©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Cristian Borcea împotriva României
Cererea nr. 55959/14
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 22 septembrie 2015 într-o cameră compusă din Luis López Guerra, preşedinte, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Branko Lubarda, Carlo Ranzoni, Mârtiòð Mits, judecători, şi Stephen Phillips, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 6 august 2014,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, domnul Cristian Borcea, este resortisant român, s-a născut în 1970 şi locuieşte în Pantelimon. A fost reprezentat în faţa Curţii de O. Buduşan, avocat în Bucureşti.
A. Circumstanţele cauzei
2. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de reclamant, se pot rezuma după cum urmează.
3. Reclamantul este un cunoscut om de afaceri în România. Din 1995 până în 2012 a fost, printre altele, acţionar şi vicepreşedinte executiv al clubului de fotbal Dinamo Bucureşti.
4. La 9 martie 2006, Direcţia Naţională Anticorupţie („DNA‟) din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea, în perioada 1999-2005, a unor infracţiuni de înşelăciune, evaziune fiscală şi fals în înscrisuri sub semnătură privată de către reprezentaţii mai multor cluburi de fotbal din România. Prezumtivii autori au fost acuzaţi că au realizat transferuri de jucători de fotbal în străinătate şi că au declarat cluburilor respective, precum şi autorităţilor fiscale române, sume inferioare celor încasate în realitate, pentru a diminua veniturile fiscale.
5. La 4 mai 2006, DNA a început urmărirea penală in rem pentru aceste fapte.
6. În cadrul urmăririi penale, DNA a solicitat Gărzii Financiare din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală („ANAF‟) să întocmească un raport de constatare tehnico-ştiinţifică cu privire la prejudiciul pretins cauzat. La 20 decembrie 2007, Garda Financiară a întocmit raportul şi l-a depus la dosarul cauzei.
7. La 10 ianuarie 2008, DNA a început urmărirea penală faţă de reclamant.
8. Prin rechizitoriul din 30 septembrie 2008, DNA a dispus trimiterea în judecată a reclamantului şi a altor șapte persoane. Acesta era acuzat de săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, evaziune fiscală, spălare de bani şi constituirea unui grup infracțional organizat.
9. ANAF şi alte persoane juridice s-au constituit părţi civile în proces.
10. La 28 ianuarie 2009, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti („tribunalul‟).
11. Reclamantul a solicitat tribunalului să dispună realizarea unei expertize contabile pentru stabilirea prejudiciului cauzat părţii civile. Cererea sa a fost respinsă.
12. Prin hotărârea din 3 aprilie 2012, tribunalul l-a achitat pe reclamant cu privire la toate capetele de acuzare.
13. La o dată neprecizată, DNA a declarat apel.
14. Prin hotărârea din 12 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul DNA şi l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 7 ani închisoare şi interzicerea exercitării unor drepturi civile pentru o perioadă de 6 ani. De asemenea, reclamantul a fost obligat la repararea prejudiciului civil cauzat.
15. Reclamantul şi DNA au formulat recurs. Reclamantul a susţinut, printre altele, că fusese condamnat de curtea de apel fără ca probele în acuzare care justificau condamnarea să fi fost prezentate în mod direct în fața acestei instanţe care l-a condamnat pentru prima oară. De asemenea, a susţinut că, sub aspectul laturii civile a cauzei, au fost încălcate principiul contradictorialităţii şi al egalităţii armelor, în măsura în care cererea sa de realizare a unei expertize contabile în cauză a fost respinsă şi în măsura în care nu a avut nicio posibilitate de contestare a raportului Gărzii Financiare (supra, pct. 6).
16. Prin decizia din 20 mai 2013, pronunţată cu majoritate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie („Înalta Curte‟) a admis recursul reclamantului, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare curţii de apel, cu motivarea că instanţa de apel îl condamnase pe reclamant fără să audieze în mod direct martorii în acuzare.
17. Cu privire la respectarea principiului egalităţii armelor şi al contradictorialităţii, Înalta Curte a arătat, mai întâi, că raportul de constatare în cauză constituia o probă legal obţinută. A reţinut, în continuare, că, într-adevăr, reclamantul nu a avut posibilitatea de a contesta concluziile raportului respectiv, având în vedere că acesta fusese întocmit şi depus la dosar înainte de începerea urmării penale față de acesta, iar cererea sa de realizare a unei expertize contabile fusese respinsă. În pofida acestei imposibilităţi pentru reclamant, trebuia să fie luat în considerare faptul că raportul în cauză nu a constituit proba esenţială pentru fundamentarea deciziei curţii de apel pe latura civilă. A subliniat că elementele raportului reţinute de curtea de apel au fost limitate la un „simplu calcul matematic făcut de către specialiştii Gărzii Financiare, [...] cuantumul acestora nefiind contestat. [...] Or, în mod evident, pentru un asemenea calcul nu era nevoie de cunoştinţele unui expert, suma putând fi stabilită chiar de către instanţă în absența unei expertize sau a unui raport de constatareˮ. Înalta Curte a concluzionat că „probele au fost legal administrate, iar în raport de modalitatea de stabilire a cuantumului prejudiciului nu s-a creat un dezechilibru procesual prin faptul că acesta a fost calculat de către specialişti subordonaţi ANAFˮ.
18. În cele din urmă, Înalta Curte a subliniat că îi revine instanţei de apel să decidă asupra necesității de a dispune efectuarea unei expertize contabile în cauză, având în vedere probele deja existente la dosar şi argumentele invocate în această privinţă de inculpaţi.
19. Cauza a fost înregistrată din nou pe rolul curţii de apel. Instanţa a audiat martorii indicaţi de Înalta Curte.
20. La termenul din 11 noiembrie 2013, curtea de apel a admis cererea reclamantului de a depune la dosar înscrisuri, printre care o notă extrajudiciară întocmită de un expert contabil privind raportul de constatare întocmit de Garda Financiară, documente financiar-contabile şi actele societăţii.
21. Reclamantul a solicitat din nou curţii de apel administrarea probei cu expertiza financiar-contabilă. Instanţa de apel a respins cererea apreciind inutilitatea acesteia în cauză. Pentru a se pronunța, iInstanţa de apel a avut în vedere natura faptelor pentru care reclamantul a fost trimis în judecată, probele deja administrate, rapoartele de constatare întocmite de DNA şi de Garda Financiară, obiectivele indicate de către inculpaţi pentru justificarea necesităţii realizării expertizei, precum şi concluziile celor cinci expertize extrajudiciare depuse la dosarul cauzei de inculpaţi, inclusiv de reclamant, care indicau aceleaşi sume înregistrate în contabilitate
22. La 1 februarie 2014, în timp ce procedura în apel era în desfăşurare, au intrat în vigoare, în România, noul Cod penal („NCP‟) şi noul Cod de procedură penală („NCPP‟).
22. Prin NCP au fost aduse, printre multe altele, modificări în ceea ce priveşte maximul special al pedepselor prevăzute pentru anumite infracţiuni, precum şi în ceea ce privește pedeapsa rezultantă aplicată în cazul concursului de infracţiuni şi, de asemenea, a fost modificat termenul de prescripţie (infra, pct. 31 şi 32). Conform NCPP, calea de atac a recursului, care era, până la intrarea în vigoare a codului, o cale ordinară de atac, a fost calificată a fi o cale de atac extraordinară.
23. La 10 februarie 2014, a avut loc dezbaterea fondului cauzei. Reclamantul a solicitat aplicarea de către curtea de apel a legii penale mai favorabile. Acesta a explicat că pedeapsa şi prescripţia reprezintă două noţiuni juridice distincte, iar legea mai favorabilă ar trebui să fie stabilită separat pentru fiecare dintre ele. A mai solicitat ca faptele de care era acuzat, cu excepţia evaziunii fiscale, să fie examinate mai întâi din perspectiva NCP, considerat de acesta mai favorabil. Astfel, reclamantul a arătat că, potrivit NCP, pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea de înşelăciune este închisoarea de la 1 la 5 ani, în timp ce, conform fostelor prevederi, aceeaşi infracţiune era pedepsită cu închisoarea de la 3 la 15 ani. În ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale, persoana în cauză a susţinut că vechiul Cod penal reprezenta legea mai favorabilă şi a solicitat curţii de apel să aplice respectivele prevederi în materia prescripţiei şi să constate împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunii de înşelăciune.
24. Instanța a trecut la deliberare. Reclamantul a avut posibilitatea să depună la dosar concluzii scrise la sfârşitul dezbaterilor.
25. Prin hotărârea definitivă din 4 martie 2014, curtea de apel a admis apelul parchetului şi l-a respins pe cel declarat de reclamant.
26. După ce a reţinut că faptele de care era acuzată persoana în cauză erau incriminate atât de codul penal în vigoare la momentul faptelor, cât şi de NCP, curtea de apel a analizat care era, în speţă, legea penală mai favorabilă reclamantului. În cadrul examinării, instanţa a indicat că o lege penală trebuia aleasă şi aplicată în integralitatea sa şi nu se poate stabili o lege mai favorabilă pentru fiecare noţiune juridică, coroborând astfel dispoziţiile celor două legi penale, ceea ce ar duce la crearea unei lex tertia.
27. Comparând, în continuare, în ansamblul lor, limitele de pedeapsă şi termenele de prescripţie ale celor două legi penale succesive şi analizând aplicarea acestora situaţiei reclamantului, curtea de apel a considerat că legea penală mai favorabilă reclamantului era NCP. Instanţa l-a condamnat pe reclamant la 6 ani şi 4 luni de închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune în formă continuată, evaziune fiscală în formă continuată şi spălare de bani în formă continuată. A încetat procesul penal împotriva reclamantului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat ca urmare a intervenţiei prescripţiei speciale prevăzute de NCP. Reclamantul a fost obligat în solidar cu ceilalţi inculpaţi la repararea prejudiciului cauzat părţilor civile.
B. Dreptul şi practica interne relevante
1. Dispoziţiile relevante ale Codului penal din 1969 în vigoare la momentul săvârșirii faptelor de care a fost acuzat reclamantul (CP)
28. Conform art. 13 C. pen., în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
29. În conformitate cu art. 121 C. pen., prescripţia înlătură răspunderea penală în cazul în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare într-un termen determinat. Acest termen diferă în funcţie de pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi este cuprins între 3 şi 15 ani (art. 122 C. pen.). Cursul termenului prescripţiei se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal (art. 123 C. pen.). Pe de altă parte, independent de actele de urmărire penală efectuate şi de întreruperile sau suspendările cursului prescripţiei, acțiunea penală se stinge la împlinirea unui termen de prescripţie „special”, care reprezintă o dată şi jumătate termenul obișnuit de prescripţie (art. 124 C. pen.).
30. Conform art. 215 alin. (2) C. pen., înşelăciunea se pedepseşte cu o pedeapsă de la 3 la 15 ani închisoare .
2. Dispoziţiile relevante ale noului Cod penal intrat în vigoare la 1 februarie 2014 (NCP)
31. Potrivit art. 154 alin. (1) NCP, termenul de prescripţie este 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani. Art. 155 alin. (4) prevede că independent de actele de urmărire penală efectuate şi de întreruperile cursului prescripţiei, acțiunea penală se stinge dacă termenul obișnuit de prescripție a fost depășit cu încă o jumătate.
32. Conform art. 244 alin. (2), înşelăciunea se pedepseşte cu o pedeapsă de la unu la 5 ani închisoare.
3. Jurisprudenţa internă relevantă privind aplicarea legilor penale succesive în timp
33. La 18 februarie 2014, într-o cauză distinctă de cea a reclamantului, Curtea de Apel Bucureşti a sesizat Înalta Curte pentru a decide asupra aplicării legilor penale succesive în timp în materia prescripţiei răspunderii penale.
34. Prin decizia interpretativă obligatorie nr. 2 din 14 aprilie 2014, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Înalta Curte a considerat că prescripţia răspunderii penale constituie o instituţie de drept penal substanţial, autonomă şi independentă de instituţia pedepsei, precum şi că legea penală mai favorabilă ar trebui stabilită şi aplicată distinct pentru cele două instituţii. Conform Înaltei Curţi, o asemenea interpretare ar asigura funcţionarea efectivă a legii penale mai favorabilă.
35. Sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 NCP, Curtea Constituţională a României („Curtea Constituţională‟) a decis, prin decizia nr. 265 din 6 mai 2014, că dispoziţiile acestui articol sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile şi nicio autoritate nu poate ignora înţelesul constituţional astfel stabilit.
36. Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
37. Înalta Curte a fost sesizată din nou, într-o cauză diferită de cea a reclamantului, cu o cerere pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, pentru a decide asupra interpretării şi aplicării deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curți şi a deciziei nr. 265 din 2014 a Curţii Constituţionale. Prin decizia interpretativă obligatorie nr. 21 din 6 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 829 din 13 noiembrie 2014, Înalta Curte şi-a aliniat jurisprudenţa cu cea a Curţii Constituţionale. După ce a arătat că, potrivit dispoziţiilor penale în vigoare, deciziile interpretative ale Înaltei Curți nu constituie un „act normativˮ, ci vizează numai interpretarea legii şi unificarea practicii instanţelor judecătoreşti, a decis că, începând cu data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale nr. 625 din 2014, decizia Înaltei Curți nr. 2 din 14 aprilie 2014 nu se mai aplică, iar interpretarea art. 5 NCP va fi făcută în sensul indicat de Curtea Constituţională.
4. Dispoziţiile relevante din noul Cod de procedură penală
38. Noul Cod de procedură penală (NCPP) prevede două grade de jurisdicţie ordinare pentru judecata unei cauze, respectiv judecata în primă instanţă şi apelul (art. 349-425 NCPP).
39. Conform art. 552 alin. (1) NCPP, hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel.
40. Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 515 din 14 august 2013, prevede dispoziţii tranzitorii la intrarea în vigoare a NCPP. Potrivit art. 10 din această lege, deciziile pronunţate în apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a NCPP sunt definitive, în condiţiile art. 552 alin. (1) din acelaşi cod.
CAPETE DE CERERE
41. Invocând art. 6 § 1 şi § 3 din Convenţie, reclamantul se plânge de următoarele fapte:
‒ nu a fost informat în termenul cel mai scurt şi în mod amănunțit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa, în măsura în care curtea de apel a refuzat să se pronunţe printr-o încheiere separată asupra cererilor sale de reîncadrare a acuzaţiilor conform legii mai favorabile şi le-a analizat direct la examinarea fondului cauzei. Acesta a luat cunoştinţă de încadrarea dată faptelor direct prin hotărârea definitivă de condamnare ce nu putea fi atacată cu recurs, fiind astfel privat de posibilitatea de a-şi prezenta argumentele în faţa unei instanţe independente;
‒ curtea de apel a examinat cauza fără a-i permite să prezinte probe în apărarea sa, deşi administrarea acestora era obligatorie pentru instanţa care a soluâionat cauza în primă instanță;
‒ nu a avut o reprezentare clară a situaţiei sale procedurale privind căile de atac disponibile, având în vedere că, prin intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, apelul său a devenit ultimul grad de jurisdicţie;
‒ durata procesului a fost excesivă.
42. Invocând art. 7 din Convenţie, se plânge de faptul că nu a beneficiat de o legislaţie penală clară şi previzibilă în ceea ce priveşte aplicarea legii mai favorabile.
ÎN DREPT
I. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 şi § 3 din Convenţie şi art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie
43. Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil într-un termen rezonabil. Acest capăt de cerere urmează a fi examinat din perspectiva art. 6 § 1 şi § 3 lit. a) și b) din Convenţie, care, în părţile sale relevante, prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale [...] în termen rezonabil, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa. [...]
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; [...]”
Capătul de cerere formulat de reclamant cu privire la lipsa unui al treilea grad de jurisdicţie urmează a fi analizat din perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.
2. Acest drept poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, aşa cum acestea sunt definite de lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicție ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.”
44. Curtea reaminteşte că rolul său constă în a aprecia dacă, în temeiul Convenţiei, dreptul la apărare al reclamantului a fost respectat la un nivel adecvat garanţiilor de echitate consacrate prin art. 6 din Convenţie. În această privinţă, reiterează, mai întâi, că cerințele prevăzute de art. 6 § 3 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat prin art. 6 § 1 (a se vedea, printre altele, Balliu împotriva Albaniei, nr. 74727/01, pct. 25, 16 iunie 2005). În realitate, Curtea trebuie să cerceteze dacă, analizat în ansamblul său, procesul penal împotriva reclamantului a prezentat un caracter echitabil (a se vedea, printre altele, Vaniane împotriva Rusiei, nr. 53203/99, pct. 63-68, 15 decembrie 2005, şi Mulosmani împotriva Albaniei, nr. 29864/03, pct. 124-125, 8 octombrie 2013).
45. Cu privire la capătul de cerere al reclamantului privind omisiunea autorităţilor de a-l informa asupra naturii acuzaţiilor aduse împotriva sa, Curtea reaminteşte că, într-adevăr, dispoziţiile art. 6 § 3 din Convenţie prevăd necesitatea acordării unei atenţii deosebite notificării persoanei în cauză cu privire la „acuzaţia” care i se aduce. Actul de acuzare are un rol determinant în procesul penal, art. 6 § 3 lit. a) recunoscând acuzatului dreptul de a fi informat, nu numai cu privire la cauza acuzaţiei, dar şi cu privire la încadrarea juridică dată faptelor sale, într-o manieră amănunțită [Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), nr. 25444/94, pct. 51, CEDO 1999-II]. De asemenea, dreptul de fi informat cu privire la natura şi cauza acuzaţiei trebuie să fie analizat în lumina dreptului acuzatului de a-şi pregăti apărarea (Pélissier şi Sassi, citată anterior, pct. 53 şi 54).
46. În speţă, reclamantul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, evaziune fiscală, spălare de bani şi constituirea unui grup infracțional organizat. I-a fost prezentat dosarul de urmărire penală şi a fost informat în detaliu cu privire la faptele de care era acuzat, precum şi de încadrarea juridică a acestora. Este adevărat că, în timp ce cauza era pe rolul instanţei de apel, a intrat în vigoare un nou Cod penal (NCP). Cu toate acestea, Curtea constată că, din dosarul cauzei, rezultă că noul Cod penal nu a adus modificări cu privire la natura infracţiunilor de care era acuzat reclamantul. În plus, reclamantul a avut posibilitatea să prezinte concluzii orale, precum şi să depună concluzii scrise cu privire la aplicabilitatea NCP (supra, pct. 23). Prin urmare, nu i s-a adus atingere dreptului reclamantului de a fi informat în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa şi nici dreptului său de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale.
47. În ceea ce privește probele depuse la dosarul din faţa curţii de apel, Curtea constată că această instanţă a audiat martorii indicaţi de către instanţa supremă, a admis cererea reclamantului de a depune la dosarul cauzei înscrisuri şi de a dispune o expertiză extrajudiciară (supra, pct. 20).
48. În măsura în care reclamantul denunță refuzul curţii de apel de a administra proba cu expertiza contabilă, Curtea a reamintit că noţiunea de proces echitabil nu impune obligaţia instanţei de a dispune o expertiză pentru simplul fapt că o parte formulează o cerere în acest sens. Le revine instanţelor naţionale să decidă relevanţa acesteia pentru cauza respectivă (Khodorkovskiy şi Lebedev împotriva Rusiei, nr. 11082/06 şi 13772/05, pct. 717 şi 725, 25 iulie 2013). Or, în speță, curtea de apel a explicat pe larg reclamantului de ce a considerat că o expertiză contabilă nu era necesară. În ceea ce priveşte absenţa contradictorialităţii cu privire la raportul de constatare al Gărzii Financiare, este necesar să se observe că reclamantul a avut posibilitatea de a combate concluziile din acel raport prin înscrisuri contabile şi o expertiză extrajudiciară.
49. Cu privire la susţinerile reclamantului conform cărora acesta nu a beneficiat de calea de atac a recursului pentru a contesta hotărârea definitivă a curţii de apel din 4 martie 2014 ca urmare a schimbărilor legislative, Curtea observă că noul Cod de procedură penală prevede numai două grade de jurisdicţie ordinare pentru un proces penal. Legea nr. 255/2013 referitoare la reglementarea dispoziţiilor tranzitorii rezultând din intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală explica într-o manieră clară procedura de urmat şi preciza că regulile erau de aplicare imediată (supra, pct. 40). Prin urmare, reclamantul nu dispunea, conform dreptului intern, de un al treilea grad de jurisdicţie (a se vedea, a contrario, Hajiyev împotriva Azerbaidjanului, nr. 5548/03, pct. 32, 16 noiembrie 2006, în care legislaţia internă a prevăzut o cale de atac contra hotărârilor definitive).
50. De asemenea, potrivit Curții, capătul de cerere formulat de reclamant cu privire la lipsa unui al treilea grad de jurisdicţie în România, care i-ar fi permis să conteste temeinicia hotărârii pronunţate în apel, trebuie să fie analizat din perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. Curtea constată că, în primă instanță, cauza reclamantului a fost soluționată de către tribunal şi, ulterior, în apel, de către curtea de apel care s-a pronunțat asupra cauzei printr-o decizie suficient motivată, în urma unei dezbateri contradictorii a părților. Prin urmare, răspunderea penală a reclamantului a fost examinată de către o instanță superioară, astfel cum impune art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. În această privință, Curtea subliniază că nici acest articol, nici un alt articol din Convenţie sau din protocoalele la aceasta nu garantează dreptul la examinarea unei cauze în cadrul a trei grade de jurisdicţie (Panovits împotriva Ciprului, nr. 4268/04, pct. 55, 11 decembrie 2008).
51. Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte durata procedurii, caracterul rezonabil al unei asemenea durate se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente (Pélissier şi Sassi, citată anterior, pct. 67). În speţă, pentru reclamant, procedura a durat pentru două grade de jurisdicţie 6 ani şi aproape 3 luni, respectiv de la 10 ianuarie 2008, data la care a început urmărirea penală împotriva sa, până la 4 martie 2014, data pronunţării hotărârii definitive de către curtea de apel.
52. Conform dosarului, Curtea observă că durata procedurii nu este imputabilă reclamantului şi că autorităţile au desfăşurat ancheta cu diligenţă, astfel încât nu poate fi identificată nicio perioadă de inactivitate în derularea procedurii. În opinia Curţii, complexitatea deosebită a cauzei – care implica opt inculpaţi, fapte comise pe parcursul mai multor ani, necesitatea audierii unui număr mare de martori, unii prin efectuarea de comisii rogatorii – a contribuit în mod necesar la prelungirea duratei totale a procedurii. Având în vedere aceste elemente, durata procedurii privită în ansamblul său nu a fost lipsită de caracter rezonabil [a se vedea, de asemenea, Ghiţă împotriva României (dec.), nr. 18817/04, pct. 35-36, 25 septembrie 2012].
53. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că procedura în litigiu a respectat exigenţele art. 6 din Convenţie şi ale art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie să fie respinse în aplicarea art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie.
B. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 7 din Convenţie
54. Invocând art. 7 din Convenţie, reclamantul se plânge de faptul că nu a beneficiat de o legislaţie clară şi previzibilă în ceea ce priveşte aplicarea legii mai favorabile. Art. 7 din Convenţie este redactat după cum urmează:
„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.”
55. Curtea reaminteşte că art. 7 § 1 din Convenţie consacră, la modul mai general, principiul legalităţii incriminării şi a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi interzice, în special, aplicarea retroactivă a dreptului penal, în cazul în care aceasta este în detrimentul acuzatului [Kononov împotriva Letoniei (MC), nr. 36376/04, pct. 185, CEDO 2010]. Art. 7 § 1 din Convenţie nu garantează doar principiul neretroactivităţii legii penale mai severe, ci şi, în mod implicit, principiul neretroactivităţii legii penale mai uşoare. Acest principiu se transpune prin regula conform căreia, în cazul în care legea penală în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii este diferită de legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunţarea hotărârii definitive, instanţa trebuie să aplice legea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile inculpatului [Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 10249/03, pct. 109, 17 septembrie 2009].
56. Noţiunea de „drept” („droit” în limba franceză, „law” limba în engleză) utilizată la art. 7 corespunde celei de „lege” care figurează în alte articole ale Convenţiei; cuprinde atât dreptul izvorât din lege, cât şi din jurisprudenţă şi implică nişte condiţii calitative, printre care accesibilitatea şi previzibilitatea [E.K. împotriva Turciei, nr. 28496/95, pct. 51, 7 februarie 2002, şi Scoppola (nr. 2), citată anterior, pct. 99].
57. Tocmai prin prisma caracterului general al legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, în mod inevitabil, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Prin urmare, în orice sistem juridic, oricât de clar ar fi formulată o dispoziţie legislativă, inclusiv o dispoziţie de drept penal, în mod inevitabil există un element de interpretare judiciară. Întotdeauna va exista necesitatea de elucidare a aspectelor echivoce şi de adaptare la schimbările de situaţie. În plus, certitudinea, deşi extrem de dezirabilă, este însoţită uneori de o rigiditate excesivă; or, dreptul trebuie să ştie să se adapteze schimbărilor de situaţie [Scoppola (nr. 2), citată anterior, pct. 100].
58. Funcţia decizională încredințată instanţelor serveşte tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor [Kafkaris împotriva Ciprului (MC), nr. 21906/04, pct. 141, CEDO 2008]. De altfel, în tradiţia juridică a statelor părţi la Convenţie s-a consacrat că jurisprudenţa, ca izvor de drept, contribuie în mod necesar la evoluţia progresivă a dreptului penal (Kruslin împotriva Franţei, 24 aprilie 1990, pct. 29, seria A nr. 176‑A). Art. 7 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judiciară a fiecărei cauze în parte, cu condiţia ca rezultatul să fie concordant cu substanţa infracţiunii şi previzibil în mod rezonabil [Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34044/96, 35532/97 şi 44801/98, pct. 50, CEDO 2001-II, şi Scoppola (nr. 2), citată anterior, pct. 101].
59. Sfera de aplicare a noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului despre care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi. Previzibilitatea unei legi nu se opune ca persoana în cauză să recurgă la sfaturile unor experţi pentru a evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele care ar putea să decurgă dintr-un act determinat [Achour împotriva Franţei (MC), nr. 67335/01, pct. 54, CEDO 2006‑IV].
60. Curtea reaminteşte că regulile cu privire la retroactivitate prevăzute de art. 7 din Convenţie nu se aplică decât dispoziţiilor care definesc infracţiunile şi pedepsele prevăzute pentru sancţionarea acestora; pe de altă parte, în alte cauze, Curtea a apreciat că este rezonabilă aplicarea de către instanţele naţionale a principiului tempus regit actum în ceea ce priveşte legile de procedură [a se vedea, cu privire la o nouă reglementare a termenului pentru declararea recursului, Mione împotriva Italiei (dec.), nr. 7856/02, 12 februarie 2004, şi Rasnik împotriva Italiei (dec.), nr. 45989/06, 10 iulie 2007; a se vedea, de asemenea, Martelli împotriva Italiei (dec.), nr. 20402/03, 12 aprilie 2007, cu privire la aplicarea unor noi prevederi în materia evaluării mijloacelor de probă, şi Coëme şi alţii împotriva Belgiei, nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, pct. 147-149, CEDO 2000‑VII, cu privire la aplicarea imediată pentru procedurile în curs a legilor care modifică normele privind prescripţia].
61. Reclamantul se plânge, în faţa Curţii, de modul în care curtea de apel a stabilit legea penală mai favorabilă situației sale. În special, denunţă lipsa de accesibilitate şi de previzibilitate a legii penale mai favorabile, având în vedere lipsa normelor tranzitorii şi jurisprudenţa divergentă a celor mai înalte instanţe interne.
62. Curtea observă că, în speţă, astfel cum a arătat curtea de apel, faptele imputate reclamantului erau incriminate de două legi penale succesive. Modificările aduse prin noile legi penale se refereau la durata pedepsei aplicate şi la termenul de prescripţie, însă nu priveau conţinutul infracţiunilor.
63. În continuare, Curtea constată că instanţa de apel a explicat pe larg reclamantului modul de stabilire şi de aplicare, în cazul acestuia, a legii penale mai favorabile. De altfel, a şi aplicat, în cauză, pentru definirea infracţiunii şi stabilirii pedepsei, noua lege penală care prevedea pedepse mai uşoare, în concordanţă cu ceea ce solicitase chiar reclamantul (supra, pct. 23).
64. În ceea ce priveşte dispoziţiile aplicabile în materia prescripţiei, Curtea reaminteşte că s-a pronunțat deja în sensul în care aplicarea imediată a unei legi care proroga termenele de prescripţie nu aducea atingere art. 7 din Convenţie, „întrucât nu se poate interpreta că această dispoziţie ar împiedica, prin efectul aplicării imediate a unei legi de procedură, o prelungire a termenelor de prescripţie din moment ce faptele imputate nu s-au prescris niciodatăˮ. Prin urmare, a stabilit că normele în materie de prescripţie sunt legi de procedură [Coëme şi alţii, citată anterior, pct. 149, şi Previti împotriva Italiei (dec.), nr. 1845/08, pct. 80, 12 februarie 2013]. Curtea observă că normele privind prescripţia nu definesc infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează, şi pot fi interpretate ca impunând o simplă condiţie prealabilă pentru examinarea cauzei.
65. Astfel, problema unei eventuale încălcări a art. 7 printr-o dispoziţie care ar avea ca efect reapariţia posibilităţii de a sancţiona fapte cu privire la care termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit nu este incidentă în speţă. Curtea reaminteşte că reclamantul, care nu putea ignora că faptele de care era acuzat putea angaja răspunderea sa penală, a fost condamnat pentru fapte pentru care dreptul de a declanșa acțiunea penală nu fusese niciodată stins prin prescripţie. Aceste fapte constituiau infracţiuni în momentul în care au fost săvârşite, iar pedepsele aplicate nu erau mai severe decât cele aplicabile în momentul săvârşirii faptelor. Reclamantul nu a suferit, ca urmare a schimbării jurisprudenţei, un prejudiciu mai mare decât cel la care era expus la momentul săvârşirii infracţiunii (Coëme şi alţii, citată anterior, pct. 150).
66. În ceea ce priveşte modalitatea în care trebuie să fie aplicate legile succesive privind prescripţia, Curtea admite că atingerea unui consens jurisprudenţial este un proces care poate dura şi existenţa unei divergenţe poate fi tolerată atât timp cât ordinea juridică internă are capacitatea de a o resorbi [mutatis mutandis, Maktouf şi Damjanovic împotriva Bosniei şi Herţegovinei (MC), nr. 2312/08 şi 34179/08, pct. 66, CEDO 2013 (extrase)]. În speță, cele mai înalte jurisdicţii naţionale, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea Constituţională, au soluţionat această divergenţă, aliniindu-şi poziţiile asupra problematicii aplicării celor două legi penale succesive. Astfel, prin decizia interpretativă obligatorie din 6 noiembrie 2014, Înalta Curte a stabilit că interpretarea art. 5 din noul Cod penal trebuie să fie realizată în sensul indicat de către Curtea Constituţională. Curtea a observat, de asemenea, că soluţia pronunţată în cauza de faţă este similară deciziei adoptate de către Curtea Constituţională, precum şi jurisprudenţei actuale a Înaltei Curți.
67. Prin urmare, nu au fost încălcate drepturile reclamantului prevăzute la art. 7 din Convenţie. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
Declară cererea inadmisibilă.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 15 octombrie 2015.
PREŞEDINTE, Grefier,
LUIS LÓPEZ GUERRA Stephen Phillips
Full & Egal Universal Law Academy