Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
Cererii nr. 19967/02
depusă de Biserica Sfântul Haralambie şi Alţii
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită la 30 noiembrie 2004, în cadrul unei camere compuse din:
SirNicolas Bratza, Preşedinte,
DlJ. Casadevall,
DlG. Bonello,
DlR. Maruste,
DlS. Pavlovschi,
DlL. Garlicki,
DlJ. Borrego Borrego, judecători,
şi dl M. O’Boyle, Grefier al Secţiunii,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 27 aprilie 2002,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Biserica Sfântul Haralambie (în continuare „biserica reclamantă”), este înregistrată în Republica Moldova. Cel de-al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea reclamanţi (dl Mihail Gondiu, dl Arcadie Bulban, dl Dumitru David, dl Dumitru Croitoru) sunt cetăţeni ai Republicii Moldova, născuţi în anii 1959, 1931, 1947 şi, respectiv, 1948 şi care locuiesc în Chişinău. Toţi reclamanţii au fost reprezentaţi la Curte de către dl A. Guzun, un avocat din Chişinău.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de reclamanţi, pot fi rezumate în felul următor.
Printr-o hotărâre din 1995, Guvernul a decis să restituie bisericii reclamante clădirea bisericii împreună cu trei imobile adiacente şi să repare biserica. Restituirea imobilelor şi lucrările de reconstrucţie urmau a fi efectuate în decurs de cinci ani de la data adoptării hotărârii. Totuşi, autorităţile şi-au îndeplinit obligaţiile asumate numai parţial: clădirea bisericii a fost restituită, dar nu şi reparată şi niciunul din imobilele adiacente nu a fost restituit.
În 2001, biserica reclamantă s-a adresat cu o cerere Serviciului de Stat pentru Problemele Cultelor, care, la rândul său, a solicitat Guvernului să se conformeze hotărârii sale. Din motiv că biserica reclamantă nu a obţinut niciun răspuns, aceasta a intentat o acţiune la Curtea de Apel. La 24 august 2001, instanţa a respins acţiunea pe motiv că biserica reclamantă nu a încercat să rezolve problema prin adresarea directă către Guvern. Biserica reclamantă a contestat această hotărâre la Curtea Supremă de Justiţie, invocând că nu a fost corespunzător citată pentru a se prezenta la şedinţa de judecată (drept urmare, ea nu a fost reprezentată în faţa Curţii de Apel) şi că aceasta din urmă nu a respectat termenul de trei zile pentru respingerea cererii sale, decizând totuşi asupra admisibilităţii, fără a-i da posibilitatea să-şi modifice cererea sau să prezinte documente sau argumente în favoarea sa. La 31 octombrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a organizat o şedinţă la care biserica reclamantă a fost prezentă şi a respins recursul acesteia.
Ulterior, biserica reclamantă s-a adresat direct Guvernului. Acesta a răspuns că executarea hotărârii sale din 1995 ţine de competenţa autorităţilor municipale.
Biserica reclamantă a depus o nouă cerere de chemare în judecată împotriva Guvernului la Curtea de Apel. La 17 iulie 2002, Curtea de Apel a decis că cererea nu ţine de competenţa sa, ci de competenţa primei instanţe: cererea referindu-se nu la hotărârea din 1995, dar, mai degrabă, la acţiunile şi inacţiunile autorităţilor care trebuiau să o execute. Biserica reclamantă nu a fost reprezentată la şedinţa de judecată, deoarece, după cum pretinde, nu a fost citată corespunzător. La 30 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul bisericii reclamante. Biserica reclamantă a fost reprezentată în faţa Curţii Supreme de Justiţie.
Biserica reclamantă nu a iniţiat alte proceduri.
B. Dreptul intern relevant
Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare la acel moment, sunt următoarele:
Articolul 28/2:
„Curtea de Apel:
1) judecă în primă instanţă plângerile împotriva actelor organelor administraţiei publice centrale şi ale persoanelor cu funcţii de răspundere ale acestora, săvârşite cu încălcarea legii sau cu depăşirea împuternicirilor şi care lezează drepturile cetăţenilor;
...”
Articolul 131: Primirea cererilor în judecată şi refuzul de a le primi în pricinile civile
„Judecătorul soluţionează chestiunea primirii cererilor de chemare în judecată în pricinile civile.
Judecătorul refuză primirea cererii:
...
2) dacă persoana interesată, care s-a adresat instanţei judecătoreşti, nu a respectat procedura de soluţionare prealabilă a cauzei pe cale extrajudiciară, procedură stabilită de lege pentru cauzele de categoria respectivă;
...
7) dacă instanţa dată nu este competentă să judece pricina;
...”
Articolul 313. Împuternicirile instanţei de recurs
„Instanţa de recurs are dreptul:
1) să respingă recursul şi să menţină hotărârea, încheierea sau decizia; sau
2) să admită recursul.
...”
Prevederile relevante ale Legii contenciosului administrativ, în vigoare la acel moment, sunt următoarele:
Articolul 3. Obiectul acţiunii în contenciosul administrativ
„...
(2) Obiect al acţiunii în contenciosul administrativ poate fi şi nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege.”
PRETENŢII
1. Reclamanţii pretind, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, încălcarea dreptului de acces la justiţie ca urmare a refuzului instanţelor de judecată de a examina cauza lor. De asemenea, ei invocă prin prisma acestui articol câteva iregularităţi de procedură (audierea cazului în absenţa bisericii reclamante, nerespectarea termenelor de examinare a cererii, precum şi neacordarea posibilităţii pentru biserica reclamantă de a corecta anumite neajunsuri din cererea sa sau de a prezenta materiale suplimentare).
2. De asemenea, ei se plâng, în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, de nerestituirea imobilelor adiacente şi de neefectuarea lucrărilor de reconstrucţie a bisericii.
3. În sfârşit, reclamanţii pretind, în temeiul articolului 13 al Convenţiei, că ei nu au beneficiat de un recurs efectiv, deoarece Curtea de Apel a refuzat să examineze cauza lor.
ÎN DREPT
1. Biserica reclamantă s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei de „refuzul” instanţelor de judecată de a examina fondul cauzei sale şi de unele iregularităţi de procedură. Articolul, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... de către o instanţă independentă şi imparţială ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil...”.
Curtea reaminteşte că articolul 6, de regulă, nu se aplică deciziilor provizorii cu privire la chestiuni de procedură ale instanţelor de judecată, mai ales dacă aceste hotărâri nu sunt „decisive” pentru drepturile şi obligaţiile reclamantului (a se vedea, a contrario, Markass Car Hire Ltd v. Cyprus (dec.), nr. 51591/99, 23 octombrie 2001 şi jurisprudenţa Comisiei citată în această decizie).
În această cauză, procedurile s-au referit în exclusivitate la chestiuni cu privire la admisibilitate. Concluzia Curţii de Apel, conform căreia aceasta nu era competentă să examineze cererea depusă de reclamant, nu l-a împiedicat pe reclamant să depună aceeaşi cerere unei judecătorii de sector ordinare, aşa după cum i s-a explicat de către Curtea de Apel şi Curtea Supremă de Justiţie. Aşa-zisul „refuz de a examina” reprezenta, prin urmare, o decizie provizorie cu caracter procedural cu privire la competenţă, care nu a constituit un obstacol pentru biserica reclamantă de a invoca ulterior pretenţia în faţa instanţei de judecată competentă.
Din cele menţionate rezultă că articolul 6 § 1 al Convenţiei nu este aplicabil acestei proceduri. Prin urmare, pretenţia bisericii reclamante în baza acestei prevederi este astfel incompatibilă ratione materiae în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi urmează a fi declarată inadmisibilă în conformitate cu articolul 35 § 4 al Convenţiei.
2. Biserica reclamantă, de asemenea, pretinde că drepturile sale garantate de articolul 1 al Protocolului nr. 1 au fost încălcate, deoarece aceasta a fost împiedicată să dovedească drepturile sale asupra celor trei imobile adiacente bisericii, precum şi dreptul său de a obţine repararea bisericii. Articolul 1 al Protocolului nr. 1, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”
Aşa cum este notat în p. 1 de mai sus şi aşa cum au recomandat Curtea de Apel şi Curtea Supremă de Justiţie, biserica reclamantă putea, dar nu a iniţiat proceduri într-o judecătorie de sector ordinară în privinţa nerestituirii imobilelor adiacente bisericii şi nereparării bisericii. Prin urmare, rezultă că această pretenţie urmează a fi respinsă din motivul neepuizării căilor de recurs interne, aşa precum prevede articolul 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei.
3. Biserica reclamantă se mai plânge în temeiul articolului 13 al Convenţiei combinat cu articolul 6 al Convenţiei, declarând că nu a avut la dispoziţie recursuri naţionale efective cu privire la refuzul instanţelor de judecată naţionale de a examina cauza sa. Articolul 13 prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încalcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
Curtea reaminteşte că articolul 13 nu cere existenţa unui recurs în dreptul naţional pentru toate pretenţiile cu privire la o violare a Convenţiei. El se aplică doar dacă se poate spune că persoana are o pretenţie „serioasă şi legitimă” cu privire la violarea Convenţiei (a se vedea, Boyle and Rice v. United Kingdom, hotărâre din 27 aprilie 1988, Seria A nr. 131, p. 23, § 52).
Curtea a constatat că pretenţia reclamantului în temeiul articolului 6 al Convenţiei este inadmisibilă. În consecinţă, reclamantul nu a avut pretenţie „serioasă şi legitimă” cu privire la pretinsa violare a acestui articol şi reclamantul nu poate deduce din articolul 13 al Convenţiei dreptul la un recurs efectiv în ceea ce priveşte pretinsa încălcare. Prin urmare, această parte a cererii trebuie, de asemenea, declarată inadmisibilă în conformitate cu articolul 35 § 4 al Convenţiei.
4. Cel de-al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea reclamant invocă aceleaşi violări ale articolului 6 § 1 al Convenţiei, articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie şi articolului 13 combinat cu articolul 6 § 1 al Convenţiei. Chiar dacă aceşti reclamanţi pot fi consideraţi că ar avea pretenţii sau interese cu privire la imobilele adiacente sau reparaţia bisericii, diferite de cele ale bisericii reclamante, ei nu au încercat să soluţioneze această chestiune cu Guvernul şi nici nu au înaintat ulterior vreo pretenţie la o judecătorie de sector ordinară. Prin urmare, toate pretenţiile acestor reclamanţi urmează a fi respinse pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în conformitate cu articolul 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Michael O’BoyleNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy