Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court's database HUDOC.
La traduction et l'autorisation de republier ont été accordées sous l'autorité de la Direction générale de l'Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L'autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A TREIA
CAUZA AVRAM ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 41588/05)
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
5 iulie 2011
DEFINITIVĂ
05/10/2011
Aceasă hotărîre a devenit definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate fi subiect al revizuirii editoriale.
In the case of Avram şi Alţii c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Treia), în Camera compusă din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Mihai Poalelungi, judecători,
and Marialena Tsirli, Grefier adjunct al Secţiunii,
Deliberând la 7 iunie 2011 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărîre, care a fost adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 41588/05) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”) de către cinci cetăţeni ai Moldovei, dna Ala Avram, Elena Vrabie, Eugenia Buzu, Ana Moraru şi Alina Frumusachi (“reclamanţii”), la 7 noiembrie 2005.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl V. Gribincea, avocat care îşi desfăşoară activitatea în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamanţii au pretins, în special, încălcarea articolului 8 al Convenţie în legatură cu filmarea lor secretă şi difuzarea înregistrării video la televiziunea naţională.
4. La 20 octombrie 2009 Curtea decide să înştiinţeze despre cerere Guvernului. De asemenea, s-a decis să se pronunţe cu privire la admisibilitatea şi fondul cererii în acelaşi timp (articolul 29 § 1).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamanţii s-au nascut la 1979, 1976, 1979, 1979 şi respectiv 1979 şi locuiesc în Chişinău. Trei dintre reclamanţi sunt jurnalişti, unul este profesor de limba frenceză şi unul bibliotecar. Ei sunt prieteni.
A. Fabula cauzei.
6. În perioada de referinţă, primii doi reclamanţi erau angajaţi la o publicaţie periodică specializată în jurnalism de investigaţie. Publicaţia era implicată în numeroase scandaluri şi litigii. În octombrie 2002 redactorul-şef al acesteia a fost arestat, fiind acuzat de corupţie. Potrivit reclamanţilor, după evenimentele respective, doi din reclamanţi au dezvăluit relaţii apropiate cu cei patru ofiţeri de poliţie implicaţi în reţinerea redactorului-şef, iar unul din ei avînd chiar o relaţie romantică cu unul dintre ofiţerii de poliţie respectivi. Potrivit reclamanţilor, ofiţerii de poliţie respectivi furnizau material pentru activitatea lor jurnalistică în publicaţie. Guvernul a contestat circumstanţele de fapt cu privire la relaţia strînsă dintre reclamanţi şi cei patru ofiţeri de poliţie.
7. În ianuarie 2003 o persoană, care se auto-intitula Petrus a venit la sediul publicaţiei, unde erau angajaţi primii doi reclamanţi şi a propus să cumpere un material video ce conţinea imagini video explicite a unui preot implicat în comportament compromiţător. Ulterior s-a aflat că acest Petrus este membru a unei grupări criminale, iar înregistrarea video respectivă a fost utilizată pentru şantajarea preotului. Informaţia a fost retransmisă celor patru ofiţeri şi la 25 ianuarie 2003 trei din reclamanţi au ajutat ofiţerii de poliţie să-l reţină pe Petrus. Unul din reclamanţi a fost remunerat pentru asistenţa acordată, la 27 ianuarie 2003 scriind recipisă pe numele Ministerului Afacerilor Interne. Guvernul a contestat alegaţiile reclamanţilor privind arestarea lui Petrus şi implicarea reclamanţilor. Guvernul a confirmat faptul că unul din reclamanţi a primit bani de la Ministerul Afacerilor Interne, însă, fără a specifica contraprestaţia plăţii.
8. De asemenea în ianuarie 2003 unul din primii doi reclamanţi a făcut cunoştiinţă cu o persoană pe nume S.D., care era implicat într-un litigiu cu Consiliul Municipal, despre care reclamantul a scris un articol. La 31 ianuarie 2003 toţi reclamanţii, cei patru ofiţeri de poliţie şi S.D. au petrecut o seară într-o saună în apropiere de Chişinău. Guvernul a contestat alegaţia precum că patru ofiţeri de poliţie au petrecut timpul într-o saună, cu reclamanţii şi S.D.
9. La 07 mai 2003 s-a pretins că primul reclamant ar fi fost contactat de către unul din cei patru ofiţeri de poliţie şi i s-a cerut să nu publice un articol despre ilegalităţile din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, care trebuia să apară în ziua următoare. Ofiţerul de poliţie a dus reclamantul la un magazin, aparent specializat în electronică, unde acesta i-a arătat o înregistrare video cu ea şi restul reclamanţilor, filmat la 31 ianuarie 2003, în saună şi a ameninţat că va face publice înregistrările la televiziunea publică, dacă nu va îndeplini condiţiile impuse de acesta şi a adăugat că copiile materialului video vor fi expediate la părinţii reclamanţilor. De asemenea se pretinde că acesta a ameninţat-o cu închisoare şi violenţă, şi a atenţionat-o că va fi făcută publică colaborarea acesteia cu poliţia. Primul reclamant a informat ofiţerul de poliţie în cauză, că este prea târziu de a opri publicarea articolului, deoarece materialul deja a fost expediat la tipografiei. La 8 mai 2003 articolul respectiv a fost publicat.
10. La 10 mai 2003 ora 19.30 televiziunea naţională a difuzat o emisiune dedicată fenomenului corupţiei şi caracterului moral al jurnaliştilor de la publicaţia periodică unde erau angajaţi reclamanţii. Emisiunea a fost prezentată de către preşedintele televiziunii naţionale, iar S.D. era în calitate de invitat. Invitatul a fost prezentat ca un om de afaceri, care pretindea că a mituit cel de al doilea reclamant pentru a asigura publicarea unui articol. De asemenea el a descris seara petrecută împreună cu reclamanţii în saună în seara de 31 ianuarie 2003, şi a susţinut că unul din reclamanţi ar fi furat bani din buzunarul de la pantalonii săi şi că reclamanţii intenţionau să răpească copilul său pentru răscumpărare. De asemenea, S.D. a pretins că publicaţia periodică, la care erau angajaţi reclamanţii, aparţinea unui lider din opoziţie. Emisiunea a continuat cu difuzarea fragmentelor unui material video în alb-negru filmat în saună. Reclamanţii erau văzuţi în lenjerie de corp, aparent în stare de ebrietate, folosind un limbaj obscen. Doi din reclamanţi sărutau şi atingeau un bărbat, iar unul executa un dans erotic. Faţa bărbatului era acoperită în materialul video, pe când cea a reclamanţilor nu era, iar înregistrarea video era periodic oprită pentru a permite recunoaşterea mai uşorară a feţelor. Aparent înregistrarea a fost realizată cu o cameră statică şi cel puţin unul din participanţii de gen masculin era conştient de filmare, din moment ce făcea semnul cu ‘degetul mare în sus’ camerei, cînd nici un reclamant nu se uita. În emisiune a fost prezentată copia recipisei eliberate Ministerului Afacerilor Interne, cînd apăreau secvenţe cu reclamanţii erau utilizaţi termeni ponegritori cum ar fi „prostituate de clasă inferioară”. Emisiunea a continuat cu prezentarea unei secvenţe a înregistrării video a arestării redactorului-şef a publicaţiei periodice, unde erau angajaţi reclamanţii. Potrivit reclamanţilor, acest video este parte componentă a unui dosar penal şi nu era pentru uz public. Această informaţie nu a fost disputată de către Guvern. La 13 mai 2003 televiziunea naţională a difuzat din nou emisiunea respectivă.
B. Tentativa nereuşită de a intenta urmărirea penală.
11. La 17 şi 20 mai 2003 primul reclamant a depus o plângere cu privire la şantaj, la care ea şi colegii ei au fost supuşi şi o plîngere referitor la abuz de putere comis de cei patru ofiţerilor de poliţie. Ea a susţinut, în special, că ofiţerii de poliţie i-au invitat pe ea şi colegele ei la saună şi i-au filmat pe ascuns, ulterior ei au încercat să le şantajeze cu materialul video.
12. În examinarea plângerii Procuratura a interogat patru dintre reclamanţi, dintre care toţi au dat declaraţii similare a faptelor din speţă şi au acuzat cei patru ofiţeri de poliţie de filmare secretă şi şantaj. Ofiţerii de poliţie au fost interogaţi de asemenea, şi toţi au negat că au avut relaţii apropiate cu reclamanţii şi că au mers cu ele la saună pe 31 ianuarie 2003. Ei au negat orice implicare în filmare secretă, acuzaţiile pretinse de şantaj şi cele privind transmiterea înregistrării video televiziunii naţionale. S.D. a susţinut că înregistrarea video a fost filmată cu camera personală şi că unul dintre reclamanţi a conectat accidental camera şi a pus-o pe un raft. El a descoperit înregistrarea video căteva luni mai târziu şi a decis s-o ducă la televiziunea naţională, în scopul de a preveni ca una dintre reclamante să-i răpească copilul. El a pretins că nu i-a cunoscut pe prietenii de sex masculin ai reclamanţilor care au fost cu ei în saună, la 31 ianuarie 2003. Procuratura a interpelat Ministerul Afacerilor Interne, referitor la informaţia dacă primul reclamant a primit vreodată bani în schimbul colaborării cu poliţia şi, în special, dacă a ajutat la arestarea unei persoane cu pseudonimul Petrus. În replică Ministerul Afacerilor Interne nu au răspuns la prima întrebare şi a declarat că Ministerul are dreptul de a avea colaboratori secreţi şi de ai remunera. Ministerul a informat, de asemenea, Procuratura de faptul că nu există evidenţe în baza lor de date, cu privire la cineva cu pseudonimul Petrus.
13. La 20 iunie 2003 Procuratura a emis o ordonanţă prin care a respins plîngerea primului reclamant şi a refuzat în pornirea urmaririi penale pe motiv că lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii. Primul reclamant a depus o cerere de contestare a ordonanţei date.
14. La 24 iulie 2003 procurorul ierarhic superior a anulat ordonanţa menţionată mai sus, pe motiv că investigaţia a fost incompletă. În special, acesta a concluzionat că Procuratura inferioară nu a stabilit modul în care chitanţa emisă de către unul dintre reclamanţi, Ministerului Afacerilor Interne a apărut la televiziunea naţională. A fost de asemenea observat că plata banilor catre reclamantă, trebuia să fie verificată cu Ministerul Finanţelor, administratorul fondurilor publice.
15. La 5 septembrie 2003, Procuratura iarăşi a emis o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale şi de respingere a plângerii primului reclamant pe motiv că recipisa din 27 ianuarie 2003 nu constituie un secret de stat şi că divulgarea ei la televiziunea naţională nu constituie o infracţiune. În ceea ce priveşte plăngerea referitoare la pretinsul abuz de putere din partea celor patru poliţişti, sa constatat, de asemenea ca nefondată, deoarece nu a fost stabilit că reclamanţii au ajutat vreodată la arestarea lui Petrus. Primul reclamant a contesta ordonanţa şi a prezentat, inter alia , că pentru ce anume a fost remunerat de Ministerul Afacerilor Interne nu a fost stabilit. Reclamantul, de asemenea, a susţinut că anchetatorii nu au reuşit să examineze înregistrarea video originală de la saună şi că au omis să examineze plîngerea cu privire la şantaj.
16. La 19 februarie 2004 judecatoria secorului Centru printr-o încheiere a anulat ordonanţa Procurorului din 5 septembrie 2003 din motivul, inter alia, că Procuratura a omis să examineze plîngerea primului reclamant referitor la şantaj.
17. La 2 iunie 2004 Procuratura a respins din nou plîngerea depusă de către primul reclamant, pe motiv că difuzarea de informaţii defăimătoare nu constituie o infracţiune în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova. Primul reclamant a contestat această decizie în faţa Procurorului ierarhic superior. Cu toate acestea, contestaţia a fost respinsă la data de 3 iunie 2005 şi un recurs ulterior a fost respins de către Judecătoria sectorului Centru la 28 iulie 2005. La 19 octombrie 2005, Curtea Supremă de Justiţie a respins un recursul în anulare depus de către primul reclamant.
C. Acţiunea civilă
18. Între timp, toţi reclamanţii au depus o acţiune civilă în instanţa de judecată, cerînd compensaţii pentru violarea articolului 8 al Convenţiei de către Ministerul Afacerilor Interne şi televiziunea naţională. Aceştia s-au plîns de filmarea ilegală şi ascunsă în saună de către poliţie, divulgarea informaţiei colaborării reclamanţilor cu poliţia şi difuzarea înregistrării video din saună la televiziunea naţională. De asemenea, reclamanţii au pretins caracterul defăimător al unor declaraţii făcute la emisiunea difuzată de televiziunea naţională la 10 mai 2003. Pentru încălcările pretinse, ei au cerut despăgubiri în sume între 9,000 şi 45,000 Euro.
19. La 21 iulie 2006, Judecătoria Centru a admis parţial acţiunea reclamanţilor împotriva televiziunii naţionale privind difuzarea materialului video din saună şi declaraţiile defăimătoare făcute în cadrul emisiunii din 10 mai 2003. Instanţa de judecată consideră că nu a existat vreun interes public pentru difuzarea materialului video din sauna. Restul acţiunii reclamanţilor a fost respinsă ca nefondată, instanţa de judecată constatînd că reclamanţii nu au demonstrat faptul că înregistrarea video a fost filmată de către cei patru ofiţeri de poliţie. Reclamanţii au depus apel.
20. La 18 decembrie 2007, Curtea de Apel Chişinău a admis apelul reclamanţilor împotriva hotărârii Judecătoriei Centru din 21 iulie 2006 şi a decis că Ministerul Afacerilor Interne se făce vinovat pentru filmarea din sauna la 31 ianuarie 2003, pentru şantajarea reclamanţilor şi pentru transmiterea la televiziune naţională a materialului video cu scena din sauna şi a copiei recipisei emise Ministerului Afacerilor Interne de către unul din reclamanţi. Decizia s-a bazat pe declaraţiile făcute de toţi reclamanţii în cadrul urmăririi penale, pe faptul că emisiunea din 10 mai 2003 conţinea imagini din materialul video privind reţinerea redactorului-şef al publicaţiei periodice, la care erau angajaţi doi dintre reclamanţi, video care nu era disponibil publicului (a se vedea paragraful 10 de mai sus) şi pe prezentarea în program a copiei unei recipise emise de către unul din reclamanţi. Judecătorii Curţii de Apel, de asemenea, au recunoscut bărbatul care făcea semn de aprobare în materialul video cu „degetul” (a se vedea paragraful 10 de mai sus), ca fiind unul din cei patru ofiţeri de poliţie. De asemenea, instanţa a constatat că televiziunea naţională se făcea vinovată de difuzarea materialului video din sauna. Instanţa de judecată a obligat pîrîţii să plătească reclamanţilor compensaţii cu titlu de prejudiciu moral, care varia între 8,000 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 480 euro (EUR)) şi MDL 20,000 (echivalentul a EUR 1,200) şi compensaţii cu titlu de costuri şi cheltuieli în suma de MDL 42,697 (echivalentul a EUR 2,560). Toate părţile au depus recurs.
21. La 1 august 2008, Curtea Supremă de Justiţie a adoptat o decizie definitivă în această cauză. Aceasta a constatat drept defăimătoare declaraţiile făcute în cadrul emisiunii din 10 mai 2003 privind faptul că jurnaliştii-reclamanţi au fost mituiţi pentru publicarea unui articol şi că ei intenţionau să răpească un copil. De asemenea, instanţa de judecată a constatat că dezvăluirea făcută de către Ministerul Afacerilor Interne a colaborării reclamantului cu poliţia, prin prezentarea unei recipise scrise de către acesta, a încălcat dreptul acestuia la respectarea vieţii sale private. O încălcare similară cu privire la toţi reclamanţii a fost constatată ca urmare a difuzării materialului video al scenei din sauna la televiziunea naţională, fără acordul acestora şi în absenţa unui interes public justificat. Instanţa, de asemenea, a constatat că filmarea ascunsă din saună a reprezentat o ingerinţă nejustificată în dreptul reclamanţilor la intimitate, garantat de articolul 8 al Convenţiei. Totuşi, bazîndu-se pe rezultatul urmăririi penale, instanţa a constatat că nu existau probe suficiente pentru a conchide că filmarea ascunsă a scenei din sauna a fost efectuată de către angajaţii Ministerului Afacerilor Interne. În acelaşi timp, instanţa de judecată a conchis că Ministerul Afacerilor Interne se făcea responsabil pentru transmiterea ilegală către televiziunea naţională a materialului video secret din dosarul penal, şi anume, a înregistrării video privind reţinerea redactorului-şef al publicaţiei periodice, unde erau angajaţi primul şi al doilea reclamant.
22. Curtea Supremă de Justiţie a decis încasarea de la televiziunea naţională în beneficiul fiecărui reclamant a sumei de MDL 3,600 (echivalentul a EUR 214) cu titlu de prejudiciu moral pentru difuzarea înregistrării video din saună. Aceasta, de asemenea, a obligat invitatul emisiunii din 10 mai 2003, S.D., să plătească celui de-al doilea reclamant suma de MDL 1,800 (echivalentul a EUR 107) pentru defăimare, iar Ministerul Afacerilor Interne să plătească primului reclamant suma de MDL 3,600 (echivalentul a EUR 214) pentru mediatizarea colaborării sale cu poliţia. De asemenea, instanţa de judecată a obligat pîrîţii să plătească reclamanţilor suma de MDL 42,697 (echivalentul a EUR 2,560) cu titlu de costuri şi cheltuieli. Atunci cînd a redus cuantumurile acordate de către Curtea de Apel, Curtea Supremă de Justiţie a susţinut că sumele sunt în conformitate cu prevederile articolul 7/1 al vechiului Cod civil, în vigoare la data evenimentelor (a se vedea paragraful 23 de mai jos).II.DREPTUL INTERN RELEVANT
23. 23. Prevederile relevante ale Codului civil din 1964, în vigoare pînă la 12 iunie 2003, sunt următoarele:
Articolul 7. Apărarea onoarei şi demnităţii
„(1) Orice persoană fizică sau juridică este în drept să ceară prin judecată dezminţirea informaţiilor care lezează onoarea şi demnitatea ei, dacă cel care a răspîndit asemenea informaţii nu dovedeşte că ele corespund realităţii.
În cazul în care asemenea informaţii au fost răspândite prin intermediul unui mijloc de informare în masă, instanţa de judecată obligă redacţia acestuia să publice, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărîrii instanţei de judecată, o dezminţire la aceeaşi rubrică, pe aceeaşi pagină, în acelaşi program sau ciclu de emisiuni.
Articolul 7/1. Repararea prejudiciului moral
„ Prejudiciul moral, cauzat unei persoane în urma răspîndirii unor informaţii care nu corespund realităţii şi care lezează onoarea şi demnitatea acesteia, se repară în folosul reclamantului de către persoana fizică sau juridică care a răspîndit aceste informaţii.
Mărimea compensaţiei se stabileşte de către instanţa de judecată, în fiecare caz aparte, şi este intre (1,350 lei şi 3,600 lei ), în cazul în care informaţiile au fost răspîndite de o persoană juridică, între (180 lei şi 1,800 lei), în cazul în care acestea au fost răspîndite de o persoană fizică.
ÎN DREPT
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI
24. Reclamanţii au susţinut că a existat o încălcare a articolului 8 al Convenţie. Partea relevantă a articolului 8 prevede, după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale... private ...
2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice in exercitarea acestui drept decît dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
A. Admisibilitatea
25. În primul rînd, Guvernul a declarat că cererea era inadmisibilă în privinţa reclamantului al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea, pe motivul neepuizării căilor interne de recurs. În special, Guvernul a susţinut că reclamanţii trebuiau să întreprindă acţiuni pentru pornirea urmăririi penale, ca urmare a filmării ascunse din sauna.
26. Reclamanţii nu au fost de acord cu Guvernul şi au susţinut că, potrivit prevederilor Codului de procedură penală în vigoare la acea dată, infracţiunea care se pretinde că a fost comisă de cei patru ofiţeri de poliţie era inclusă în categoria infracţiunilor care nu cer depunerea de către victimă a unei plîngeri exprese în vederea pornirii urmăririi penale de către Procuratură. În orice caz, cel de-al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea reclamant au avut intenţia să intervină în calitate de victime după pornirea formală a urmăririi penale. Totuşi, reclamanţii nu au reuşit să facă acest lucru, deoarece Procuratura a refuzat pornirea urmăririi penale şi a respins plîngerile lor ca vădit nefondate după o investigare preliminară superficială.
27. Curtea reiterează că unei persoane nu i se cere să recurgă la mai multe căi de atac decît una, atunci cînd sunt disponibile cîteva căi (a se vedea, spre exemplu, Airey c. Irelandei, 9 octombrie 1979, § 23, Series A nr. 32). Din faptele cauzei reiese clar, că toţi reclamanţii au intentat o acţiune civilă împotriva Ministerului Afacerilor Interne şi s-au plîns, inter alia, de filmarea, aparent, ascunsă a acestora de către patru ofiţeri de poliţie (a se vedea paragraful 18 de mai sus). Guvernul nu a declarat că o asemenea procedură este ineficientă în privinţa încălcării pretinse a drepturilor reclamanţilor garantate de articolul 8 al Convenţiei. În orice caz, faptele cauzei arată că urmărirea penală nu a fost pornită după depunerea plîngerii de către primul reclamant către Procuratură, privind acţiunile poliţiei şi după audierea celorlalţi reclamanţi de către procurori. Prin urmare, Curtea consideră, că a fost rezonabil pentru ceilalţi reclamanţi să creadă că înaintarea unei plîngeri penale de către aceştia nu ar fi avut nici o şansă de succes (a se vedea, mutatis mutandis, Castravet c. Moldovei, nr. 23393/05, § 25, 13 martie 2007). În lumina celor sus menţionate, Curtea nu consideră că reclamanţii nu au epuizat căile interne de recurs şi, prin urmare, obiecţia Guvernului urmează a fi respinsă.
28. Guvernul a mai declarat că reclamanţii şi-au pierdut statutul de victimă, ca urmare a compensării acestora în cadrul procesului civil.
29. Curtea reiterează că o decizie sau o măsură favorabilă unui reclamant nu este în principiu suficientă pentru a priva victima de statutul său, cu excepţia cazului în care autorităţile naţionale au recunoscut, fie expres sau în fond, şi apoi au redresat violarea Convenţiei (a se vedea Amuur c. Franţei, 25 iunie 1996, § 36, Rapoarte ale Deciziilor şi Hotărîrilor 1996‑III).
30. În speţă, este adevărat că Curtea Supremă de Justiţie a decis că a avut loc o încălcare a dreptului reclamanţilor la respectarea vieţii lor private, ca urmare a difuzării înregistrării video cu scenele din saună şi defăimarea unuia dintre ei şi că le-a acordat despăgubiri. Acestea fiind spuse, Curtea constată că problema privind statutul de victimă al reclamanţilor, în ceea ce priveşte despăgubirile pentru încălcarea dreptului lor este indisolubil legată de fondul plîngerii. Prin urmare, se consideră că ambele chestiuni trebuie să fie unite şi examinate împreună.
31. Curtea observă în continuare că această pretenţie nu este vădit nefondată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Nu a fost stabilit nici un alt temei pentru a o declara inadmisibilă. Prin urmare, aceasta urmează a fi declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
32. Reclamanţii au afirmat că filmarea lor ascunsă din sauna a reprezentat o imixtiune în dreptul lor la respectarea vieţii private, este contrară legii şi nu este necesară într-o societate democratică. Potrivit lor, autorităţile naţionale au eşuat în constatarea faptului că imaginea video a scenei din sauna a fost filmată de către ofiţerii de poliţie. Unul din cei patru ofiţeri de poliţie se observă în înregistrarea video a scenei din saună, fapt constatat de către Curtea de Apel în decizia sa din 18 decembrie 2007. În ciuda acestui fapt, Procuratura şi Curtea Supremă de Justiţie au constatat în mod eronat că cei patru ofiţeri de poliţie nu au fost la saună. În continuare, reclamanţii au declarat că investigarea plîngerii acestora, privind filmarea ascunsă a fost inefectivă şi că constatările procurorilor s-au bazat pe concluzii pripite şi nefondate. Potrivit reclamanţilor, difuzarea la televiziunea naţională, a scenelor din sauna a avut un impact negativ major asupra vieţilor lor. Reclamanţii au fost denigraţi în ochii familiei şi prietenilor lor, iar unul din ei a fost chiar şi concediat.
33. În sfârşit, reclamanţii au pretins că compensaţia ce le-a fost acordată de către Curtea Supremă de Justiţie, ca urmare a difuzării înregistrării video cu scena din sauna şi defăimării acestora, nu a fost adecvată şi proporţională cu gravitatea încălcărilor dreptului lor la respectarea vieţii private. În sprijinul acestei afirmaţii, reclamanţii au citat cauzele în care Curtea a constatat violări ale articolului 8 al Convenţiei şi în care sumele acordate au fost mult mai mari decît cele acordate de către Curtea Supremă de Justiţie în speţa dată. În viziunea lor, ca urmare a sumei insuficiente de despăgubiri acordate de către Curtea Supremă de Justiţie, ei au păstrat statutul de victimă, în temeiul articolului 8 al Convenţiei.
34. Referindu-se la problema filmării ascunse invocate şi a eficienţei investigaţiei efectuate, Guvernul a susţinut că, în această cauză, nu a avut loc nici o imixtiune în dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii lor private, deoarece Procuratura a constatat că scena din sauna nu a fost filmată în mod ascuns de către poliţie şi că filmarea a fost efectuată cu camera lui S.D. În opinia Guvernului, încercarea reclamanţilor de a re-argumenta fondul procesului penal şi civil naţional în privinţa încălcării pretinse menţionate mai sus, a dus la depunerea plîngerii la instanţa de nivelul al patrulea.
35. Referitor la suma compensaţiei acordate de către Curtea Supremă de Justiţie pentru difuzarea înregistrării video a scenei din sauna şi defăimarea reclamanţilor, Guvernul a susţinut că Curtea Supremă a respectat legislaţia naţională, care prevede o limită a sumei compensaţiei care se poate acorda în cauzele de defăimare. În absenţa unei jurisprudenţe similare a Curţii în cauzele moldoveneşti, Curtea Supremă nu putea să decidă altfel.
2. Constatările Curţii
(a) Principii generale
36. Curtea a constatat anterior că noţiunea de „viaţa privată”, în sensul articolului 8 al Convenţiei, este un concept larg care include, inter alia, dreptul de a stabili şi a dezvolta relaţii cu alte persoane (a se vedea Niemietz c. Germaniei, 16 decembrie 1992, § 29, Seria A nr. 251‑B). Aceasta include elemente, cum ar fi viaţa sexuală (a se vedea, spre exemplu, Dudgeon c. Regatul Unit, 22 octombrie 1981, § 41, Seria A nr. 45), dreptul la viaţă privată, fără a o supune publicităţii sau atenţiei nedorite. Interpretînd întinderea noţiunii de viaţă privată, este important de a lua în consideraţie noţiunea de autonomie personală şi demnitatea umană.
37. În plus, viaţa privată, în opinia Curţii, include integritatea fizică şi psihologică a persoanei; garanţia asigurată prin articolul 8 al Convenţiei este în primul rînd menită să asigure dezvoltarea, fără amestecul din afara, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile sale cu alte persoane (a se vedea, mutatis mutandis, Niemietz citată mai sus, § 29, şi Botta c. Italiei, 24 februarie 1998, § 32, Raport a Deciziilor şi Hotărîrilor 1998-I). Prin urmare, există o zonă de interacţiune a unui individ cu ceilalţi, chiar şi în contextul public, care ar putea să se integreze în sfera „vieţii private” (a se vedea, mutatis mutandis, P.G. and J.H. v. the United Kingdom, nr. 44787/98, § 56, ECHR 2001-IX, şi Peck v. the United Kingdom, nr. 44647/98, § 57, ECHR 2003-I).
(b) Aplicarea principiilor generale în speţă
38. Nu există nici o îndoială pentru părţi că chestiunile de care s-au plîns reclamanţii în speţă, cad sub incidenţa protecţiei garantate de articolul 8 al Convenţiei. În acest sens, Curtea nu vede motiv pentru a ajunge la o altă concluzie decît cea a instanţelor de judecată naţionale, care au recunoscut că a avut loc o imixtiune în dreptul reclamanţilor la viaţa privată, atât în privinţa filmării lor ascunse şi difuzării înregistrării video la televiziune, cît şi a defăimării lor. Curtea împărtăşeşte această opinie şi nu consideră necesar de a re-examina compatibilitatea acestei ingerinţe cu cerinţele Convenţiei. Curtea mai notează că instanţele de judecată naţionale au acordat reclamanţilor compensaţii pentru prejudiciul moral şi consideră că chestiunea principală este dacă sumele acordate erau proporţionale cu prejudiciul cauzat reclamanţilor şi dacă, la aplicarea prevederilor articolului 7/1 al vechiului Cod civil, care a redus suma compensaţiei plătite victimelor defăimării, Curtea Supremă de Justiţie şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă, în temeiul articolului 8 al Convenţiei.
39. Guvernul a invocat că Curtea Supremă nu a avut altă soluţie decît să aplice prevederile articolului 7/1 al vechiului Cod civil şi că reclamanţilor le-a fost acordată compensaţia maximă prevăzută de acest articol. Această prevedere se pare că a fost aplicată, prin analogie, pîrîţilor care nu au fost găsiţi vinovaţi de defăimare.
40. Curtea indică de la început, că statul care acordă compensaţie pentru încălcarea unui drept din Convenţie, nu poate să se mulţumească cu faptul că suma acordată reprezintă maximul potrivit legii naţionale. Dacă statul alege să aplice legislaţia naţională la examinarea pretinselor încălcări ale drepturilor din Convenţie, acesta trebuie să se asigure că legislaţia respectivă este compatibilă cu Convenţia şi jurisprudenţa Curţii.
41. În ceea ce priveşte situaţia din speţă, Curtea reaminteşte că nu este pentru prima dată cînd Curtea Supremă este chemată să examineze situaţii cînd legislaţia naţională nu prevede un remediu pentru încălcarea unui drept din Convenţie. În special, Curtea a reamintit că în decizia din 21 noiembrie 2007, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova a constatat violarea articolului 3 al Convenţiei şi a constatat că deşi legislaţia naţională nu prevede dreptul reclamantului la compensaţie, Convenţia trebuie să fie aplicată direct, deoarece aceasta este parte componentă a sistemului naţional de drept şi are prioritate faţă de legislaţia naţională (a se vedea Ciorap c. Moldovei (nr. 2), nr. 7481/06, § 13, 20 iulie 2010). Situaţii similare au avut loc în cîteva alte cauze privind casarea deciziilor judecătoreşti definitive contrare principiului securităţii raporturilor juridice. În aceste cauze, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova a aplicat direct articolul 6 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie şi a acordat prejudicii comparabile cu cele acordate de către Curte. Spre exemplu, în hotărîrea sa din 25 ianuarie 2006 în cauza Ungureanu c. Consiliul municipal Sîngerei, Curtea Supremă a acordat EUR 1,500 drept compensaţii cu titlu de prejudiciu moral (a se vedea Ungureanu c. Moldovei (dec.), nr. 78077/01, 3 octombrie 2006). În Guranda c. Moldovei ((dec.), nr. 28412/03, 20 martie 2007), Curtea Supremă a acordat, într-o decizie din 21 februarie 2007, EUR 4,400 drept compensaţii cu titlu de prejudiciu moral. În Cumatrenco c. Moldova ((dec.), nr. 28209/03, 20 martie 2007), Curtea Supremă a aplicat direct prevederile Convenţiei şi a acordat suma de EUR 4,850.
42. În lumina consideraţiilor de mai sus, Curtea nu este convinsă că la aplicarea directă a prevederilor articolului 8 al Convenţiei, la examinarea fondului cauzei, Curtea Supremă de Justiţie nu a dispus de alte instrumente decît articolul 7/1 al Codului civil. Dimpotrivă, o asemenea abordare este contrară jurisprudenţei naţionale citate mai sus, în care Curtea Supremă s-a bazat direct pe practica Curţii privind acordarea compensaţiilor pentru încălcarea drepturilor din Convenţie.
43. Prin urmare Curtea consideră că, sumele acordate reclamanţilor de către Curtea Supremă de Justiţie sunt prea mici pentru a fi considerate proporţionale gravităţii imixtiunii în dreptul lor la respectarea vieţii private. Potrivit reclamanţilor, difuzarea înregistrării video la televiziunea naţională a afectat în mod dramatic vieţile lor private, de familie şi sociale şi Curtea nu vede nici un motiv pentru a se îndoi de acest fapt. În asemenea circumstanţe, Curtea consideră că reclamanţii mai pot pretinde statutul de victimă a violării articolului 8 al Convenţiei şi, prin urmare, respinge obiecţia preliminară a Guvernului privind statutul de victimă al reclamanţilor.
44. Prin urmare, a avut loc violarea articolului 8 al Convenţiei în acest caz.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 AL CONVENŢIEI
45. În cererea lor iniţială, reclamanţii de asemenea s-au plâns în temeiul articolului 6 al Convenţiei. Totuşi, în observaţiile lor privind admisibilitatea şi fondul, ei au cerut Curţii să nu examineze această pretenţie. Prin urmare, în absenţa unor circumstanţe speciale privind respectarea drepturilor garantate de Convenţie şi Protocoalele sale, Curtea consideră că nu mai este justificată continuarea examinării acestei părţi din cerere, în sensul articolului 37 § 1 (a) al Convenţiei.
46. Prin urmare, această parte din cerere trebuie să fie scoasă de pe rol.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE.
47. Articolul 41 din Convenţie prevede:
“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciul
48. Primul şi al doilea reclamant au pretins EUR 40,000 şi, respectiv, EUR 50,000, cu titlu de prejudiciu moral. Ceilalţi reclamanţi au pretins fiecare cîte EUR 15,000, de asemenea, cu titlu de prejudiciu moral. Sumele pretinse de către primul şi al doilea reclamant sunt mai mari, deoarece numele lor a fost menţionat în cadrul emisiunii din 10 mai 2003. Mai mult, al doilea reclamant a fost, de asemenea, acuzat în mod neîntemeiat de furtul banilor de la S.D. În iunie 2003, tatăl celui de-al doilea reclamant a decedat în urma unui atac de cord, şi reclamantul consideră că acesta a fost cauzat de scandalul de la sauna, şi după câteva luni acesta a divorţat.
49. Guvernul nu a fost de acord şi a susţinut că reclamanţii au fost deja compensaţi de către Curtea Supremă. Prin urmare, acesta consideră că reclamanţii nu mai aveau dreptul la o altă compensaţie.
50. Avînd în vedere violările constatate mai sus, Curtea consideră că acordarea compensaţiei cu titlu de prejudiciu moral este justificată în această cauză. Făcînd evaluarea sa în mod echitabil, Curtea acordă primului reclamant EUR 5,000, celui al doilea reclamant EUR 6,000 şi fiecăruia din ceilalţi reclamanţi cîte EUR 4,000.
B. Costuri şi cheltuieli
51. Reclamanţii au mai pretins EUR 1,573.63 cu titlu de costuri şi cheltuieli suportate în faţa instanţelor de judecată naţionale şi EUR 7,789.6 pentru cele de la Curte.
52. Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse pentru reprezentarea legală a reclamanţilor şi a invitat Curtea să respingă această pretenţie.
53. Curtea aminteşte că pentru rambursarea costurilor şi cheltuielilor să în temeiul articolului 41, trebuie să se stabilească faptul că acestea au fost real şi necesar suportate şi sunt rezonabile ca cuantum (a se vedea, spre exemplu, Nilsen şi Johnsen c. Norvegiei [MC], nr. 23118/93, § 62, CEDO 1999-VIII). În speţă, luînd în consideraţie lista detaliată prezentată de către reclamanţi şi criteriile de mai sus, Curtea le acordă o sumă unică de EUR 1,500 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C. Penalităţi
54. Curtea consideră oportun ca penalitatea să fie calculată în funcţie de rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Alatură la fondul cauzei obiecţia preliminara a Guvernului privind statutul de victimă al reclamanţilor şi declară admisibilă pretenţia formulată în temeiul articolului 8 al Convenţiei;
2. Decide să scoată cererea de pe rol în temeiul articolului 6 al Convenţiei;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 8 al Convenţiei şi, prin urmare, respinge obiecţia sus-menţionată a Guvernului;
4. Hotărăşte
(a) că statul pîrît trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie:
(i) dnei Avram – EUR 5,000 (cinci mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;
(ii) dnei Vrabie – EUR 6,000 (şase mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;
(iii) dnei Buzu – EUR 4,000 (patru mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;
(iv) dnei Moraru – EUR 4,000 (patru mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;
(v) dnei Frumusachi – EUR 4,000 (patru mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;
(vi) reprezentantului reclamanţilor – EUR 1,500 (o mie cinci sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(b) că sumele de mai sus trebuie să fie convertite în valuta naţională a statului pîrît conform ratei aplicabile la data executării hotărîrii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(c) că din momentul expirării termenului mai sus menţionat de trei luni
pînă la achitarea efectivă a sumei respective, statul reclamat va achita o
dobîndă egală cu rata minimă a dobînzii de împrumut a Băncii Centrale
Europene, plus trei procente;
5. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 5 iulie 2011, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Marialena Tsirli Josep Casadevall Grefier adjunct Preşedinte
În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, opinia separată a judecătorului Poalelungi este anexată la această hotărâre.
J.C.M.
M.T.
OPINIA SEPARATĂ
A JUDECĂTORULUI POALELUNGI
Împărtăşim punctul de vedere al celorlalţi membri ai Camerei, că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenţie, în speţă, cu toate acestea, nu ni se pare rezultatul examinării cauzei pe deplin satisfăcător, pentru motivele prezentate mai jos.
Reclamanţii au avut două plîngeri distincte în faţa autorităţilor naţionale:
(a) că ei au fost filmaţi pe ascuns de către poliţie într-o saună în momente intime şi, ulterior, şantajaţi cu acest video; şi
(b) că televiziunea naţională a difuzat înregistrarea video a scenei din sauna.
Procurorii şi instanţele judecătoreşti naţionale au respins prima pretenţie, fără însă a efectua vreo investigaţie pe marginea acesteia, dar au admis a doua pretenţie şi au acordat reclamanţilor compensaţii doar în temeiul acestei pretenţii.
În faţa Curţii, reclamanţii au formulat două pretenţii separate:
(a) că autorităţile au eşuat să-şi onoreze obligaţia lor pozitivă (procedurală) în temeiul articolului 8 al Convenţiei, prin omisiunea de a investiga în mod adecvat pretenţiile reclamanţilor că au fost filmaţi pe ascuns de către poliţie; şi
(b) că compensaţia acordată de către Curtea Supremă de Justiţie pentru difuzarea scenei din sauna la televiziunea naţională a fost insuficientă.
Este regretabil că Camera a ignorat complet primul motiv, considerînd că reclamanţii au fost compensaţi de către instanţele judecătoreşti naţionale în ceea ce priveşte toate nemulţumirile lor şi că unica chestiune care merita să fie examinată a fost suma compensaţiei.
Astfel, Camera trebuia de asemenea să examineze prima pretenţie formulată de către reclamanţi şi să vină cu un răspuns clar cu privire la faptul dacă Guvernul a avut obligaţia pozitivă să investigheze acuzaţiile reclamanţilor cu privire la filmarea lor în ascuns, şi, dacă da, dacă Guvernul şi-a onorat această obligaţie.
Inteleg că, spre deosebire de temeiul articolelor 2 şi 3 din Convenţie, obligaţiile pozitive în temeiul articolului 8 al Convenţiei trebuie să fie limitate şi că statul nu trebuie să fie obligat în temeiul acestei prevederi să investigheze plângeri minore privind încălcarea vieţii private. Această cauză, însă, este foarte serioasă, din moment ce reclamanţii erau jurnalişti care lucrau pentru o publicaţie periodică care a exprimat opinii critice faţă de Guvern. Mai mult, sunt dovezi prima facie clare că filmarea ascunsă a reclamanţilor în saună a fost organizată de către agenţii statului. Mai târziu, înregistrarea video a fost difuzată de televiziunea naţională într-o emisiune prezentată de preşedintele televiziunii naţionale, şi au fost făcute remarci cu privire la faptul că în spatele publicaţiei, la care erau angajaţi reclamanţii, se afla opoziţia. Faptele respective sugerează clar că autorităţile erau implicate direct în această cauză şi că acestea nu doar au omis să investigheze pretenţiile reclamanţilor, dar, dimpotrivă, au creat obstacole şi au împiedicat în orice mod posibil efectuarea investigaţiei.
În acest context, eu nu voi trata pretenţia reclamanţilor privind omisiunea statului de a investiga circumstanţele filmării ascunse ca un caz minor de voyeurism, ci mai degrabă ca un atac serios la libertatea de exprimare.
Regret că reclamanţii nu s-au plîns, de asemenea, în temeiul articolului 10 al Convenţiei. Totuşi, principiile aplicabile în acest articol puteau fi aplicate la examinarea cererii lor în temeiul articolului 8 al Convenţiei.
Este adevărat că unii ar putea avea rezerve în privinţa comportamentului profesional al reclamanţilor, totuşi aceasta nu trebuie să reprezinte un obstacol pentru respectarea drepturilor lor garantate de articolul 8 al Convenţiei.
Full & Egal Universal Law Academy