© Traducerea şi permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curţii.
© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Constitutional Court of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Constitutionnelle de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
Bouhamla v. Franța (dec.) - 31798/16
Decizia din 25.6.2019 [Secția a V-a]
Articolul 35
Articolul 35-1
Epuizarea căilor interne de atac
Remediu național efectiv
Efectivitatea unei acțiuni în despăgubire împotriva statului pentru a contesta neexecutarea unei hotărâri prin care s-a dispus alocarea urgentă a unei locuințe noi: inadmisibilă
În fapt – În baza legii privind dreptul executoriu la locuință („Legea Dalo”), reclamantul a beneficiat inițial de o decizie a comisiei de mediere de la Paris la 13 iunie 2014, care a fost transmisă prefectului, decizie prin care cazul său a fost recunoscut ca „un caz prioritar și că acestuia trebuia să i se aloce urgent o nouă locuință” pentru a locui împreună cu familia lui.
De vreme ce prefectul nu a executat decizia și nu i-a înaintat reclamantului o ofertă de alocare a unei locuințe noi în termenul legal de șase luni, reclamantul a sesizat tribunalul administrativ care, pe 3 martie 2015, a obligat prefectul să-i aloce reclamantului și familiei sale o nouă locuință, sub sancțiunea plății unei amenzi în fondul național de ajutor pentru locuințe (FNAVDL). Reclamantului și familiei sale le-a fost alocată o locuință nouă pe 31 ianuarie 2017.
În drept – Articolul 35 § 1 (epuizarea căilor interne de atac): acțiunea în despăgubire nu a constituit un remediu apt să redreseze direct situația de care se plângea reclamatul la data depunerii cererii sale, adică atunci când acesta aștepta de urgență o ofertă pentru alocarea unei locuințe noi.
Totuși, odată cu alocarea unei locuințe noi pentru reclamant și pentru familia sa pe 31 ianuarie 2017, hotărârea din 3 martie 2015 – a cărei neexecutare constituia obiectul plângerii reclamantului – a fost executată într-un final. Având în vedere că încălcarea continuă de care acesta se plângea a încetat pe 30 ianuarie 2017, unicul scop al remediului efectiv în circumstanțele acestui caz era obținerea recunoașterii și redresarea pretinsei încălcări – presupunând că încălcarea a fost stabilită – pentru perioada 3 martie 2015 și 31 ianuarie 2017.
Prejudiciul pentru care s-a plătit compensația rezulta din perturbarea vieții reclamantului ca urmare a continuării situației care a condus la decizia comisiei de mediere. Chiar înainte de depunerea acestei cereri și ale hotărârile Consiliului de Stat din 13 iulie și din 16 decembrie 2016, care precizau elementele care trebuiau avute în vedere la stabilirea sumei datorate în privința prejudiciului suferit, tribunalele inferioare au ținut cont, în general, de o serie de factori, inclusiv de perioada de timp în care situația locativă a reclamantului continua ca urmare a eșecului statului de a acționa, și de componența familiei.
Așadar, acțiunea în despăgubire pentru eșecul statului de a implementa Legea DALO, care le permitea reclamanților să obțină o constatare a eșecului pentru a executa hotărârea care obliga prefectul să le aloce o locuință nouă a constituit o eroare aptă să atragă răspunderea statului și plata de compensații ulterioare.
Sumele acordate pentru redresarea prejudiciului variau de la un tribunal la altul, în funcție de circumstanțele particulare ale cazului. Totuși, nu se putea susține că nivelul de compensație era nejustificat în mod sistemic, în comparație cu sumele acordate de Curte în cazurile similare.
În consecință, remediul în discuție oferea perspective rezonabile de succes. Prin urmare, reclamantul a avut la dispoziție, pe 31 ianuarie 2017, un remediu adecvat prin intermediul căruia să obțină despăgubiri pentru perioada de neexecutare a hotărârii care obliga prefectul să-i aloce o locuință. Mai mult, de vreme ce termenul de prescripție pentru acțiunea în despăgubire împotriva statului era de patru ani de la 1 ianuarie al anului următor adoptării actului care a provocat prejudiciul, reclamantul mai putea iniția procedurile.
În consecință, reclamantul trebuia să exercite remediul în discuție, în ciuda faptului că, dat fiind caracterul său pur compensatoriu, nu și-a dovedit efectivitatea până la punerea în executare a hotărârii din 3 martie 2015 (în acest caz, pe 31 ianuarie 2017, după depunerea cererii la Curte).
Concluzie: inadmisibilă (neepuizarea căilor interne de atac).
(Vezi, de asemenea, Tchokontio Happi v. Franța, 65829/12, 9 aprilie 2015, Nota informativă 184, și Tsonev v. Bulgaria (dec.), 9662/13, 30 mai 2017, Nota informativă 208)
Full & Egal Universal Law Academy