Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
Cererii nr. 12282/02
depusă de CÂRMUIREA SPIRITUALĂ A MUSULMANILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită la 14 iunie 2005, în cadrul unei camere compuse din:
SirNicolas Bratza, Preşedinte,
DlG. Bonello,
DlK. Traja,
DlS. Pavlovschi,
DlL. Garlicki,
DraL. Mijović,
DlJ. Šikuta, judecători,
şi dl M. O’Boyle, Grefier al Secţiunii,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 15 decembrie 2001,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamantul, Cârmuirea Spirituală a Musulmanilor din Republica Moldova, este o organizaţie confesională musulmană din Republica Moldova. El a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl S. Ostaf, avocat din Chişinău.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate în felul următor.
La 25 iulie 2000, câteva persoane fizice s-au întrunit pentru a constitui organizaţia reclamantă – Cârmuirea Spirituală a Musulmanilor din Republica Moldova – o organizaţie a musulmanilor care avea drept scop înregistrarea oficială a religiei musulmane în Republica Moldova, precum şi construirea unei moschei în municipiul Chişinău. În aceeaşi zi, organizaţia şi-a adoptat statutul.
Conform prevederilor Legii despre culte (a se vedea mai jos), care cerea ca cultele care activau pe teritoriul Republicii Moldova să fie recunoscute prin decizie guvernamentală, la 6 septembrie 2000, reclamantul a cerut recunoaşterea sa.
La 18 septembrie 2000, Guvernul a răspuns că el are nevoie de mai mult timp pentru examinarea şi supravegherea activităţii organizaţiei.
La 25 octombrie 2000, reclamantul a adresat Guvernului o nouă cerere.
La 29 noiembrie 2000, reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată împotriva Guvernului, solicitând obligarea Guvernului să răspundă la cererea sa şi să înregistreze cultul său.
La 12 februarie 2001, Curtea de Apel a obligat Guvernul să dea un răspuns la cererea reclamantului. Instanţa nu a obligat Guvernul să înregistreze cultul său. Reclamantul a contestat această hotărâre.
La 30 mai 2001, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul reclamantului, a casat hotărârea din 12 februarie 2001 şi a trimis cauza la o nouă examinare în Curtea de Apel, într-un alt complet de judecată.
La 8 octombrie 2001, Curtea de Apel a decis că nu poate să oblige Guvernul să înregistreze cultul musulman, deoarece reclamantul nu a prezentat Guvernului toate documentele cerute de articolele 14 şi 15 ale Legii despre culte (a se vedea mai jos). Reclamantul a contestat această hotărâre.
La 24 aprilie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut hotărârea Curţii de Apel, confirmând că reclamantul nu a prezentat Guvernului un document care să conţină principiile fundamentale ale religiei sale. De asemenea, Curtea Supremă a constatat că Guvernul a informat de câteva ori reclamantul că documentaţia pe care a prezentat-o era incompletă, însă reclamantul nu a remediat situaţia.
B. Dreptul intern relevant
Prevederile relevante ale Legii despre culte (Legea nr. 979-XII din 24 martie 1992), în vigoare în perioada relevantă, erau următoarele:
Articolul 1 - Libertatea conştiinţei
„Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Acest drept trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc şi cuprinde libertatea de a schimba religia sau convingerea, de a profesa religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţămînt, practici şi prin îndeplinirea ritualului.
Exercitarea dreptului la libertatea de manifestare a religiei sau a convingerii poate fi restrînsă în condiţiile legii şi numai în cazurile în care acestea constituie măsuri care, într-o societate democratică, sunt necesare pentru siguranţă publică, menţinerea ordinii, ocrotirea sănătăţii şi a moralei ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane.”
Articolul 3 - Libertatea confesională
„Nimeni nu poate fi constrîns să practice sau să nu practice exerciţiul religios al unui sau altui cult, ... .”
Articolul 4 – Intoleranţă confesională
„Intoleranţa confesională, manifestată prin acte care stînjenesc liberul exerciţiu al unui cult recunoscut de stat, constituie o infracţiune şi se pedepseşte conform legislaţiei.”
Articolul 9 – Libertatea organizării şi funcţionării cultelor
„Cultele sînt libere să se organizeze şi pot funcţiona liber dacă practicile şi ritualurile lor nu contravin Constituţiei, prezentei Legi, legislaţiei în vigoare.
În cazuri contrare cultele nu se vor putea bucura de recunoaşterea statului.”
Articolul 14 – Recunoaşterea cultelor
„Pentru a putea să se organizeze şi să funcţioneze, cultele trebuie să fie recunoscute prin decizie guvernamentală.
În cazul nerespectării condiţiilor articolului 9 alineatul întîi din prezenta Lege, recunoaşterea va putea fi retrasă în acelaşi mod.”
Articolul 15 – Aprobarea statutului
„În vederea recunoaşterii, fiecare cult prezintă Guvernului spre examinare şi aprobare statutul (regulamentul) său de organizare şi funcţionare, cuprinzînd informaţii asupra sistemului de organizare şi administrare, însoţit de principiile fundamentale de credinţă.”
PRETENŢII
Reclamantul pretinde că refuzul de a-i înregistra cultul este contrar articolelor 9, 11 şi 13 ale Convenţiei. El s-a plâns, de asemenea, de violarea articolului 14 combinat cu articolele 9 şi 11 ale Convenţiei.
ÎN DREPT
1. Reclamantul se plânge, în temeiul articolelor 9 şi 11 ale Convenţiei, de refuzul de a înregistra cultul său.
Articolul 9 al Convenţiei, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie...”
Articolul 11 al Convenţiei, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la libertatea ... de asociere ...”
Curtea notează că procedurile iniţiate de reclamant împotriva Guvernului au fost fără succes din cauza nerespectării de către reclamant a procedurii de înregistrare prevăzute de Legea despre culte. În special, instanţele de judecată naţionale au constatat că reclamantul nu a prezentat Guvernului un document care să conţină principiile fundamentale ale religiei sale.
Reclamantul nu se plânge şi Curtea nu constată vreun indiciu că legea în cauză a fost aplicată iraţional sau arbitrar în detrimentul reclamantului.
Curtea consideră că cerinţa de a obţine înregistrarea, în conformitate cu legea în vigoare la acel moment, a servit scopului legitim de a permite Guvernului să asigure ca organizaţiile religioase care aspiră la o recunoaştere oficială de către stat acţionează în conformitate cu legea, nu reprezentă un pericol pentru o societate democratică şi nu desfăşoară activităţi îndreptate împotriva siguranţei publice, ordinii, sănătăţii, sau moralei publice, sau împotriva drepturilor şi libertăţilor altora.
Reclamantului i-a fost refuzată înregistrarea din cauza omisiunii acestuia de a prezenta Guvernului un document care ar conţine principiile fundamentale ale religiei sale. În lipsa unui astfel de document, statul nu avea posibilitate să determine autenticitatea organizaţiei ce cere recunoaşterea în calitate de cult, precum şi dacă cultul dat prezenta un pericol pentru o societate democratică. Curtea nu consideră că o asemenea cerinţă este prea împovărătoare şi disproporţională în conformitate cu articolul 9 al Convenţiei.
În asemenea circumstanţe, omisiunea de a sesiza autorităţile naţionale în modul corespunzător constituie o neepuizare a căilor de recurs interne.
În consecinţă, această parte a cererii urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei pentru neepuizarea căilor de recurs interne.
2. Reclamantul se plânge, în baza articolului 13 al Convenţiei, că nu a avut un recurs intern efectiv.
Articolul 13 al Convenţiei prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
Luând în consideraţie concluziile de mai sus cu privire la neepuizarea căilor de recurs interne, această parte a cererii urmează să fie respinsă ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
3. Bazându-se pe articolul 14 al Convenţiei combinat cu articolele 9 şi 11 ale Convenţiei, reclamantul susţine că el a fost discriminat. Articolul 14 al Convenţiei prevede următoarele:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
Curtea constată că, în cazul dat, reclamantul nu şi-a argumentat pretenţia sa în temeiul acestui articol. În special, reclamantul nu a demonstrat că, în cazul său, prevederile Legii despre culte au fost aplicate într-un mod mai strict decât în cazul altor organizaţii religioase ce au solicitat recunoaşterea. În consecinţă, această parte a cererii urmează să fie respinsă ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Michael O’BoyleNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy