Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIUNEA A DOUA
DECIZIE
Cererea nr. 36084/07
Valeriu BURGHELEA
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Doua), întrunită la 12 ianuarie 2016 într-un Comitet compus din:
Nebojša Vučinić, Preşedinte,
Valeriu Griţco,
Stéphanie Mourou-Vikström, judecători,
şi Abel Campos, Grefier Adjunct al Secţiei,
Avînd în vedere cererea de mai sus, depusă la 8 august 2007,
După deliberare, decide după cum urmează:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, dl Valeriu Burghelea, este cetăţean al Republicii Moldova (RM), născut în 1974 şi locuieşte în Chişinău.
2. Guvernul RM (“Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol.
A. Circumstanţele cauzei
3. Circumstanțele cauzei prezentate de către părţi pot fi rezumate, după cum urmează.
4. La 17 iunie 2007, la ora 15.45, reclamantul a fost reținut de către Centrul pentru combaterea crimelor economice şi corupţiei (“CCCEC”) fiind bănuit de extorcare de bani. El a fost percheziţionat la orele 16.38, însă procesul-verbal de reținere a fost întocmit la ora 21.45 în aceeaşi zi.
5. La 20 iulie 2007 Judecătoria sectorului Buiucani a respins demersul procurorului privind arestul preventiv a reclamantului, constatînd că n-au fost prezentate materiale care ar indica asupra riscului că reclamantul ar putea să se eschiveze sau să influențeze desfăşurării urmăririi penale. Mai mult ca atît, reclamantul avea viză de reședință permanentă în Republica Moldova, un loc de muncă, era căsătorit şi avea un copil minor la întreţinere, nu avea antecedente penale şi a promis să se prezinte în faţa organului de urmărire penală ori de cîte ori va fi citat. Instanţa a dispus în privinţa reclamantului aplicarea arestului la domiciliu pe un termen de zece zile.
6. În urma primirii unei citații, la 24 iulie 2007 reclamantul s-a prezentat în faţa organului de urmărire penală şi a fost audiat în calitate de bănuit.
7. La 25 iulie 2007 Curtea de Apel Chişinău a anulat încheierea primei instanţe şi a dispus eliberarea unui mandat de arest al reclamantului pe un termen de zece zile. Instanţa a constatat că:
“... la respingerea demersului privind [arestarea preventivă] [prima] instanţă nu a luat în considerare gravitatea infracţiunii de care este bănuit [reclamantul] şi a pronunțat o încheiere prematură și neîntemeiată. La etapa actuală o măsură alternativă arestului preventiv sau una neprivativă de libertate nu va asigura buna desfășurare a procesului penal. Motivele indicate în recursul procurorului pot fi considerate drept temei pentru arestul persoanei. Aflîndu-se în libertate, [reclamantul], fiind bănuit în comiterea a două infracțiuni, una dintre care este gravă, ar putea să se eschiveze de la organul de urmărire penală, să influențeze negativ desfășurarea urmăririi penale, să influențeze martorii sau să recidiveze”.
8. La 27 iulie 2007 Judecătoria sectorului Buiucani a prelungit termenul de ținere în arest preventiv a reclamantului cu încă 15 zile, bazîndu-se, în mod esenţial, pe aceleaşi motive invocate de Curtea de Apel Chişinău în decizia sa din 25 iulie 2007.
9. La 2 august 2007 Curtea de Apel Chişinău a respins recursul reclamantului, în principal, în baza acelorași motive invocate în decizia sa din 25 iulie 2007.
10. La 8 august 2007 Judecătoria sectorului Buiucani a prelungit termenul de ținere în arest preventiv a reclamantului pentru încă 15 zile. Instanţa a constatat că:
“... temeiurile care au fost puse la baza aplicării măsurii preventive [a reclamantului] și-au păstrat actualitatea; instanţa de judecată ia în considerare gravitatea infracţiunii imputate, care legitimează o detenţie provizorie, caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei imputate, șocul stresant în societate care îl poate provoca eliberarea de sub arest a învinuitului reieșind din sumele bănești incriminate, modalitatea comiterii infracțiunii și starea socială a populației…; există pericolul exercitării presiunii asupra martorilor din partea învinuitului a, de înțelegere între acuzați, riscul de înțelegere cu alte persoane dependente de el pentru crearea probelor de apărare.”
11. La 14 august 2007 Curtea de Apel Chişinău a respins recursul reclamantului, fiind invocate, în fond, aceleaşi motive expuse în decizia sa anterioară. Reclamantul a susţinut în mod expres că procurorul a omis să anexeze la demersul său privind prelungirea termenului de ținere sub arest careva materiale care să confirme riscul că reclamantul s-ar putea eschiva de la organele de urmărire penală sau ar putea să împiedice desfăşurarea urmăririi penale.
12. La 20 august 2007 Judecătoria sectorului Buiucani a prelungit termenul de ținere sub arest a reclamantului cu încă 30 de zile, invocînd, în fond, aceleaşi motive precum anterior.
13. La 6 septembrie 2007 Curtea de Apel Chişinău a respins recursul reclamantului, invocînd, în mod esenţial, aceleaşi motive precum în deciziile sale anterioare.
14. La 24 septembrie 2007 Judecătoria sectorului Buiucani a prelungit termenul de ținere sub arest a reclamantului cu încă 60 de zile, deoarece “temeiurile pentru detenţia reclamantului erau încă valabile”.
15. La 8 octombrie 2007 reclamantul a fost eliberat cu condiţia de a nu părăsi localitatea.
16. La 30 octombrie 2009 Judecătoria sectorului Buiucani l-a achitat pe reclamant, negăsind nici o probă care ar indica asupra faptului că el împreună cu celălalt bănuit a comis o infracţiune. La 17 martie 2010, Curtea de Apel a menținut hotărîrea Judecătoriei Buiucani, iar la 1 martie 2011, Curtea Supremă de Justiție a menținut această hotărîre. Decizia Curţii Supreme de Justiţie a fost definitivă.
B. Dreptul intern relevant
17. Dispoziţiile relevante ale Legii nr. 1545 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti, intrate în vigoare la 4 iunie 1998, dispun, după cum urmează:
“Articolul 1
(1) În conformitate cu prevederile prezentei legi, este reparabil prejudiciul moral şi material, denumit în continuare prejudiciu, cauzat persoanei fizice sau juridice în urma:
a) reţinerii ilegale, aplicării ilegale a măsurii represive de ţinere sub arest, tragerii ilegale la răspundere penală, condamnării ilegale;
b) efectuării ilegale, în cazul urmăririi penale ori judecării cauzei penale, a percheziţiei, ridicării, punerii ilegale sub sechestru a averii, eliberării ilegale din lucru (funcţie), precum şi a altor acţiuni de procedură care limitează drepturile persoanelor fizice sau juridice;
c) supunerii ilegale la arest administrativ ori la muncă neremunerată în folosul comunităţii, confiscării ilegale a averii, aplicării ilegale a amenzii;
d) efectuării măsurilor operative de investigaţii cu încălcarea prevederilor legislaţiei;
e) ridicării ilegale a documentelor contabile, a altor documente, a banilor, ştampilelor, precum şi blocării conturilor bancare.
(2) Prejudiciul cauzat se repară integral, indiferent de culpa persoanelor cu funcţii de răspundere din organele de urmărire penală, ale procuraturii şi din instanţele judecătoreşti.”
“Articolul 4
Dreptul la repararea prejudiciului, în mărimea şi modul stabilite de prezenta lege, apare în cazul:
a) pronunţării sentinţei de achitare;
b) scoaterii persoanei de sub urmărire penală sau încetării urmăririi penale pe temeiuri de reabilitare;
c) adoptării de către instanţa judecătorească a hotărîrii cu privire la anularea arestului administrativ în legătură cu reabilitarea persoanei fizice;
d) adoptării de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a hotărîrii cu privire la repararea prejudiciului sau a realizării acordului amiabil dintre persoana vătămată şi reprezentantul Guvernului Republicii Moldova în Comisia Europeană pentru Drepturile Omului şi în Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Acordul menţionat se aprobă de către Guvernul Republicii Moldova;...”
PLÎNGERI
18. În prima sa cerere, reclamantul s-a plîns în temeiul articolului 5 §§ 1, 2 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale („Convenția”) de încălcările procedurale în timpul arestului său, că instanțele naționale nu au prezentat motive suficiente pentru detenţia sa şi că nu a fost informat prompt despre motivele arestării sale.
19. De asemenea, acestea s-a plîns de încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie, deoarece judecătorii, care au dispus arestarea preventivă, au luat în camera de deliberare materialele dosarului penal în privința sa.
20. În final, reclamantul s-a plîns în temeiul articolului 13 din Convenţie, ca urmare a încălcării dreptului său la apărare în timpul arestului.
21. Subsecvent, în corespondenţa din 2 octombrie 2007, reclamantul a invocat percheziția corporală neautorizată, fiindu-i încălcate drepturile în temeiul articolului 8 din Convenţie. De asemenea, el s-a plîns de încălcarea articolului 5 § 3 din Convenție, invocînd motivele insuficiente pentru arestul preventiv şi de violarea articolului 6 § 3 (b) şi (c) din Convenție în privinţa refuzului acordării întrevederilor cu avocatul lui în timpul primelor două zile de detenţie.
22. În declarațiile ulterioare din 10 decembrie 2014 reclamantul s-a plîns în temeiul articolului 3 din Convenție, de condiţiile inumane de detenţie în lunile iulie şi august 2007.
ÎN DREPT
A. Plîngerile în temeiul articolelor 5 §§ 1, 2 şi 3, precum şi a articolelor 6 § 1, 8 şi 13 din Convenţie
23. Reclamantul s-a plîns că a fost arestat cu încălcarea dreptului intern, că nu a fost informat prompt asupra motivelor arestării sale, și că judecătorul nu a motivat suficient arestarea sa. De asemenea, el s-a plîns de efectuarea unei percheziții neautorizate şi de lipsa remediilor efective în privinţa altor plîngerile ale sale.
24. Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne. În special, în urma achitării lui de către instanţele naţionale, el ar fi putut pretinde despăgubiri în temeiul Legii nr. 1545.
25. Curtea reaminteşte că este prioritar ca sistemul de protecţie stabilit de Convenţie să fie subsidiar sistemelor naţionale de protecţie a drepturilor omului. Curtea are competența de supraveghere a implementării de către Statele Contractante a obligaţiilor sale în temeiul Convenţiei. Aceasta nu poate, şi nu trebuie să uzurpeze rolul Statelor Contractante, a căror obligaţie constă în asigurarea respectării şi protejării la nivel naţional a drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate în Convenție. Prin urmare, regula epuizării căilor de atac interne este parte indispensabilă a funcţionării acestui sistem de protecţie. Statele sunt pasibile de răspundere în faţa unui organism internaţional pentru acțiunile lor, însă nu înainte de a avea posibilitatea examinării problemei în cadrul propriului său sistem juridic, astfel în cazul în care se invocă competența de supraveghere a Curții în ceea ce privește plângerile împotriva unui stat, este obligatorie inițial epuizarea căilor de atac prevăzute de sistemul juridic național. (a se vedea, printre numeroase autorităţi, Akdivar şi Alţii c. Turciei, 16 septembrie 1996, § 65, Rapoarte de Hotărîri şi Decizii 1996‑IV). Curtea nu poate să accentueze suficient faptul că nu este prima instanţă; nu intră în competenţa ei, şi nici nu este specific funcţiei sale ca instanţă internaţională, să examineze un număr mare de cauze care necesită stabilirea faptelor de bază sau calcularea despăgubirilor bănești care, în principiu şi conform practicii efective, ar trebui să constituie domeniul jurisdicţiilor interne.
26. Curtea, referindu-se la jurisprudenţa sa cu privire la obligaţia de a epuiza căile de atac interne, menționează speța Vučković şi Alţii c. Serbiei (reclamaţie preliminară) [GC] (nr. 17153/11 şi 29 alte, §§ 69-77, 25 martie 2014).
26. În prezenta cauză reclamantul nu a comentat observațiile Guvernului de neepuizare a căilor de atac interne. Curtea notează că a constatat de mai multe ori că Legea nr. 1545 prevede un cadru efectiv de remediere în privinţa plîngerilor în baza articolelor 5 şi 8 din Convenţie (a se vedea, inter alia, cauza lui Ţopa c. Moldovei (dec.), nr. 25451/08, 14 decembrie 2010; Mătăsaru şi Saviţchi c. RM, nr. 38281/08, § 75; Bisir şi Tulus c. RM, nr. 42973/05, § 37, 17 mai 2011; Djaparidze c. RM (dec.), nr. 32530/07, § 34, 31 ianuarie 2012; Arabadji c. RM (dec.), nr. 25620/06, 17 septembrie 2013).
27. Avînd în vedere că reclamantul nu a utilizat acest mecanism, plîngerile sale, în temeiul articolelor 5 şi 8 din Convenţie trebuie să fie respinse pentru neepuizarea căilor de atac interne. Prin urmare, Curtea conchide că acest capăt de cerere trebuie respins, în temeiul articolului 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
28. Curtea notează că reclamantul s-a plîns, în temeiul articolului 6 § 1 de procesul de luare a deciziilor în privinţa arestului său. Avînd competența de a oferi o calificare juridică faptelor în cauzele pe care le examinează (a se vedea Akdeniz c. Turciei, nr. 25165/94, § 88, 31 mai 2005), Curtea consideră că acest capăt de cerere cade sub incidența articolului 5 § 4 din Convenţie (a se vedea Djaparidze, de mai sus, § 35 şi Arabadji, de mai sus, § 26). Avînd în vedere că alegațiile reclamantului privind ținerea sa în arest preventiv este strîns legată de plîngerile în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție privind legalitatea detenţiei sale per ansamblu. Avînd în vedere concluzia sa cu privire la plîngerea în temeiul pe articolul 5 § 1 (a se vedea paragraful 27 de mai sus), Curtea consideră că reclamantul trebuia să utilizeze mecanismul stabilit de Legea nr. 1545. Prin urmare, Curtea constată că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu articolul 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
29. Avînd în vedere constatările de mai sus, Curtea consideră că plîngerea în temeiul articolului 13 din Convenție este nefondată deoarece dreptul intern prevede o procedură care are asigură un remediu în privința încălcărilor pretinse de reclamant. Prin urmare, Curtea constată că plîngerea este vădit neîntemeiată şi inadmisibilă în sensul articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
B. Plîngere în baza articolului 3 din Convenţie
30. În corespondenţa sa din 10 decembrie 2014 reclamantul s-a plîns de încălcarea articolului 3 din Convenţie.
31. Curtea notează că reclamantul s-a plîns de condiţiile de detenţie în anumite perioade de timp în iulie şi august 2007 (a se vedea paragraful 22 de mai sus). Din materialele dosarului reiese că plîngerea a fost înaintată în luna decembrie 2014. Drept urmare, aceasta a fost depusă după expirarea a şase luni de la pretinsa încălcare, şi urmează a fi declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Redactată în limba engleză şi notificată în scris la 4 februarie 2016.
Abel CamposNebojša Vučinić
Grefier AdjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy