Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A PATRA
CAUZA BOICENCO c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 41088/05)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
11 iulie 2006
DEFINITIVĂ
11/10/2006
Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Boicenco c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), în Camera compusă din:
Sir Nicolas Bratza, Preşedinte,
Dl J. Casadevall,
Dl G. Bonello,
Dl M. Pellonpää,
Dl K. Traja,
Dl S. Pavlovschi,
Dl J. Šikuta, judecători,
şi dl T.L. Early, Grefier al Secţiei,
Deliberând la 20 iunie 2006 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la aceeaşi dată.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 41088/05) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către Nicolae Boicenco („reclamant”) la 16 noiembrie 2005.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl Vitalie Nagacevschi şi dl Vladislav Gribincea, avocaţi din Chişinău, membri ai organizaţiei non-guvernamentale „Juriştii pentru Drepturile Omului”. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul Guvernamental, dl Vitalie Pârlog.
3. Reclamantul susţine că a fost supus unei brutalităţi grave din partea poliţiei şi că autorităţile nu au efectuat o investigaţie adecvată a incidentului, încălcând astfel articolul 3 al Convenţiei. De asemenea, el s-a plâns de lipsa îngrijirilor medicale corespunzătoare pe parcursul detenţiei sale şi de încălcarea dreptului său la libertate garantat de articolul 5 al Convenţiei. În fine, reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 34 al Convenţiei de faptul că a fost împiedicat de autorităţile naţionale să prezinte cauza sa la Curte.
4. Cererea a fost repartizată Secţiei a Patra. La 13 decembrie 2005, o cameră a Secţiei a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea ei. De asemenea, s-a decis să se examineze cauza cu prioritate în conformitate cu articolul 41 al Regulamentului Curţii, din cauza stării grave de sănătate a reclamantului.
5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamantul s-a născut în anul 1961 şi locuieşte în Chişinău.
1. Arestul reclamantului şi starea sa de sănătate după arest
7. La 20 mai 2005, reclamantul, fiind bănuit de sustragere, a fost reţinut de către Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi a Corupţiei (CCCEC).
8. În momentul reţinerii, el nu prezenta nicio aparenţă de anomalie a stării sale fizice. Conform unei fişe medicale din luna mai a anului 2005, reclamantul cântărea 133 kg.
9. Conform raportului întocmit la 21 mai 2005 de către poliţiştii care l-au arestat, reclamantul a încercat să fugă, i-a abuzat verbal şi chiar a încercat să opună rezistenţă încercând să ajungă la pistolul pe care îl avea asupra sa, aruncând mandatul de aducere forţată atunci când i-a fost prezentat. În acele rapoarte nu se menţionează că a fost utilizată forţa împotriva reclamantului sau că acesta a fost rănit în vreun fel pe parcursul arestului. Reclamantul neagă că ar fi opus rezistenţă.
10. Din rapoartele poliţiei reiese că reclamantul a fost arestat aproximativ la ora 18:45. Conform declaraţiilor reclamantului, el a fost arestat la ora 16:30.
11. Reprezentanţii declară în numele reclamantului că, după ce a fost adus în incinta CCCEC, el a fost bătut de ofiţerii de poliţie, drept rezultat pierzându-şi cunoştinţa. Guvernul neagă aceste afirmaţii.
12. Conform unui raport medical întocmit la ora 20:34 a aceleiaşi zile, de către un medic de la CCCEC, reclamantul era în stare de inconştienţă. Medicul a notat în raport că, potrivit declaraţiilor ofiţerilor de poliţie, reclamantul şi-a pierdut cunoştinţa din cauza „emoţiilor puternice” şi a recomandat ca el să fie consultat de un medic cardiolog. În raport nu se menţionează dacă reclamantului i-au fost cauzate leziuni corporale în timpul arestului.
13. Unul dintre avocaţii reclamantului l-a văzut pe acesta aproximativ la ora 22:20 la CCCEC şi a menţionat în procesul-verbal de reţinere, întocmit de către ofiţerul de poliţie în prezenţa lui, că reclamantul era în stare de inconştienţă. La cererea avocatului, la ora 23:37 a fost chemată o ambulanţă şi la ora 1:30 a zilei de 21 mai 2005 reclamantul a fost dus la Spitalul de Cardiologie, continuând să se afle în stare de inconştienţă.
14. În fişele medicale de la Spitalul de Cardiologie se menţionează că reclamantul şi-a recăpătat cunoştinţa după ce a fost adus acolo, însă nu este clar când anume s-a întâmplat acest lucru. Conform înregistrărilor medicale, el suferea de hipertensiune arterială şi de un sindrom de confuzie de origine neclară. Reclamantul nu răspundea la întrebări şi nu reacţiona la nimic. De asemenea, el acuza dureri de cap şi vomă. În fişele medicale nu există informaţii cu privire la greutatea lui la momentul spitalizării. Medicii au recomandat inter alia ca reclamantului să i se efectueze tomografia computerizată a creierului pentru a fi exclusă posibilitatea survenirii unui atac cerebral. În încheiere, medicii au conchis că stabilirea unui diagnostic final ar fi posibilă numai după ce ar fi efectuate toate analizele.
15. La 24 mai 2005, reclamantul a fost transferat la spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare. La 25 mai 2005, el a fost consultat de un medic neurolog, care a scris în fişa medicală a reclamantului că, la 20 mai 2005, acesta a suferit o traumă cerebrală urmată de pierderea cunoştinţei. Medicul neurolog a recomandat mai multe forme de tratament medical, însă nu a recomandat efectuarea tomografiei creierului. La 26 mai 2005, un medic a menţionat în fişa medicală că reclamantul acuza dureri în rinichi, iar urina avea culoare roşie. La 2 iunie 2005, reclamantul a fost examinat de către o comisie medicală compusă din medici ai spitalului în care era internat care au stabilit un diagnostic final, constatând, inter alia, o traumă cerebrală acută şi comoţie cerebrală şi au recomandat ca reclamantul să fie supus unui examen psihiatric. La 7 iunie 2005, un medic a menţionat în fişa medicală că reclamantul avea urgent nevoie de medicamente, însă spitalul nu dispunea de ele.
16. Reclamantul a fost ţinut în spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare până la 1 septembrie 2005, fiind ulterior transferat într-o închisoare pentru cincisprezece zile, până la următorul său transfer la Spitalul Clinic de Psihiatrie. Conform fişelor medicale, el nu s-a ridicat niciodată din pat pe tot parcursul aflării în spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare. El nu s-a alimentat de sine stătător, fiind hrănit cu lingura de către personalul medical cu mâncare lichidă. El nu se ducea la veceu, fiind ţinut în scutece (pampers) şi mirosea puternic a excremente. Răspundea rareori la întrebările medicilor, cu o voce slabă sau folosind gesturi ce indicau dureri de cap şi de rinichi. Urina sa era roşie. De cele mai multe ori nu reacţiona la întrebări şi ţinea ochii închişi. În cel puţin cinci cazuri în lunile mai şi august ale anului 2005, personalul medical a raportat în scris superiorilor că, din cauza stării sale, reclamantul nu putea să înghită medicamentele. De cel puţin şapte ori medicii au menţionat în fişa medicală că starea reclamantului era satisfăcătoare. De câteva ori medicii au speculat, făcând menţiunile respective în fişele medicale, precum că starea reclamantului era simulată.
17. De câteva ori în perioada între lunile mai şi septembrie ale anului 2005, unul dintre avocaţii reclamantului şi soţia acestuia au cerut ca un medic independent să aibă acces la reclamant, dar nu au primit niciun răspuns.
18. Pe parcursul aflării reclamantului în spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare, soţia lui a putut să-l viziteze doar o singură dată, la 5 iulie 2005, pentru zece minute. Mamei sale nu i s-a permis să-l vadă. O dată ea s-a adresat Judecătoriei Buiucani şi spitalului Departamentului Instituţiilor Penitenciare, cerând o fotografie a lui, însă nu a primit niciun răspuns.
19. La 1 august 2005, medicul-şef adjunct al spitalului Departamentului Instituţiilor Penitenciare a recomandat o examinare psihiatrică a reclamantului, pentru a „confirma sau infirma simularea”. La 3 august 2005, Judecătoria Buiucani a dispus efectuarea în privinţa reclamantului a unei expertize medico-legale şi a unei expertize psihiatrice.
20. La 18 şi 30 august şi, respectiv, 6 şi 13 septembrie 2005, unul dintre avocaţii reclamantului şi soţia reclamantului au cerut Judecătoriei Buiucani şi Ministerului Justiţiei transferarea reclamantului la Spitalul Clinic de Psihiatrie şi ca efectuarea expertizei psihiatrice să fie urgentată. Ei au argumentat inter alia că, din cauza lipsei unui diagnostic clar, nu se putea acorda o îngrijire medicală adecvată. Soţia reclamantului s-a oferit, de asemenea, să acopere toate cheltuielile de transport, examinare şi îngrijire medicală. La aceste solicitări nu a fost primit niciun răspuns.
21. În conformitate cu încheierea judecătorească din 3 august 2005, reclamantul a fost supus la trei expertize medicale. La 28 octombrie 2005, a fost întocmit raportul de expertiză medico-legală, în raportul medicilor menţionându-se inter alia:
„... La 20 mai 2005, [reclamantul] a suferit o traumă cranio-cerebrală cu pierderea cunoştinţei.
La momentul spitalizării el suferea de dureri de cap, ameţeală şi zgomote în cap, greaţă şi oboseală ... durere în partea de jos a spatelui ...
Diagnostic: traumatism cranio-cerebral acut, comoţie cerebrală de gravitate medie ...
Nu au fost depistate leziuni corporale vizibile pe corpul reclamantului în perioada aflării sale în ambele instituţii medicale [Spitalul de Cardiologie şi spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare]; constatându-se totuşi că el a suportat un traumatism cerebral.
La 23 mai 2005, medicii Spitalului de Cardiologie au stabilit o afecţiune a sistemului nervos central, originea căreia nu a fost determinată din cauza lipsei unor investigaţii clinice moderne (rezonanţă magnetică, tomografie computerizată a creierului) şi, în consecinţă, nu a fost posibilă acordarea unui tratament medical adecvat.
Conform fişelor medicale întocmite de medici, între 20 mai 2005 şi 1 septembrie 2005, în acea perioadă [reclamantul] nu era capabil să participe activ la urmărirea penală”.
22. La 20 septembrie 2005, a fost efectuată o expertiză psihiatrică. Judecătoria Buiucani a considerat raportul de expertiză drept incomplet şi a dispus efectuarea unei expertize suplimentare, care a fost efectuată la 15 noiembrie 2005. Rapoartele din 20 septembrie şi 15 noiembrie constatau inter alia:
„... comisia conchide că [reclamantul] nu suferă de maladii psihice cronice, însă suferă de consecinţele unui traumatism cranio-cerebral, de hipertensiune arterială ...
... De la data de 26 mai [reclamantul] nu a mai răspuns la întrebări; nu s-a ridicat nici o dată din pat; este murdar şi consumă numai alimente lichide ... A fost adus la spital pe targă. El nu se mişcă, nu reacţionează la excitanţi... stă întins cu ochii închişi şi cu mâinile pe piept. Are o faţă palidă şi anemică cu pielea umedă ... Nu opune rezistenţă controlului medical ..., este indiferent, pasiv şi nu cooperează cu medicii. El nu s-a opus când i-a fost deschisă gura şi nu şi-a arătat limba. Mâinile şi picioarele lui cad ca la un cadavru când sunt ridicate. Când medicii au încercat să controleze pupilele lui, el dădea ochii peste cap. Hainele lui sunt murdare; poartă scutece şi miroase puternic a urină ... Nu are grijă de sine ... şi este îngrijit (hrănit, spălat şi schimbat) de către personalul medical ...
... Stresul (arestul, urmărirea penală) a declanşat o psihoză reactivă cu sindrom stuporos şi depresiv [subsensibilitatea mintală mai puţin gravă ca şi coma, în ea persoana încă poate reacţiona la anumiţi stimuli, cum ar fi durerea] care l-au lipsit de capacitatea de a-şi da seama de acţiunile sale şi de a gândi, el are nevoie de tratament în condiţii de supraveghere riguroasă.”
23. La 15 septembrie 2005, reclamantul a fost internat la Spitalul Clinic de Psihiatrie, Secţia Expertiză Judiciară, unde se află şi în prezent.
24. Din fişa medicală prezentată de Guvern în luna decembrie a anului 2005 rezultă că, până la acea dată, în cea mai mare parte a timpului reclamantul se afla în stare de stupor. El şi-a recăpătat cunoştinţa pentru o perioadă de trei săptămâni, între 2 şi 24 octombrie 2005, dar mai apoi a căzut din nou în starea de stupor, după ce a fost supus unei percheziţii corporale în cantina spitalului. Guvernul a prezentat copii ale listelor de medicamente destinate reclamantului pe lunile octombrie, noiembrie şi decembrie ale anului 2005.
25. Curtea nu dispune de informaţia dacă reclamantul şi-a revenit vreodată din starea de stupor. La 23 decembrie 2005, Judecătoria Buiucani a dispus ca reclamantul să fie ţinut în Spitalul de Psihiatrie Central pentru a fi tratat până la recuperarea completă.
26. Conform unui raport medical întocmit la cererea unuia dintre avocaţii reclamantului, la 5 decembrie 2005, de către dr. în psihiatrie I. Berghi, netratarea psihozei cu sindromul stuporos şi depresie apărută în condiţii traumatice poate avea drept consecinţă dezvoltarea unei boli psihice cronice.
27. Conform unui raport medical, întocmit la cererea unuia dintre avocaţii reclamantului la 6 februarie 2006, de către medicul de familie al reclamantului, dr. T. Moraru, reclamantul a suferit, pe parcursul unei perioade lungi, înainte de trauma sa de la 20 mai 2005, de diabet şi hipertensiune arterială. Pe parcursul aflării lui în spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare, el a suferit de malnutriţie (insuficienţă de alimentare) şi a pierdut 30-35 kg. Din cauza stării sale de stupor, reclamantul nu a putut fi alimentat şi, de aceea, a avut nevoie de transfuzii de glucoză, aminoacizi, vitaminele C şi B şi altele. În aceste condiţii, reclamantul a avut mari şanse să facă comă diabetică, infarct cerebral sau miocardic. Din fişa medicală a reclamantului de la spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare rezultă că lui nu i-a fost acordat tratamentul şi îngrijirea medicală suficientă. Sindromul de stupor al reclamantului a fost descoperit cu patru-cinci luni mai târziu.
28. La 28 martie 2006, dl Vladislav Gribincea, avocatul reclamantului, a fost primit de către dl I. Catrinici, medicul-şef adjunct al Spitalului Clinic de Psihiatrie, care l-a informat inter alia că, la momentul internării în Spitalul de Psihiatrie, reclamantul cântărea mai puţin de 100 kg şi că mai târziu, după ce a recuperat ceva greutate, el cântărea aproximativ 100 kg. Dl Catrinici, de asemenea, l-a informat pe avocat că reclamantului i-a fost făcută tomografia computerizată a creierului cu două săptămâni în urmă. Guvernul nu a contestat aceste afirmaţii.
2. Plângerile reclamantului cu privire la maltratare
29. La 27 mai 2005, când reclamantul şi-a recăpătat cunoştinţa pentru un timp, el i-a spus unuia dintre avocaţii săi, în prezenţa unui medic, că a fost bătut de poliţie şi că avea dureri acute de cap şi în regiunea rinichilor. Medicul l-a informat pe avocat că reclamantul a suferit o traumă cerebrală şi nişte dereglări la rinichi.
30. La 31 mai 2005, unul dintre avocaţii reclamantului a înaintat o cerere Procuraturii Generale cu privire la modul în care reprezentanţii CCCEC s-au comportat cu reclamantul şi a cerut pornirea unui proces penal împotriva persoanelor vinovate. El a informat Procurorul General despre cele comunicate de reclamant şi medic.
31. Plângeri similare au fost înaintate de către soţia reclamantului de patru ori în perioada lunilor iunie – august 2005.
32. La 10 august şi 10 octombrie 2005, avocatul reclamantului a solicitat Procuraturii Generale să-l informeze dacă cererea sa din 31 mai 2005 a fost examinată. Avocatul nu a primit niciun răspuns.
33. Doar la 23 decembrie 2005, după repetate cereri făcute în timpul şedinţelor judiciare din cadrul procesului intentat împotriva reclamantului, avocatul a primit o decizie datată din 8 iunie 2005, prin care cererea sa din 31 mai 2005 a fost respinsă. Decizia a fost semnată de către dl Nicolae Catană, procurorul care a înaintat învinuirea împotriva reclamantului şi a solicitat arestarea lui provizorie (a se vedea paragrafele 45-46 de mai jos).
34. Inter alia, dl Catană a afirmat în decizia menţionată mai sus că, deoarece cererea avocatului din 31 mai 2005 nu conţinea informaţii precise cu privire la circumstanţele pretinsei maltratări şi că, în scopul clarificării situaţiei, el a încercat să-l audieze pe reclamant la 25 şi 30 mai 2005. Totuşi, reclamantul a refuzat categoric să vorbească cu el. Mai mult decât atât, chiar medicii au confirmat că reclamantul a refuzat să discute cu ofiţerii de urmărire penală şi cu procurorii şi discuta numai cu avocaţii săi şi cu medicii, şi că îşi simula simptomele. Dl Catană a conchis că, în orice caz, se prezumă că reclamantul a încercat să folosească un pistol la reţinere. În circumstanţele date, ofiţerii de poliţie aveau dreptul să folosească forţa şi aceasta ar fi fost considerată legitimă apărare.
35. La o dată nespecificată, avocatul reclamantului a depus recurs la decizia Procuraturii Generale din 8 iunie 2005.
36. La 23 februarie 2006, judecătorul Gheorghe Morozan de la Judecătoria Râşcani a respins recursul. El a argumentat inter alia că investigaţiile au fost minuţioase şi, în mod obiectiv, fără vreo abatere de la prevederile legale. El a constatat că reclamantul a refuzat să discute cu procurorul la 25 şi 30 mai 2005. Mai mult, reclamantul nu s-a plâns procurorului că ar fi fost supus torturii şi violenţei fizice. Nici medicii nu i-au spus nimic procurorului despre maltratare, deşi erau obligaţi să-l informeze despre astfel de chestiuni. Fişa medicală a reclamantului nu conţine date despre semne vizibile de violenţă pe corpul reclamantului.
3. Plângerile cu privire la lipsa îngrijirilor medicale
37. La 1 iulie 2005, soţia reclamantului s-a plâns Procuraturii Generale inter alia că nu i s-a permis să-şi vadă soţul şi să-i ofere îngrijiri medicale. Poliţiştii şi medicii de la spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare păstrau starea sănătăţii lui în secret pentru a ascunde semnele maltratării. Ea s-a plâns şi de faptul că cererea ca soţul ei să fie examinat de un medic independent a fost respinsă. Procuratura nu a răspuns la această scrisoare.
38. La 18 august 2005, unul dintre avocaţii reclamantului a depus o cerere Judecătoriei Buiucani în legătură cu faptul că expertiza psihiatrică dispusă de instanţa de judecată la 3 august 2005 nu a fost efectuată din motive necunoscute. Pentru a asigura reclamantului îngrijirile medicale adecvate, instanţa de judecată a fost rugată să indice autorităţilor să permită examinarea reclamantului de către un medic privat şi, totodată, să urgenteze efectuarea expertizei psihiatrice. Judecătoria Buiucani nu a examinat această cerere.
39. La 6 septembrie 2005, soţia reclamantului s-a plâns Judecătoriei Buiucani că expertiza psihiatrică nu a fost efectuată. Ea a informat instanţa de judecată că a aflat că reclamantul nu va fi transferat la Spitalul de Psihiatrie din cauza lipsei facilităţilor pentru transportarea persoanelor în stare de inconştienţă. Ea a afirmat că starea de sănătate a soţului ei se va agrava şi că nu-i vor putea fi oferite îngrijirile medicale necesare în lipsa unei diagnoze. Ea s-a oferit să acopere toate cheltuielile necesare pentru transportarea reclamantului, examinarea şi îngrijirea sa medicală. Plângerea nu a fost examinată de Judecătoria Buiucani.
40. La 6 septembrie 2005, mama reclamantului s-a adresat Judecătoriei Buiucani, rugând să se dispună urgentarea examinării psihiatrice a fiului ei, încetarea comportamentului inuman faţă de el şi oferirea îngrijirilor medicale adecvate unei fiinţe umane. Plângerea nu a fost examinată de Judecătoria Buiucani.
41. La 13 septembrie 2005, soţia reclamantului s-a adresat Judecătoriei Buiucani, Procuraturii Generale şi şefului spitalului Departamentului Instituţiilor Penitenciare. Ea s-a plâns că expertiza psihiatrică a soţului ei fusese amânată intenţionat de către poliţie şi de către persoanele care au ordonat urmărirea penală a soţului ei şi că acest lucru făcea imposibilă acordarea îngrijirilor medicale adecvate reclamantului. Soţia reclamantului nu a primit niciun răspuns la această plângere.
42. La 5 octombrie 2005, unul dintre avocaţii reclamantului a informat Judecătoria Buiucani că, în urma efectuării expertizei psihiatrice la 20 septembrie 2005, s-a stabilit că reclamantul se afla într-o stare psihiatrică gravă. Deoarece spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare, unde a fost deţinut reclamantul până la 1 septembrie 2005, nu trata boli psihiatrice, nu a fost posibilă diagnosticarea acestuia şi, respectiv, nu a fost posibil de efectuat un tratament medical adecvat în acel spital. Astfel, el a fost lipsit de îngrijirile medicale necesare unei fiinţe umane şi a fost supus unor suferinţe inumane. Judecătoria Buiucani nu a răspuns la această scrisoare.
43. La 6 octombrie 2005, soţia reclamantului s-a plâns Judecătoriei Buiucani inter alia că soţul ei nu primea îngrijirile medicale adecvate în spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare. Instanţa de judecată nu a reacţionat nici la această plângere.
44. La 24 noiembrie 2005, unul dintre avocaţii reclamantului a cerut Judecătoriei Buiucani permisiunea ca un medic privat să-l viziteze pe reclamant. El a informat instanţa de judecată că reclamantul nu şi-a recăpătat cunoştinţa de mai mult de şase luni şi că tratamentul oferit de stat nu era eficient. El a mai informat instanţa de judecată că orice întârziere a răspunsului la cererea sa ar însemna un comportament inuman şi degradant faţă de reclamant, manifestat prin împiedicarea recuperării acestuia. El a mai adăugat că toate cheltuielile vor fi acoperite de familia reclamantului. Instanţa nu a examinat această cerere.
4. Cu privire la arestarea preventivă a reclamantului
45. La 23 mai 2005, examinând cererea procurorului Nicolae Catană, Judecătoria Buiucani a eliberat pe numele reclamantului un mandat de arest pentru o perioadă de zece zile. Motivele declarate de instanţa de judecată pentru eliberarea mandatului de arest au fost următoarele:
„[reclamantul] este bănuit de comiterea unei infracţiuni deosebit de grave, pentru care legea prevede pedeapsa privaţiunea de libertate pe un termen ce depăşeşte doi ani; probele prezentate instanţei de judecată au fost obţinute pe cale legitimă; izolarea bănuitului de societate este necesară, dânsul poate să se ascundă de organele de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârşească alte infracţiuni”.
46. La 25 mai 2005, procurorul Nicolae Catană l-a pus pe reclamant oficial sub învinuire.
47. La 25 mai 2005 reclamantul a atacat mandatul de arest cu recurs, argumentând inter alia că nu exista nicio probă care să dovedească existenţa riscului ca el să se ascundă de organele de urmărire penală, să împiedice urmărirea penală ori să săvârşească alte infracţiuni. Reclamantul a declarat că procedura penală împotriva sa a fost iniţiată în luna februarie a anului 2004 şi că nimic în comportamentul său de atunci nu ar putea justifica suspiciunea cu privire la existenţa unor astfel de intenţii din partea sa. Mai mult, starea sănătăţii sale era un argument important pentru eliberarea lui.
48. La 27 mai 2005, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul înaintat de avocaţii reclamantului, fără a motiva decizia sa.
49. Arestul preventiv a fost prelungit de către Judecătoria Buiucani la 30 mai şi 22 iunie 2005 în baza aceloraşi temeiuri. Recursurile reclamantului împotriva prelungirii arestului său preventiv au fost respinse de către Curtea de Apel Chişinău la 3 şi 30 iunie 2005.
50. La 23 iulie 2005, mandatul de arest a expirat, însă reclamantul nu a fost eliberat.
51. La 25 iulie 2005, procuratura a transmis dosarul penal în instanţa de judecată competentă.
52. La 26 iulie 2005, unul dintre avocaţii reclamantului a cerut Judecătoriei Buiucani să dispună eliberarea reclamantului din detenţie, deoarece mandatul de arest expirase de câteva zile. Cererea a fost respinsă de instanţa de judecată la 3 august 2005.
5. Examinarea reclamantului şi a fişelor sale medicale de către medici privaţi după transferarea sa în Spitalul de Psihiatrie
53. Faptele prezentate în acest capitol sunt bazate pe declaraţiile reclamantului şi documentele prezentate de el. Guvernul nu a contestat aceste declaraţii.
54. După 16 noiembrie 2005, o singură dată un medic privat a avut acces la reclamant - la începutul lunii ianuarie a anului 2006. Conform afirmaţiilor reclamantului, vizita medicului a avut drept scop evaluarea stării lui de sănătate, precum şi a costurilor viitorului tratament.
55. După consultarea reclamantului, dr. T. Moraru a stabilit că vor fi necesare mai multe analize pentru ca să poată trage o concluzie. Raportul său a fost trimis în scris pe adresa Spitalului de Psihiatrie şi a Judecătoriei Buiucani, iar soţia reclamantului s-a oferit să suporte toate cheltuielile.
56. În luna februarie a anului 2006, dr. T. Moraru a încercat să-l viziteze pe reclamant din nou, pentru a-l examina, însă nu i-a fost permis acest lucru.
57. La 8 februarie 2006, soţia reclamantului a depus o plângere la Judecătoria Buiucani cu privire la refuzul administraţiei Spitalului Clinic de Psihiatrie de a permite vizitarea reclamantului de către dr. T. Moraru, însă ea a fost respinsă de instanţa de judecată la 10 februarie 2006, deoarece instanţa de judecată nu are dreptul să se implice în tratamentul medical al reclamantului şi să dea instrucţiuni medicilor de la spital. Alte cereri similare depuse de soţia şi avocatul reclamantului au fost respinse la 16 şi 19 februarie 2006, instanţa de judecată susţinând că, deoarece procesul penal împotriva reclamantului a fost suspendat, ea va putea emite încheieri în privinţa acestuia numai după ce procesul va fi reluat.
58. La o dată nespecificată, soţia reclamantului a cerut permisiunea de la Spitalul de Psihiatrie ca soţul ei să fie examinat de un medic privat. La 16 februarie 2006, medicul-şef adjunct al Spitalului Psihiatric i-a răspuns soţiei reclamantului că acesta nu are nevoie să fie consultat de dr. T. Moraru, or, el primea toate îngrijirile medicale necesare de la medicii spitalului.
59. Soţia reclamantului a depus o cerere similară la 22 februarie 2006, însă aceasta nu s-a bucurat de succes.
60. La 14 şi 22 martie 2006, unul dintre avocaţii reclamantului (dl Gribincea) a telefonat la Biroul Agentului Guvernamental, cerându-i dnei Lilia Grimalschi ajutor pentru ca el şi un medic privat să obţină acces la reclamant şi la fişele sale medicale. Cererea nu s-a bucurat de succes.
61. La 20 şi 28 martie 2006, avocaţii reclamantului au înaintat medicului-şef al Spitalului Psihiatric două cereri de acces la reclamant a dr. T. Moraru şi la fişele medicale ale reclamantului. Ei au menţionat în cererile lor că un asemenea acces era necesar pentru prezentarea cererii în faţa Curţii, bazându-se inter alia pe prevederile articolului 34 al Convenţiei.
62. La aceeaşi dată, unul dintre avocaţii reclamantului, dl Gribincea, a avut o întrevedere cu medicul-şef adjunct al Spitalului Psihiatric, dl I. Catrinici, care a respins verbal cererea avocaţilor, argumentând că accesul la reclamant nu era posibil fără permisiunea instanţei de judecată.
63. La 31 martie 2006, dl I. Catrinici a răspuns cererii din 28 martie 2006 printr-o scrisoare care nu conţinea decât textul articolului 9 al Legii privind asistenţa psihiatrică (a se vedea paragraful 69 de mai jos) în două limbi: română şi rusă.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA JUDICIARĂ PERTINENTE
A. Arestul preventiv
64. Articolul 25 al Constituţiei Republicii Moldova, în măsura în care este aplicabil, prevede următoarele:
„(4) Arestarea se face în temeiul unui mandat, emis de judecător, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului se poate depune recurs, în condiţiile legii, în instanţa judecătorească ierarhic superioară. Termenul arestării poate fi prelungit numai de către judecător sau de către instanţa judecătorească, în condiţiile legii, cel mult până la 12 luni”.
65. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală („CPP”) sunt următoarele:
Articolul 176
“(1) Măsurile preventive pot fi aplicate de către organul de urmărire penală sau, după caz, de către instanţa de judecată, numai în cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că învinuitul ... ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârşească alte infracţiuni, de asemenea, ele pot fi aplicate de către instanţă pentru asigurarea executării sentinţei.
(2) Arestarea preventivă şi măsurile preventive de alternativă arestării se aplică numai în cazurile săvârşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mare de 2 ani, iar în cazul săvârşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mic de 2 ani, ele se aplică dacă învinuitul ... a comis cel puţin una din acţiunile menţionate în alin. (1).
(3) La soluţionarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurii preventive respective, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată vor lua în considerare următoarele criterii complementare:
1) caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate;
2) persoana ... învinuitului;
3) vârsta şi starea sănătăţii lui;
4) ocupaţia lui;
5) situaţia familială şi prezenţa persoanelor întreţinute;
6) starea lui materială;
7) prezenţa unui loc permanent de trai;
8) alte circumstanţe esenţiale.
...
Articolul 177
...
(2) Arestarea preventivă ... se aplică numai conform hotărârii instanţei de judecată...
Articolul 185. Arestarea preventivă
(1) Arestarea preventivă constă în deţinerea bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de arest în locurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
(2) Arestarea preventivă poate fi aplicată în cazurile şi în condiţiile prevăzute în art.176, precum şi dacă:
1) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are loc permanent de trai pe teritoriul Republicii Moldova;
2) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu este identificat;
3) bănuitul, învinuitul, inculpatul a încălcat condiţiile altor măsuri preventive aplicate în privinţa sa.
...
(4) Încheierea privind arestarea preventivă poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară.
Articolul 186. Termenul ţinerii persoanei în stare de arest şi prelungirea lui
(1) Termenul ţinerii persoanei în stare de arest curge de la momentul privării persoanei de libertate la reţinerea ei, iar în cazul în care ea nu a fost reţinută - de la momentul executării hotărârii judecătoreşti privind aplicarea acestei măsuri preventive. ...
(2) Ţinerea persoanei în stare de arest în faza urmăririi penale până la trimiterea cauzei în judecată nu va depăşi 30 de zile, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezentul cod. Curgerea duratei arestării preventive în faza urmăririi penale se întrerupe la data când procurorul trimite cauza în instanţă spre judecare, când arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu se revocă ori se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă neprivativă de libertate.
...
(5) Fiecare prelungire a duratei arestării preventive nu poate depăşi 30 de zile.
(6) În caz dacă este necesar de a prelungi durata arestării preventive a învinuitului, procurorul, nu mai târziu de 5 zile până la expirarea termenului de arestare, înaintează judecătorului de instrucţie un demers privind prelungirea acestui termen.
(7) La soluţionarea demersului privind prelungirea termenului arestării preventive, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată este în drept să înlocuiască arestarea preventivă cu arestarea la domiciliu, liberare provizorie sub control judiciar sau liberare provizorie pe cauţiune.
(8) După trimiterea cauzei în judecată, toate demersurile cu privire la arestarea preventivă se soluţionează de către instanţa care judecă cauza.
(9) Prelungirea duratei arestării preventive până la 6 luni se decide de către judecătorul de instrucţie în baza demersului procurorului din circumscripţia în raza teritorială a căreia se efectuează urmărirea penală, iar în caz de necesitate de a prelungi arestarea preventivă peste termenul indicat - în baza demersului aceluiaşi procuror, cu consimţământul Procurorului General sau al adjuncţilor lui.
(10) Hotărârea de prelungire a duratei arestării preventive poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară.
Articolul 190. Liberarea provizorie a persoanei arestate
Persoana arestată preventiv în condiţiile art.185 poate cere, în tot cursul procesului penal, punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Articolul 191. Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute
(1) Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei arestate preventiv, reţinute sau în privinţa căreia s-a înaintat demers de arestare poate fi acordată de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţa de judecată numai în cazul infracţiunilor din imprudenţă, precum şi al infracţiunilor cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă care nu depăşeşte 10 ani închisoare.
(2) Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă bănuitului, învinuitului, inculpatului în cazul în care acesta are antecedente penale nestinse pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave sau există date că el va săvârşi o altă infracţiune, va încerca să influenţeze asupra martorilor sau să distrugă mijloacele de probă, sau să fugă.
(3) Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute este însoţită de una sau mai multe din următoarele obligaţii:
1) să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliul decât în condiţiile stabilite de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţă;
2) să comunice organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată orice schimbare de domiciliu;
3) să nu meargă în locuri anume stabilite;
4) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este citată;
5) să nu intre în legătură cu anumite persoane;
6) să nu săvârşească acţiuni de natură să împiedice aflarea adevărului în procesul penal;
7) să nu conducă autovehicule, să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la săvârşirea infracţiunii.
...
Articolul 195. Înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurii preventive
(1) Măsura preventivă aplicată poate fi înlocuită cu una mai aspră, dacă necesitatea acesteia este confirmată prin probe, sau cu una mai uşoară, dacă prin aplicarea ei se va asigura comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, în scopul desfăşurării normale a procesului penal şi al asigurării executării sentinţei.
Articolul 329
(1) La judecarea cauzei, instanţa, din oficiu sau la cererea părţilor şi ascultând opiniile acestora, este în drept să dispună aplicarea, înlocuirea sau revocarea măsurii preventive aplicate inculpatului. O nouă cerere de aplicare, înlocuire sau revocare a măsurii preventive poate fi depusă dacă au apărut temeiuri pentru aceasta, dar nu mai devreme decât peste o lună după ce încheierea precedentă privind această chestiune a intrat în vigoare sau dacă nu au intervenit noi împrejurări care condiţionează noua cerere.
Articolul 345
(1) În termen de cel mult 10 zile de la data la care cauza a fost repartizată pentru judecare, judecătorul sau, după caz, completul de judecată, studiind materialele dosarului, fixează termenul pentru şedinţa preliminară. Şedinţa preliminară în cauzele în care sunt inculpaţi minori sau arestaţi se face de urgenţă şi cu prioritate.
... (4) În şedinţa preliminară se soluţionează chestiunile privind:
... 6) măsurile preventive şi de ocrotire.
Articolul 351
... (7) Fixând cauza pentru judecare, instanţa dispune menţinerea, schimbarea, revocarea sau încetarea, după caz, a măsurii preventive, în conformitate cu prevederile prezentului cod.”
66. În hotărârea explicativă a Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 28 martie 2005 se prevede că eliberarea sub control judiciar poate fi dispusă de judecătorul de instrucţie sau de instanţă numai persoanelor acuzate de infracţiuni comise din imprudenţă sau infracţiuni comise cu intenţie care se pedepsesc cu o pedeapsă de mai puţin de 10 ani privaţiune de libertate.
67. Comentariul Codului de procedură penală, publicat în anul 2005, autorii căruia sunt, printre alţii, Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, mai mulţi judecători de la Curtea Supremă de Justiţie şi câţiva profesori de drept, prevede următoarele cu privire la articolul 191:
„Primul alineat al articolului 191 prevede că prima condiţie a admisibilităţii eliberării sub control judiciar este determinată de gravitatea infracţiunii de care este acuzată persoana. Această condiţie [gravitatea infracţiunii] este determinată în documentele întocmite de organul de urmărire penală sau de procuror, care stabileşte calificarea infracţiunii ...
Judecătorul de instrucţie nu este împuternicit de a aprecia dacă calificarea infracţiunii este corectă din motiv că el nu examinează probele în baza cărora s-a efectuat calificarea ...
În faza judecării cauzei, instanţa poate da o calificare nouă infracţiunilor de care este acuzat inculpatul ...”.
B. Căile interne de recurs invocate de Guvern
68. În cauza Drugalev împotriva Ministerului Afacerilor Interne şi a Ministerului Finanţelor (hotărârea definitivă a Curţii de Apel Chişinău din 26 octombrie 2004), reclamantul, după ce a fost eliberat, a cerut şi a obţinut compensaţii pentru faptul că a fost deţinut în condiţii inumane şi degradante, în perioada arestării preventive, în sumă de aproximativ EUR 950. Instanţa a acordat compensaţia în temeiul articolului 3 al Convenţiei.
69. Articolul 53 al Constituţiei prevede următoarele:
„(1) Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.
(2) Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvârşite în procesele penale de către organele de anchetă şi instanţele judecătoreşti”.
70. Prevederile aplicabile ale Codului civil sunt următoarele:
“Articolul 1405. Răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat prin acţiunile organelor de urmărire penală, ale procuraturii sau ale instanţelor de judecată
(1) Prejudiciul cauzat persoanei fizice prin condamnare ilegală, atragere ilegală la răspundere penală, aplicare ilegală a măsurii preventive sub forma arestului preventiv sau sub forma declaraţiei scrise de a nu părăsi localitatea, prin aplicarea ilegală în calitate de sancţiune administrativă a arestului, muncii neremunerate în folosul comunităţii se repară de către stat integral, indiferent de vinovăţia persoanelor de răspundere ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii sau ale instanţelor de judecată. ...”
71. Prevederile aplicabile ale Legii nr. 1545 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti sunt următoarele:
„Articolul 1
(1) În conformitate cu prevederile prezentei legi, este reparabil prejudiciul moral şi material, denumit în continuare prejudiciu, cauzat persoanei fizice sau juridice în urma:
a) reţinerii ilegale, aplicării ilegale a măsurii represive de ţinere sub arest, tragerii ilegale la răspundere penală, condamnării ilegale;
b) efectuării ilegale, în cazul urmăririi penale ori judecării cauzei penale, a percheziţiei, ridicării, punerii ilegale sub sechestru a averii, eliberării ilegale din lucru (funcţie), precum şi a altor acţiuni de procedură care limitează drepturile persoanelor fizice sau juridice;
c) supunerii ilegale la arest administrativ ori la muncă neremunerată în folosul comunităţii, confiscării ilegale a averii, aplicării ilegale a amenzii;
d) efectuării măsurilor operative de investigaţii cu încălcarea prevederilor legislaţiei;
e) ridicării ilegale a documentelor contabile, a altor documente, a banilor, ştampilelor, precum şi blocării conturilor bancare.
(2) Prejudiciul cauzat se repară integral, indiferent de culpa persoanelor cu funcţii de răspundere din organele de urmărire penală, ale procuraturii şi din instanţele judecătoreşti.
Articolul 4
Dreptul la repararea prejudiciului, în mărimea şi modul stabilite de prezenta lege, apare în cazul:
a) pronunţării sentinţei de achitare;
b) scoaterii persoanei de sub urmărire penală sau încetării urmăririi penale pe temeiuri de reabilitare;
c) adoptării de către instanţa judecătorească a hotărârii cu privire la anularea arestului administrativ în legătură cu reabilitarea persoanei fizice;
d) adoptării de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a hotărârii cu privire la repararea prejudiciului sau a realizării acordului amiabil dintre persoana vătămată şi reprezentantul Guvernului Republicii Moldova în Comisia Europeană pentru Drepturile Omului şi în Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Acordul menţionat se aprobă de către Guvernul Republicii Moldova; ...”
C. Confidenţialitatea şi accesul la informaţia medicală
72. Articolul 9 din Legea privind asistenţa psihiatrică prevede:
„Informaţiile despre tulburările psihice, despre solicitarea de asistenţă psihiatrică şi tratament într-o instituţie de psihiatrie, precum şi alte informaţii despre starea sănătăţii psihice a persoanei constituie secret medical apărat de lege. Pentru exercitarea drepturilor şi intereselor sale legitime, persoana suferindă de tulburări psihice sau reprezentantul ei legal poate primi la cerere informaţii despre starea sănătăţii psihice şi despre asistenţa psihiatrică acordată”.
ÎN DREPT
73. Reclamantul pretinde, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, că a fost maltratat de către poliţie la data de 20 mai 2005, drept rezultat suferind o traumă cerebrală şi o stare prelungită de stupor. De asemenea, el s-a plâns de lipsa îngrijirilor medicale adecvate pe parcursul deţinerii sale în arest şi de omisiunea autorităţilor de a investiga în mod corespunzător plângerea sa cu privire la maltratare. Articolul 3 al Convenţiei prevede următoarele:
“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.
74. La fel, reclamantul s-a plâns că arestarea sa preventivă între 23 mai 2005 şi 23 iunie 2005 nu se baza pe motive “relevante şi suficiente”. Curtea a considerat necesar să examineze ex officio dacă prevederile articolului 191 al CPP sunt compatibile cu articolul 5 § 3 al Convenţiei. Prevederile articolului 5 § 3 aplicabile acestei situaţii sunt:
“Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. (c) din prezentul articol ... are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”.
75. Reclamantul a declarat, în continuare, că detenţia sa între 23 şi 25 iulie 2005, când mandatul de arest expirase, nu a fost “legal” în sensul articolului 5 § 1 al Convenţiei. La fel, reclamantul s-a plâns în temeiul prevederilor articolului 5 § 3 că, după expirarea mandatului de arest, el a fost deţinut ilegal. Curtea a decis ex officio să examineze problemele ridicate de reclamant în virtutea articolului 5 § 1 al Convenţiei, în baza hotărârii sale pronunţate în cauza Baranowski v. Poland (nr. 28358/95, ECHR 2000-III), şi a solicitat părţilor să prezinte observaţii cu privire la problemele respective. Prevederile relevante ale articolului 5 § 1 al Convenţiei sunt următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
...
(c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
...”
76. În fine, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 34 al Convenţiei, că avocaţii săi nu au avut acces la fişele sale medicale şi că niciun medic independent nu a avut acces la el pentru a evalua dauna cauzată sănătăţii sale, în scopul pregătirii şi prezentării observaţiilor cu privire la cauza sa Curţii. Prevederile relevante ale articolului 34 al Convenţiei sunt următoarele:
“... Înaltele Părţi Contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul eficace al acestui drept”.
I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR
A. Pretenţia cu privire la lipsa accesului la materialele dosarului penal pe durata arestului preventiv
77. În cererea sa iniţială, reclamantul pretindea, în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei, că nu ar fi avut acces la materialele dosarului, care conţineau probele prezentate de procuror în susţinerea deciziei de a-l ţine pe reclamant în stare de arest. Totuşi, în observaţiile prezentate asupra admisibilităţii şi fondului cererii, reclamantul a informat Curtea că la o fază mai târzie a procesului penal, după ce a obţinut acces la materialele dosarului, el a descoperit că astfel de probe nu existau la dosar. Din acest motiv el a rugat Curtea să nu examineze această pretenţie. Prin urmare, Curtea nu va examina pretenţia respectivă.
B. Neepuizarea căilor de recurs interne
78. Guvernul a declarat că reclamantul nu a epuizat toate căile de recurs interne care îi erau disponibile, fără a specifica la care pretenţii ale reclamantului se referă. Guvernul a declarat, în special, faptul că reclamantul ar fi putut, dar nu s-a folosit de prevederile articolului 53 al Constituţiei, ale articolului 1405 al Codului civil şi ale Legii nr. 1545 (a se vedea paragrafele 69-71 de mai sus). Mai mult, în opinia Guvernului, reclamantul ar fi putut să invoce direct articolul 3 al Convenţiei, după cum a făcut reclamantul în cauza Drugalev (a se vedea paragraful 68 de mai sus).
79. Reclamantul nu a fost de acord cu Guvernul, argumentând că au fost epuizate toate căile de recurs interne disponibile. El a mai declarat că remediile sugerate de Guvern nu erau aplicabile cauzei sale.
80. Curtea reaminteşte că o persoană nu este chemată să încerce mai mult decât una din căile de recurs, atunci când mai multe căi sunt disponibile (a se vedea, printre altele, Yagiz v. Turkey, cererea nr. 19092/91, 75 D.R. 207). Se deduce clar din documentele prezentate Curţii că Guvernul nu a negat faptul că reclamantul s-a plâns Procuraturii Generale şi/sau instanţelor judecătoreşti naţionale cu privire la maltratarea la care a fost supus la 20 mai 2005 (a se vedea paragrafele 29-36 de mai sus), acuzând lipsa îngrijirilor medicale adecvate (a se vedea paragrafele 37-44 de mai sus) şi pretinsa sa detenţie ilegală (a se vedea paragrafele 45-52 de mai sus). Guvernul nu a contestat că căile de recurs încercate de reclamant nu au fost efective şi că nu ar fi trebuit epuizate de el.
81. În aceste circumstanţe, Curtea conchide că cererea nu poate fi declarată inadmisibilă din cauza neepuizării căilor de recurs interne. Prin urmare, obiecţia Guvernului trebuie respinsă.
C. Concluzia cu privire la admisibilitate
82. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului în temeiul articolelor 3, 5 şi 34 ale Convenţiei ridică probleme de drept şi de fapt suficient de serioase, încât determinarea lor să depindă de examinarea fondului şi niciun alt temei de a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina concomitent fondul acestor pretenţii.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
A. Argumentele părţilor
1. Cu privire la pretinsa maltratare
83. Guvernul a declarat că, la 20 mai 2005, după ce a fost adus la poliţie, reclamantul şi-a pierdut cunoştinţa. Potrivit Guvernului, pierderea cunoştinţei de către reclamant nu a fost cauzată de acţiunile poliţiei, deoarece nimeni nu l-a lovit. Faptul că reclamantul nu a fost maltratat a fost confirmat de constatările (din fişele medicale) făcute de medicii de la spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare, în care se menţiona că reclamantul nu avea vânătăi pe corp. Conform declaraţiilor Guvernului, diagnosticarea unui traumatism cerebral acut şi a comoţiei cerebrale, stabilită de medicii spitalului, a fost subiectivă, deoarece a fost stabilită doar în baza plângerilor reclamantului, potrivit cărora el a suferit o traumă la cap, şi-a pierdut cunoştinţa la 20 mai 2005 şi suferea de dureri de cap, ameţeală, greaţă, dureri de spate etc. Mai mult, reclamantul nu a prezentat nicio probă care să dovedească că el ar fi fost maltratat şi nici nu a comunicat detalii cu privire la pretinsele abuzuri la care ar fi fost supus.
84. Guvernul a mai declarat că rapoartele medicale ale doctorilor Berghi şi Moraru (a se vedea paragrafele 26 şi 27 de mai sus) nu trebuie luate în consideraţie, deoarece aceşti medici nu au avut acces la dosarul medical al reclamantului în perioada după 15 septembrie 2005 şi nu l-au văzut pe reclamant. În ceea ce priveşte declaraţia reclamantului că el avea sânge în urină, Guvernul a afirmat că testele de laborator nu au depistat sânge în urina sa. Guvernul nu a specificat când au fost efectuate testele de laborator şi nu a prezentat copii ale rapoartelor medicale respective.
85. Reclamantul a declarat că Guvernul nu a contestat faptul că el era sănătos în momentul arestării sale la data de 20 mai 2005 şi că şi-a pierdut cunoştinţa pe când se afla în custodia autorităţilor. În continuare, reclamantul a notat diagnosticul medicilor din spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare din 25 mai 2005 conform căruia el a suferit un traumatism cerebral, urmat de pierderea cunoştinţei la 20 mai 2005, diagnostic înregistrat în fişa sa medicală, precum şi faptul că el acuza dureri în rinichi şi avea urina roşie. Reclamantul a subliniat faptul că Guvernul nu a dat nicio explicaţie cu privire la originea celor două leziuni corporale apărute în perioada aflării sale în detenţie. De asemenea, el a menţionat că nu a avut anterior pierderi bruşte de cunoştinţă şi boli de rinichi.
2.Cu privire la pretinsa lipsă a asistenţei medicale adecvate pe durata detenţiei
86. Conform declaraţiilor Guvernului, reclamantul a primit toată asistenţa medicală necesară pe durata detenţiei sale. Aflându-se în Spitalul de Cardiologie, între 21 şi 24 mai 2005, reclamantul a fost consultat de un medic neurolog care a recomandat efectuarea tomografiei creierului pentru a stabili diagnoza finală. Totuşi, efectuarea acestei proceduri nu a fost posibilă, deoarece greutatea reclamantului (147 kg) depăşea greutatea maximă permisă de tomograf (135 kg). Guvernul a prezentat o copie a broşurii cu detaliile tehnice cu privire la folosirea tomografului. Recomandarea de a efectua tomografia creierului nu a fost confirmată de un alt medic neurolog care l-a consultat pe reclamant la 25 mai 2005 la spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare. Nici al treilea medic neurolog de la Spitalul de Psihiatrie nu a recomandat această procedură.
87. Guvernul a declarat că reclamantul a primit asistenţă medicală completă pe parcursul aflării sale în spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare, între 24 mai 2005 şi 1 septembrie 2005, precum şi în timpul aflării sale în Spitalul de Psihiatrie, începând cu 15 septembrie 2005. De asemenea, el a prezentat copii ale listei de medicamente prescrise reclamantului pentru lunile octombrie, noiembrie şi decembrie ale anului 2005 şi a declarat că din fişele medicale ale reclamantului rezultă clar că el primea îngrijiri medicale adecvate. Reclamantul nu poate susţine că nu primea îngrijiri medicale corespunzătoare, deoarece el refuza să înghită medicamentele. În continuare, Guvernul a declarat că reclamantul era absolut capabil să ia medicamentele, deoarece în fişa sa medicală se indică că o dată în luna mai, de patru ori în luna iunie, o dată în luna iulie şi o dată în luna august 2005, starea sa de sănătate a fost satisfăcătoare.
88. Guvernul afirmă că, în opinia sa, expertiza psihiatrică dispusă la 3 august 2005 a fost efectuată într-un termen rezonabil. Faptul că aceasta nu a avut loc înainte de 20 septembrie 2005 s-a datorat procedurilor administrative preliminare, necesare pentru efectuarea expertizei, cum ar fi înştiinţarea despre încheierile judecătoreşti, pregătirea tuturor elementelor necesare pentru efectuarea investigaţiilor medicale, transmiterea documentelor corespunzătoare Spitalului Psihiatric, adresarea cererii către administraţia închisorii pentru aducerea reclamantului la spital şi escortarea acestuia până acolo. După obţinerea rezultatelor, la 8 octombrie 2005, instanţa de judecată a considerat că expertiza respectivă nu a fost completă şi a dispus efectuarea unei expertize suplimentare. Aceasta a fost efectuată la 15 noiembrie 2005 şi, în baza rezultatelor ei, instanţa de judecată a dispus, la 23 decembrie 2005, spitalizarea reclamantului într-o instituţie psihiatrică specializată, până la depăşirea stării psihotice de care suferea.
89. Reclamantul a declarat că poliţia nu a reacţionat corespunzător, atunci când el şi-a pierdut cunoştinţa. Chiar dacă el şi-a pierdut cunoştinţa la ora 20:34, ambulanţa a fost chemată abia după trei ore şi doar la insistenţa avocatului său. Conform declaraţiilor reclamantului, avocatul său a trebuit să insiste timp de aproximativ o oră şi jumătate pentru a convinge poliţia să cheme ambulanţa. Reclamantul a afirmat că Guvernul nu a prezentat o explicaţie plauzibilă referitor la lipsa unei reacţii prompte din partea poliţiei.
90. În opinia reclamantului, Guvernul, de asemenea, nu a prezentat motivele neefectuării tomografiei creierului, recomandată de către medicii de la Spitalul de Cardiologie. El a negat argumentul Guvernului conform căruia acest lucru s-a datorat greutăţii sale de 147 de kg, spunând că acest argument a fost inventat de Guvern şi nu a fost confirmat. El a prezentat extrase din fişa sa medicală din care rezultă că la 4 martie 2005 el cântărea 133 de kg. Mai mult, reclamantul a afirmat că în perioada arestului său, între 20 mai 2005 şi 15 septembrie 2005, el pierduse 30-35 de kg; iar tomografia creierului a fost efectuată doar în luna martie a anului 2006. El a notat că tomografia creierului era importantă pentru tratamentul său şi pentru identificarea cauzelor care au determinat starea sa de sănătate.
91. Reclamantul a mai declarat că, în perioada internării sale în spitalul închisorii, el s-a plâns în permanenţă de dureri de rinichi, dar nu a fost supus niciunor investigaţii medicale.
92. De asemenea, el a mai menţionat că la 2 iunie 2005 medicii de la spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare au recomandat investigaţii psihiatrice, însă recomandarea lor a fost ignorată.
93. Lipsa îngrijirilor medicale suficiente, pe parcursul aflării reclamantului în spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare, a fost confirmată de raportul de expertiză medico-legală din 28 octombrie 2005 şi de înregistrările în fişa sa medicală făcute de un medic la 7 iunie 2005.
94. Reclamantul a suferit şi de malnutriţie pe parcursul aflării sale în spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare, demonstrată de pierderea a 35 de kg în 99 de zile. De asemenea, reclamantul a declarat că nu a fost îngrijit corespunzător de către personalul paramedical. El a făcut referire la înregistrările din fişa sa medicală făcute de medici, conform cărora camera în care era deţinut mirosea puternic a excremente, aşternutul său era murdar, iar de el aveau grijă alţi deţinuţi.
95. În perioada 1-15 septembrie 2005, reclamantul a fost deţinut în secţia medicală a Închisorii nr. 3, unde condiţiile nu erau corespunzătoare pentru deţinerea unei persoane aflate în stare de stupor.
96. Reclamantul a mai declarat că expertiza psihiatrică dispusă de instanţa de judecată la 3 august 2005 a fost finalizată abia la 15 noiembrie 2005, adică peste 75 de zile. În opinia sa, această perioadă nu poate fi considerată un termen rezonabil, având în vedere starea în care se afla.
97. Reclamantul a afirmat că el a fost ţinut în spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare intenţionat, cu scopul de a ascunde urmele maltratării sale. Referindu-se la maltratarea la care a fost supus şi la tratamentul medical inadecvat pe care l-a primit, reclamantul a declarat că acestea constituie tortură în sensul articolului 3 al Convenţiei.
3. Cu privire la pretinsa investigaţie inadecvată
98. Guvernul a declarat că afirmaţiile reclamantului sunt lipsite de probe prima facie. Potrivit Guvernului, procuratura a efectuat o investigaţie completă a plângerii reclamantului, ca rezultat al căreia ea a decis, la 8 iunie 2005, să nu iniţieze proceduri penale. Astfel, în baza plângerii înaintate de avocatul reclamantului la 1 iunie 2005, procuratura a interogat poliţiştii care au reţinut reclamantul, precum şi medicii de la spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare şi a încercat să-l interogheze pe reclamant, la 25 şi 30 mai 2005, însă acesta a refuzat să vorbească. Mai mult, fişa medicală nu conţinea probe că reclamantul a fost maltratat, iar în acea perioadă medicii bănuiau că reclamantul exagera simptomele sale. Pe de altă parte, nici reclamantul şi nici avocatul său nu au oferit o descriere detaliată a pretinselor abuzuri la care a fost supus reclamantul.
99. Reclamantul a declarat inter alia că dosarul penal cu privire la examinarea plângerii sale referitoare la maltratare nu conţine probe care să confirme că medicii sau poliţiştii au fost interogaţi cu privire la starea sănătăţii sale sau la evenimentele care au avut loc la 20 mai 2005. El a mai declarat că, la 25 şi 26 mai 2005, medicii au înscris în fişa sa medicală că la 20 mai 2005 el a suferit un traumatism cerebral urmat de pierderea cunoştinţei şi că avea dureri în regiunea rinichilor şi urina era de culoare roşie. Cu toate acestea, procurorul a conchis că în fişa medicală a reclamantului nu existau probe că el ar fi fost maltratat. Reclamantul a declarat că procurorul nici nu a examinat fişa sa medicală. Faptul că el nu a vorbit cu procurorul la 25 şi 30 mai 2005 s-a datorat stării sale de sănătate; însă, indiferent de acest fapt, procurorul era obligat să examineze plângerea.
100. Mai mult, reclamantul a aflat rezultatele cercetării doar la 23 decembrie 2005, perioadă care nu poate fi considerată un termen rezonabil.
101. Reclamantul a mai declarat că procurorul care a examinat plângerea sa cu privire la maltratare nu a fost independent, deoarece este vorba de acelaşi procuror care era responsabil de procesul penal intentat împotriva sa.
B. Aprecierea Curţii
1. Cu privire la pretinsa maltratare
102. După cum a declarat Curtea, de nenumărate ori, articolul 3 al Convenţiei consfinţeşte una din valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, precum lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice, în termeni absoluţi, tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de majoritatea normelor Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi nr. 4, articolul 3 nu conţine prevederi care să permită excepţii, iar conform articolul 15 § 2 al Convenţiei nicio derogare de la prevederile sale nu este permisă, chiar dacă este cazul unui pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (a se vedea Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999-V, şi Assenov and Others v. Bulgaria, hotărâre din 28 octombrie 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-VIII, p. 3288, § 93).
103. Atunci când unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale, în timp ce ea se află în detenţie sau sub controlul poliţiei, orice astfel de leziune va crea o puternică prezumţie că acea persoană a fost supusă maltratării (a se vedea Bursuc v. Romania, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Obligaţia de a prezenta explicaţii plauzibile despre circumstanţele în care au fost cauzate leziunile corporale este pusă în sarcina exclusivă a statului, neexecutarea căreia ridică o problemă clară în temeiul articolului 3 al Convenţiei (Selmouni v. France, § 87).
104. În procesul de apreciere a probelor, Curtea aplică, în general, standardul de probă „dincolo de un dubiu rezonabil” (a se vedea Ireland v. the United Kingdom, hotărâre din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, pp. 64-65, § 161). Totuşi, astfel de probe pot fi deduse şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordate sau a unor similare prezumţii incontestabile ale faptelor. Atunci când evenimentele într-o cauză sunt în totalitate sau în mare parte cunoscute numai de autorităţi, ca în cazul persoanelor aflate în custodia autorităţilor, se vor crea prezumţii puternice ale faptelor în legătură cu leziunile corporale apărute în perioada detenţiei. Într-adevăr, sarcina probaţiunii aparţine autorităţilor, care trebuie să prezinte explicaţii satisfăcătoare şi convingătoare (a se vedea Salman v. Turkey [GC], nr. 21986/93, § 100, ECHR 2000-VII).
105. În această cauză nu se contestă faptul că în perioada dintre arestul său în după-amiaza zilei de 20 mai 2005 şi internarea sa ulterioară în spital la ora 23:37, reclamantul s-a aflat în arestul şi, respectiv, controlul CCCEC. De asemenea, nu se contestă faptul că înainte de arestarea sa, reclamantul nu a prezentat nicio anomalie a stării sale de sănătate (a se vedea paragraful 8 de mai sus) şi că după ce a părăsit poliţia, el s-a aflat în stare de inconştienţă timp de mai mult de patru ore (a se vedea paragrafele 12-13 de mai sus).
106. Guvernul a declarat că reclamantul şi-a pierdut cunoştinţa în urma stresului şi nu a fost maltratat, acest fapt fiind dovedit de lipsa pe corpul acestuia a vânătăilor. Mai mult, Guvernul a exprimat dubii referitor la diagnosticul stabilit de medicii de la spitalul închisorii cu privire la trauma cranio-cerebrală acută şi comoţia cerebrală suferită de reclamant.
107. Curtea nu are niciun motiv de a nu admite acest diagnostic. În această privinţă, ea notează că diagnosticul a fost stabilit de medicii de la spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare. Guvernul nu a prezentat nicio opinie medicală contrară şi, în orice caz, acest diagnostic a fost confirmat ulterior de expertiza medico-legală din 28 octombrie 2005 şi de rapoartele investigaţiilor psihiatrice efectuate la 20 septembrie 2005 şi 15 noiembrie 2005, ambele fiind dispuse de către o instanţă judecătorească naţională (a se vedea paragrafele 21-22 de mai sus).
108. Mai mult, trauma cerebrală nu este singura vătămare corporală de care a suferit reclamantul. Conform fişei sale medicale de la spitalul închisorii, el mai acuza durere în rinichi, iar urina sa era de culoare roşie (a se vedea paragrafele 15-16 de mai sus). Guvernul nu a prezentat nicio probă că aceste simptome s-ar datora altui fapt decât pretinsei maltratări a reclamantului la 20 mai 2005.
109. Faptul că reclamantul nu avea vânătăi sau alte semne vizibile de maltratare pe corp, în opinia Curţii, nu este convingător. Curtea este conştientă de faptul că există metode de aplicare a forţei care nu lasă urme pe corpul victimei.
110. Reclamantul pretinde că starea sa de stupor de după 20 mai 2005 a fost cauzată de maltratarea la care a fost supus de către poliţie. Guvernul a negat această afirmaţie. Curtea subliniază cu îngrijorare starea reclamantului după reţinerea sa de către poliţie; totuşi, din cauza faptului că dispune de un număr limitat de probe, şi îndeosebi deoarece reclamantul nu a prezentat un raport medical alternativ, ea se declară incapabilă să stabilească o legătură cauzală directă între maltratare şi starea de stupor a reclamantului.
111. În baza tuturor materialelor prezentate, Curtea conchide că Guvernul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a o convinge că vătămările corporale ale reclamantului nu au fost cauzate în urma maltratării reclamantului în perioada aflării sale în custodia poliţiei. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei constând în supunerea reclamantului unui tratament inuman şi degradant.
2.Cu privire la pretinsa lipsă a asistenţei medicale adecvate pe durata detenţiei
112. Curtea reaminteşte că, deşi articolul 3 al Convenţiei nu poate fi interpretat ca impunând o obligaţie generală de a elibera deţinuţii pe motive de sănătate, el totuşi impune statului obligaţia de a proteja integritatea fizică a persoanelor private de libertate, de exemplu, prin a le acorda asistenţa medicală necesară (a se vedea Şarban v. Moldova, citat mai sus, § 77).
113. Curtea urmează să determine dacă reclamantul a avut nevoie de asistenţă medicală regulată, dacă el a fost lipsit de o astfel de asistenţă, după cum pretinde, iar, în caz afirmativ, dacă aceasta constituie tratament inuman sau degradant contrar articolului 3 al Convenţiei (cf. Farbtuhs v. Latvia, nr. 4672/02, § 53, 2 decembrie 2004).
114. Probele prezentate de ambele părţi confirmă că, în afară de trauma cerebrală acută şi durerile de rinichi, reclamantul era în stare de stupor, o condiţie medicală foarte gravă care necesită îngrijiri medicale constante şi o supraveghere riguroasă (a se vedea paragraful 22 de mai sus). Se pare că reclamantul a intrat în această stare imediat după ce a fost arestat de poliţie la 20 mai 2005 şi a rămas în ea până la 2 octombrie 2005. La 24 octombrie 2005, reclamantul a intrat din nou în starea de stupor, iar condiţia sa medicală actuală nu este clară din materialele prezentate de părţi.
115. Curtea consideră că concluziile doctorilor Berghi şi Moraru (a se vedea paragrafele 26 şi 27 de mai sus) sunt relevante, deoarece, contrar declaraţiilor Guvernului, ele sunt bazate pe examinarea fişei medicale a reclamantului de la spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare şi pe cunoştinţele lor generale în medicină.
116. Curtea notează, în continuare, că diagnosticul reclamantului conform căruia el suferă de stare de stupor a fost stabilit abia la 20 septembrie 2005, când a fost efectuată prima examinare psihiatrică (a se vedea paragraful 22 de mai sus). Până la acea dată, fişele medicale de la Spitalul de Cardiologie şi spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare s-au referit la starea reclamantului ca „la un sindrom de confuzie de origine neclară” sau o posibilă simulare (a se vedea paragrafele 14 şi 16 de mai sus).
117. Guvernul a declarat că examinarea psihiatrică a reclamantului a fost efectuată în termen corespunzător, invocând anumite întârzieri datorate unor proceduri administrative legate inter alia de transferul reclamantului de la spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare la Spitalul de Psihiatrie. Totuşi, Curtea nu poate accepta astfel de argumente, având în vedere starea critică a reclamantului şi că examinarea psihiatrică a reclamantului a fost dispusă pentru prima dată nu la 3 august 2005, după cum afirmă Guvernul, dar la 2 iunie 2005, după cum se menţionează în fişa medicală a reclamantului de la spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare (a se vedea paragraful 15 de mai sus).
118. În lumina celor menţionate mai sus, Curtea conchide că, între 20 mai 2005 şi 20 septembrie 2005, din cauza lipsei unui diagnostic clar al stării reclamantului, unica asistenţă medicală posibilă pentru el a fost de a-l menţine în viaţă. Totuşi, chiar şi această concluzie este îndoielnică, luând în consideraţie că, între 1 şi 15 septembrie 2005, reclamantul a fost deţinut într-o închisoare obişnuită şi că nu există probe care să ateste că acolo i s-ar fi oferit vreo îngrijire medicală. Prin urmare, Curtea ajunge la concluzia că reclamantul nu a primit îngrijiri medicale adecvate până la 20 septembrie 2005. Ea nu poate să determine, în baza materialelor prezentate (a se vedea paragraful 158 de mai jos), dacă tratamentul acordat după stabilirea diagnosticului, la 20 septembrie 2005, a fost corespunzător şi adecvat.
119. În concluzie, Curtea consideră că lipsa asistenţei medicale adecvate constituie o violare a articolului 3 al Convenţiei.
3. Cu privire la pretinsa investigaţie inadecvată
120. Curtea reaminteşte că atunci când o persoană face afirmaţii credibile că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 al Convenţiei de către poliţie sau alţi agenţi de stat, prevederile acestui articol, examinate în contextul obligaţiei generale a statului conform articolului 1 al Convenţiei de a „recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa, drepturile şi libertăţile definite în Convenţie”, impun efectuarea unei investigaţii oficiale efective. La fel ca o investigaţie efectuată în virtutea articolului 2 al Convenţiei, o astfel de investigaţie ar trebui să permită identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile. Altfel, interzicerea generală prin lege a torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane şi degradante, în pofida importanţei sale fundamentale, ar fi inefectivă în practică şi ar face posibil, în anumite cazuri, pentru agenţii de stat să comită abuzuri împotriva persoanelor aflate sub controlul lor, ei beneficiind astfel de o imunitate virtuală (a se vedea, printre altele, Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, § 131, ECHR 2000-IV).
121. Pentru ca o investigaţie să fie efectivă, este necesar ca persoanele competente de a o efectua să fie independente de persoanele implicate în evenimentele supuse investigaţiei (a se vedea, de ex., Barbu Anghelescu v. Romania, nr. 46430/99, § 66 din 5 octombrie 2004). Aceasta înseamnă nu numai lipsa unei legături ierarhice sau instituţionale, dar şi o independenţă reală (a se vedea, de ex., Ergi v. Turkey, hotărâre din 28 iulie 1998, Reports 1998-IV, §§ 83-84, unde procurorul care investiga decesul unei fete, în timpul unei confruntări, a dat dovadă de lipsă de independenţă prin faptul că s-a bazat, în cea mai mare parte, pe informaţiile oferite de jandarmii implicaţi în incident).
122. Investigaţia trebuie, de asemenea, să fie efectivă astfel încât să permită stabilirea faptului dacă forţa folosită de poliţie a fost sau nu justificată în circumstanţele unei cauze (a se vedea Kaya v. Turkey, hotărâre din 19 februarie 1998, Reports 1998-I, § 87).
123. Investigarea acuzaţiilor grave de maltratare trebuie să fie deplină. Aceasta înseamnă că autorităţile trebuie întotdeauna să depună eforturi serioase pentru a afla ce s-a întâmplat şi nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a înceta investigaţia sau să le pună la baza deciziilor lor (a se vedea hotărârea Assenov and Others v. Bulgaria, citată mai sus, § 103). Ele trebuie să întreprindă toţi paşii rezonabili şi disponibili lor pentru a asigura probe cu privire la incident, inclusiv, inter alia, declaraţii ale martorilor oculari şi probele medico-legale (a se vedea Tanrikulu v. Turkey [GC], nr. 23763/94, ECHR 1999-IV, § 104 şi Gül v. Turkey, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice omisiune pe parcursul desfăşurării investigaţiei care ar putea submina capacitatea sa de a stabili cauza leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile riscă să nu corespundă acestui standard.
124. Curtea notează, în primul rând, că independenţa procurorului care a condus urmărirea penală, dl Catană, este îndoielnică. Ea observă că acest procuror a fost cel care a înaintat oficial reclamantului învinuirea şi care a solicitat Judecătoriei Buiucani aplicarea faţă de reclamant a arestului preventiv, precum şi prelungirea ulterioară a acestuia (a se vedea paragraful 33 de mai sus).
125. În continuare, Curtea notează că dl Catană nu a întreprins nicio măsură de investigaţie după ce a primit plângerea de la avocatul reclamantului. Acest lucru rezultă clar din decizia acestui procuror din 8 iunie 2005, în care el a afirmat că, pentru a examina plângerea din 31 mai 2005, el a încercat fără succes să-l interogheze pe reclamant la 25 şi 30 mai 2005. Aceste afirmaţii au fost confirmate de către judecătorul Gheorghe Morozan de la Judecătoria Râşcani în încheierea sa din 23 februarie 2006 prin care a respins recursul reclamantului.
126. Mai mult, nimic nu indică în decizia din 8 iunie 2005 că dl Catană a examinat fişa medicală a reclamantului sau că el a observat diagnosticul de traumatism cerebral acut stabilit în privinţa reclamantului. De asemenea, nu există niciun indiciu că vreun medic ar fi fost interogat în legătură cu starea sănătăţii reclamantului. Într-adevăr, se pare că singurele măsuri de investigaţie întreprinse de dl Catană au fost cele două încercări fără succes de a discuta cu reclamantul, înainte ca plângerea reclamantului cu privire la maltratarea sa să fie depusă. Conform documentelor medicale de care dispune Curtea, reclamantul era în stare de stupor şi nu era capabil să vorbească. Curtea consideră deosebit de frapantă concluzia dlui Catană conform căreia maltratarea reclamantului ar fi fost, în orice caz, justificată, deoarece s-a prezumat faptul că el ar fi vrut să folosească pistolul în timpul arestării sale.
127. În aceste circumstanţe, Curtea conchide că autorităţile de stat nu au efectuat o investigaţie adecvată a plângerilor reclamantului privind maltratarea sa şi, prin urmare, a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei şi în această privinţă.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 3 AL CONVENŢIEI
A. Argumentele părţilor
128. Cu privire la problema compatibilităţii articolului 191 CPP cu articolul 5 § 3 al Convenţiei, Guvernul a declarat că este, într-adevăr, imposibil pentru o persoană învinuită de o infracţiune care se pedepseşte cu închisoare pe un termen mai mare de 10 ani, să fie eliberată pe parcursul judecării unei cauze. Totuşi, eliberarea unei persoane ar fi posibilă dacă instanţa de judecată ar decide recalificarea infracţiunii de care este învinuită persoana într-o infracţiune care se pedepseşte cu închisoare pe un termen mai mic de 10 ani. Mai mult, în afară de eliberarea în baza articolului 191 CPP, mai există posibilitatea de a obţine eliberarea pe cauţiune în baza articolului 192 sau eliberarea în schimbul garanţiei personale sau a unei organizaţii în baza articolelor 179, 180 şi 195 CPP.
129. Cu privire la motivarea deciziilor de aplicare a arestului faţă de reclamant, Guvernul a declarat că detenţia reclamantului a fost necesară, deoarece el era bănuit de comiterea unei infracţiuni deosebit de grave, care se pedepseşte cu închisoare pe un termen de la 10 la 25 de ani şi că el ar fi putut să se ascundă, să influenţeze martorii, să împiedice stabilirea adevărului sau să săvârşească alte infracţiuni. Mai mult, luând în consideraţie problemele sale de sănătate, reclamantul ar fi putut prefera să se ascundă, decât să-şi asume riscul de a executa o pedeapsă cu închisoarea.
130. Reclamantul a declarat că, în conformitate cu articolul 191 CPP, judecătorul este obligat să emită un mandat de arest, indiferent de existenţa motivelor pentru detenţie, dacă persoana este învinuită de comiterea unei infracţiuni pentru care se prevede o pedeapsă cu închisoarea pe un termen mai mare de 10 ani şi că niciun control judiciar al motivelor arestului nu este posibil. Reclamantul a făcut referire la hotărârea explicativă a Plenului Curţii Supreme de Justiţie care confirmă poziţia sa.
131. Reclamantul a declarat că instanţele de judecată naţionale nu au motivat în niciun fel aplicarea în privinţa sa a arestului preventiv, ci doar au preluat în deciziile lor textul prevederilor legale cu privire la arestarea preventivă. De asemenea, ele nu au indicat motivele respingerii argumentelor înaintate de apărarea sa.
132. Reclamantul a mai afirmat că, în circumstanţele acestei cauze, motivele aplicării arestului au fost identice cu cele din cauzele Şarban (citată mai sus) şi Becciev v. Moldova, nr. 9190/03, din 4 octombrie 2005, unde Curtea a constatat o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei.
133. Mai mult, detenţia reclamantului nu a fost necesară, deoarece el se afla în stare de stupor şi nu se putea ridica din pat, prin urmare, pentru el ar fi fost imposibil să se ascundă sau să încerce să influenţeze urmărirea penală.
B. Aprecierea Curţii
1.Cu privire la compatibilitatea articolului 191 CPP cu articolul 5 § 3 al Convenţiei
134. Curtea notează faptul că în cauza S.B.C. v. the United Kingdom (nr. 39360/98, 19 iunie 2001), ea a constatat violarea articolului 5 § 3 al Convenţiei, deoarece legea engleză nu acorda unei anumite categorii de persoane acuzate dreptul de a fi eliberată pe cauţiune. Curtea a constatat, în acea cauză, că examinarea posibilităţii ca o persoană să fie eliberată pe cauţiune a fost dinainte exclusă de către legislator.
135. Această cauză este similară cu cauza S.B.C. prin faptul că, în temeiul articolului 191 CPP al Republicii Moldova, este imposibil ca o persoană învinuită de săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de 10 ani, să fie eliberată provizoriu. Se pare că în această cauză reclamantul este învinuit de comiterea unei astfel de infracţiuni.
136. Argumentul Guvernului conform căruia învinuirea, teoretic, ar putea fi schimbată cu una mai blândă şi, astfel, ar fi posibil ca persoana acuzată să poată obţine eliberarea provizorie nu poate fi acceptată de Curte. În primul rând, Curtea notează că recalificarea unei infracţiuni nu poate fi efectuată de un judecător de instrucţie, care eliberează şi prelungeşte mandatul de arest, ci numai de un judecător de drept comun şi doar după ce dosarul penal este transmis spre examinare în fond (a se vedea paragraful 67 de mai sus). În al doilea rând, cel mai important fapt care rezultă din cauza S.B.C. este că dreptul de eliberare provizorie nu poate în principiu fi dinainte exclus de legislator.
137. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului precum că reclamantul ar fi putut cere eliberarea pe cauţiune sau sub garanţie personală sau a unei organizaţii, Curtea îl consideră irelevant în această cauză, deoarece procedurile interne în discuţie se referă doar la eliberarea provizorie sub control judiciar.
138. Prin urmare, Curtea constată că a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei, deoarece în temeiul articolului 191 CPP reclamantul nu a putut obţine eliberarea provizorie sub control judiciar.
2.Cu privire la lipsa motivelor suficiente pentru arestarea reclamantului
139. Curtea reaminteşte că, conform articolului 5 § 3 al Convenţiei, o persoană învinuită de săvârşirea unei infracţiuni trebuie să fie întotdeauna eliberată pe parcursul procesului penal, cu excepţia cazului când statul poate dovedi că există motive „relevante şi suficiente” care să justifice detenţia continuă a persoanei (Yağcı and Sargın v. Turkey, hotărâre din 8 iunie 1995, Seria A nr. 319‑A, § 52).
140. Mai mult, instanţele judecătoreşti naţionale „trebuie să examineze toate faptele în favoarea sau defavoarea existenţei unei necesităţi publice stringente, care ar justifica, luând în consideraţie principiul prezumţiei nevinovăţiei, o abatere de la regula respectării libertăţii individuale a persoanei şi să le indice în deciziile lor cu privire la cererile de eliberare” (Letellier v. France, hotărâre din 26 iunie 1991, Seria A nr. 207, § 35).
141. Persistenţa unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată a comis o infracţiune este o condiţie sine qua non pentru legalitatea detenţiei continue, dar, după o anumită perioadă de timp, acest lucru nu mai este suficient. În asemenea cazuri, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte temeiuri invocate de autorităţile judiciare continuă să justifice lipsirea de libertate. Atunci când aceste temeiuri sunt „relevante” şi „suficiente”, Curtea trebuie, de asemenea, să se asigure că autorităţile naţionale competente au dat dovadă de „o diligenţă deosebită” pe parcursul desfăşurării procedurilor (a se vedea Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, §§ 152‑53, ECHR 2000‑IV).
142. Chiar dacă articolul 5 al Convenţiei „nu impune judecătorului care examinează o cerere de apel împotriva detenţiei obligaţia de a se referi la fiecare argument care se conţine în declaraţiile apelantului, garanţiile sale ar fi lipsite de esenţă dacă judecătorul, bazându-se pe legislaţia şi practica naţionale, ar putea să trateze ca irelevante sau să nu ia în consideraţie fapte concrete invocate de deţinut şi capabile să pună la îndoială existenţa condiţiilor esenţiale pentru „legalitatea”, în sensul Convenţiei, a privării de libertate.” (Nikolova v. Bulgaria [GC], nr. 31195/96, § 61, ECHR 1999‑II). În acest context, „argumentele în favoarea şi defavoarea eliberării nu trebuie să fie „generale şi abstracte”” (Smirnova v. Russia, nr. 46133/99 şi 48183/99, § 63, ECHR 2003‑IX (extrase), Şarban v. Moldova, citată mai sus, § 99).
143. În această cauză, Curtea notează că atât instanţa de fond, cât şi Curtea de Apel, atunci când au dispus arestarea reclamantului şi prelungirea arestului său, au făcut referire la legea aplicabilă, fără a indica motivele datorită cărora aceste instanţe au considerat ca fiind întemeiate afirmaţiile pentru care reclamantul ar putea împiedica procesul, s-ar putea ascunde sau săvârşi alte infracţiuni. De asemenea, autorităţile judiciare nu au încercat să combată argumentele prezentate de avocaţii reclamantului. Prin urmare, circumstanţele acestei cauze sunt similare cu cele din cauzele Becciev v. Moldova, §§ 61-62 şi Şarban, §§ 100-101, citate mai sus, în care Curtea a constatat violarea articolului 5 § 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte insuficienţa motivelor indicate de instanţele judecătoreşti pentru detenţia reclamanţilor. Luând în consideraţie că Guvernul nu a prezentat argumente în vederea distingerii acestei cauze de cele citate mai sus, Curtea consideră că aceeaşi atitudine trebuie luată şi în această cauză.
144. Luând în consideraţie cele menţionate, Curtea consideră că motivele pe care şi-au întemeiat deciziile Judecătoria Buiucani şi Curtea de Apel Chişinău cu privire la arestarea preventivă a reclamantului şi prelungirea acesteia nu au fost „relevante şi suficiente”.
145. Prin urmare, în această privinţă a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei.
IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 1 AL CONVENŢIEI
A. Argumentele părţilor
146. Guvernul a declarat că după transmiterea, la 23 iulie 2005, a dosarului penal al reclamantului în instanţa de judecată, aceasta era competentă să examineze orice cerere cu privire la arestarea preventivă a reclamantului. Potrivit Guvernului, detenţia reclamantului s-a bazat pe prevederi clare ale legislaţiei, şi anume, articolele 186 alin. 2 şi 8, 329 alin. 1, 351 alin. 7 şi 345 alin. 1 şi 4 ale CPP (a se vedea paragraful 65 de mai sus). Aceste prevederi şi faptul că arestul reclamantului a fost dispus de un judecător de instrucţie, şi nu de un procuror, disting această cauză de cauza Baranowski (citată mai sus). Instanţa de judecată a avut un termen limită, expres prevăzut de lege, de zece zile pentru a fixa o dată pentru şedinţa preliminară (articolul 345 CPP). Această şedinţă a avut loc la 3 august 2005. Potrivit Guvernului, din contextul şedinţei respective, era clar tuturor că reclamantul trebuia să rămână în arest preventiv. În plus, reclamantul a putut cere, în orice moment, eliberarea sa dacă el considera detenţia sa ilegală.
147. Reclamantul a declarat inter alia că între 23 iulie şi 23 decembrie 2005 el a fost deţinut ilegal, deoarece în această perioadă niciun mandat de arest nu a fost emis de judecător. El s-a referit la articolul 25 al Constituţiei, conform căruia o persoană poate fi arestată numai în baza unui mandat eliberat de judecător, pentru un termen de maxim 30 de zile şi a argumentat că situaţia din această cauză seamănă cu cea din cauza Baranowski.
B. Aprecierea Curţii
148. Curtea reiterează faptul că „legalitatea” detenţiei, în baza prevederilor legale interne, este elementul primar, dar nu întotdeauna şi cel decisiv. Curtea trebuie, suplimentar, să fie convinsă că detenţia pe parcursul perioadei în cauză a fost compatibilă cu scopul articolului 5 § 1 al Convenţiei, care este de a preveni privarea persoanelor de libertate în mod arbitrar. Mai mult, Curtea trebuie să se asigure dacă însăşi legislaţia internă este în conformitate cu Convenţia, inclusiv cu principiile generale prevăzute sau sugerate de aceasta (Baranowski, citată mai sus, § 51).
149. La acest ultim punct, Curtea accentuează faptul că atunci când este vorba de privarea de libertate, este deosebit de important ca principiul general al certitudinii juridice să fie respectat. Prin urmare, este esenţial ca condiţiile pentru privarea de libertate, prevăzute de legea naţională, să fie clar definite şi ca însăşi legea să fie previzibilă atunci când este aplicată, încât ea să corespundă standardului de „legalitate” stabilit de Convenţie, un standard care cere ca legea respectivă să fie suficient de exactă încât să permită unei persoane – în caz de necesitate, cu o consultare adecvată – să prevadă, într-o măsură rezonabilă, ţinând cont de circumstanţe, consecinţele pe care o anumită faptă le poate avea (a se vedea, Steel and Others v. the United Kingdom, hotărâre din 23 septembrie 1998, Reports 1998-VII, § 54).
150. În această cauză, Curtea notează că, după 23 iulie 2005, nu a fost emis niciun mandat de arest, care să autorizeze sau să prelungească arestul reclamantului.
151. Guvernul a invocat câteva articole ale CPP care, în opinia sa, au constituit baza legală pentru detenţia reclamantului după expirarea mandatului său de arest la 23 iulie 2005 (a se vedea paragraful 146 de mai sus).
152. Analizând articolele respective, Curtea notează că niciunul din ele nu prevede detenţia reclamantului fără un mandat de arest. Mai mult, chiar dacă s-ar presupune că vreunul din articolele invocate de Guvern ar prevedea o astfel de detenţie, aceasta ar fi contrară articolului 25 din Constituţie, care prevede în termeni clari că detenţia este posibilă numai în baza unui mandat pe o durată de până la 30 de zile. Acest lucru este confirmat şi de prevederile articolului 177 CPP (a se vedea paragraful 65 de mai sus), care repetă prevederile articolului 25 din Constituţie conform cărora arestarea preventivă poate fi aplicată numai în baza unei hotărâri a instanţei de judecată.
153. Din cele menţionate mai sus rezultă că detenţia reclamantului după expirarea mandatului de arest la 23 iulie 2005 nu a fost bazată pe o prevedere legală.
154. Prin urmare, şi în această privinţă a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei.
V. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 34 AL CONVENŢIEI
A. Argumentele părţilor
155. Reclamantul a declarat că refuzul autorităţilor de a permite avocaţilor săi şi unui medic privat să-l vadă şi să consulte fişa sa medicală constituie o împiedicare a accesului său la Curte. El a afirmat că o examinare de către un medic independent era necesară pentru determinarea cauzei stării sănătăţii sale după 20 mai 2005, a stării sale actuale şi a calităţii tratamentului medical primit la Spitalul de Psihiatrie. Un astfel de raport ar fi fost, de asemenea, util pentru evaluarea costurilor aproximative ale viitorului său tratament, într-un mod similar evaluării la care se face referire în cauza Mikheyev v. Russia, nr. 77617/01, 26 ianuarie 2006.
156. Guvernul a declarat că avocaţii reclamantului nu au depus nicio cerere la Spitalul de Psihiatrie pentru obţinerea informaţiilor cu privire la starea sănătăţii reclamantului şi asistenţa medicală acordată lui. În ceea ce priveşte examinarea reclamantului de către un medic privat, Guvernul a reiterat că reclamantul a primit toate îngrijirile medicale necesare de la medicii din Spitalul de Psihiatrie. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la fondul pretenţiei, care a fost făcută de reclamant pentru prima dată în observaţiile sale din 31 martie 2006. Guvernul a făcut doar nişte declaraţii generale în observaţiile sale cu privire la satisfacţia echitabilă, susţinând că nu a avut loc o violare a articolului 34 al Convenţiei.
B. Aprecierea Curţii
157. Curtea reaminteşte că articolul 34 al Convenţiei impune statelor contractante obligaţia de a nu împiedica exercitarea dreptului de a depune cereri individuale la Curte. Obligaţia de a nu împiedica exercitarea efectivă a dreptului de a depune o cerere individuală exclude orice ingerinţă în dreptul persoanei de a depune şi a menţine efectiv cererea sa la Curte (a se vedea, printre altele şi mutatis mutandis, Akdivar and Others v. Turkey, 16 septembrie 1996, Reports 1996-IV, p. 1219, § 105; Kurt v. Turkey, 25 mai 1998, Reports 1998-III, p. 1192, § 159; Tanrıkulu v. Turkey [GC], nr. 23763/94, ECHR 1999‑IV; Sarli v. Turkey, nr. 24490/94, §§ 85-86, 22 mai 2001; şi Orhan v. Turkey, nr. 25656/94, 18 iunie 2002).
158. În această cauză, Curtea notează că esenţa acestei pretenţii a reclamantului este că avocaţii săi au vrut ca condiţia sa medicală să fie stabilită de o sursă independentă, şi anume a unui medic privat. Curtea notează, în continuare, că avocaţii reclamantului au informat clar autorităţile statale că este necesar ca ei şi un medic privat să-l vadă pe reclamant şi să consulte fişa sa medicală, cu scopul de a apăra drepturile sale în faţa Curţii (a se vedea paragrafele 60-61 de mai sus). În opinia Curţii, această cerere a fost rezonabilă şi aparent nu a existat un interes public de a o respinge. Mai mult, Curtea notează că avocaţii reclamantului nu au putut prezenta observaţiile lor cu privire la prejudiciul material din cauza lipsei accesului la reclamant şi la fişa sa medicală. Curtea conchide că acest fapt a constituit o ingerinţă în dreptul reclamantului la depunerea unei cereri individuale la Curte, care a avut ca rezultat omisiunea Guvernului pârât de a îndeplini obligaţiile sale în conformitate cu articolul 34 al Convenţiei. Prin urmare, această prevedere a fost violată.
159. Curtea a exprimat deja o îngrijorare serioasă, în contextul articolului 3, cu privire la imposibilitatea avocaţilor reclamanţilor şi a medicilor de a avea acces la el. Ea consideră că refuzul continuu al accesului la reclamant constituie o violare agravantă a articolului 3 al Convenţiei şi subliniază necesitatea urgentă a Guvernului pârât de a asigura avocaţilor reclamantului şi medicilor săi accesul imediat şi nerestrictiv la reclamant şi fişa sa medicală.
VI. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
160. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
A. Prejudiciul material
161. Reclamantul a declarat că, deoarece avocaţilor săi şi unui medic independent nu li s-a permis accesul la el şi la fişa sa medicală, el nu a putut să prezinte observaţii cu privire la costurile viitorului său tratament medical care a survenit în urma încălcării drepturilor garantate de Convenţie. Prin urmare, el a solicitat Curţii să rezerve această întrebare şi să indice Guvernului, în hotărârea sa, să asigure avocaţilor săi şi unui medic independent accesul fără restricţii la el şi fişa sa medicală.
162. Guvernul a reiterat poziţia sa potrivit căreia nu a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei şi că din acest motiv nu se poate pune problema existenţei unui prejudiciu material.
163. Curtea a decis că problema cu privire la aplicarea articolului 41 referitor la prejudiciul material nu este gata pentru a fi luată o decizie. Prin urmare, această chestiune se rezervă şi urmează să fie fixată o procedură ulterioară, luând în consideraţie posibilitatea încheierii unui acord amiabil între Guvernul moldovenesc şi reclamant.
B. Prejudiciul moral
164. Reclamantul a solicitat EUR 75 000 cu titlu de prejudiciu moral. El a declarat că i s-au cauzat suferinţe psihice de o intensitate deosebit de mare. Reclamantul a reiterat declaraţiile sale cu privire la maltratare, la starea sa de stupor şi lipsa îngrijirilor medicale, malnutriţia de care a suferit, în urma căreia el a pierdut 35 de kg în 99 de zile, lipsa examinării cererii sale cu privire la maltratarea sa, privarea sa ilegală de libertate şi împiedicarea accesului său la Curte.
165. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamant şi a declarat că reclamantul nu a prezentat exemple relevante din jurisprudenţă în susţinerea pretenţiilor sale. Guvernul a cerut Curţii să respingă pretenţiile reclamantului de satisfacţie echitabilă în ceea ce priveşte prejudiciul moral.
166. Curtea notează numărul semnificativ şi gravitatea deosebită a violărilor comise faţă de reclamant. Maltratarea şi detenţia ulterioară a reclamantului în spitalul Departamentului Institutuţiilor Penitenciare au fost, în mod considerabil, agravate de omisiunea autorităţilor de a examina plângerile sale cu privire la maltratare, precum şi împiedicarea accesului reclamantului la Curte. De asemenea, el a fost privat ilegal de libertate pentru o perioadă lungă de timp după ce a fost deţinut timp de trei luni fără niciun motiv. Evaluând în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 40,000 plus orice taxă care ar putea fi percepută.
C. Costuri şi cheltuieli
167. Avocaţii reclamantului au solicitat EUR 139,8 pentru cheltuieli poştale şi EUR 6,683.25 cu titlu de costuri de reprezentare.
168. În ceea ce priveşte cheltuielile poştale, avocaţii reclamantului au expediat Curţii copii ale chitanţelor DHL care confirmă plata a EUR 139.8. Ei au argumentat că, deoarece cauza a fost examinată cu prioritate în conformitate cu articolul 41 al Regulamentului Curţii, folosirea poştei rapide a fost justificată.
169. Cu privire la costurile de reprezentare, avocaţii au expediat Curţii copii ale chitanţelor bancare care confirmă plata întregii sume de EUR 6,683.25 de către soţia reclamantului.
170. Avocaţii, de asemenea, au prezentat o copie a contractului încheiat între ei şi soţia reclamantului, în conformitate cu care onorariul fiecărui avocat pentru o oră de lucru este de EUR 75. Ei au anexat la copia contractului liste detaliate conform cărora dl Nagacevschi a petrecut 25 de ore de lucru la această cauză, iar dl Gribincea - 64.11 ore. Evaluarea în listele prezentate nu a inclus orele de lucru petrecute pentru argumentarea pretenţiei reclamantului în temeiul articolului 5 § 4, care a fost ulterior retrasă de către reclamant.
171. Avocaţii au argumentat că numărul orelor prestate de ei pentru această cauză nu a fost excesiv şi a fost justificat de complexitatea cauzei şi abundenţa detaliilor. Dosarul reclamantului are aproape 800 de pagini. Timpul a fost, de asemenea, justificat şi de încercările repetate de a obţine acces la fişa medicală a reclamantului şi de faptul că aproape toată corespondenţa cu Curtea a avut loc într-o limbă străină.
172. Referitor la onorariul de EUR 75 pentru o oră de lucru, avocaţii reclamantului au declarat că acesta a fost în limitele mărimii onorariilor recomandate de Baroul Avocaţilor din Republica Moldova care constituie EUR 40-150. Ei au prezentat o copie a unui document cu privire la onorariile recomandate de Baroul Avocaţilor care a fost adoptat de Barou la 29 decembrie 2005.
173. Mai mult, avocaţii au argumentat că onorariul de EUR 75 pentru o oră de lucru a fost rezonabil luând în consideraţie experienţa lor şi cauzele precedente care au fost câştigate de ei la Curte. Ei au afirmat că statutul de organizaţie non-profit al organizaţiei „Juriştii pentru Drepturile Omului” nu constituie un impediment pentru a percepe onorarii de la clienţii lor. În această privinţă, ei au declarat că grantul obţinut de organizaţia lor nu a fost suficient nici măcar pentru a acoperi cheltuielile de întreţinere a birourilor lor. Avocaţii, de asemenea, au făcut referire la costurile mari ale vieţii în Chişinău şi au adus drept exemplu preţurile la locuinţe şi petrol.
174. Guvernul nu a contestat suma cerută pentru cheltuielile poştale. Totuşi, el nu a fost de acord cu suma pretinsă pentru reprezentare, considerând-o excesivă şi ireală în raport cu situaţia economică a ţării şi salariul mediu lunar. În timp ce a recunoscut complexitatea cauzei, Guvernul a contestat numărul de ore de lucru prestate de avocaţii reclamantului la această cauză şi onorariul pentru o oră de lucru perceput de ei. Guvernul, de asemenea, a făcut referire la statutul de organizaţie non-profit al organizaţiei „Juriştii pentru Drepturile Omului” şi la faptul că dl Nagacevschi este avocat şi, prin urmare, are şi alte surse de venit în afară de reprezentarea clienţilor la Curte.
175. Curtea reaminteşte că pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41 al Convenţiei, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea Amihalachioaie v. Moldova, nr. 60115/00, § 47, ECHR 2004‑... ).
176. În această cauză, luând în consideraţie lista detaliată prezentată de avocaţi, complexitatea cauzei şi aportul important al avocaţilor, Curtea consideră că sumele pretinse cu titlu de costuri şi cheltuieli au fost necesare sau realmente angajate de către reclamant şi au fost rezonabile ca mărime. Prin urmare, Curtea acordă întreaga sumă cerută.
D. Dobânda
177. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei, deoarece reclamantul a fost supus tratamentului inuman şi degradant la 20 mai 2005;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei din cauza lipsei unui tratament medical adecvat între 20 mai 2005 şi 20 septembrie 2005;
4. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei prin omisiunea de a efectua o investigaţie efectivă a plângerilor reclamantului cu privire la maltratarea sa de către poliţie;
5. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei în ceea ce priveşte detenţia reclamantului fără un temei legal între 23 iulie şi 23 decembrie 2005;
6. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte insuficienţa motivelor pentru detenţia reclamantului între 23 mai şi 23 iulie 2005;
7. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei deoarece, în conformitate cu articolul 191 al Codului de procedură penală, nu a fost posibil pentru reclamant să obţină eliberarea sa provizorie sub control judiciar;
8. Hotărăşte că statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţiile în conformitate cu articolul 34 al Convenţiei;
9. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să asigure imediat şi fără restricţii accesul avocaţilor reclamantului şi medicilor la reclamant şi la fişa sa medicală;
(b) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 40,000 (patruzeci de mii de euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 6,823 (şase mii opt sute douăzeci şi trei de euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(c) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
10.Hotărăşte că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 al Convenţiei referitor la prejudiciul material nu este gata pentru a fi luată decizia;
prin urmare, Curtea
(a) rezervă chestiunea respectivă;
(b) invită Guvernul Republicii Moldova şi reclamantul să prezinte, în următoarele trei luni, observaţiile lor scrise cu privire la această chestiune şi, în special, să informeze Curtea despre orice acord la care ei ar putea ajunge;
(c) rezervă procedura ulterioară şi deleghează Preşedintelui Camerei competenţa de a fixa acelaşi lucru dacă va fi necesar.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 11 iulie 2006, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
T.L. EarlyNicolas Bratza
Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy