©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 20660/10
Dumitru CÂRSTOIU împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 7 mai 2013 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, Alvina Gyulumyan, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 6 aprilie 2010,
având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
având în vedere decizia luată de Preşedintele Camerei de a o desemna pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii), întrucât domnul Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România, s-a abţinut de la judecarea cauzei (art. 28 din regulament),
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, domnul Dumitru Cârstoiu, este resortisant român, s-a născut în 1962 şi locuieşte în Bucureşti. Acesta a fost reprezentat în faţa Curţii de domnul Ioan Stoicana, avocat în Bucureşti.
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Catrinel Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
3. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează:
1. Divorţul şi primul proces pentru acordarea dreptului de vizitare
4. Reclamantul şi soţia lui, A.A.C., au avut un copil, A., născut la 1 aprilie 2005. La 24 noiembrie 2006, Judecătoria Bucureşti a pronunţat divorţul cuplului şi autoritatea părintească faţă de copil exercitată de mamă. Reclamantul a fost obligat să plătească pensie alimentară şi i-a fost acordat dreptul de avea o relaţie personală cu copilul şi dreptul de vizitare, după cum urmează: la domiciliul copilului în zilele de duminică, între orele 16.00 - 19.00, şi la domiciliul reclamantului în prima şi a treia zi de sâmbătă din lună, între orele 10.00 - 16.00.
5. Relaţiile dintre părţi au continuat să se deterioreze, iar relaţia dintre reclamant şi fosta lui soţie a devenit din ce în ce mai tensionată, chiar şi în prezenţa copilului. Prin urmare, a devenit dificil ca reclamantul să-l vadă pe A. fără ca între adulţii implicaţi să nu apară vreun conflict.
2. Al doilea proces pentru acordarea dreptului de vizitare
6. La 28 mai 2008, reclamantul a formulat o acţiune cu privire la încredinţarea minorului, solicitând, în subsidiar, extinderea programului de vizitare. Acesta a arătat că nu şi-a văzut fiul de un an şi jumătate, pentru că fosta lui soţie şi familia acesteia i-au interzis orice fel de contact. Judecătoria Bucureşti s-a pronunţat la 5 noiembrie 2008. Instanţa a reţinut că relaţia dintre părinţi s-a deteriorat şi că mama a împiedecat orice contact dintre tată şi fiul său, fiind inflexibilă şi evitând să comunice reclamantului informaţii importante despre copil.
Cu toate acestea, s-a considerat că aceste aspecte nu sunt suficiente pentru a justifica o schimbare cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti, în special având în vedere că circumstanţele cazului au rămas neschimbate. Din aceleaşi motive a fost respinsă cererea reclamantului pentru schimbarea programului de vizitare. Instanţa a hotărât:
„Respinge cererea reclamantului pentru modificarea dreptului la relaţii personale cu copilul, şi anume să stabilească domiciliul minorului la locuinţa [reclamantului].”
Instanţa a dispus ca A.A.C. să comunice cu reclamantul în privinţa copilului şi să le permită să vorbească la telefon.
7. Reclamantul a declarat apel, arătând că instanţa nu numai că i-a respins pretenţia, însă i-a restricţionat şi dreptul la vizitare, nemaifiindu-i permis să îşi vadă fiul la domiciliul său.
8. La 14 mai 2009, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din cadrul Consiliului local Bucureşti (Autoritatea pentru Protecţia Copilului), la cererea instanţei, a vizitat domiciliul reclamantului, l-a intervievat şi a ajuns la concluzia că are o condiţie bună psihologică şi materială, că este o persoană potrivită şi capabilă de a avea grijă de copilul său.
9. La 25 mai 2009, Tribunalul Bucureşti a menţinut hotărârea primei instanţe, cu motivarea că este în interesul superior al copilului să rămână la domiciliul mamei sale; instanţa nu a luat în discuţie cererea reclamantului privind restricţionarea dreptului său de vizitare.
10. Reclamantul a declarat recurs, solicitând, în principal, exercitarea autorităţii părinteşti asupra copilului. Acesta nu s-a exprimat în mod expres cu privire la restricţionarea dreptului de vizitare. Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea prin hotărârea definitivă din 11 noiembrie 2009.
11. La 19 noiembrie 2009, reclamantul a solicitat revizuirea acestei hotărâri, cu motivul că, prin limitarea dreptului său la vizitare, instanţele au hotărât ultra petita, în dezavantajul acestuia. La 29 martie 2010, Tribunalul Bucureşti a respins cererea ca tardivă. Reclamantul nu a declarat recurs împotriva acestei decizii.
12. Conform reclamantului, încercările ulterioare de a-şi vedea copilul nu au avut succes, deoarece, încurajată de hotărârea din 5 noiembrie 2008, mama a refuzat să îl lase pe reclamant să intre în locuinţa sa ori să ia copilul.
3. Al treilea proces pentru acordarea dreptului la vizitare
13. La 7 septembrie 2009, A.A.C. a depus o cerere pentru modificarea programului de vizitare. Pe 19 septembrie 2012, Judecătoria Bucureşti a stabilit programul de vizitare, pentru reclamant, o dată la 2 săptămâni, în zilele de sâmbătă şi duminică, între orele 17.00 - 20.00, la domiciliul copilului. În prezent, recursul este pe rolul Tribunalului Bucureşti.
(a) Prima cerere pentru măsuri provizorii
14. În cursul noului proces de încredinţare a minorului, la 3 august 2010, reclamantul a formulat, prin intermediul unei cereri de ordonanţă preşedinţială, schimbarea domiciliului în favoarea lui; la 7 octombrie 2010, Judecătoria Bucureşti a respins cererea, cu motivarea că o asemenea schimbare necesită o atenţie deosebită, lucru imposibil într-o procedură rapidă.
Hotărârea a fost menţinută de către Tribunalul Bucureşti prin hotărârea definitivă din 27 ianuarie 2011.
(b) A doua cerere pentru măsuri provizorii
15. La 14 iulie 2011 reclamantul a introdus o nouă cerere pentru măsuri provizorii pentru modificarea programului de vizitare. Reclamantul s-a plâns, în special, că, în baza hotărârii de la 5 noiembrie 2008, A.A.C. nu i-a permis să ia copilul la domiciliul său.
16. Judecătoria Bucureşti s-a pronunţat la 28 noiembrie 2011. Instanţa a examinat deciziile pronunţate anterior cu privire la domiciliu şi dreptul de vizitare al părţilor, dovezile deteriorării recente a relaţiei personale a foştilor soţi, precum şi răspunsurile oferite în scris de A.A.C. la chestionarul adresat acesteia de către reclamant în instanţă, cu privire la modul în care se presupunea că obstrucţionează exercitarea dreptului reclamantului de vizitare. De asemenea, instanţa a constatat că reclamantul a refuzat să răspundă la întrebările adresate în instanţă de către A.A.C. în ceea ce priveşte modul în care îşi exercita dreptul de vizitare.
17. Pe baza probelor din dosar, judecătoria a constatat că exercitarea autorităţii părinteşti şi dreptul de vizitare au fost stabilite prin hotărârea de la 24 noiembrie 2006, iar prin hotărârea din 5 noiembrie 2008, au fost respinse cererile suplimentare ale reclamantului, cu excepţia dreptului de a obţine informaţii despre copil şi de a vorbi cu acesta la telefon. Ulterior, instanţa a observat că reclamantul nu a respectat de mai multe ori programul de vizitare încercând să ia copilul în afara timpului stabilit în hotărârea judecătorească sau fără să aducă la timp copilul înapoi la domiciliul mamei, astfel încât aceasta a fost nevoită să ceară ajutorul autorităţilor (executori judecătoreşti şi poliţie) pentru a aduce copilul înapoi. De asemenea, Curtea a constatat faptul că reclamantul a arătat un comportament violent faţă de mamă în prezenţa copilului şi că acesta a încercat de câteva ori să ia copilul cu forţa de la A.A.C.
Conform art. 8 din Convenţie coroborat cu dispoziţiile noului Cod civil, instanţa a reţinut că dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul nu poate fi exercitat în detrimentul interesului acestuia. A reamintit că rolul acesteia a fost să decidă asupra unei înţelegeri temporare, întrucât aspectele de fond privind stabilirea domiciliului copilului au fost examinate de către o instanţă diferită. Judecătoria a reţinut relaţia tensionată dintre părinţi şi a considerat că nu era în interesul copilului ca aceştia să exercite autoritatea părintească în comun sau că dreptul de vizitare al reclamantului să fie prelungit.
Prin urmare, prin hotărârea din 28 noiembrie 2011, a respins cererea reclamantului.
18. Prin hotărârea definitivă din 18 aprilie 2012, Tribunalul Bucureşti a respins ca tardiv recursul reclamantului.
4. Încercări de executare silită
19. Din anul 2008 până în prezent, reclamantul şi A.A.C. au formulat mai multe plângeri penale unul împotriva celuilalt, reclamantul acuzând-o pe fosta lui soţie pentru încălcarea dreptului de a păstra relaţii personale cu copilul său prin faptul că nu i-a permis să-şi contacteze fiul, că l-a denigrat în faţa acestuia, precum şi că a schimbat în mod repetat domiciliul copilului, în timp ce A.A.C. l-a acuzat pe reclamant pentru tulburarea liniştii publice când a încercat s-o viziteze pe A. la domiciliul acesteia şi pentru că a ţinut-o mai mult decât era prevăzut în hotărârea judecătorească. Ambele părţi au fost amendate pentru comportamentul lor, procurorul şi instanţa penală confirmând relaţia deteriorată dintre părinţi şi faptul că amândoi au încercat, după pronunţarea divorţului, să-l împiedice pe celălalt părinte în a mai lua legătura cu copilul, nerespectând astfel de mai multe ori programul de vizitare.
În plus, prin decizia procurorului din 20 iulie 2009, reclamantul a fost amendat pentru vătămarea corporală a lui O.G., care a încercat să-l oprească din a-l lua cu forţa pe copil din braţele lui A.A.C. în drum spre grădiniţă.
20. În august 2007, reclamantul a solicitat asistenţa Autorităţii pentru Protecţia Copilului pentru a o determina pe mamă să respecte deciziile instanţei pentru acordarea dreptului de vizitare. Un asistent social a fost trimis la domiciliul lui A.A.C., şi a evaluat locuinţa ca fiind una potrivită pentru copil, i-a dat mamei sfaturi în ceea ce priveşte importanţa de a-i permite copilului să aibă relaţii normale cu ambii părinţii şi i-a explicat că neînţelegerile dintre ea şi fostul soţ puneau în pericol dezvoltarea copilului.
21. În martie 2008, reclamantul a formulat o cerere similară. Un asistent social i-a vizitat pe A.A.C. şi copil în noua locuinţă şi a discutat situaţia cu mama, atrăgându-i atenţia asupra dreptului copilului de a menţine relaţia cu tatăl său şi cu familia extinsă şi asupra importanţei de a proteja copilul de orice formă de abuz sau neglijenţă. A.A.C. a informat Autoritatea pentru Protecţia Copilului că, în momentul respectiv, reclamantul îşi exercita dreptul de vizitare la şcoala copilului, atât timp cât fiecare vizită la domiciliul acesteia s-a încheiat cu un conflict între adulţi.
22. A.A.C. a solicitat, de asemenea, asistenţa Autorităţii pentru Protecţia Copilului în iunie 2008, când reclamantul a refuzat să-l aducă înapoi pe copil la domiciliul acesteia după o vizită.
23. Reclamantul şi fosta lui soţie au continuat să depună plângeri la Autoritatea pentru Protecţia Copilului cu privire la diverse obstrucţii ale drepturilor lor asupra copilului. Prin urmare, în aprilie 2009, experţii din cadrul autorităţii s-au întâlnit cu părinţii pentru a găsi o soluţie viabilă cu privire la exercitarea respectivelor drepturi. Nici atunci şi nici cu ocazia unei întâlniri ulterioare, în august 2009, părinţii nu au reuşit să ajungă la un compromis satisfăcător.
24. În diferite rapoarte cu privire la cazul reclamantului, Autoritatea pentru Protecţia Copilului a reţinut că minorul se dezvolta normal şi că mama îi asigura un mediu de trai foarte bun pentru educaţia acestuia.
25. Foştii soţi şi-au trimis fiecăruia alte câteva notificări, prin intermediul executorilor judecătoreşti (la 16 mai şi 29 octombrie 2008, din partea reclamantului, şi la 15 septembrie 2008, din partea lui A.A.C.), cerând ca programul de vizitare stabilit de instanţă să fie respectat.
B. Dreptul intern relevant
26. Dispoziţiile legale interne relevante sunt prevăzute în hotărârile Lafargue împotriva României, nr. 37284/02, pct. 64-69, 13 iulie 2006, şi Costreie împotriva României nr. 31703/05, pct. 55-58, 13 octombrie 2009.
Capete de cerere
27. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 8 din Convenţie, că, prin pronunţarea şi menţinerea hotărârii din 5 noiembrie 2008, instanţele interne i-au limitat dreptul de vizitare, interzicându-i astfel să aibă o relaţie normală tată-fiu cu copilul său. Acesta a considerat că această limitare a fost exagerată, disproporţionată şi nefondată, şi a încurajat-o pe fosta sa soţie să persiste în comportamentul ei injust, prin care intenţiona să-l împiedice în a avea orice fel de relaţie cu copilul său. Reclamantul a argumentat că pasivitatea autorităţilor în cazul său a rezultat în deteriorarea relaţiei cu fiul lui, fiindu-i astfel imposibil să mai menţină contactul cu acesta.
ÎN DREPT
28. Reclamantul s-a plâns de întinderea drepturilor acestuia de vizitare şi de modul în care autorităţile statului au soluţionat exercitarea acelui drept. Acesta a invocat art. 8, formulat după cum urmează:
1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, al domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
A. Argumentele părţilor
29. Guvernul a susţinut că reclamantul nu se putea pretinde victima încălcării dreptului de a avea contact cu copilul, din moment ce nu a avut de suferit în urma hotărârii din 5 noiembrie 2008. În opinia Guvernului, instanţele nu au făcut nimic mai mult decât să susţină programul iniţial de vizitare stabilit conform hotărârii din 24 noiembrie 2006.
30. A susţinut, în continuare, că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne disponibile în privinţa ambelor capete de cerere. În ceea ce priveşte pretinsa restricţionare a dreptului de vizitare, Guvernul a susţinut, pe de o parte, că reclamantul nu a invocat acest motiv în recursul împotriva hotărârii de la 5 noiembrie 2008 şi, pe de altă parte, că nu a formulat o cerere de revizuire în termenul legal, nereuşind să folosească o cale de atac efectivă special concepută pentru controlul hotărârilor ultra petita pronunţate de instanţe.
În ceea ce priveşte exercitarea dreptului reclamantului de vizitare, Guvernul a afirmat că reclamantul nu a reuşit să iniţieze prin executor procedura de executare silită.
31. Guvernul a considerat că modul în care instanţele au stabilit programul de vizitare nu a atins drepturile reclamantului. În plus, hotărârile au fost pronunţate în conformitate cu legea, iar instanţele au avut în vedere interesul superior al copilului. Autorităţile implicate de către reclamant în procedura de executare, şi anume Ministerul Public şi Autoritatea pentru Protecţia Copilului, au acţionat în mod prompt şi diligent. În special, Ministerul Public a aplicat mamei o amendă pentru că nu i-a permis reclamantului să-şi viziteze copilul, iar Autoritatea pentru Protecţia Copilului a evaluat situaţia şi le-a sugerat părţilor metode prin care să găsească modalităţi de cooperare în interesul superior al copilului. Prin urmare, se pare că neexecutarea poate fi imputată în mod exclusiv reclamantului şi fostei sale soţii.
32. Reclamantul a contestat argumentele Guvernului. Reclamantul a reiterat faptul că, prin hotărârea din 5 noiembrie 2008, instanţa internă i-a restricţionat în mod nelegal dreptul de vizitare. Ingerinţa nu a fost remediată nici prin căile de atac formulate împotriva hotărârii respective şi nici prin cererea introdusă la 14 iulie 2011 (supra, pct. 15 şi urm.).
Reclamantul a considerat că a încercat toate căile de atac disponibile şi a subliniat faptul că, timp de şase ani, a încercat prin diferite mijloace să obţină ajutor din partea statului pentru exercitarea dreptului de vizitare, dar încercările sale nu au avut succes.
Reclamantul a reiterat, în continuare, că mama a fost cea care s-a folosit de toate mijloacele posibile pentru a împiedica contactul dintre acesta şi copil.
B. Motivarea Curţii
33. Curtea constată, mai întâi, că există un numitor comun între părţi, şi anume că relaţia dintre reclamant şi fiul acestuia constituie ,,viaţa de familie”, astfel încadrându-se în sfera de aplicabilitate a art. 8.
1. Principii generale
34. În plus, Curtea reiterează faptul că, deşi scopul principal al art. 8 este de a apăra persoanele împotriva acţiunilor arbitrare ale autorităţilor publice, există şi obligaţii pozitive inerente în „respectarea” efectivă a vieţii de familie. Trebuie avut în vedere echilibrul corect ce trebuie realizat între interesele contradictorii ale persoanei şi cele ale comunităţii, ca un tot unitar; în ambele contexte, statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere (a se vedea Fuşcă împotriva României, nr. 34630/07, pct. 33, 13 iulie 2010).
35. În ceea ce priveşte obligaţia statului de implementare a măsurilor pozitive, Curtea a reţinut că art. 8 include dreptul ca părinţii să urmeze anumiţi paşi pentru se reuni cu copiii lor, precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a facilita astfel de reuniri. Acest principiu se aplică şi cazurilor în care apar dispute între părinţi şi/sau alţi membri din familia copilului, cu privire la vizitarea şi domiciliul copilului (a se vedea, de exemplu, Hokkanen împotriva Finlandei, 23 septembrie 1994, pct. 55, Seria A, nr. 299, şi Nuutinen împotriva Finlandei, nr. 32842/96, pct. 127, CEDO 2000-VIII).
36. Obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri care să faciliteze vizitarea după divorţ a copilului de către părintele care nu exercită autoritatea părintească nu este, de altfel, absolută (a se vedea, mutatis mutandis, Hokkanen, citată anterior, pct. 58). Este posibil ca stabilirea vizitelor să nu se realizeze imediat şi să necesite măsuri preliminare sau pe etape. Cooperarea şi înţelegerea dintre toţi cei implicaţi va reprezenta întotdeauna un element important. În timp ce autorităţile naţionale trebuie să facă tot posibilul pentru a facilita o astfel de cooperare, orice obligaţie de a aplica măsuri coercitive trebuie limitată în această privinţă, întrucât trebuie luate în considerare atât interesele, drepturile şi libertăţile persoanelor implicate, cât şi cele care privesc în mod special interesul superior al copilului şi drepturile acestuia în temeiul art. 8 din Convenţie (a se vedea Hokkanen, pct. 58, şi Fuşcă, pct. 38, citate anterior).
37. Ceea ce este hotărâtor cu privire la orice evaluare a modului în care acţionează autorităţile naţionale este dacă cei implicaţi au urmat toţi paşii necesari pentru a facilita executarea ce poate fi solicitată în manieră rezonabilă alături de circumstanţele specifice fiecărui caz. Caracterul adecvat al unei măsuri poate fi judecat după rapiditatea implementării acesteia, aşa cum trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile pentru relaţiile dintre copil şi părintele care nu trăieşte cu acesta (a se vedea, printre multe altele, Hokkanen, pct. 58, şi Nuutinen, pct. 128, hotărâri citate anterior, şi Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr. 31679/96, pct. 96 şi 102, CEDO 2000-I).
38. În ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, participarea activă a părinţilor în acţiunile care îi privesc pe copii este obligatorie în temeiul art. 8 din Convenţie pentru a păstra interesele acestora şi, în momentul în care un reclamant solicită executarea unei hotărâri judecătoreşti, atât comportamentul acestuia, cât şi cel al instanţelor, reprezintă un factor relevant ce trebuie luat în considerare (a se vedea Fuşcă citat anterior, pct. 38, şi Cristescu împotriva României, nr. 13589/07, pct. 59, 10 ianuarie 2012).
39. În cele din urmă, Curtea reiterează faptul că autorităţile naţionale, beneficiind de contactul direct cu toate persoanele în cauză, sunt într-o măsură mai bună să judece care este interesul superior al copilului şi să ia măsurile necesare în această privinţă [a se vedea, printre multe altele, Dobrescu împotriva României (dec.), nr. 10520/09, pct. 42, 31 august 2010].
2. Aplicarea acestor principii în cauză
(a) Cu privire la întinderea dreptului de vizitare
40. Revenind la faptele din speţă, Curtea constată, de la bun început, că nu se poate evalua în ce măsură A.A.C s-a folosit de dispoziţiile hotărârii din 5 noiembrie 2008 pentru a restricţiona contactul reclamantului cu fiul său. Este cert însă că atât instanţa care a examinat recursul împotriva hotărârii, cât şi cea care a examinat plângerea formulată de reclamant la 14 iulie 2011 au dispus în mod constant că singura modificare la programul de vizitare stabilit conform deciziei menţionate a fost dreptul adiţional ca tatăl să îşi contacteze copilul prin telefon (supra, pct. 15 şi urm.)
41. În conformitate cu principiul subsidiarităţii, Curtea nu are nici un motiv care să infirme concluziile la care au ajuns autorităţile interne în acest caz (a se vedea Nistor împotriva României, nr. 14565/05, pct. 75, 2 noiembrie 2010, şi supra, pct. 39).
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 (a) şi 4 din Convenţie.
(b) Punerea în aplicare a dreptului de vizitare
42. Curtea remarcă faptul că, după ce cuplul a divorţat la 24 noiembrie 2006, relaţia dintre foştii soţi a continuat să se deterioreze, copilul fiind prins la mijlocul acestei situaţii. Autorităţile şi-au dat seama de această situaţie şi au evaluat-o în mod corespunzător împreună cu implicaţiile sale, pe baza dovezilor avute la dispoziţie. În special, le-a fost aplicată ambelor părţi a amendă penală în momentul în care comportamentul acestora a impus o sancţiune penală (a se vedea supra, pct. 19). Instanţele care au soluţionat cererile pentru dreptul de vizitare au luat această situaţie în considerare la evaluarea interesului superior al copilului (supra, pct. 6 şi 16). În cele din urmă, Autoritatea pentru Protecţia Copilului a oferit consiliere reclamantului şi fostei lui soţii, mediind astfel conflictul dintre cele două părţi (supra, pct. 20 şi urm.).
Prin urmare, Curtea se declară mulţumită că autorităţile au reacţionat prompt şi eficient, în măsura atribuţiilor acestora, în cazul reclamantului (supra, pct. 37). Chiar dacă eforturile acestora nu au avut succes, Curtea reiterează că obligaţia autorităţilor de a asista părinţii nu este absolută (supra, pct. 36).
43. În ceea ce priveşte comportamentul părinţilor, Curtea constată că, în pofida intervenţiilor Autorităţii pentru Protecţia Copilului, cele două părţi nu au reuşit să ajungă la un compromis care să permită amândurora să pună interesul copilului înaintea celui propriu. În prezentarea argumentelor sale Curţii, reclamantul a acuzat-o pe A.A.C. că l-a obstrucţionat. Cu toate acestea, în atribuţiile Curţii nu intră evaluarea vinovăţiei părţilor, ci mai degrabă a acţiunilor întreprinse în context ale reclamantului.
44. În această privinţă, Curtea constată că Autoritatea pentru Protecţia Copilului a oferit o asistenţă activă reclamantului în încercările de a se reuni cu copilul său. Alegerea reclamantului de a implica autoritatea respectivă a fost, prin urmare, lăudabilă. Cu toate acestea, Autoritatea pentru Protecţia Copilului nu era singurul agent al statului capabil să participe la punerea în executare, iar acolo unde jurisdicţia autorităţii nu putea ajunge, executorul judecătoresc putea interveni [a se vedea Mereuţă împotriva României (dec.), pct. 24, 10 aprilie 2010]. Având în vedere, în special, lipsa de cooperare şi atitudinea de opoziţie totală a lui A.A.C., reclamantul ar fi putut face uz de serviciile executorului pentru procedura de executare silită. Faptul că a apelat la un executor pentru a trimite notificări fostei lui soţii reprezintă o dovadă a faptului că reclamantul era conştient de posibilitatea de a primi asistenţa unui executor în punerea în executare. În plus, ar fi fost în interesul reclamantului să încerce orice mijloc legal posibil care să ducă la punerea în executare rapidă a dreptului său de vizitare.
45. Curtea nu poate să ignore faptul că reclamantul s-a folosit în acelaşi timp de mijloace ce intră în sfera dreptului penal şi a reînnoit cererile sale pentru reajustarea programului de vizită. Cu toate că aceste acţiuni au fost special concepute să-l ajute pe reclamant în a-şi atinge scopul final, de a petrece timp cu copilul său, acestea nu au avut un impact direct nici asupra executării drepturilor pe care reclamantul le avea deja şi nici nu au fost rapide prin natura lor.
46. Pentru aceste motive, Curtea concluzionează că, în cadrul mandatului oferit de către reclamant, autorităţile naţionale au făcut toate demersurile necesare pentru a facilita executarea care era aşteptată în mod rezonabil în circumstanţele specifice cauzei.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 (a) şi 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
PREŞEDINTEPrePPPREŞEDINTE Grefier,
JOSEP CASADEVALLSantiago Quesada
Full & Egal Universal Law Academy