Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A TREIA
CAUZA BISIR ŞI TULUS c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 42973/05)
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
17 mai 2011
DEFINITIVĂ
la 17 august 2011
potrivit articolului 44 § 2 (b) din Convenţie.
În cauza Bişir şi Tuluş c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Mihai Poalelungi,
Kristina Pardalos, judecători,
şi Marialena Tsirli, Grefier adjunct al Secţiei,
Deliberînd la 12 aprilie 2011, în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărîre, care a fost adoptată la aceiaşi dată:
PROCEDURA
1. Cauza a fost iniţiată printr-o cerere (nr. 42973/05) contra Republicii Moldova, depusă la 28 noiembrie 2005, adresată Curţii în conformitate cu Articolul 34 din Convenţia privind Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale („Convenţie”) de către patru cetăţeni ai Republicii Moldova, Dl Ivan Bişir, Dl Ivan Tuluş, Dna Svetlana Bişir şi Dna Elena Tuluş (“reclamanţii”).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către Dl V. Oltu şi Dna D.I. Străisteanu, avocaţi din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova (“Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, Dl V. Grosu.
3. Reclamanţii au pretins, în special, încălcarea Articolelor 3, 5, 8 şi 13 din Convenţie.
4. La 1 februarie 2010 Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. La aceiaşi dată Guvernul Bulgariei a fost informat despre dreptul de a interveni în cadrul procedurilor în conformitate cu Articolul 36 § 1 din Convenţie şi Regula 44 § 1(b), dar acesta nu şi-a manifestat intenţia de a face uz de acest drept. S-a decis examinarea în fond a cererii odată cu admisibilitatea acesteia (Articolul 29 § 3).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamanţii sunt două cupluri, căsătoriţi, şi s-au născut în 1968, 1966, 1970 şi 1969 respectiv şi locuiesc în Chişinău.
6. La 3 iunie 2005 toţi reclamanţii se aflau la o nuntă. La 21:30 nunta a fost întreruptă de către un grup de colaboratori ai poliţiei, mascaţi, care au reţinut pe primul şi al doilea reclamant. Reclamanţii au fost anunţaţi mai tîrziu că au fost reţinuţi fiind bănuiţi de falsificarea unui contract şi sustragerea unei sume mari de la o terţă companie.
7. Mai tîrziu, în aceeaşi seară, aproximativ între orele 24:00 şi 3:00, un grup de colaboratori ai poliţiei, mascaţi, au efectuat o percheziţie la domiciliul reclamanţilor. La date nespecificate, al treilea şi al patrulea reclamant au contestat legalitatea percheziţiei susţinînd că aceasta a fost efectuată cu încălcarea legii. Ei s-au plîns că percheziţiile au fost efectuate în timpul nopţii şi colaboratorii poliţiei nu aveau o autorizaţie în care să fie indicate obiectele care urmau a fi ridicate. Cererea a fost, în cele din urmă, respinsă de Curtea Supremă de Justiţie la 11 octombrie 2005.
8. În zilele următoare a arestării reclamanţilor, procuratura a publicat un comunicat de presă în care se indica că primul şi al doilea reclamant erau membri ai unui grup criminal organizat.
9. La 6 iunie 2005 judecătorul de instrucţie din cadrul Judecătoriei Rîşcani a emis un mandat de arestare a primului şi celui de-al doilea reclamant pentru un termen de treizeci de zile. Motivele invocate de către judecător au fost că reclamanţii erau bănuiţi de comiterea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mare de doi ani şi puteau să se ascundă de organul de urmărire penală sau să împiedice urmărirea penală.
10. Avocaţii reclamanţilor au declarat recurs argumentînd, printre altele, că nu a existat o bănuială rezonabilă că primul şi al doilea reclamant ar fi comis o infracţiune. În orice caz, nu existau temeiuri de a crede că reclamanţii, care au familii şi copii, s-ar fi ascuns sau ar fi împiedicat urmărirea penală.
11. Recursurile au fost respinse de Curtea de Apel şi detenţia primilor doi reclamanţi a fost prelungită de mai multe ori, în baza aceloraşi temeiuri, pînă la 11 noiembrie 2005. Toate cererile habeas corpus depuse de către reclamanţi au fost respinse pînă la acea dată.
12. Între timp, primul şi al doilea reclamant au fost deţinuţi în izolatorul de detenţie preventivă al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei („CCCEC”). Primul reclamant a fost transportat de cîteva ori la spitalul penitenciar în rezultatul declarării grevei foamei şi a unor probleme de sănătate. El a fost, de asemenea, examinat de mai multe ori de medici independenţi. La 12 octombrie 2005 primul reclamant a fost examinat de un medic la alegerea sa care a ajuns la concluzia că acesta ar trebui să fie programat pentru o intervenţie chirurgicală repetată la spate. Al doilea reclamant a fost deţinut în detenţie solitară pentru o perioadă de cincizeci şi trei de zile, într-o încăpere slab iluminată, care avea doar o fereastră mică. Potrivit acestuia, în rezultatul detenţiei în această celulă, vederea i-a scăzut cu cel puţin zece procente.
13. La un moment dat, în iulie 2005 ambii reclamanţi au solicitat să fie transferaţi temporar la un alt penitenciar. Cererea lor a fost satisfăcută la 5 august 2005. La 26 septembrie 2005 reclamanţii au solicitat să le fie instalată televiziune prin cablu în celule. Această cerere nu a fost satisfăcută din motiv că, între timp, reclamanţii au fost transferaţi la un alt penitenciar. Reclamanţii au solicitat permisiunea să primească numeroase vizite din partea familiei şi a avocaţilor, care se pare că au fost acordate.
14. La 6 septembrie 2005 în timp ce primul reclamant era deţinut în spitalul penitenciar, cîteva colaboratori ai poliţiei au efectuat o percheziţie a celulei sale. Cînd primul reclamant a întrebat care a fost motivul efectuării percheziţiei, el ar fi fost lovit în abdomen apoi în spate, unde avusese recent o intervenţie chirurgicală, şi şi-a pierdut cunoştinţa. El a fost apoi tîrît afară din celula sa şi lăsat să stea culcat în coridor. După ce şi-a revenit şi a încercat să se ridice, a fost lovit din nou cu pumnii şi picioarele şi şi-a pierdut cunoştinţa încă de două ori. Versiunea primului reclamant privind evenimentele petrecute a fost confirmată de co-deţinutul său de celulă, care a făcut o declaraţie scrisă avocatului reclamantului în acest sens. Guvernul a contestat alegaţiile cu privire la maltratarea primului reclamant de către poliţie şi a susţinut că leziunile, fie că au fost provocate de însuşi reclamant sau au survenit în rezultatul căderii acestuia.
15. La 7 septembrie 2005 primul reclamant a depus o plîngere la procuratură invocînd că a fost supus relelor tratamente.
16. În două rapoarte medicale din 7 şi 29 septembrie 2005 era indicat că primul reclamant avea multiple echimoze şi excoriații pe frunte, piept, abdomen, braţe şi spate. Raportul medical a concluzionat că leziunile au fost cauzate în rezultatul loviturilor cu un obiect mic, contondent, posibil ca urmare a maltratărilor din 6 septembrie 2005.
17. La 14 octombrie 2005 procuratura a respins plîngerea reclamantului cu privire la pretinse rele tratamente. Reclamantul a contestat această soluţie la Judecătoria Rîşcani, care, la 23 decembrie 2005, a admis recursul şi a dispus reexaminarea cazului de către procuratură. Instanţa a constatat, printre altele, că procuratura a omis să audieze co-deţinutul de celulă al primului reclamant şi alte persoane prezente la percheziţia din 6 septembrie 2005.
18. La 9 februarie 2006 procuratura a solicitat Centrului de medicină legală să determine dacă leziunile de pe corpul primului reclamant după incidentul din 6 septembrie 2005 ar fi putut fi cauzate în rezultatul căderii şi dacă leziunile de pe mîini ar fi putut fi cauzate de cătuşe. La aceeaşi dată, Centrul de medicină legală a răspuns că era posibil ca leziunile de pe spate, fruntea şi mîinile primului reclamant să fi fost cauzate prin cădere proprie. Unele leziuni ale încheieturilor au fost cauzate de cătuşe, în timp ce altele, precum şi echimozele de pe abdomen ar fi putut fi auto-provocate, deoarece zona era accesibilă pentru mîinile reclamantului.
19. La 10 februarie 2006 procuratura a respins repetat plîngerea primului reclamant de rele tratamente după ce au fost interogaţi colaboratorii de poliţie care au participat la percheziţia din 6 septembrie 2005. Toţi poliţiştii au declarat că primul reclamant şi-a pierdut cunoştinţa după începerea percheziţiei şi în rezultatul căderii. Întemeindu-se pe raportul de expertiză din 9 februarie 2006 procuratura a concluzionat că leziunile de pe spate şi fruntea reclamantului şi excoriațiile de pe una din mîini au fost cauzate în rezultatul căderii. Procuratura a constatat în continuare că excoriațiile de pe coatele reclamantului şi echimozele de pe abdomen au fost autoprovocate, în timp ce excoriațiile de la încheieturi au fost cauzate de cătuşe.
20. La 24 octombrie 2006 procuratura a decis să înceteze urmărirea penală în privinţa primului şi celui de-al doilea reclamant pentru lipsa de probe care ar demonstra vinovăţia lor.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
21. Prevederile relevante ale Legii nr. 1545 (în vigoarea la momentul respectiv) privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti sunt următoarele:
Articolul 1
(1) În conformitate cu prevederile prezentei legi, este reparabil prejudiciul moral şi material, denumit în continuare prejudiciu, cauzat persoanei fizice sau juridice în urma:
a) reţinerii ilegale, aplicării ilegale a măsurii represive de ţinere sub arest, tragerii ilegale la răspundere penală, condamnării ilegale;
b) efectuării ilegale, în cazul anchetării ori judecării cauzei penale, a percheziţiei, ridicării, punerii ilegale sub sechestru a averii, eliberării ilegale din lucru (funcţie), precum şi a altor acţiuni de procedură care limitează drepturile persoanelor fizice sau juridice;
c) supunerii ilegale la arest administrativ ori la muncă corecţională, confiscării ilegale a averii, aplicării ilegale a amenzii;
d) efectuării măsurilor operative de investigaţii cu încălcarea prevederilor legislaţiei;
e) ridicării ilegale a documentelor contabile, a altor documente, a banilor, ştampilelor, precum şi blocării conturilor bancare.
(2) Prejudiciul cauzat se repară integral, indiferent de culpa persoanelor cu funcţii de răspundere din organele de cercetare penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii şi din instanţele judecătoreşti.
Articolul 4
Dreptul la repararea prejudiciului, în mărimea şi modul stabilite de prezenta lege, apare în cazul:
a) pronunţării sentinţei de achitare;
b) clasării dosarului penal, date fiind absenţa faptului infracţiunii, a elementelor infracţiunii în acţiunile săvîrşite sau a probelor doveditoare că persoana fizică a participat la comiterea unei infracţiuni;
c) adoptării de către instanţa judecătorească a hotărîrii cu privire la anularea arestului administrativ sau a muncii corecţionale în legătură cu reabilitarea persoanei fizice;
d) adoptării de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a hotărîrii cu privire la repararea prejudiciului sau a realizării acordului amiabil dintre persoana vătămată şi reprezentantul Guvernului Republicii Moldova în Comisia Europeană pentru Drepturile Omului şi în Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Acordul menţionat se aprobă de către Guvernul Republicii Moldova;...
22. Articolul 128 al Codului de Procedură Penală prevede că este interzis de a face percheziţii în timpul nopţii cu excepţia cazurilor de delict flagrant.
ÎN DREPT
23. Primul şi al doilea reclamant s-au plîns în temeiul Articolului 3 al Convenţiei că condiţiile de detenţie au constituit tratamente inumane şi degradante şi că autorităţile nu le-au furnizat asistenţă medicală corespunzătoare în timpul detenţiei. Primul reclamant s-a plîns, de asemenea, că a fost maltratat în timpul detenţiei şi de omisiunea autorităţilor de a investiga în modul corespunzător plîngerea sa în această privinţă. Articolul 3 din Convenţie prevede următoarele:
“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
24. Primul şi al doilea reclamant s-au plîns în continuare că arestarea lor preventivă nu s-a bazat pe motive „relevante şi suficiente” şi că procuratura le-a refuzat accesul la materialele dosarului. Partea relevantă a Articolului 5 § 3 prevede:
“Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. (c) din prezentul articol, ... are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
25. Primul şi al doilea reclamant s-au plîns într-o scrisoare din 10 aprilie 2006 în temeiul articolului 6 § 2 al Convenţiei că le-a fost încălcat dreptul de a fi prezumaţi nevinovaţi. Articolul 6 § 2 prevede următoarele:
“2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată pînă ce vinovăţia va fi legal stabilită.”
26. Aceiaşi reclamanţi s-au plîns, în continuare, în temeiul Articolului 8 al Convenţiei că colaboratorii poliţiei au efectuat percheziţii ilegale în apartamentele lor. În aceeaşi scrisoare din 10 aprilie 2006 ei s-au plîns, de asemenea, că nu au avut dreptul să primească vizite din partea familiilor lor pe perioada detenţiei. Articolul 8 prevede următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
27. În cele din urmă, reclamanţii au susţinut că nu au avut recursuri efective prin intermediul cărora să se plîngă de pretinsele violări ale Articolelor 3, 5 şi 8, încălcîndu-se astfel Articolul 13 din Convenţie care prevede:
“Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale ... ”
I. ADMISIBILITATEA CAUZEI
A. Plîngerea în temeiul Articolului 3 privind asistenţa medicală necorespunzătoare şi condiţii neadecvate de detenţie
28. Primul şi al doilea reclamant s-au plîns că nu au primit asistenţă medicală corespunzătoare în timpul detenţiei. Ei s-au plîns, de asemenea, de condiţiile neadecvate de detenţie; cu toate acestea, numai al doilea reclamant şi-a probat plîngerea afirmînd că a fost deţinut pentru o perioadă de cincizeci şi trei de zile în detenţie solitară într-o încăpere care era slab iluminată şi, în rezultat, vederea i s-a diminuat cu cel puţin zece procente.
29. În răspuns la această plîngere Guvernul a afirmat că reclamanţii nu au epuizat căile de atac interne disponibile şi a prezentat copii ale diferitor cereri scrise de mînă ale primilor doi reclamanţi şi ale avocatului lor, adresate administraţiei penitenciarului (a se vedea paragraful 13 de mai sus), autenticitatea cărora nu a fost contestată de reclamanţi.
30. Curtea menţionează că deşi prezumînd că reclamanţii ar fi epuizat remediile interne, plîngerile sunt nefondate. Primul reclamant a fost examinat de către un medic la propria alegere şi a primit tratament în spitalul penitenciar. Concluzia unui medic independent din 12 octombrie 2005 că reclamantul avea nevoie de o intervenţie chirurgicală repetată la spate, nu a fost urmată, deoarece reclamantul a fost eliberat la scurt timp după aceasta. În orice caz, din concluzia medicului nu rezultă că starea de sănătate a primului reclamant a necesitat o intervenţie chirurgicală de urgenţă. Primul reclamant a omis să prezinte probe întru susţinerea afirmaţiei sale că avea nevoie de orice alt tratament medical de urgenţă care nu i-a fost acordat (I.D. c. Moldovei, nr. 47203/06, § 37, 30 noiembrie 2010). În ceea ce priveşte cel de-al doilea reclamant, Curtea constată că acesta nu şi-a probat în nici un fel plîngerea privind asistenţa medicală necorespunzătoare şi nu este clar din susţinerile sale, sau din documentele prezentate, dacă acesta a avut nevoie de oricare asistenţă medicală.
31. În ceea ce priveşte calitatea condiţiilor de detenţie, Curtea menţionează că în pofida faptului că a fost reprezentat în faţa Curţii de doi avocaţi, primul reclamant nu şi-a probat în nici un fel plîngerea sa privind condiţiile neadecvate de detenţie. Al doilea reclamant nu a prezentat probe pentru a demonstra că el sau avocatul său au depus careva cereri sau plîngeri la administraţia penitenciarului privind detenţia solitară sau iluminarea slabă a celulei sale. Avînd în vedere faptul că el a adresat numeroase cereri administraţiei penitenciarului, inclusiv de a i se instala televiziune prin cablu în celulă (a se vedea paragrafele 13 şi 29 de mai sus), Curtea nu este convinsă că el a fost cu adevărat nemulţumit de condiţiile de detenţie la momentul respectiv, şi anume, de detenţia solitară şi iluminarea celulei sale.
32. Prin urmare, Curtea decide că plîngerea sa în temeiul Articolului 3 al Convenţiei este vădit nefondată şi este prin urmare inadmisibilă în sensul Articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
B. Plîngerile în temeiul Articolelor 5 şi 8 ale Convenţiei înaintate de primul şi al doilea reclamant
33. Primul şi al doilea reclamant s-au plîns că detenţia lor nu a fost bazată pe motive suficiente şi relevante şi că procuratura le-a interzis accesul la materialele dosarului referitor la proceduri în temeiul Articolului 5. Ei s-au plîns, de asemenea, în temeiul Articolului 8 al Convenţiei de percheziţia ilegală efectuată în casele lor.
34. Guvernul s-a opus, susţinînd că primul şi al doilea reclamant au omis să informeze Curtea despre faptul că urmărirea penală împotriva lor a fost încetată şi a pretins, de asemenea, că aceştia nu au epuizat căile de atac interne, care au devenit disponibile după încetarea urmăririi penale împotriva lor. În special, aceştia aveau dreptul să iniţieze proceduri în conformitate cu Legea nr. 1545 şi să pretindă despăgubiri pentru pretinsele violări.
35. Primul şi al doilea reclamant nu au căzut de acord şi au susţinut că Legea nr. 1545 nu constituie un remediu eficient deoarece instanţele naţionale s-au expus deja asupra fondului plîngerilor lor în temeiul Articolelor 5 şi 8 în timpul examinării cererilor lor habeas corpus. Ei au pretins, de asemenea, că în cauzele Sarban c. Moldovei (nr. 3456/05, 4 octombrie 2005) şi Ostrovar c. Moldovei (nr. 35207/03, 13 septembrie 2005) Curtea a constatat că remediul instituit de Legea nr. 1545 este unul ineficient.
36. Curtea observă că în cauza Topa c. Moldovei ((dec.), nr. 25451/08, 14 septembrie 2010) în ceea ce priveşte o plîngere în temeiul Articolului 5 § 3 din Convenţie, aceasta a constatat că Legea nr. 1545 a oferit o cale de atac eficientă pe care reclamantul a omis să o epuizeze după ce a fost achitat şi, prin urmare, a declarat cererea inadmisibilă. Eficienţa remediului în temeiul Legii nr. 1545 a confirmată în cauza Mătăsaru şi Saviţchi c. Moldovei (nr. 38281/08, § 75, 2 noiembrie 2010), unde Curtea a respins plîngerile reclamantului în temeiul Articolului 5 pentru omisiunea de a iniţia proceduri civile în temeiul acestei legi. În ceea ce priveşte cauzele Ostrovar şi Sarban, urmează a fi făcută o distincţie între acestea şi prezenta cauză, deoarece reclamanţii în primele două speţe nu au fost achitaţi şi, prin urmare, nu aveau dreptul să iniţieze proceduri în temeiul Legii nr. 1545.
37. În speţă de faţă, Curtea nu găseşte motive întemeiate să se îndepărteze de la constatările sale recente în cauzele Topa şi Mătăsaru şi Saviţchi. Mai mult decît atît, Curtea menţionează că în conformitate cu Legea nr. 1545 primul şi al doilea reclamant aveau dreptul să pretindă despăgubiri şi pentru pretinsele percheziţii ilegale ale caselor lor. Întrucît primul şi al doilea reclamant au omis să facă acest lucru, plîngerile lor în temeiul Articolelor 5 § 3 şi 8 urmează a fi respinse pentru neepuizarea căilor de atac interne în conformitate cu Articolul 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
C. Plîngerile în temeiul Articolelor 6 § 2 şi 8 din Convenţie cu privire la interzicerea vizitelor din partea familiei
38. Primul şi al doilea reclamant s-au plîns că procuratura le-a încălcat dreptul de a fi prezumaţi nevinovaţi, imediat după reţinerea lor din 3 iunie 2005. În special, ei au susţinut că imediat după reţinerea lor, procuratura a emis un comunicat de presă în care reclamanţii au fost prezentaţi ca fiind membri ai unui grup criminal organizat. De asemenea, reclamanţii s-au plîns că în prima perioadă a detenţiei lor, pînă la 21 iulie 2005, li s-a refuzat dreptul de a avea vizite din partea familiilor lor.
39. Curtea aminteşte că scopul termenului de şase luni în conformitate cu Articolul 35 este de a promova securitatea raporturilor juridice, astfel asigurînd ca toate cauzele care ridică probleme în baza Convenţiei să fie examinate într-un termen rezonabil şi deciziile anterioare să nu fie susceptibile de a fi atacate în continuu. În mod normal, termenul de şase luni curge din momentul adoptării deciziei definitive în procesul de epuizare a căilor interne de recurs. Cu toate acestea, atunci cînd este clar de la bun început că reclamantul nu dispune de o cale de atac eficientă, acest termen curge de la data la care s-au produs acţiunile sau măsurile invocate (a se vedea D.P. şi J.C. c. Marii Britanii (dec.), nr. 38719/97, 26 iunie 2001).
40. Revenind la situaţia de fapt din speţă, Curtea observă că reclamanţii au formulat aceste pretenţii pentru prima dată în scrisoarea lor din 10 aprilie 2006 (a se vedea paragraful 26 de mai sus). Nu există nimic care ar sugera că reclamanţii au fost împiedicaţi în vreun fel sau altul de către autorităţi să depună plîngeri înaintea acelei zile. Prin urmare, plîngerile au fost depuse după expirarea termenului de şase luni după ce pretinsa încălcare a avut loc şi urmează a fi declarate inadmisibile, în temeiul Articolului 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
D. Plîngerea în temeiul Articolului 13
41. Reclamanţii s-au plîns în temeiul Articolului 13 în conexiune cu Articolele 5 şi 8 că în Republica Moldova nu există căi de atac eficiente pentru a contesta lipsa de motive pentru detenţia primului şi celui de-al doilea reclamant, precum şi ilegalitatea percheziţiei efectuate la domiciliile reclamanţilor. Curtea observă că, în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova, reclamanţii erau în drept să depună cereri habeas corpus (a se vedea paragrafele 10 şi 11 de mai sus) şi să conteste legalitatea percheziţiei în faţa instanţelor judecătoreşti (a se vedea paragraful 7 de mai sus), ceea ce dînşii au şi făcut. Faptul că reclamanţii nu au avut cîştig de cauză în cadrul procedurilor iniţiate nu denotă în mod automat că remediul ar fi unul ineficient în sensul Articolului 13 din Convenţie (a se vedea Straisteanu şi Alţii c. Moldovei, nr. 4834/06, § 69, 7 aprilie 2009). Astfel, Curtea concluzionează că, acest capăt de plîngere este vădit nefundat şi, prin urmare, inadmisibil în sensul Articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
E. Restul capetelor de cerere
42. Guvernul a pretins că reclamanţii nu au epuizat calea de atac prevăzută de Legea nr. 1545 şi că, prin urmare, ei nu aveau statut de victimă. Curtea consideră că aceasta este mai degrabă o problemă ce ţine de neepuizarea căilor de atac decît una ce se referă la statutul de victimă şi menţionează că Legea nr. 1545 nu prevede nici un temei de a înainta o acţiune pentru victimele maltratării sau torturii. De asemenea, în conformitate cu prevederile acestei legi, nici cel de-al treilea şi al patrulea reclamant nu se puteau plînge de pretinsa încălcare a dreptului lor la respectarea domiciliului. Prin urmare, obiecţia Guvernului urmează a fi respinsă.
43. Curtea consideră că restul capetelor de cerere formulate în temeiul Articolului 3 al Convenţiei (cu privire la maltratarea primului reclamant), Articolului 8 al Convenţiei (cu privire la percheziţia efectuată la domiciliile celui de-al treilea şi al patrulea reclamant) şi Articolului 13 în conexiune cu Articolul 3 al Convenţiei (cu privire la lipsa unor căi efective de atac în privinţa maltratării primului reclamant) ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase încît determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că niciun alt temei pentru declararea lor ca inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea le declară admisibile. În conformitate cu decizia sa de aplicare a Articolului 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor cereri.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
A. Argumentele părţilor
44. Primul reclamant a pretins că a fost maltratat de către colaboratorii de poliţie în timpul percheziţiei celulei sale din 6 septembrie 2005. De asemenea, reclamantul a afirmat că procuratura nu a investigat în mod corespunzător plîngerea lui.
45. Guvernul a susţinut că primul reclamant nu a fost maltratat în timpul detenţiei sale. Acest fapt a fost dovedit de declaraţiile colaboratorilor de poliţie care au efectuat percheziţia şi care au negat orice acuzaţie cu privire la maltratare. Potrivit Guvernului, autorităţile au efectuat o investigaţie efectivă a plîngerii reclamantului cu privire la rele tratamente şi au stabilit că o parte din leziunile reclamantului au fost cauzate de căderea lui, o altă parte din leziuni au fost auto-provocate în timp ce restul au fost cauzate în rezultatul folosirii cătuşelor.
B. Aprecierea Curţii
1 Principii generale
46. După cum a susţinut Curtea cu mai multe ocazii, Articolul 3 din Convenţie consacră una dintre cele mai fundamentale valori ale societăţii democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, cum ar fi lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice categoric tortura, tratamente ori pedepse inumane sau degradante. Spre deosebire de cea mai mare parte a clauzelor fundamentale ale Convenţiei şi a Protocoalelor . 1 şi 4, Articolul 3 din Convenţie nu conţine nici o prevedere cu privire la excepţii şi nici o derogare de la acesta normă nu este permisă în conformitate cu articolul 15 § 2, chiar şi în cazul unei urgenţe de interes public sub existenţa unui pericol pentru viaţa naţiunii (vezi Selmouni v. Franţa [GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999-V, şi Assenov and others v. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 93 Culegere de Hotărâri şi Decizii 1998-VIII).
47. În cazul în care o persoană a suferit leziuni corporale în timpul detenţiei sau sub controlul poliţiei, oricare vătămare corporală va duce la apariţia unei prezumţii puternice că persoana a fost maltratată (a se vedea Bursuc v. România, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Este sarcina statului să ofere o explicaţie plauzibilă cum au fost cauzate leziunile, în lipsa căreia se pune o problemă în sensul Articolului 3 din Convenţie (Selmouni v. Franţa, citată anterior, § 87).
48. În aprecierea probelor, Curtea, de obicei, aplică standardul probaţiunii "dincolo de orice dubiu rezonabil" (a se vedea Irlanda v. Regatul Unit al Marii Britanii, 18 ianuarie 1978, § 161, Seria A, nr. 25). Cu toate acestea, o astfel de probă derivă din coexistenţa suficient de perseverentă, clară şi concordantă a raţionamentelor sau din prezumţii de fapt similare care nu pot fi puse la îndoială. Cînd evenimentele în litigiu se află în întregime, sau în mare parte, în cunoştinţă exclusivă de cauză a autorităţilor, cum este şi cazul persoanelor care se află în custodie sub controlul acestor autorităţi, se nasc prezumţii puternice în ce priveşte leziunile apărute în timpul detenţiei. Fără îndoială, sarcina probării urmează să cadă pe seama autorităţilor în sensul de a oferi o explicaţie convingătoare şi satisfăcătoare (a se vedea Salman v. Turcia [GC], nr. 21986/93, § 100, ECHR 2000-VII).
49. Curtea reaminteşte, atunci cînd o persoană face o declaraţie credibilă precum că, aflîndu-se în custodia poliţiei sau altor agenţi similari ai statului, a suferit un tratament cu încălcarea Articolului 3, norma respectivă, luată în conexiune cu obligaţia generală a statelor conform Articolului 1 din Convenţie de a garanta “oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite...” în Convenţie, implică necesitatea unei investigaţii oficiale eficiente. Cum este în cazul investigaţiei desfăşurate în sensul Articolului 2, o astfel de anchetă trebuie să fie capabilă să conducă la identificarea şi pedepsirea celor vinovaţi. În caz contrar, interdicţia legală şi principală a torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane şi degradante, necătînd la importanţa sa fundamentală, ar fi ineficientă în practică şi, în unele cazuri, ar exista posibilitatea pentru agenţii statului să încalce drepturile persoanelor aflate sub controlul lor, cu o responsabilitate potenţială (a se vedea, printre alte imperative, Labita v. Italia [MC], nr. 26772/95, § 131, ECHR 2000-IV).
50. Investigaţia alegaţilor temeinice cu privire la maltratare urmează a fi minuţioasă. Acesta înseamnă că autorităţile, mereu, urmează să întreprindă măsuri pentru a constata ce s-a întîmplat în fapt şi nu ar trebui să se bazeze pe concluzii pripite şi nefondate în adoptarea deciziilor sale în vederea încetării investigaţiilor (a se vedea Assenov and others, citată anterior, § 103). Autorităţile trebuie să efectueze toate măsurile rezonabile şi disponibile pentru a obţine dovezi cu privire la evenimente, inclusiv, inter alia, declaraţiile martorilor oculari şi constatări medico-legale (a se vedea Tanrıkulu v. Turcia [GC], nr. 23763/94, § 104, ECHR 1999-IV, şi Gül v. Turcia, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice deficienţă a investigaţiei care subminează capacitatea de a stabili sursa leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile, riscă să nu corespundă acestui standard.
2. Aplicarea principiilor menţionate mai sus în această cauză
51. Revenind la circumstanţele prezentei cauze, Curtea notează că primul reclamant a suferit numeroase leziuni corporale la 6 septembrie 2005, în timp ce se afla în detenţie. Potrivit rapoartelor medicale în posesia cărora se află Curtea, primul reclamant avea multiple echimoze şi excoriații pe frunte, piept, abdomen, mîini şi spate.
52. În opinia Guvernului, unele leziuni au fost o automutilare, în timp ce altele au fost cauzate în rezultatul căderii. Această opinie se bazează pe raportul expertizei medico-legală din 9 februarie 2006, care nu a stabilit originea leziunilor primului reclamant, ci mai degrabă a speculat că unele din ele teoretic puteau fi auto-provocate şi celelalte teoretic puteau fi cauzate în rezultatul căderii (a se vedea paragraful 18 de mai sus). În plus, poziţia Guvernului se bazează de asemenea pe descrierea evenimentelor oferită de colaboratorii poliţiei aflaţi sub suspiciune.
53. Curtea menţionează, în primul rînd, că natura leziunilor de pe corpul primului reclamant corespunde cu relatarea evenimentelor făcută de către el şi de către co-deţinutul său de celulă. Cu toate acestea, reclamantul şi co-deţinutul său de celulă, care a fost de asemenea prezent în timpul percheziţiei, nu au fost audiaţi în cadrul investigaţiei. Dimpotrivă, investigatorii s-au bazat în întregime pe declaraţiile colaboratorilor de poliţie acuzaţi de rele tratamente, acceptîndu-le necondiţionat.
54. Mai mult, Curtea nu este convinsă de argumentele invocate de către Guvern şi consideră că acesta nu a oferit o explicaţie plauzibilă cu privire la modul în care au fost cauzate leziunile primului reclamant. O simplă posibilitate teoretică că leziunile primului reclamant au fost o automutilare sau că el le-a obţinut în rezultatul căderii nu este suficientă pentru a răsturna prezumţia puternică împotriva Guvernului în absenţa unor probe contrare.
55. În lumina celor menţionate mai sus şi în baza tuturor materialelor aflate în posesia sa, Curtea consideră că Guvernul nu a adus o explicaţie plauzibilă a leziunilor primului reclamant şi constată că acestea au fost rezultatul unui tratament inuman şi degradant aplicat în timpul aflării acestuia în custodia poliţiei. Prin urmare, a avut loc o violare a Articolului 3 al Convenţiei.
56. Avînd în vedere deficienţele identificate în cadrul investigaţiei (a se vedea paragraful 53 mai sus), Curtea, de asemenea, constată că autorităţile statului nu au efectuat o investigaţie corespunzătoare a alegaţiilor reclamantului cu privire la maltratare. Prin urmare, a avut loc o violare a Articolului 3 al Convenţiei şi sub aspect procedural.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI
57. Al treilea şi al patrulea reclamant s-au plîns că percheziţia efectuată la domiciliile lor la 4 iunie 2005 a reprezentat o ingerinţă în dreptul lor la respectarea domiciliului, care nu a fost în conformitate cu legea, nu a urmărit un scop legitim şi nu a fost necesară într-o societate democratică.
58. Guvernul nu a prezentat observaţiile sale cu privire la fondul acestor pretenţii.
59. Curtea consideră că intrarea colaboratorilor de poliţie în casele reclamanţilor a constituit o ingerinţă în dreptul lor la respectarea domiciliului. O ingerinţă va contraveni Articolului 8 al Convenţiei, cu excepţia situaţiei în care este „în conformitate cu legea”, urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime la care se face referinţă în paragraful 2 şi de asemenea este „necesară într-o societate democratică” pentru a atinge scopul (a se vedea următoarele hotărîri: Silver şi Alţii c. Marii Britanii, 25 martie 1983, § 84, Seria A nr. 61; Campbell c. Marii Britanii, 25 martie 1992, § 34, Seria A nr. 233; Calogero Diana c. Italiei, 15 noiembrie 1996, § 28, Reports 1996-V; şi Petra c. României, 23 septembrie 1998, § 36, Reports 1998-VII).
60. Expresia „în conformitate cu legea” nu necesită doar conformitate cu legea naţională, dar de asemenea se referă la calitatea acestei legi (a se vedea Halford c. Marii Britanii, § 49, Reports 1997-III). Curtea reiterează că legea naţională trebuie să indice cu o claritate rezonabilă domeniul şi modul de exercitare a discreţiei relevante oferite autorităţilor publice pentru a asigura persoanelor un grad minim de protecţie la care au dreptul cetăţenii conform principiului supremaţiei legii într-o societate democratică (a se vedea Domenichini c. Italiei, § 33, Reports 1996-V).
61. Curtea menţionează că percheziţia la domiciliile reclamanţilor a fost efectuată în timpul nopţii, pe 4 iunie 2005, între orele 24:00 şi 03:00. Articolul 128 al Codului de procedură penală prevede că este interzis de a face percheziţii în timpul nopţii, cu excepţia cazurilor de flagrant delict. Întrucît nu a fost susţinut de Guvern că percheziţia domiciliului celui de-al treilea şi al patrulea reclamant cade sub excepţia prevăzută de articolul 128 al Codului de procedură penală, Curtea consideră că ingerinţa pretinsă nu a fost „în conformitate cu legea” în sensul Articolului 8. Prin urmare, nu este necesar o examinare dacă ingerinţa a urmărit un scop legitim şi dacă era „necesară într-o societate democratică”.
62. Prin urmare, Curtea constată că a existat o violare a Articolului 8 al Convenţiei în ceea ce priveşte dreptul celui de-al treilea şi al patrulea reclamant la respectarea domiciliului.
IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI ÎN CONEXIUNE CU ARTICOLUL 3 AL CONVENŢIEI
63. Primul reclamant s-a plîns că nu ar fi beneficiat de căi efective de atac în privinţa pretenţiei sale formulate în temeiul Articolului 3 al Convenţiei privind maltratarea sa de către poliţie.
64. Curtea consideră că această pretenţie, în mare parte, ridică aceleaşi întrebări precum acelea examinate deja în paragrafele 53 şi 56 de mai sus şi că nu sunt implicate probleme separate în temeiul Articolului 13 în conexiune cu Articolul 3 al Convenţiei.
V. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
65. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
“Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
66. Primul şi al doilea reclamant au pretins fiecare cîte 30,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral. Cel de-al treilea şi al patrulea reclamant au pretins fiecare cîte EUR 10,000 cu titlu de prejudiciu moral.
67. Guvernul a contestat sumele pretinse şi a susţinut că acestea erau vădit nefondate şi excesive.
68. Avînd în vedere încălcările constatate mai sus, şi faptul că toate pretenţiile formulate în privinţa celui de-al doilea reclamant au fost declarate inadmisibile, Curtea consideră că compensarea prejudiciului moral este justificată în acest caz doar în privinţa primului, celui de-al treilea şi al patrulea reclamant. Evaluînd echitabil, Curtea acordă suma de EUR 15,000 primului reclamant, 1,200 EUR celui de-al treilea reclamant şi EUR 1,200 celui de-al patrulea reclamant.
B. Costuri şi cheltuieli
69. Avocaţii reclamanţilor au pretins EUR 34,373 cu titlu de costuri şi cheltuieli suportate în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale şi în faţa Curţii. Ei au prezentat o listă detaliată a orelor lucrate.
70. Guvernul a contestat această sumă şi a susţinut că aceasta era excesivă şi nefondată.
71. Curtea menţionează că pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul Articolului 41, urmează a fi stabilit faptul dacă ele au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea, spre exemplu, Nilsen şi Johnsen c. Norvegiei [MC], nr. 23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII).
72. În speţă, luînd în consideraţie lista detaliată prezentată de reclamanţi, criteriile de mai sus, complexitatea cauzei şi faptul că majoritatea pretenţiilor formulate au fost declarate inadmisibile, Curtea acordă reclamanţilor EUR 1,200 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C. Penalităţi de întîrziere
73. Curtea consideră că este corespunzător ca dobînda de întîrziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Declară cu o majoritate, admisibile pretenţiile formulate în temeiul Articolului 3 al Convenţiei separat, precum şi în conexiune cu Articolul 13 în privinţa primului reclamant, şi în temeiul Articolului 8 al Convenţiei în privinţa celui de-al treilea şi al patrulea reclamant, iar restul cererii inadmisibil;
2. Hotărăşte în unanimitate, că a avut loc o violare sub aspect material şi procedural a Articolului 3 al Convenţiei ca urmare a maltratării primului reclamant de către ofiţerii de poliţie la 6 septembrie 2005;
3. Hotărăşte cu şase voturi contra unul, că a avut loc o violare a Articolului 8 din Convenţie în privinţa celui de-al treilea şi al patrulea reclamant;
4. Hotărăşte în unanimitate, că nu apare nici o problemă distinctă în privinţa pretenţiei formulate în temeiul Articolului 13 al Convenţiei în conexiune cu Articolul 3 din Convenţie;
5. Hotărăşte cu şase voturi contra unul
(a) că statul pîrît trebuie să achite reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărîre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei:
(i) Dlui I. Bişir EUR 15,000 (cincisprezece mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;
(ii) Dnei S. Bişir EUR 1,200 (o mie două sute euro) cu titlu de prejudiciu moral;
(iii) Dnei E. Tuluş EUR 1,200 (o mie două sute euro) cu titlu de prejudiciu moral;
(iv) reprezentanţilor reclamanţilor EUR 1,200 (o mie două sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(b) că sumele de mai sus trebuie să fie convertite în valuta naţională a statului pîrît conform ratei aplicabile la data executării hotărîrii, plus orice taxă care poate fi percepută; şi
(c) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus pînă la executarea hotărîrii, urmează să fie plătită o dobîndă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întîrziere, plus trei procente;
6. Respinge unanim restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 17 mai 2011, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Marialena TsirliJosep Casadevall Grefier Adjunct Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy