©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a cincea
Decizie
Cererea nr. 38254/04
formulată de Andreas BAUDLER
împotriva Germaniei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a cincea), reunită la 6 decembrie 2011 într-o cameră compusă din: Dean Spielmann, preşedinte, Elisabet Fura, Karel Jungwiert, Boštjan M. Zupančič, Mark Villiger, Ganna Yudkivska, Angelika Nußberger, judecători, şi Claudia Westerdiek, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 22 octombrie 2004,
având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
având în vedere observaţiile comune ale Bisericii Protestante din Wurtemberg (Evangelische Landeskirche in Württemberg) şi ale Bisericii Protestante din Germania (Evangelische Kirche in Deutschland) pe care preşedintele le-a autorizat să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din convenţie şi art. 44 § 2 din regulament) şi observaţiile reclamantului ca răspuns (art. 44 § 5 din regulament).
După ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
Reclamantul, domnul Andreas Baudler, este resortisant american, s-a născut în 1950 şi are domiciliul în Ravensburg (Germania). Este reprezentat în faţa Curţii de C. Kirchberg, avocat în Karlsruhe. Guvernul pârât este reprezentat de agentul guvernamental, doamna A. Wittling-Vogel, din cadrul Ministerului Federal al Justiţiei.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părţi, se pot rezuma după cum urmează.
1. Originea cauzei
La 1 mai 1982, după ce a efectuat un serviciu temporar de aproape doi ani în cadrul Bisericii Protestatnte din Wurtemberg (în continuare, „biserica”), reclamantul a devenit pastor permanent la Biserica Protestantă Christuskirche din Böblingen.
La 21 aprilie 1994, în urma unor disensiuni între reclamant şi consiliul parohial (Kirchengemeinderat), acesta a considerat că încrederea, care forma baza raporturilor lor nu mai exista şi că o cooperare cu persoana interesată nu mai părea, prin urmare, posibilă. La 3 mai 1994, Comitetul de numiri (Besetzungsgremium) al parohiei confirma această observaţie şi a făcut o cerere vizând disponibilizarea (Wartestand) reclamantului.
2. Deciziile autorităţilor ecleziastice
La 1 iunie 1994, Consiliul superior al bisericii (Oberkirchenrat), după audierea reclamantului, a Comitetului de numiri şi a decanului, a admis această cerere de punere în disponibilitate din motivul că, întrucât încrederea între reclamant şi consiliul parohial fusese zdruncinată, orice cooperare viitoare devenea imposibilă. Acesta a menţionat mai ales un dispreţ al persoanei interesate cu privire la consiliul parohial şi atacuri personale împotriva membrilor acestuia şi a admis că, în măsura în care conducerea parohiei le revenea pastorului şi consiliului parohial în colaborare, exista temerea că viaţa parohiei va fi perturbată. Acesta a amintit că, în temeiul art. 57 alin. 2 nr. 2 din Legea privind pastorii (Pfarrergesetz) bisericii (a se vedea partea „Dreptul şi practica interne relevante”), chestiunea de a stabili cine era responsabil pentru neînţelegere era lipsită de relevanţă. Acesta a estimat că o simplă schimbare nu putea fi avută în vedere deoarece reclamantul ar fi refuzat în mod constant să solicite un alt post şi că trebuia, prin urmare, să se respecte un termen de aşteptare înainte de a-l putea numi în altă parte. În cele din urmă, a precizat că disponibilizarea reclamantului avea drept consecinţă în special faptul că acesta şi-ar părăsi locuinţa de serviciu în trei luni de la notificarea deciziei consiliului superior şi că nu ar mai primi decât o alocaţie de disponibilizare egală cu 80% din ultimul său salariu şi o indemnizaţie de locuinţă.
La 5 octombrie 1994, după o şedinţă, comisia regională a bisericii (Landeskirchenausschuss) a respins acţiunea introdusă de reclamant împotriva deciziei consiliului superior al bisericii. Bazându-se pe jurisprudenţa instanţelor administrative ecleziastice, aceasta a indicat în special că poziţia unui pastor într-o parohie nu mai putea fi păstrată în cazul în care existau circumstanţe care făceau imposibilă exercitarea prosperă a misiunii sale. Aceasta a precizat că, atunci când încrederea era zdruncinată între un pastor şi un consiliu parohial, pastorul trebuia să părăsească parohia, din moment ce parohia nu putea fi mutată. A adăugat că procedura disponibilizării avea un caracter obiectiv care nu necesita cercetări pentru a afla cine a generat tensiunile şi cine este responsabil pentru acestea.
3. Prima decizie a Curţii Constituţionale Federale
La 11 noiembrie 1994, reclamantul a sesizat Curtea Constituţională Federală cu privire la o acţiune constituţională îndreptată direct împotriva deciziilor ecleziastice, susţinând că în conformitate cu jurisprudenţa constantă, instanţele administrative nu puteau să se pronunţe cu privire la un litigiu între un pastor şi biserica lui.
La 15 martie 1999, Curtea Constituţională Federală, pronunţându-se într-o cameră compusă din trei judecători (Kammer), a declarat acţiunea constituţională (nr. 2 BvR 2307/94) inadmisibilă din motivul că nu fuseseră epuizate toate căile de atac în faţa instanţelor competente. Aceasta a admis că există o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor administrative, conform căreia acestea ar considera cererile care vizează controlul deciziilor emise de organele ecleziastice ca fiind inadmisibile, şi că există îndoieli în ceea ce priveşte probabilitatea ca reclamantul să obţină o decizie judecătorească care să se îndepărteze de la această jurisprudenţă, pe care, de altfel, ea însăşi o confirmase. Cu toate acestea, aceasta a estimat că ar fi putut exista aşteptarea ca reclamantul să îşi prezinte argumentele mai întâi instanţelor competente cu atât mai mult cu cât acesta susţinuse că această jurisprudenţă fusese criticată de doctrină şi că aceasta trebuia prin urmare să fie revizuită. Aceasta a subliniat, în această privinţă, că obiectivul normei privind epuizarea căilor de atac impunea prezentarea acestor noi argumente mai întâi instanţelor competente pentru a le permite acestora precum şi Curţii Constituţionale Federale să ţină seama de ele la adoptarea deciziilor lor.
4. Deciziile instanţelor administrative
La 1 iunie 1999, reclamantul a fost mutat. Acesta predă, de la acea dată, cursuri de religie pentru biserică într-o şcoală.
La 26 octombrie 1999, reclamantul a sesizat instanţa administrativă din Stuttgart în vederea obţinerii anulării deciziilor ecleziastice şi reparării prejudiciului material care rezultă, conform acestuia, din disponibilizare (nr. 17 K 4775/99).
Instanţa administrativă a înregistrat cererea care viza prejudiciul material cu un număr de dosar diferit (nr. 17 K 2403/00) şi a dispus suspendarea acestei proceduri cu acordul celor două părţi.
La 10 mai 2000, instanţa administrativă din Stuttgart a declarat inadmisibilă acţiunea reclamantului care viza anularea deciziilor ecleziastice. Pentru a ajunge la această decizie, aceasta a considerat că în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii Federale Administrative, instanţele statale nu puteau fi sesizate pentru a controla o măsură care ţinea de acţiunile interne ale unei biserici, din care făcea parte dreptul funcţiei ecleziastice (kirchliches Dienstrecht). Aceasta a adăugat că dreptul de autonomie al bisericilor pe care îl garanta art. 137 § 3 din Constituţia de la Weimar (a se vedea „Dreptul şi practica interne relevante”) cuprindea nu doar dreptul de a prevedea posturi ecleziastice fără intervenţia statului, ci şi dreptul de a determina calităţile cerute pentru astfel de posturi şi drepturile şi îndatoririle care decurg din acestea. Instanţa a precizat, de asemenea, că însăşi Curtea Constituţională Federală nu criticase această jurisprudenţă şi că aceasta confirmase cu puţin timp înainte că dreptul de a stabili misiunea şi statutul clericilor lor făcea parte din activităţile interne ale bisericilor (deciziile din 18 septembrie 1998, nr. 2 BvR 69/93 şi 1476/94).
Instanţa administrativă a indicat apoi că urma jurisprudenţa pe care Curtea Constituţională Federală o calificase, în decizia sa adoptată la 15 martie 1999 în cauza reclamantului (a se vedea mai sus), ca „bine stabilită” (gefestigt). Aceasta a precizat că nici criticile formulate de doctrină nu fuseseră reluate de jurisprudenţa administrativă – în special Curtea Federală Administrativă – nici de Curtea Constituţională Federală, chiar dacă decizia acesteia din urmă din 18 septembrie 1998 (nr. 2 BvR 1476/94) ar putea fi interpretată ca însemnând că, după epuizarea căilor de atac în faţa instanţelor ecleziastice, sesizarea „instanţelor statale” (staatliche Gerichte) nu era exclusă.
Instanţa administrativă a observat că disponibilizarea reclamantului în temeiul art. 57 din Legea privind pastorii făcea în mod clar parte din domeniul dreptului funcţiei ecleziastice şi, prin urmare, al activităţilor interne ale bisericilor, ceea ce excludea un control efectuat de instanţele statului. Aceasta a considerat că reclamantul nu putea nici să îşi întemeieze cererea pe art. 2 aliln. 1 şi art. 92 din Legea fundamentală în temeiul cărora statul avea datoria să garanteze un control judecătoresc (Justizgewährleistungspflicht), o astfel de obligaţie garantând că orice litigiu juridic întemeiat pe dreptul statului putea fi adus în faţa instanţelor statului. Aceasta a subliniat că prezentul litigiu era guvernat exclusiv de dreptul ecleziastic şi că, chiar în ipoteza în care autorităţile ecleziastice ar avea de respectat garanţii procedurale fundamentale care decurg din principiul statului de drept (Rechtsstaatsprinzip) sau din principiile fundamentale ale ordinii juridice, nu ar fi vorba acolo decât de întrebări prealabile la aplicarea şi interpretarea dreptului ecleziastic. Conform instanţei, influenţa eventuală a dreptului constituţional asupra aplicării dreptului ecleziastic nu transforma acest litigiu intern al bisericii în litigiu guvernat de dreptul statal.
Instanţa administrativă a considerat că, spre deosebire de cauza care se află la originea hotărârii Curţii Federale de Justiţie din 11 februarie 2000, prezentul litigiu nu era guvernat de dispoziţii de drept statal. Aceasta a notat, de altfel, că nu era contestat în speţă faptul că biserica nu a folosit posibilitatea de a deschide calea pentru un control judecătoresc în privinţa art. 135 din legea-cadru cu privire la statutul funcţionarilor (a se vedea „Dreptul şi practica interne relevante”).
La 12 februarie 2001, Curtea de Apel Administrativă din Bade-Wurtemberg a respins cererea prin care reclamantul viza să obţină autorizaţia de a declara apel. Aceasta a estimat că hotărârea nu era viciată de îndoieli serioase şi că respectiva cauză nu era de o importanţă fundamentală. Aceasta a precizat că această cerere a reclamantului se analiza într-un litigiu în domeniul dreptului funcţiei ecleziastice (Statusklage) care, conform jurisprudenţei constante a instanţelor administrative nu era controlat de instanţele statului.
5. A doua decizie a Curţii Constituţionale Federale
La 19 martie 2001, reclamantul a sesizat din nou Curtea Constituţională Federală.
La 27 ianuarie 2004, secţia a doua (Senat) a înaltei instanţe nu admite recursul constituţional (nr. 2 BvR 496/01) din motivul că nu ar fi avut succes chiar dacă s-ar fi urmat motivarea reclamantului. Aceasta a evidenţiat că acesta îşi întemeia argumentele pe o jurisprudenţă nouă a Curţii Federale de Justiţie conform căreia dreptul de autonomie al bisericilor nu limita datoria statului de a garanta un control judecătoresc împotriva unei măsuri ecleziastice, dar nu avea influenţă decât asupra domeniului de aplicare al acestui control. Aceasta a estimat că această jurisprudenţă avea drept consecinţă faptul că instanţele statale nu puteau examina legalitatea unei măsuri care intra sub incidenţa autonomiei bisericilor, ci doar validitatea acesteia, adică dacă măsura contestată era contrară principiilor fundamentale ale ordinii juridice, precum interdicţia generală a arbitrariului sau bunele moravuri şi ordinea publică.
Aceasta a indicat că aplicarea acestei jurisprudenţe în cazul în speţă nu ar fi ajuns la un rezultat mai favorabil pentru reclamant decât o decizie de respingere in limine pentru inadmisibilitate. Aceasta a estimat că documentele care i-au fost prezentate permiteau să se excludă ipoteza că instanţele administrative ar fi încălcat dreptul reclamantului la un control judecătoresc. Persoana interesată nu contestase că suspendarea sa din serviciu rezulta din dreptul bisericesc în sensul art. 137 § 3, a doua teză, din Constituţia de la Weimar şi că aceasta aparţinea deci autorităţii de decizie autonome a bisericii. Nimic nu permitea în speţă să se concluzioneze că această măsură era arbitrară sau nevalidă în sensul criteriilor stabilite de Curtea Federală de Justiţie. Aceasta a observat că, dacă reclamantul pretindea că a fost umilit şi tratat ca un obiect de către biserică, acesta nu şi-a susţinut doleanţele astfel încât să justifice intervenţia instanţelor statului.
În măsura în care acesta denunţa carenţe în stabilirea şi aprecierea faptelor de către autorităţile ecleziastice susţinând, în esenţă, că principiul rupturii obiective (Zerrüttungsprinzip) aplicat de biserică în cazul de faţă trebuia înlocuit cu un principiu de eroare individuală (Schuldprinzip), nu luase în considerare, conform Curţii Constituţionale, dispoziţiile legale ecleziastice şi nici opiniile Bisericii Protestante din Wurtemberg în această privinţă. Aceasta a concluzionat că încălcările pretinse nu erau, prin urmare, suficient susţinute.
Într-o opinie separată, unul dintre cei opt judecători ai secţiei a notat că respectiva Curte Constituţională Federală îl respinsese pe reclamant din motive pe care le-ar fi putut aplica deja la prima acţiune constituţională a acestuia, fără a-l trimite mai întâi în faţa instanţelor administrative. Acesta a criticat metoda majorităţii, estimând că astfel Curtea Constituţională Federală, în loc să iniţieze o examinare ipotetică a temeiniciei cererii conform criteriilor extrase de Curtea Federală de Justiţie referitor la o situaţie diferită, ar fi trebuit să răspundă întrebării dacă instanţele statului erau din principiu oprite să controleze deciziile ecleziastice care privesc statutul preoţilor lor sau dacă, dimpotrivă, drepturile fundamentale ale persoanelor interesate interziceau acestor instanţe să se abţină de la a-şi exercita controlul.
Decizia a parvenit la biroul avocatului reclamantului în data de 23 aprilie 2004.
B. Dreptul şi practica interne relevante
1. Legea fundamentală
Art. 140 din Legea fundamentală dispune că art. 136 - 139 şi 141 [articole numite ecleziastice (Kirchenartikel)] din Constituţia de la Weimar din 11 august 1919 fac parte integrantă din Legea fundamentală. Art. 137 din Constituţie, în partea sa relevantă în speţă, este redactat astfel:
Art. 137
„1. Nu există o Biserică de stat.
2. Libertatea de a înfiinţa societăţi religioase este garantată (...)
3. Fiecare societate religioasă îşi reglementează şi administrează cauzele în mod autonom, în limitele legii aplicabile tuturor. Îşi conferă funcţiile fără intervenţia statului, nici a colectivităţilor comunale civile.”
2. Legea-cadru privind statutul funcţionarilor
Conform art. 135, a doua teză, din legea-cadru privind statutul funcţionarilor (Rahmengesetz zur Vereinheitlichung des Beamtenrechts – Beamtenrechtsrahmengesetz) în versiunea sa din 31 martie 1999, societăţile religioase de drept public au posibilitatea de a prevedea ca dispoziţiile de la secţiunea a doua din capitolul al doilea al acestei legi să se aplice relaţiilor juridice cu preoţii lor. Prin urmare, litigiile în acest domeniu sunt supuse controlului judecătoresc al instanţelor administrative, conform art. 126 alin. 1 din legea-cadru.
3. Dispoziţiile normative ale bisericii
Art. 57 alin. 2 nr. 2 din Legea privind pastorii (Pfarrergesetz) a Bisericii Protestante din Wurtemberg dispune că disponibilizarea unui pastor poate fi dispusă fără consimţământul persoanei interesate dacă poziţia sa în parohie a devenit instabilă (unhaltbar), dacă nu se poate sconta că ar practica o activitate pastorală prosperă (gedeihliches Wirken) într-o altă parohie sau într-un alt serviciu sau dacă mutarea sa la un alt post nu ar părea realizabilă.
4. Jurisprudenţa instanţelor interne
a. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale Federale
Într-o decizie din 18 septembrie 1998 (nr. 2 BvR 1476/94) privind refuzul instanţelor administrative de a se pronunţa cu privire la cereri de pensii de urmaş şi de orfan formulate de văduva şi copiii unui pastor decedat, Curtea Constituţională Federală a indicat că instanţele statului erau obligate, având în vedere concepţia despre sine (Selbstverständnis) a bisericilor, să nu se pronunţe în privinţa cererilor care privesc dreptul funcţiei ecleziastice decât după epuizarea căilor de atac în faţa instanţelor ecleziastice, dacă o astfel de instanţă internă a fost stabilită de biserică.
La 9 decembrie 2008, Curtea Constituţională Federală a hotărât în acţiunea constituţională a unui pastor protestant (nr. 2 BvR 717/08) inadmisibil. Aceasta a considerat că deciziile ecleziastice atacate nu constituiau acte care intră în domeniul de competenţă al autorităţii publice. Aceasta a amintit că Legea fundamentală recunoştea bisericile ca fiind instituţii independente de stat care se bucurau de dreptul de a-şi reglementa în mod autonom acţiunile interne, fără ingerinţă din partea statului şi că statutul lor de corporaţie de drept public nu le supunea unui control special din partea statului. Curtea Constituţională Federală a subliniat că dacă instanţele statului ar fi chemate să se pronunţe cu privire la acţiunile ecleziastice, acestea ar participa la procesul decizional intern al bisericilor, chiar dacă s-ar strădui să ţină seama de autonomia bisericilor în adoptarea deciziilor lor. În opinia Curţi Constituţionale, experienţa a arătat că punerea în balanţă, în astfel de cauze, a intereselor în conflict putea duce la o creştere graduală a câmpului de control judecătoresc şi că purta în ea riscul ca instanţa statului să nu cunoască fundamentul religios al unei norme ecleziastice şi să încalce astfel principiul neutralităţii statului în acţiunile religioase. Curtea Constituţională Federală a estimat că acest lucru era mai ales valabil în domeniul sensibil al autonomiei bisericilor care cuprinde dreptul - garantat în mod expres la art. 137 alin. 3, a doua teză din Constituţia de la Weimar - de a-şi conferi funcţiile fără intervenţie din partea statului.
Curtea Constituţională Federală a concluzionat că, din moment ce deciziile atacate priveau pensionarea pastorului în cauză şi stabilirea sumei pensiei lui, era vorba de un diferend într-un domeniu care făcea parte din acţiunile interne ale bisericii. Aceasta a adăugat că acţiunea ar fi fost oricum nefondată deoarece dispoziţiile legale ecleziastice (în materie de disponibilizare şi de pensionare, precum şi normele salariale care rezultă din acestea) nu încălcau dreptul constituţional şi, în special, nu erau contrare principiului interzicerii arbitrariului (Dietrich Reuter împotriva Germaniei, nr. 19568/09).
b. Jurisprudenţa Curţii Federale Administrative
Conform jurisprudenţei constante a Curţii Federale Administrative, instanţele administrative nu au competenţa de a examina măsurile ecleziastice cu privire la statutul clericilor (Statusklagen). Cererile în acest sens trebuie declarate inadmisibile. În timp ce Camera a şaptea a Curţii Federale Administrative, într-o cauză privind distribuirea de fonduri publice către comunităţile evreieşti, s-a raliat la noua jurisprudenţă a Curţii Federale de Justiţie (Hotărârea din 28 februarie 2002, nr. 7 C 7/01 – a se vedea mai jos), Camera a doua a acestei instanţe, într-o cauză privind disponibilizarea şi pensionarea unui pastor protestant, şi-a reafirmat jurisprudenţa constantă precizând că exceptarea deciziilor ecleziastice de la controlul din partea instanţelor statului viza şi întrebarea dacă instanţele ecleziastice respectaseră principiile fundamentale ale ordinii juridice (Hotărârea din 30 octombrie 2002, nr. 2 C 23/01).
c. Jurisprudenţa Curţii Federale de Justiţie
Printr-o hotărâre din 11 februarie 2000 (nr. V ZR 271/99), Curtea Federală de Justiţie a stabilit o nouă jurisprudenţă în materie de control judecătoresc al măsurilor ecleziastice. Cauza examinată privea cererea unei comunităţi evreieşti adresată unuia din membrii săi de a se abţine de la unele comportamente şi declaraţii. Curtea Federală de Justiţie a amintit că, în temeiul articolelor 2 alin. 1 şi 92 din Legea fundamentală, statul avea obligaţia de a garanta că orice problemă juridică reglementată de dreptul statal era supusă unui control judecătoresc. Aceasta a indicat că dreptul de autonomie al Bisericilor şi al societăţilor religioase, garantat la art. 137 alin. 3 din Constituţia de la Weimar, excludea în general orice ingerinţă a statului în acţiunile interne ale bisericilor, inclusiv prin intermediul unui control realizat de instanţele statului. Dreptul de autonomie aducea, în consecinţă, limite protecţiei juridice asigurate de stat. Aceasta a adăugat că acest drept de autonomie trebuia să fie pus în balanţă cu legea aplicabilă tuturor (für alle geltendes Gesetz) şi cu aplicarea acestora de către instanţele statului, o importanţă deosebită trebuind totuşi să fie acordată opiniilor bisericilor şi societăţilor religioase. Conform Curţii Federale de Justiţie, era important, prin urmare, să se ştie dacă şi în ce măsură făcea parte măsura în litigiu din dreptul de autonomie şi dacă aceasta depăşea sau nu limitele legii aplicabile tuturor.
În cazul care i-a fost prezentat, dreptul invocat de comunitatea evreiască ţinea de dreptul civil care făcea parte din legea aplicabilă tuturor şi nu ţinea, aşadar, de cauzele interne ale acesteia. Faptul că unele reglementări sau decizii intracomunitare puteau avea efecte preliminare asupra examinării litigiului adus în faţa instanţei statului nu schimba această constatare. Curtea Federală de Justiţie a precizat că, în cauza examinată, exista o hotărâre a tribunalului de arbitraj de pe lângă Consistoriul central al evreilor din Germania pe care nu o putea revizui. Aceasta a indicat, în fapt, că în ciuda efectelor indirecte pe care le avea această hotărâre asupra dreptului civil (de stat), instanţele statului nu aveau competenţa de a controla temeinicia acestei hotărâri, chiar dacă aceasta putea avea drept consecinţă, într-un caz precis, ca instanţele de stat să contribuie la executarea unei decizii despre care nu puteau ştii dacă era justificată sau nu. Aceasta a concluzionat că această limitare trebuia acceptată în ceea ce priveşte dreptul constituţional de autonomie al bisericilor şi al societăţilor religioase, cel puţin atâta timp cât măsura în litigiu nu era arbitrară sau contrară principiilor de drept fundamentale.
În continuare, în hotărârea sa din 28 martie 2003 (nr. V ZR 261/02) privind cereri de plată ale unor foşti ofiţeri ai Armatei Salvării [Hanna şi Peter Müller împotriva Germaniei (dec.), nr. 12986/04, 6 decembrie 2011], Curtea Federală de Justiţie şi-a confirmat noua jurisprudenţă subliniind că hotărârea sa din 11 februarie 2000 nu se limita la circumstanţele cauzei, ci că avea un caracter general. Aceasta a precizat că faptul că persoanele interesate, prin statutul lor de ofiţeri, erau comparabile cu preoţii altor biserici şi că îşi susţineau cererile pecuniare pentru serviciile lor din cadrul Armatei Salvării nu era în opoziţie cu sesizarea instanţelor statului. Aceasta a indicat că doar admisibilitatea unei căi de atac în faţa instanţelor statului nu constituia o ingerinţă în dreptul de autonomie al bisericilor. În opinia Curţii Federale de Justiţie, întrebarea dacă o măsură ecleziastică era sau nu supusă unui control din partea instanţelor statului nu trebuia examinată în stadiul admisibilităţii unei acţiuni, ci în stadiul examinării temeiniciei cererii.
În ceea ce priveşte întrebarea dacă o măsură sau decizie aparţinând nucleului dreptului de autonomie al unei biserici era compatibilă cu principiile fundamentale ale ordinii juridice, aceasta trebuia apreciată în lumina dreptului statului şi intra, deci, numai în sfera de competenţă a instanţelor statului. Acesta putea, prin urmare, să se pronunţe cu privire la un litigiu în care, la fel ca în cazul foştilor ofiţeri ai Armatei Salvării, problema care viza statutul unui cleric nu era apreciată decât ca o întrebare prealabilă examinării temeiniciei cererii principale (verkappte Statusklagen), adică, în care temeinicia cererii persoanelor interesate depindea de întrebarea dacă Armata Salvării pusese capăt în mod valabil misiunii lor de ofiţeri.
Curtea Federală de Justiţie a precizat că respectiva Curte Federală Administrativă a lăsat până în prezent, în mod expres, deschisă întrebarea – determinantă în cazul care prezentat în faţa sa – dacă clericii beneficiau de o protecţie judecătorească statală în ceea ce privea cererile lor pecuniare. Aceasta a concluzionat că instanţele statului erau, prin urmare, cu atât mai competente dacă problemele interne ale bisericii trebuiau tratate numai ca întrebări prealabile examinării temeiniciei cererii principale.
În ceea ce priveşte problema temeiniciei unei cereri, Curtea Federală de Justiţie a considerat că, dacă punerea în balanţă a dreptului de autonomie al bisericilor şi al dreptului reclamantului ducea la concluzia că măsura ecleziastică era guvernată exclusiv de către dreptul autonom al bisericii sau al societăţii religioase în cauză, consecinţa era că instanţele statului nu puteau examina legalitatea (Rechtmässigkeit) acestei măsuri ci doar validitatea acesteia (Wirksamkeit), adică puteau examina dacă măsura în litigiu nu încălca principiile fundamentale ale ordinii juridice precum interzicerea generală a arbitrariului sau bunele moravuri şi ordinea publică.
Capete de cerere
Invocând art. 6 § 1 din convenţie, reclamantul se plânge că nu a avut acces la o instanţă. Conform acestuia, când instanţele administrative au estimat că măsura în litigiu nu intra în sfera de aplicare a controlului lor, Curtea Constituţională Federală nu a aplicat decât un control ipotetic foarte limitat vizând doar să se examineze dacă măsura era sau nu viciată de arbitrariu. Acesta a afirmat că singura instituţie care a examinat cererea sa pe fond a fost comisia regională a bisericii care nu poate, în opinia lui, să fie calificată drept „instanţă imparţială” în sensul art. 6 § 1 din convenţie. În această privinţă, el aminteşte că Biserica Protestantă din Wurtemberg este ultima biserică protestantă regională (Landeskirche) care a înfiinţat o instanţă ecleziastică (în 2002).
Reclamantul denunţă de asemenea durata procedurii. Acesta susţine, în special, că respectiva Curte Constituţională Federală ar fi putut aplica controlul ipotetic al temeiniciei acţiunii sale constituţionale deja în 1999 în loc să îl trimită la o cale de atac care, în opinia lui, nu avea şanse de succes. Acesta se referă, în această privinţă, la faptul că respectiva Curte Federală Administrativă îşi confirmase jurisprudenţa în materie cu doar câteva luni înainte de introducerea, în 1994, a primei sale acţiuni constituţionale.
În drept
Reclamantul se plânge de refuzul instanţelor administrative de a exercita un control judecătoresc asupra deciziei autorităţilor ecleziastice de a dispune disponibilizarea. Acesta invocă art. 6 din convenţie, a cărui parte relevantă în speţă este redactată astfel:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
A. Argumentele părţilor
1. Guvernul
Guvernul susţine că art. 6 din convenţie nu este aplicabil în speţă. În această privinţă, el face trimitere la jurisprudenţa Comisiei [X. împotriva Danemarcei, nr. 7374/76, decizia din 8 martie 1976, Decizii şi rapoarte (DR) 5, p 157, şi X. împotriva Germaniei, nr. 9501/81, decizia din 7 decembrie 1981] şi a Curţii [Dudová şi Duda împotriva Republicii Cehe (dec), nr. 40224/98, 30 ianuarie 2001, şi Ahtinen împotriva Finlandei, nr. 48907/99, 23 septembrie 2008]. Conform Guvernului, reclamantul nu ar fi invocat niciodată dreptul statului, ci doar dispoziţii din dreptul ecleziastic.
De asemenea, Guvernul consideră că noua jurisprudenţă a Curţii privind funcţionarii publici, stabilită prin hotărârea Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei [(MC), nr. 63235/00, CEDO 2007‑II], nu poate fi transpusă cauzelor care îi privesc pe angajaţii ecleziastici. Conform Guvernului, Curtea a indicat în mod explicit că raţionamentul pe care îl dezvoltase în hotărârea sa nu se aplica decât funcţionarilor publici. Guvernul indică, de altfel, că nu există Biserică de Stat în Germania şi că măsurile luate de biserici şi de societăţile religioase nu sunt acte ale autorităţii publice. Aceasta adaugă că, chiar dacă s-ar aplica jurisprudenţa Eskelinen în prezenta cauză, totuşi nu s-ar ajunge la constatarea unei încălcări a art. 6 din convenţie.
Aplicând în prezenta cauză primul criteriu stabilit de această hotărâre, Guvernul observă că, în conformitate cu o jurisprudenţă bine stabilite a instanţelor administrative, măsurile bisericilor nu pot fi supuse unui control de către instanţa administrativă. Această jurisprudenţă, confirmată de Curtea Federală Administrativă la 30 octombrie 2002 nu ar fi fost contestată de Curtea Constituţională Federală în speţă. Guvernul arată că dacă, în prima sa decizie, Înalta Instanţă l-a trimis pe reclamant mai întâi în faţa instanţelor administrative, a făcut acest lucru deoarece el însuşi menţionase noi evoluţii jurisprudenţiale în materie. În ceea ce priveşte cea de-a doua decizie a sa, Curtea Constituţională Federală ar fi aplicat, desigur, în mod ipotetic noua jurisprudenţă a Curţii Federale de Justiţie, dar ar fi lăsat în mod expres deschisă întrebarea dacă urma această jurisprudenţă în cazul care i-a fost prezentat şi în viitor. Guvernul adaugă că însăşi Curtea Federală de Justiţie, în hotărârea sa din 28 martie 2003, a precizat că nu se îndepărta de la jurisprudenţa Curţii Federale Administrative întrucât cazul care i-a fost prezentat nu viza decât cereri patrimoniale.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea criteriu pus de hotărârea Eskelinen şi alţii, Guvernul afirmă că excluderea accesului la instanţele administrative este justificată în ceea ce priveşte dreptul de autonomie al bisericilor şi al societăţilor religioase garantat prin Legea fundamentală Acest drept ar fi unul dintre cei trei piloni ai regimului juridic al bisericilor, alături de libertatea religioasă şi de principiul separării statului şi bisericilor, şi ar cuprinde dreptul bisericilor de a se organiza conform preceptelor lor şi de a-şi administra cauzele referitoare la personalul lor.
Cu titlu subsidiar, Guvernul susţine, pe de o parte, că respectiva comisie regională a bisericii răspunde exigenţelor stabilite la art. 6 din convenţie în ceea ce priveşte imparţialitatea şi independenţa unei instanţe stabilite prin lege şi, pe de altă parte, că durata procedurii în faţa instanţelor statului nu a depăşit termenul rezonabil.
2. Reclamantul
Reclamantul consideră că reiese din hotărârile Pellegrin împotriva Franţei [(MC), nr. 28541/95, CEDO 1999‑VIII] şi Eskelinen (menţionată anterior) că în principiu orice pretenţie prezentată în faţa unei instanţe se analizează conform dreptului civil, în sensul art. 6 din convenţie.
Această dispoziţie ar fi, deci, aplicabilă în speţă. Cele două excepţii la aplicabilitatea acesteia, adică excluderea, de către dreptul naţional, a unui control judecătoresc şi existenţa unor motive obiective care să justifice această excludere, nu ar fi reunite în speţă. Cu privire la acest punct, reclamantul adaugă că nu există nicio dispoziţie legală explicită în dreptul german în temeiul căreia accesul la o instanţă a statului ar fi exclus şi o astfel de limitare ar fi justificată.
Reclamantul susţine apoi că, dacă jurisprudenţa administrativă a considerat mai întâi că un control de către instanţele statului cu privire la măsurile ecleziastice nu era posibil decât dacă biserica sau societatea religioasă deschisese calea pentru un astfel de control, această abordare a fost din ce în ce mai criticată. În opinia lui, nu numai doctrina se pronunţă majoritar în favoarea unui control judecătoresc de stat al actelor ecleziastice, ci şi, din ce în ce mai mult, jurisprudenţa, în special Curtea Federală de Justiţie, Camera a 7-a a Curţii Federale Administrative şi Curtea de Apel Administrativă din Coblence (hotărârea din 28 noiembrie, nr. 2 A 10495/08). În consecinţă, conform reclamantului, în absenţa excluderii de către dreptul naţional a unui control judecătoresc, al doilea criteriu din hotărârea Eskelinen şi alţii nu ar avea nevoie să fie examinat.
Reclamantul aminteşte că, în plus, Curtea interpretează în mod autonom existenţa unui drept cu caracter civil. Rezultă, în opinia lui, că posibilitatea unei protecţii juridice de către stat nu aduce atingere libertăţii religioase şi dreptului de autonomie al bisericilor şi al societăţilor religioase şi că aceasta ar fi oricum justificată în ceea ce priveşte art. 9 § 2 din convenţie. Acesta susţine că acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât instanţele statului nu ar exercita decât un control limitat din moment ce nu ar examina legalitatea unui act ecleziastic ci doar validitatea sa, adică dacă actul în cauză este contrar principiilor fundamentale ale ordinii juridice. Această examinare restrânsă ar respecta autonomia bisericilor. Reclamantul susţine, în cele din urmă că respectiva comisie regională a bisericii nu răspunde criteriilor de independenţă şi de imparţialitate stabilite la art. 6 din convenţie şi că nimic nu justifică durata procedurii, mai ales cea a procedurii derulate în faţa Curţii Constituţionale Federale.
B. Observaţiile terţilor intervenienţi
Bisericile protestante din Wurtemberg şi din Germania subliniază că rezultatul procedurii în faţa Curţii va avea repercusiuni asupra celor 22 000 clerici angajaţi de acestea şi de celelalte biserici protestante regionale din Germania. Făcând referire la jurisprudenţa (Dudová şi Duda, decizie menţionată anterior), acestea consideră că art. 6 din convenţie nu este aplicabil procedurii în speţă. Acestea indică că, spre deosebire de situaţia din Anglia unde dreptul ecleziastic face parte din dreptul statului (Tyler împotriva Regatului Unit, nr. 21283/93, decizia Comisiei din 5 aprilie 1994, DR 77, p. 81), bisericile şi societăţile religioase având statutul de persoană juridică de drept public în dreptul german nu fac parte din autoritatea publică. Sistemul juridic german lasă în întregime societăţilor religioase de drept public grija reglementării statutului legal al clericilor lor. Dreptul de stat nu conţine niciun drept care ar putea servi drept bază pentru un diferend în faţa instanţelor statului.
Bisericile interveniente susţin că, în plus, chiar dacă art. 6 din convenţie ar fi fost aplicabil în speţă, principiile stabilite de Curte în hotărârea sa Eskelinen nu ar putea fi aplicate fără a suporta modificări. Într-adevăr, decizia cu privire la importanţa unui cleric pentru o societate religioasă nu îi aparţinea statului, ci doar bisericile şi societăţile religioase puteau defini, în exerciţiul dreptului lor la autonomie, legătura specială de încredere şi de loialitate care trebuie să existe între acestea şi clericii angajaţi ai lor (ibidem, pct. 62). De altfel, dreptul de acces la o instanţă nu ar fi nelimitat şi accesul la instanţele ecleziastice ar constitui alte „voci rezonabile” la care Curtea ar fi făcut referinţă în hotărârea sa Waite şi Kennedy împotriva Germaniei [(MC), nr. 26083/94, pct. 68, CEDO 1999‑I].
C. Motivarea Curţii
Curtea reaminteşte că art. 6 din convenţie garantează fiecăruia dreptul ca o instanţă să se pronunţe cu privire la orice cerere referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil şi stabileşte astfel „dreptul la o instanţă”, din care dreptul de acces – adică dreptul de a sesiza instanţa în materie civilă – nu constituie decât un aspect (Golder împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1975, pct. 36, seria A nr. 18).
Curtea estimează totuşi că este necesar să se determine mai întâi dacă art. 6 din convenţie este aplicabil în speţă şi, în special, dacă instanţele germane au fost sesizate cu privire la o cerere vizând un „drept” cu caracter civil recunoscut reclamantului de dreptul intern german şi în măsură să determine aplicarea acestui articol (Dudová şi Duda, decizia menţionată anterior). Aceasta aminteşte că art. 6 nu asigură drepturilor cu caracter civil niciun conţinut material determinat în ordinea juridică a statelor contractante şi că aceasta nu ar putea crea, prin interpretarea acestei dispoziţii, un drept material neavând nicio bază legală în statul în cauză. Aceasta reafirmă că garanţiile acestei dispoziţii nu au valoare decât pentru drepturile despre care putem spune, cel puţin în mod justificabil, că sunt recunoscute în dreptul intern, indiferent dacă sunt sau nu protejate în plus de convenţie [Roche împotriva Regatului Unit (MC), nr. 32555/96, pct. 117, CEDO 2005‑X, şi Cudak împotriva Lituaniei (MC), nr. 15869/02, pct. 45, 23 martie 2010].
Curtea aminteşte, în plus, că pentru a aprecia dacă există un „drept” cu caracter civil în sensul art. 6 din convenţie, trebuie să se ia ca punct de plecare dispoziţiile din dreptul naţional relevant şi interpretarea pe care o dau instanţele interne [Markovic şi alţii împotriva Italiei (MC), nr. 1398/03, pct. 95, CEDO 2006‑XIV, Roche menţionată anterior, pct. 120, Masson şi Van Zon împotriva Ţărilor de Jos, 28 septembrie 1995, pct. 49, seria A nr. 327-A, şi Ahtinen împotriva Finlandei, nr. 48907/99, pct. 38, 23 septembrie 2008].
În speţă, Curtea notează mai întâi că disponibilizarea reclamantului a fost întemeiată pe art. 57 alin. 2 pct. 2 din Legea privind pastorii bisericii, dispoziţie care, după cum a arătat instanţa administrativă, făcea parte din dreptul ecleziastic şi nu din dreptul statului.
Aceasta notează, în continuare, că instanţa administrativă a amintit că în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii Federale Administrative, instanţele statului nu puteau fi sesizate pentru a controla o măsură care face parte din domeniul cauzelor interne ale unei biserici din care face parte dreptul funcţiei ecleziastice. În această privinţă, instanţa a expus că dreptul de autonomie garantat la art. 137 pct. 3 din Constituţia de la Weimar care făcea parte din dreptul constituţional, cuprindea nu doar dreptul de a prevedea posturi ecleziastice fără intervenţie din partea statului, ci şi dreptul de a determina calităţile cerute pentru un astfel de post şi drepturile şi îndatoririle referitoare la acesta (a se vedea, mutatis mutandis, Dudová şi Duda, decizia menţionată anterior).
Curtea observă că în conformitate cu instanţa administrativă, disponibilizarea reclamantului se analiza cu claritate într-o măsură care ţinea de domeniul cauzelor interne ale bisericii şi că aceasta nu putea prin urmare să facă obiectul unui control din partea instanţelor statului; tot conform instanţei, reclamantul nu putea nici să se prevaleze de datoria statului de a garanta un control judecătoresc deoarece litigiul în cauză nu era întemeiat pe dreptul statului, ci era guvernat exclusiv de dreptul ecleziastic. Curtea susţine că, în plus, curtea de apel administrativă nu a autorizat apelul din motivul că hotărârea nu era viciată de îndoieli serioase şi că respectiva cauză nu avea o importanţă fundamentală.
Curtea notează, de altfel, că în hotărârea sa din 30 octombrie 2002, Curtea Federală Administrativă, ca instanţă administrativă supremă, şi-a confirmat jurisprudenţa constantă într-o cauză comparabilă cu cauza prezentă. În cele din urmă, aceasta evidenţiază că, în prima sa decizie emisă în cazul în speţă, Curtea Constituţională Federală, în ceea ce o priveşte a calificat această jurisprudenţă ca „bine stabilită” şi că aceasta şi-a confirmat, de altfel, abordarea ulterior în decizia sa din 9 decembrie 2008 (a se vedea „Dreptul şi practica interne relevante”). Curtea estimează că nu s-ar putea spune, cum susţine reclamantul, că în cea de-a doua decizie a sa, emisă în prezenta cauză, Înalta Instanţă s-a îndepărtat de această jurisprudenţă atunci când a efectuat un examen ipotetic al temeiniciei acţiunii reclamantului în raport cu noua jurisprudenţă a Curţii Federale de Justiţie. În această privinţă, Curtea aminteşte că într-o cauză care viza mutarea unui pastor al Bisericii Protestante din Finlanda, aceasta a considerat că posibilitatea de a sesiza Curtea Administrativă Supremă din Finlanda cu un recurs extraordinar nu putea să îi afecteze concluzia conform căreia persoana interesată nu ar fi putut să îşi întemeieze cererea pe un drept recunoscut în dreptul finlandez (Ahtinen, menţionată anterior, pct. 40).
Curtea observă, de altfel, că biserica nu a deschis calea pentru un control judecătoresc din partea instanţei administrative conform art. 135 din legea-cadru cu privire la statutul funcţionarilor.
În măsura în care reclamantul se prevalează de noua jurisprudenţă, în special cea a Curţii Federale de Justiţie, dar şi cea a Camerei a şaptea a Curţii Federale Administrative (a se vedea Dreptul şi practica interne relevante”) pentru a afirma că există un drept recunoscut în dreptul german, Curtea observă că, aşa cum reiese mai ales din hotărârile Curţii Federale de Justiţie din 11 februarie 2000 şi 28 martie 2003, această jurisprudenţă pare în primul rând să privească cereri în care statutul unui cleric nu constituie decât o întrebare prealabilă examinării temeiniciei cererii principale (verkappte Statusklagen). Or, hotărârea instanţei administrative nu viza decât punerea în disponibilitate a reclamantului ca atare, cererea privind prejudiciul material al acestuia fiind suspendată în acord cu părţile. De altfel, deşi s-ar considera că această jurisprudenţă ar fi putut fi aplicată de asemenea cererilor care pun direct în discuţie statutul clericilor (Statusklagen), Curtea observă că aceasta nu ar fi deschis calea decât pentru un control judecătoresc restrâns din moment ce aceasta nu permitea examinarea legalităţii unei măsuri care ţine de autonomia unei biserici, ci doar a validităţii acesteia. Instanţele statului s-ar fi limitat la examinarea întrebării dacă măsurile în litigiu au încălcat principiile fundamentale ale ordinii juridice germane, precum interzicerea arbitrariului sau bunele moravuri şi ordinea publică. Or, nu reiese din documentele prezentate Curţii că reclamantul ar fi pretins în faţa instanţei interne sau în faţa acesteia că măsurile în litigiu contraveneau unuia sau mai multora dintre aceste principii.
În aceste circumstanţe, Curtea estimează că nu s-ar putea spune că procedura iniţiată de reclamant a vizat un drept despre care s-ar putea susţine, în mod justificabil, că este recunoscut în dreptul german. În consecinţă, art. 6 § 1 din convenţie nu este aplicabil procedurii în cauză.
Prin urmare, cererea trebuie respinsă ca fiind incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile convenţiei, în conformitate cu art. 35 § 3 a) şi art. 35 § 4 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, cu majoritate,
Declară cererea inadmisibilă.
Claudia WesterdiekDean Spielmann
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy