 1996 devine irevocabilă.
16 iunie 1997
PG depune recurs în anulare pentru nerespectarea Legii cu privire la bănci şi activitatea bancară.
PG depune recurs în anulare pe motiv că contractul era un contract de credit camuflat, care contravenea Legii cu privire la bănci şi activitatea bancară.
23 septembrie 1997
Recursul în anulare este admis, însă Colegiul de recurs constată că Legea cu privire la bănci şi activitatea bancară nu era aplicabilă şi că contractul era unul de activitate comună. Instanţa interpretează contractul şi respinge pretenţia iniţială a companiei ASITO.
Colegiul de recurs respinge recursul în anulare.
3 noiembrie 1997
ASITO depune recurs.
17 noiembrie 1997
PG depune recurs extraordinar.
24 decembrie 1997
Curtea Supremă de Justiţie respinge recursul pe motiv că contractul era o operaţiune de credit camuflată şi este contrar Legii cu privire la bănci şi activitatea bancară.
Curtea Supremă de Justiţie admite recursul extraordinar pe motiv că contractul era o operaţiune de credit camuflată şi este contrar Legii cu privire la bănci şi activitatea bancară.
21 ianuarie 1998
Curtea Supremă de Justiţie respinge cererea de revizuire depusă de compania ASITO.
Curtea Supremă de Justiţie respinge cererea de revizuire depusă de compania ASITO.
25 octombrie 2000 Procedurile c)
Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice confirmă confiscarea a MDL 181,500 şi, de asemenea, indică confiscarea a MDL 5,445 cu titlu de taxă de stat.
Full & Egal Universal Law Academy