Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 44746/08
Vasile BALAN
împotriva Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), statuînd la 24 Ianuarie 2012, într-o Cameră compusă din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefierul Secţiei,
Examinînd cererea nominalizată, depusă la 1 septembrie 2008,
Deliberînd, decide următoarele:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, Dl Vasile Balan, este cetățean moldovean, născut la în 1956 şi care locuieşte în Pănăşeşti. El a fost reprezentat în procedurile în faţa Curţii de dl Lilian Osoian, un avocat cu practică în Chişinău. Guvernul a fost reprezentat de Agentul Guvernamental, Dl Vladimir Grosu.
I. CIRCUMSTANŢELE CAZULUI
1. Hotărîrea judecătoreasă naţională adoptată în favoarea reclamantului şi executarea acesteia
2. Circumstanţele cazului pot fi rezumate după cum urmează.
3. La 28 septembrie 2003 reclamantului i s-au cauzat leziuni corporale, fiindu-i fracturat femurul stîng, urmare a unui accident săvîrșit de un individ D.. La o dată nespecificată reclamantul a instituit proceduri civile împotriva lui D. urmărind obligarea acestuia la plata compensaţiilor pentru prejudiciul material.
4. La 26 noiembrie 2004 Judecătoria raionului Străşeni l-a obligat pe D. la plata în favoarea reclamantului a sumei de 7 184 lei moldoveneşti (MDL) (echivalent a 435 de euro (EUR) pentru compensarea prejudiciului material şi 215 MDL (13 EUR) pentru cheltuieli judiciare. Această hotărîre a fost definitivă şi un titlu executoriu a fost eliberat. Hotărîrea nu a fost executată pînă la moment.
2. Hotărîrea-pilot Olaru şi alţii şi consecinţele acesteia pentru alte cauze similare
5. La 28 Iulie 2009 Curtea a adoptat hotîrîrea-pilot Olaru şi alţii (a se vedea Olaru and Others v. Moldova, nr. 476/07, 22539/05, 17911/08 şi 13136/07, 28 Iulie 2009) în care a fost constatată, inter alia, că problema neexecutării hotărîrilor judecătoreşti naţionale de acordare a spaţiilor locative pentru diferite categorii sociale de persoane a relevat o existenţă a unei „probleme sistemice„. Curtea a ordonat, inter alia, că Statul respondent să instituie un remediu naţional efectiv care ar asigura o redresare suficientă şi efectivă a neexecutărilor sau executărilor tardive a hotărîrilor judecătoreşti naţionale (a se vedea Olaru and others, citată mai sus, § 58 şi punctul 4 din partea dispozitivă a hotărîrii).
3. Formarea unui nou remediu naţional şi evoluţiile ulterioare
6. La 20 septembrie 2011 Guvernul Moldovei a informat Curtea precum că la 01 iulie 2011 o nouă lege (Legea nr. 87) a intrat în vigoare, astfel instituindu-se un remediu împotriva problemei de neexecutare a hotărîrilor judecătoreşti naţionale şi împotriva problemei cu privire la durata nerezonabilă a procedurilor judiciare.
7. La 29 septembrie 2011, Grefa Curţii a informat reclamantul, precum şi restul reclamanţilor aflaţi în aceiaşi situaţie, despre existenţa unui nou remediu, solicitîndu-i poziţia despre faptul dacă el intenţionează ori nu să utilizeze noul remediu într-un termen de şase luni de zile instituit de Legea nr. 87 (a se vedea § 9 mai jos). Atenţia tuturor reclamanţilor a fost atrasă asupra faptului că potrivit Articolului 35 § 1 din Convenţie, Curtea poate examina o problemă numai dacă toate remediile naţionale au fost epuizate şi precum că omisiunea de a respecta această regulă ar putea constitui un temei de declarare a cererii drept inadmisibilă.
8. Prin scrisoarea din 10 noiembrie 2011 reclamantul a informat Curtea precum că el nu intenţionează să facă uz de noul remediu deoarece acesta nu este unul efectiv. În special, reclamantul a susţinut că însăşi din denumirea Legii nr. 87 se subînţelege că aceasta oferă un remediu numai atunci cînd hotărîrea nu a fost executată în timpul corespunzător şi nu atunci cînd o hotărîre nu a fost executată în general. În opinia reclamantului, legea nu a propus un mecanism de consolidare a unei executări prompte a hotărîrii judecătorești. Mai mult, reclamantul a susţinut că pentru el ar fi fost o sarcină excesivă să fie din nou impus să revină în instanţele naţionale şi să încerce să epuizeze noul remediu.
II. DREPTUL NAŢIONAL RELEVANT
9. Potrivit Legii nr. 87, orice persoană considerată a fi victima unei încălcări a dreptului la o examinare judiciară sau executare a hotărîrii într-un termen rezonabil este în drept de a se adresa instanţei pentru a constata o asemenea violare şi să ceară compensaţii. Potrivit Articolului 1 din lege, normele din aceasta urmează a fi interpretate şi aplicate în corespundere cu legislaţia naţională, Convenţia şi jurisprudenţa Curţii. Potrivit Articolului 4 din lege, instanțele sunt obligate să examineze în trei luni acţiunile civile adresate în conformitate cu prevederile legii. Articolul 5 a legii stipulează precum că dacă o încălcare a dreptului de examinare judiciară a cauzei sau de executare a hotărîrii judecătoreşti într-un termen rezonabil a fost constatată de instanţă, reclamantului urmează a fi acordate compensaţii pentru prejudiciul material, moral şi pentru costuri şi cheltuieli. Articolul 6 simplifică procedurile de executare a hotărîrilor adoptate în baza legii nominalizate în sensul că nu mai este necesară îndeplinirea unor formalităţi sau demersuri suplimentare din partea reclamanţilor. În conformitate cu prevederile Articolului 7 din lege, toate persoanele care s-au plîns Curţii Europene a Drepturilor Omului precum că dreptul lor la examinarea judiciară într-un termen rezonabil sau cu privire la executarea unei hotărîri într-un termen rezonabil a fost încălcat, pot să pretindă compensaţii de la instanţele naţionale într-un termen de şase luni de la intrarea în vigoare a noii legi, în condiţia în care Curtea Europeană nu a decis asupra fondului sau admisibilităţii cererii.
10. În acelaşi timp, Codul de procedură civilă a fost modificat în aşa de manieră încît să reducă numărul instanţelor de apel de la două spre una singură şi să excludă plata taxei de stat pentru astfel de proceduri.
PLÎNGERI
11. Referindu-se la Articolul 6 din Convenţie şi Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reclamantul s-a plîns de faptul că Statul nu a asigurat executarea hotărîrii judecătoreşti obligatorii şi executorii, care a fost adoptată în favoarea sa
ÎN DREPT
12. Curtea va determina, în primul rînd, dacă reclamantul s-a conformat regulii epuizării remediilor naţionale statuate în Articolul 35 din Convenţie, care stipulează în partea sa relevantă următoarele:
“1. Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute, şi într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive.”
I. PRINCIPII GENERALE
13. Curtea reiterează precum că scopul regulii epuizării este de a oferi Statelor Contractante oportunitatea de a preveni sau de a plasa direct – de obicei prin instanţele judecătoreşti naţionale – pretinsa violare împotriva sa, pînă a fi aceasta adusă în faţa Curţii. Prin urmare, Statele sunt eliberate de a răspunde pentru actele sale în faţa unei instituţii internaţionale pînă la momentul în care Statele au avut oportunitatea de a trece litigiul direct prin propriul sistem de drept. Regula este bazată pe o prezumţie, reflectată în Articolul 13 din Convenţie – cu care aceasta se află într-o stînsă afiliere – precum că în sistemul de drept naţional există un remediu valabil în ce priveşte pretinsa violare. În această ordine de idei, este un aspect important al acestui principiu că mecanismul Convenţiei este subsidiar sistemelor naţionale de protecţie a drepturilor omului (a se vedea, printre mai multe alte cu titlu de autoritate, Handyside v. the United Kingdom, 7 Decembrie 1976, § 48, Series A no. 24; Akdivar and Others v. Turkey, 16 Septembrie 1996, § 65, Reports of Judgments and Decisions 1996‑IV; şi Fressoz and Roire v. France [GC], no. 29183/95, § 37, ECHR 1999‑I).
14. Totuşi, doar acele remedii pe care Articolul 35 din Convenţie le impune să fie utilizate sunt acelea care se referă la pretinsele violări şi care sunt disponibile şi suficiente. Existenţa acestor remedii trebuie să fie suficient de certă nu numai în teorie dar şi în practică, în lipsa acestei caracteristici remediile vor fi lipsite de accesibilitatea şi eficacitatea necesară (a se vedea Akdivar and Others, citată mai sus, § 66, şi Dalia v. France, 19 February 1998, § 38, Reports 1998‑I). Suplimentar, potrivit „principiilor general recunoscute ale dreptului internaţional”, ar putea fi şi circumstanţe speciale care ar putea să absolve reclamantul de la epuizarea remediilor naţionale aflate la dispoziţia sa (a se vedea Van Oosterwijck v. Belgium, 6 Noiembrie 1980, § 36, Series A no. 40, A, şi Akdivar and Others, pre-citată, § 67). Oricum, doar existenţa unor suspiciuni cu privire la succesul utilizării unui remediu particular, care poate fi unul evident lipsit de sens, nu constituie un motiv valabil pentru a omite epuizarea remediilor domestice (a se vedea Van Oosterwijck , pre-citat, § 37; Akdivar and Others, pre-citat, § 71, şi Brusco v. Italy (dec.), no. 69789/01, ECHR 2001‑IX).
15. O apreciere dacă remediile domestice au fost epuizate este de obicei condusă cu referinţa la data în care cererea a fost depusă la Curte. Oricum această regulă poate fi supusă şi unor excepţii, care pot fi justificate în circumstanţele particulare a fiecărui caz (a se vedea Baumann v. France, no. 33592/96, § 47, 22 May 2001, şi Brusco, pre-citat).
16. Întemeindu-se pe unele principii deja bine definite şi menţionate mai sus, Marea Cameră într-un mod viguros a reiterat într-o recentă decizie despre rolul subsidiar al sistemului Convenţiei şi întru asigurarea limitelor funcţiilor Curţii raportate acestui rol (a se vedea Demopoulos and Others v. Turkey (dec.), nos. 46113/99 et al., § 69, ECHR 2010‑...):
“69. Este primordial faptul că mecanismul protecţiei instituit de Convenţie este subsidiar sistemelor naţionale de protecţie a drepturilor omului. Această Curte este chemată să supravegheze implementarea de către Statele Contractante a obligaţiilor sale potrivit Convenţiei. Regula epuizării remediilor domestice este, prin urmare, o parte indispensabilă a funcţionării acestui sistem de protecţie. (...) Curtea nu poate să nu accentueze că ea nu este o primă instanţă; nu are capacitatea şi nu este funcţia sa, nepotrivită unei instanţe internaţionale, să judece un număr mare de cazuri care implică constatări în fapt şi calcularea compensaţiilor băneşti – ambele aspecte fiind, în principiu, pentru practică şi sfera jurisdicţiilor naţionale.”
II. APLICAREA PRINCIPIILOR ASUPRA PREZENTEI CAUZE
17. Curtea notează precum că reclamantul a refuzat să utilizeze noul remediu. Disputînd eficacitatea acestuia, reclamantul nu a manifestat nici un dubiu cu privire la disponibilitatea acestuia. Viceversa, Curtea nu vede nici un motiv de a pune la îndoială faptul că reclamantul a fost în drept să aducă pretenţiile sale în faţa instanţelor naţionale, în corespundere cu Legea nr. 87, iar plîngerile sale adresate Curţii au vizat tergiversarea executării unei hotărîri definitive şi cu titlu executoriu, precum şi din momentul în care acţiunea sa în faţa instanţelor naţionale nu a fost limitată în nici un mod de termenele prevăzute de Articolul 7 a Legii.
18. Cu privire la eficacitatea noului remediu disponibil reclamantului, este evident din textul Legii nr. 87 că instanţele naţionale la soluţionarea pretenţiilor adresate în faţa sa, sunt obligate să aplice criteriile din Convenţie în aceiaşi manieră cum o face şi Curtea. În special, cum este şi în situaţia cu hotărîrile Curţii, instanţele naţionale sunt împuternicite să constate o violare a dreptului la o executare promptă a unei hotărîri judecătoreşti şi, unde este cazul, să ofere compensaţii în formă bănească pentru prejudicii materiale, morale şi pentru costuri şi cheltuieli.
19. În lumina acestor elemente, Curtea acceptă că Legea nr. 87 a fost destinată, în principiu, de a observa problema executării tardive a hotărîrilor într-o manieră efectivă şi meticuloasă, luînd în consideraţie cerinţele din Convenţie. Este adevărat precum că instanţele naţionale nu au fost încă pasibile să-şi instituie practice stabile de aplicare a prezentei Legi în timp de cîteva luni din momentul intrării în vigoare a acestor norme (a se vedea Nogolica v. Croatia (dec.), no. 77784/01, ECHR 2002-VIII). Totuşi, Curtea nu observă la etapa actuală nici un motiv de a crede precum că noul remediu nu ar putea să ofere reclamantului oportunitatea să obţină o redresare adecvată şi suficientă a pretențiilor sale şi precum că acest remediu nu ar oferi nici o şansă de succes.
20. Curtea adiţional notează argumentul reclamantului precum că noul remediu este destinat numai compensării pentru tergiversări în executare dar nu asigură o executare efectivă, atunci cînd hotărîrea nu a fost executată. Curtea reaminteşte precum că un argument similar a fost examinat în Nagovitsyn and Nalgiyev v. Russia ((dec.), nr. 27451/09 şi 60650/09, 23 Septembrie 2010) şi a fost respins din următoarele considerente:
“33. Curtea reiterează precum că prevenirea unei violări este, în termeni absoluţi, o soluţie ce mai bună în orice domeniu. Un remediu destinat prevenirii tergiversării executărilor şi urgentării obţinerii îndeplinirii obligaţiei adjudecate ar putea fi prin urmare cel mai acceptabil. Un astfel de remediu ar oferi un avantaj indiscutabil în raport cu un remediu care oferă numai compensaţii, din momentul în care acesta ar preveni o constatare a violărilor succesive în acelaşi caz şi nu doar ar repara a posteriori, după cum o face un remediu compensatoriu de tipul unuia propus de Legea cu privire la compensaţii (a se vedea, mutatis mutandis, Scordino v. Italy (no. 1) [GC], no. 36813/97, §§ 183-184, ECHR 2006‑V). Este la fel adevărat în acelaşi timp, că un remediu destinat urgentării executării unei hotărîri nu ar putea să propună o redresare în mai multe cazuri în care executarea este deja întîrziată (ibid.). Finalmente, Statelor Contractante le este acordată o anumită discreţie cu privire la aprecierea care anume remediu ar putea fi introdus în aceste situaţii (a se vedea Kudła v. Poland [GC], no. 30210/96, §§ 154-155, ECHR 2000‑XI, şi Scordino (no. 1), pre-citat, §§ 188).
34. Prin urmare Curtea conclude, precum şi a făcut-o de mai multe ori în cauze anterioare, că Statele pot să-şi aleagă doar un remediu compensatoriu cu privire la neexecutarea hotărîrilor fără al considera acest remediu ca fiind unul ineficient (a se vedea, mutatis mutandis, Mifsud v. France (dec.) [GC], no. 57220/00, § 17, ECHR 2002‑VIII; Scordino (no. 1), pre-citat, § 187, şi Burdov (no. 2), pre-citat, § 99). În viziunea Curţii, compensarea monetară care ar putea fi acordată reclamanţilor, potrivit Legii cu privire la compensaţii, cel puţin ar putea fi capabilă să propună o redresare suficientă şi adecvată pentru acele încălcări ale Convenției care au avut loc în cazurile lor pînă la momentul actual.
35. Curtea este conştientă că o problemă ar putea ulterior apărea, şi anume, un nou remediu compensatoriu a putea fi oare considerat în continuare efectiv în situaţia în care autoritatea Statului respondent, într-un mod consistent, a omis să-şi onoreze obligaţiile izvorîte din hotărîrile judecătoreşti, indiferent de suma compensaţiilor sau chiar şi în cazurile compensaţiilor repetate acordate de instanţele naţionale potrivit Legii cu privire la compensaţii. Această a fost evident o ipoteză sugerată de reclamanţi (a se vedea § 14 mai sus), dar Curtea nu găseşte potrivit să anticipeze astfel de evenimente, şi nici să decidă asupra acestei probleme in abstracto la etapa actuală.”
21. În lumina unei similitudini între cazul Nagovitsyn and Nalgiyev şi prezenta speţă, Curtea nu considere necesar să se îndepărteze de la constatările sale în primul caz. Precum în cazul sus-menţionat, Curtea nu consideră oportun să anticipeze ce s-ar putea întîmpla dacă hotărîrea judecătorească principală nu este executată, şi nici să decidă această problemă in abstracto la prezenta etapă. Respectiv, argumentul reclamantului este respins din motive similare.
22. Curtea a acordat atenţie şi următorului fapt precum că noul remediu a devenit disponibil după introducerea prezentei cereri şi doar circumstanţele excepţionale pot impune reclamantul obligația să epuizeze un astfel de remediu. Curtea observă că există o serie de cazuri referitoare la durata procedurilor în diferite state, în care astfel de circumstanţe excepţionale au fost găsite (a se vedea Brusco, pre-citat; Nogolica, pre-citat; Andrášik and Others v. Slovakia (dec.), nos. 57984/00 et al., ECHR 2002-IX; Michalak v. Poland (dec.), no. 24549/03, §§ 41-43, 1 March 2005; Korenjak v. Slovenia, no. 463/03, §§ 63-71, 15 Mai 2007 şi Nagovitsyn and Nalgiyev, pre-citat § 37). Curtea accentuează asupra specificului remediului şi asupra contextului în care acesta a fost introdus, acestea fiind elemente semnificative în aprecierea acestor circumstanţe (a se vedea Scordino (no. 1), pre-citat, § 144).
23. Precum şi în cauzele mai sus menţionate, Curtea consideră oportun şi justificat, în circumstanţele prezentei speţe, să ceară reclamantului folosirea noului remediu naţional, introdus prin Legea nr. 87. Această concluzie este susţinută de următoarele considerente.
24. În ce priveşte contextul preexistent, Curtea găseşte important că Guvernul Moldovei a promovat o reformă legislativă prin introducerea noului remediu naţional ca un răspuns la hotărîrea-pilot Olaru, sub supravegherea Comitetului de Miniştri. Unul din scopurile procedurii-pilot este anume oferirea unui remediu la nivel naţional pe cît de posibil rapid pentru mai multe persoane care suferă urmare a problemei structurale de neexecutate şi implicit de durata procedurilor (a se vedea Olaru, pre-citat § 59). În viziunea Curţii, un lucru ar fi în corespundere cu spiritul şi logica hotărîrii-pilot şi anume că reclamanţii, care se plâng despre neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti definitive şi de durata excesivă a procedurilor, actualmente pot pretinde redresarea pretențiilor sale printr-un nou remediu naţional în prima instanţă.
25. Mai mult decît atît, Curtea acordă o importanţă majoră prevederilor tranzitorii din Legea nr. 87 (Articolul 7) care reflectă intenţia autorităţilor Moldoveneşti de a oferi redresarea la nivel naţional a celor persoane care deja au aplicat în faţa Curţii pînă la intrarea în vigoare a legii (a se compara Brusco, pre-citat). În aceste circumstanţe, continuarea procedurilor în faţa Curţii în cauza reclamantului precum şi în sutele din cauze similare ar fi contrar cu principiul subsidiarităţii, care este primordial în sistemul Convenţiei. Examinarea astfel de cauze în general implică constatarea faptelor principale şi calcularea unei compensaţii băneşti – ambele aspecte, în principiu şi în practică, fiind în sfera jurisdicțiilor naţionale (a se vedea Demopoulos and others, pre-citat, § 69). Curtea reiterează precum că sarcina sa, după cum este definit de Articolul 19, nu ar fi atinsă prin preluarea de aceste cazuri spre propria examinare în locul instanţelor naţionale, nici chiar examinarea acestora în paralel cu procedurile naţionale (a se vedea, mutatis mutandis, E.G. v. Poland (dec.), no. 50425/99, § 27, 23 Septembrie 2008, şi Burdov (no. 2), pre-citat, § 127).
26. În timp ce Curtea poate în mod excepţional să decidă, pentru echitate şi eficacitate, de a finaliza procedurile sale printr-o hotărîre în anumite cazuri de acest tip, care au rămas pe listele sale de mult timp sau deja au atins o etapă avansată de proceduri (a se vedea, mutatis mutandis, Olaru, pre-citat, § 61), va fi necesar, de principiu, că toate noile cazuri introduse după hotărîrea-pilot şi care cad sub aplicabilitatea Legii nr. 87 să fie iniţial transmise pentru examinare în instanţele naţionale.
27. Totuşi, poziţia Curţii poate fi revizuită în viitor, cel puţin în dependenţă de capacitatea instanţelor naţionale să instituie o practică judiciară stabilă potrivit Legii nr. 87 şi care să fie în corespundere cu cerinţele Convenţiei (a se vedea Korenjak, pre-citat, § 73). Mai mult, sarcina probaţiunii cu privire la efectivitatea în practică a noii legi cade în sarcina Guvernului (ibid.).
28. Finalmente, Curtea notează că procedura potrivit Legii nr. 87 în faţa primei instanţe a fost limitată în timp pentru trei luni de zile şi numărul de apeluri a fost redus pînă la unul. Contrar cu alte cazuri, procedurile potrivit noii legi vor avea loc doar în faţa instanţelor de gradul întîi şi în faţa Curţilor de Apel. Această circumstanţă trebuie să contribuie esenţial la celeritatea procedurilor. Mai mult, este de notat că nici o taxă nu este prevăzută pentru astfel de tipuri de proceduri. În aceste circumstanţe Cutea este satisfăcută că retrimiterea la instanţele naţionale nu va constituie o sarcină excesivă pentru reclamanţi şi alte persoane în aceiaşi poziţie.
29. Avînd în vedere consideraţiunile de mai sus, Curtea concluzionează precum că reclamantul a fost impus de Articolul 35 § 1 de a se folosi de noul remediu naţional prin iniţierea de proceduri naţionale în conformitate cu Legea nr. 87. Curtea notează, oricum, că astfel de proceduri nu au fost instituite la nivel naţional din partea reclamantului.
30. Respectiv, urmează că plîngerea lui să fie respinsă potrivit Articolului 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie pentru neepuizarea remediilor naționale.
Din aceste considerente, Curtea în unanimitate
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy