©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A PATRA
HOTĂRÂREA
În Cauza Abdulla Ali împotriva Regatului Unit
din 30 iunie 2015
(Cererea nr. 30971/12)
Strasbourg
Definitivă
14/12/2015
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Abdulla Ali împotriva Regatului Unit,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din Guido Raimondi, preşedinte, Päivi Hirvelä, George Nicolaou, Ledi Bianku, Paul Mahoney, Krzysztof Wojtyczek, Faris Vehabović, judecători, şi Françoise Elens-Passos, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 9 iunie 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 30971/12 îndreptată împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord prin care un resortisant britanic, domnul Abdulla Ahmed Ali („reclamantul”), a sesizat Curtea la 15 mai 2012, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de doamna G. Pierce, avocat în cadrul Birnberg Peirce & Partners, o societate de avocați cu sediul în Londra. Guvernul Regatului Unit („Guvernul”) a fost reprezentat de agenţii guvernamentali, domnul D. Walton şi, ulterior, de domnul P. McKell, din cadrul Foreign and Commonwealth Office (Departamentul pentru Afaceri Externe şi Commonwealth).
3. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul s-a plâns că publicitatea negativă dintre primul său proces şi rejudecarea cauzei sale l-au împiedicat să beneficieze de un proces echitabil în fața unei instanţe imparţiale.
4. La 1 octombrie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului. La aceeaşi dată, printr-o decizie parţială, Curtea a declarat inadmisibile cererile altor patru reclamanţi.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1980, iar în prezent, este privat de libertate în Penitenciarul HM Frankland.
A. Arestarea reclamantului
6. În august 2006, reclamantul a fost arestat, împreună cu alte persoane, în cadrul unei operaţiuni ample de combatere a terorismului. S-a susținut că reclamantul a conspirat pentru a construi şi a detona, în mod simultan, dispozitive explozive improvizate („IED”) amplasate la bordul unor aeronave transatlantice de pasageri aflate în timpul zborului, prin intermediul unor atentatori sinucigaşi.
B. Procedurile judiciare
1. Cu privire la primul proces
7. La 4 aprilie 2008, a început primul proces în faţa Crown Court, în care opt inculpați, printre care şi reclamantul, erau acuzaţi de complot în vederea comiterii de omor (conspiracy to murder) (capătul de acuzare 1) şi complot în vederea punerii în pericol a siguranţei aeronavei (conspiracy to endanger the safety of an aircraft) (capătul de acuzare 2). În ceea ce priveşte acuzaţia de complot în vederea comiterii de omor, Parchetul a susţinut că fapta urma să fie săvârșită prin detonarea unor dispozitive explozive improvizate amplasate la bordul aeronavei aflate în timpul zborului.
8. După prezentarea de către Parchet a motivelor de inculpare, rechizitoriul a fost modificat prin adăugarea unui nou capăt de acuzare (capătul de acuzare 1A) referitor la fapta de complotare în vederea comiterii de omor, fără a se specifica însă mijloacele prin care omorul urma să fie săvârșit. Capătul de acuzare respectiv a fost adăugat la cererea Parchetului, pentru a include posibilitatea ca juriul să fie convins de faptul că un inculpat a acceptat să comită omorul, dar acesta nu avea cunoştinţă de mijloacele folosite pentru a duce la îndeplinire complotul. Capătul de acuzare 1 a fost modificat pentru a stabili cu claritate că acesta se referă, în mod special, la complot în vederea comiterii de omor , prin detonarea unor dispozitive explozive improvizate amplasate la bordul unei aeronave aflate în timpul zborului.
9. La 8 septembrie 2008, reclamantul a fost condamnat pentru capătul de acuzare 1A, dar juriul nu a ajuns la un verdict privind capătul de acuzare 1. Juriul nu a ajuns la un verdict nici în cazul unor sau tuturor capetelor de acuzare referitoare la ceilalţi şase inculpați. Al optulea inculpat a fost achitat de toate acuzaţiile.
10. În urma unui schimb de replici între judecător şi procuror, judecătorul a dispus ca Parchetul să indice până la 26 septembrie 2008 dacă va formula o cerere de rejudecare.
11. Anunţarea verdictului a fost acoperită pe larg în presă şi de mass-media. Raportele includeau referiri la elemente de probă care nu fuseseră prezentate juriului (a se vedea infra pct. 19-26). De asemenea, mass-media a criticat juriul pentru că nu a reuşit să dea un verdict de vinovăţie privind capătul de acuzare 1.
2. Cu privire la rejudecare
a) Anunţul rejudecării
12. La 10 septembrie 2008, avocaţii unuia dintre inculpați s-au adresat Attorney General (Procurorului General) pentru a afla, printre altele, detalii privind măsurile luate pentru asigurarea integrității raportărilor deciziilor posterioare verdictului şi anterioare rejudecării şi pentru a preveni raportările de probe inadmisibile şi prejudiciabile.
13. În aceeaşi zi, Crown Prosecution Service („CPS”) a anunţat că intenţionează să solicite rejudecarea cauzei reclamantului şi a celorlalţi inculpați. Comunicând decizia mass-mediei, acesta a adăugat:
„CPS ar vrea să reamintească organizaţiilor din mass-media de necesitatea de a acorda o atenţie deosebită în ceea ce priveşte raportarea evenimentelor care fac referire la acest presupus complot.
Acestea rămân doar acuzaţii, iar dacă are loc rejudecarea, inculpaţii au dreptul la un proces echitabil.
Este extrem de important ca raportările din mass-media să fie responsabile şi să nu se nesocotească respectarea garanţiilor procedurale”.
14. La 11 septembrie 2008, toate ziarele naţionale au anunţat că inculpaţii urmau să fie rejudecaţi. Cu toate acestea, relatările generale referitoare la cauză au continuat până în jurul datei de 14 septembrie 2008.
15. La 25 septembrie, Attorney General a răspuns scrisorii înaintate de avocaţii inculpaţilor, confirmând că a luat act de observaţiile respective şi că acestea sunt în curs de examinare.
(b) Cererea de suspendare a procedurii
16. Ulterior, reclamantul a introdus o cerere de suspendare a procedurii (i.e. un ordin care pune capăt în mod efectiv, urmăririi penale cu privire la capătul de acuzare 1). Unul dintre motivele cererii a fost acela că reclamantul nu mai putea beneficia de un proces echitabil ca urmare a presupusei publicităţi prejudiciabile care a urmat încheierii primului proces.
17. La 18 decembrie 2008, domnul judecător Henriques a respins cererea de suspendare. Acesta a sintetizat expunerea argumentelor formulate de apărare după cum urmează:
„Apărarea susţine că ... mediatizarea a fost manipulată şi orchestrată de surse ale statului, fie de serviciile de informaţii, fie de organele de poliţie anti-teroriste sau de oficiali guvernamentali. Se susţine că a existat un amplu exerciţiu de informare a presei menit să ofere informaţii mass-mediei cu privire la materialul probator lipsit de forţă probantă, în vederea publicării posterioare verdictului, exerciţiu al cărui efect a fost discreditarea inculpaților în faţa opiniei publice, furnizând, în secret, mass-mediei un număr considerabil de documente de referință nedivulgate.
Se susţine că statul nu a luat nicio măsură pentru a informa instanţa în legătură cu informările confidenţiale din presă, împiedicând astfel, emiterea unor ordine adecvate pentru a împiedica publicitatea prejudiciabilă, generată de informările respective.
Se susţine că acest lucru a reprezentat o încercare deliberată de manipulare a procedurii judiciare ce viza rejudecarea urmărindu-se să se asigure formarea, în rândul opiniei publice, a unor idei preconcepute împotriva inculpaților prin intermediul unei mediatizări fără precedent sub aspectul volumului a unor informații provenite de la surse ale statului, ...”
18. Acesta a considerat ca fiind în mod implicit inclus în observaţii argumentul reclamantului potrivit căruia niciun juriu din cadrul procedurii de rejudecare expus la respectivul volum de publicitate nu putea judeca cauza ca o instanţă nepărtinitoare, independentă şi imparţială.
19. Domnul judecător Henriques a rezumat cele şapte exemple de mijloace de probă inadmisibile care au fost publicate în presă, la care apărarea făcuse trimitere prin intermediul unor exemple ilustrative. Acesta a subliniat că exemplele respective „nu reprezintau sub nicio formă toate informaţiile de care s-a plâns reclamantul”.
20. Primul exemplu privea divulgarea unor probe neprezentate în instanţă referitoare la menținerea, de către reclamant, a legăturii telefonice cu liderul atentatelor cu bombă eşuate, din 21 iulie 2005, de la sistemul de transport londonez. Această declaraţie a apărut în aproape fiecare ziar naţional şi în mass-media naţională. A fost atribuită unor surse diferite în publicaţii diferite, inclusiv, printre altele, unor detectivi cu rang înalt, organelor de poliţie şi unor oficiali de la arhive sau din domeniul combaterii terorismului.
21. Al doilea exemplu privea divulgarea unor probe neprezentate în cadrul procesului, în ceea ce priveşte legăturile strânse dintre unii inculpați şi alte persoane condamnate pentru infracţiuni de terorism. Au fost incluse probe conform cărora reclamantul călătorise în Pakistan în aceeași perioadă cu cei răspunzători pentru exploziile de la sistemul de transport londonez din 7 iulie 2005 şi pentru încercarea eşuată de atentat cu bombă din 21 iulie şi menţinuse, în mod regulat, legătura prin telefon cu liderul acestui din urmă atentat. Această relatare a fost publicată în aproape fiecare ziar naţional şi a fost difuzată de mass-media naţională. Aceasta a fost atribuită mai multor persoane, detectivi, oficiali din serviciile de informaţii, unor surse din domeniul combaterii terorismului, anchetatorilor şi oficialilor din instanţă.
22. Al treilea exemplu s-a referit la divulgarea unor probe neprezentate în cadrul procesului, referitoare la faptul că inculpații îl cunoşteau şi erau în contact cu un anumit Rashid Rauf din Pakistan, care se presupune că i-a pus în legătură cu lideri Al-Qaeda. Aceste probe au fost publicate în aproape fiecare ziar naţional şi difuzate de mass-media naţională. Printre sursele cărora li se atribuie aceste informaţii, se regăsesc ministrul de interne pakistanez, oficiali britanici, serviciile de informaţii, documente cu informaţii interne americane, surse din domeniul securităţii şi nume de oficiali de rang înalt, din Regatul Unit şi din Statele Unite ale Americii.
23. Al patrulea exemplu s-a referit la afirmaţii care nu făceau obiectul probelor sau divulgării în cadrul procesului, conform cărora complotul este posibil să fi fost supravegheat de Abu Ubaydah Al Masri, fost conducător al operaţiunilor externe ale grupării Al-Qaeda, care se presupune că ar fi monitorizat şi atentatele cu bombă din Londra, din iulie 2005. Această informaţie a fost preluată de câteva ziare şi a fost atribuită, printre altele, organelor de poliţie, oficialilor din domeniul combaterii terorismului, serviciilor de informaţii şi unor oficiali britanici şi americani de rang înalt.
24. Al cincilea exemplu a făcut referire la afirmaţii care nu au făcut obiectul probelor sau divulgării în cadrul procesului, conform cărora presupusul complot a fost dejucat ca urmare a interceptării unui mesaj text, care îi încuraja pe conspiratori să acţioneze. Au existat şi referiri la apeluri şi mesaje text între Regatul Unit şi Pakistan şi un anumit mesaj text incriminator trimis reclamantului. Aceste informaţii au fost publicate în unele ziare naţionale şi difuzate de televiziuni, sursa căreia i s-au atribuit informaţiile fiind din guvernul britanic.
25. Al şaselea exemplu a vizat afirmaţii care nu au făcut obiectul probelor sau divulgării în cadrul procesului, conform cărora telefoanele unor inculpați nedeterminați erau interceptate de poliţie, iar interceptările respective au scos la iveală faptul că se plănuia o simulare a atacurilor. Câteva ziare şi surse din mass-media au preluat povestea, având ca sursă, după caz, poliţia, serviciile pentru combaterea terorismului sau directorul Counter-Terrorism Command (Comandamentul pentru combaterea terorismului).
26. Al şaptelea exemplu a vizat afirmaţiile conform cărora Guvernul Statelor Unite a insistat ca Pakistanul să facă arestări înainte de obţinerea tuturor probelor prevăzute de lege. Informaţia a fost publicată în mai multe ziare şi transmisă de câteva posturi de televiziune. Un canal de televiziune a transmis o declaraţie precisă, conform căreia autorităţile britanice au avut motive pentru a întârzia arestările, din pricina unor informaţii deja cunoscute, potrivit cărora conspiratorii urmau să săvârşească alte fapte incriminate, pe lângă complotul privind aeronavele. S-a susţinut că sursa a fost directorul Counter-Terrorism Command, dar şi surse americane, surse de rang înalt din poliţia britanică şi din serviciile pentru combaterea terorismului, precum şi fostul ministru britanic pentru Homeland Security (Securitate Internă).
27. Domnul judecător Henriques a prezentat evenimentele, la scurt timp după pronunţărea verdictelor, adăugând:
„Pur şi simplu nu este posibil ca această hotărâre să includă fiecare cuvânt controversat publicat de mass-media... Deşi ar fi convenabil să citez în timp util, unele dintre cele mai rele exemple, accept fără ezitare, faptul că multitudinea şi întinderea relatărilor trebuie luate în considerare pentru a măsura efectul potenţial asupra oricărui jurat, care va fi fost expus la aceste relatări sau la un număr semnificativ din aceste numeroase relatări... Am citit tot ce mi-a atras atenţia.”
28. Acesta a punctat că a existat o „avalanşă de mijloace de probă inadmisibile” situate în prim-plan, atât în ziarele în format mare, cât şi în tabloide. Informaţiile au fost difuzate de toate posturile de televiziune şi de canalele radio. A existat şi a continuat să existe la momentul pronunţării hotărârii domnului judecător Henriques, o acoperire largă a evenimentelor pe internet, care putea fi consultată cu uşurinţă. În esenţă, majoritatea mijloacelor de probă stabilea că toţi inculpații erau vinovaţi de săvârșirea infracțiunii de complot în scopul aruncării în aer a unei aeronave. Domnul judecător Henriques a calificat materialele incriminatorii, după cum urmează:
„(i) inculpații au legături strânse cu mai mulţi terorişti Al-Qaeda importanţi, inclusiv cu Rashid Rauf, cu atentatorii din 7 şi 25 iulie, despre care juriul nu a fost informat; (ii) dacă nu ar fi avut loc arestarea prematură a lui Rashid Rauf în Pakistan, de care sunt răspunzători americanii, Parchetul ar fi avut la dispoziţie mai multe probe; (iii) activităţile inculpaților erau monitorizate prin intermediul interceptărilor telefonice şi altor forme de interceptare, fiind anticipată o simulare care putea fi folosită pentru a efectua un atac veritabil; (iv) ancheta a prevenit un masacru de nedescris şi pierderea de nenumărate vieţi omeneşti; (v) juriul a fost incompetent, probele erau deosebit de solide, iar verdictul a fost surprinzător; (vi) prima instanță a gestionat în mod greşit procesul, încuviințând, în special, o pauză de două săptămâni în perioada de retragere a juriului, acesta din urmă reunindu-se doar pentru cinci zile la începerea deliberărilor sale, înainte de a pleca iarăși în vacanţă.”
29. Cu privire la informarea anterioară verdictului, domnul judecător Henriques a declarat:
“... Existenţa unor informări anterioare verdictului reprezintă o practică obişnuită în cauzele mediatizate. Există numeroase chestiuni de interes public. Există, în mod frecvant, dezbateri publice privind subiecte abordate în cauză. Raportarea imediată este cerută de opinia publica, în general. Aceasta este îndreptăţită să o obţină. Este dreptul său. Înainte de raportarea imediată, posterioară verdictului, trebuie să existe o informare anterioară verdictului.”
30. Revenind la prima dintre plângerile specifice formulate de apărare, judecătorul a observat că procurorul a ascuns „divulgarea de către Guvern a unui număr semnificativ de materiale probatorii lipsite de forţă probantă”, dar că se „opusese cu vehemenţă” oricărei sugestii că ar fi avut loc informări secrete. Judecătorul nu a fost de acord că au avut loc informări de presă secrete ale Guvernului . Acesta a făcut trimitere la materialele publicate, în special, în Statele Unite şi a concluzionat că au existat o „multitudine de căi” prin care jurnaliştii ar fi putut să obţină informaţii, altele decât prin intermediul informărilor secrete. Acesta a explicat:
“... consider fantezistă afirmaţia conform căreia Guvernul a informat, în mod deliberat, presa în timpul procesului, în vederea dezavantajării inculpaților în cazul unei posibile proceduri de rejudecare... Presupusul complot necesită nu numai anticiparea, chiar pe parcursul procesului, a unei proceduri de rejudecare, ci şi anticiparea încălcării de către presă a restricțiilor de publicare la care aceasta se angajase, anume de a nu divulga astfel de materiale până la încheierea procesului.”
31. În ceea ce priveşte a doua acuzaţie, conform căreia statul „a săvârşit o manipulare evidentă şi a abuzat de acțiunea în justiție nereușind să împiedice publicitatea care rezulta din propriile informări, judecătorul a constatat din nou, că nu exista nicio probă că vreuna dintre persoane făcuse parte dintr-un asemenea complot. Acesta a descris-o drept „cea mai extravagantă acuzaţie” şi a respins-o „cu certitudine”.
32. Referitor la a treia întrebare dacă inculpații ar putea să beneficieze de un proces echitabil, având în vedere publicitatea, judecătorul a precizat că publicitatea exista la nivel mondial, fiind, deseori repetată şi relatată de fiecare ramură a mass-mediei, inclusiv de internet şi de blogurile asociate. A fost realizată în general, între 8 septembrie şi 14 septembrie 2008, iar majoritatea raportărilor au rămas disponibile pe internet. Acesta a examinat în detaliu publicaţiile importante din 9 septembrie, precum şi unele dintre celelalte cele mai grave exemple. Cu privire la Legea privind publicitatea negativă, judecătorul a explicat:
„În ceea ce priveşte principiile juridice relevante pentru ca un inculpat să beneficieze de un proces echitabil, mi-am amintit de cauza Montgomery v. HM Advocate (a se vedea infra, pct. 60), iar în contextul acestei cauze, mi-am amintit că singura problemă de soluţionat este dreptul inculpatului la un proces echitabil şi nu evaluarea importanţei acordate interesului opiniei publice. Faptul că aceste acuzaţii sunt de cea mai gravă natură este total irelevant. Inculpații trebuie să beneficieze de un proces echitabil, indiferent de gravitatea acuzaţiilor şi indiferent de cât de extinse ar putea fi consecinţele suspendării procesului.”
33. Judecătorul a luat în considerare câteva hotărâri interne privind impactul publicităţii prejudiciabile anterior sau pe durata procesului. Acesta a continuat:
„Am concluzionat că, în prezenta cauză, un proces echitabil este posibil pentru toţi inculpații trimiși în judecată şi propun să se asigure că fiecare din aceştia beneficiază de un proces echitabil. Pentru a ajunge la concluzia respectivă, am apelat la experienţa îndelungată dobândită în cadrul instanţelor penale. Am încredere în jurați şi în faptul că aceștia iau într-adevăr în considerare instrucţiunile judecătorilor.
...
Am încredere că un juriu în această compunere va decide dacă poate fi sigur, pe baza probelor prezentate, că a existat într-adevăr, un plan pentru a arunca în aer o aeronavă. Nu pot să accept afirmaţia că un juriu britanic ar putea să condamne o persoană pe baza a ceea ce e posibil să îşi amintească că au citit cu mai multe luni în urmă. Cred că jurații acordă atenţie şi acţionează pe baza instrucţiunilor judecătorilor. Le voi da, la începutul procesului, cele mai detaliate instrucţiuni, concepute special pentru această cauză şi voi apela la consultări în privinţa acestora, înainte de a le acorda. Dacă este necesar, le voi repeta din când în când.
Nu am temeri că juriul va fi influenţat de relatările din presă anterioare. Juraţii ştiu că niciunul dintre noi nu poate crede ceea ce citeşte în presă...
Consider că va trece suficient timp până pe 16 februarie anul următor, peste cinci luni de la începutul publicităţii...
Între timp, au existat alte procese în care sunt implicaţi terorişti, care i-au ţinut ocupaţi pe jurnaliştii specializați pe drept penal şi pe cititorii ziarelor lor. Sunt sigur că faptele se vor fi estompat şi vor fi scăzut în importanţă, la fel ca orice prejudiciu posibil.”
34. Judecătorul a mai subliniat că toţi inculpații au recunoscut acuzaţia de complot pentru comiterea de atingeri aduse ordinii publice, prin realizarea unor înregistrări video în care apar în ipostaza de martiri şi că primii trei inculpați au recunoscut că au complotat pentru a provoca explozii. Aceste condamnări vor fi prezentate juriului în cadrul procedurii de rejudecare, iar judecătorul a declarat că, în raport cu aceste recunoașteri ale legăturilor cu alţi terorişti, faptul că membrii juriului îşi pot aminti de acestea este „mai degrabă puţin semnificativ”. În orice caz, din experienţa sa, impactul publicităţii anterioare procesului şi acoperirea prejudiciabilă din mass-media au fost minime, chiar şi în cauzele mediatizate. Acesta a citat exemple de cauze în care a existat o publicitate ofensatoare anterioară procesului, dar în care inculpații au fost, ulterior, achitaţi. Acesta a concluzionat că nu are nicio îndoială că juriile şi-au asumat, în mod serios, responsabilităţile şi că s-au pronunţat pe baza probelor prezentate în instanţă. Acesta a stabilit data de începere a procedurii de rejudecare la 16 februarie 2009.
c). Procedura rejudecării
35. Rejudecarea celor şapte inculpați, inclusiv a reclamantului, privind capătul de acuzare 1 şi a patru inculpați privind capătul de acuzare 1A, a început la 16 februarie 2009, dar a fost de două ori suspendată în etapele iniţiale. La 2 martie 2009, un alt juriu a fost ales şi învestit. În acea zi, în timpul selectării juriului , judecătorul i-a instruit pe posibilii juraţi, după cum urmează:
„Este, bineînțeles, foarte important să selectăm un juriu care este complet nepărtinitor şi pregătit să acorde suficient timp unei cauze, într-adevăr, importante. Veţi aprecia gravitatea acuzaţiei, un plan de a arunca în aer, în mod eficient şi simultan, mai multe aeronave. Este o sarcină extrem de importantă, probabil cea mai importantă sarcină care vi se cere, un serviciu public extrem de important. Bineînţeles, nu toţi veţi fi puşi în situaţia de a face acest serviciu, dar pentru cei care vor prelua sarcina respectivă, aceasta va implica, în mod necesar, un grad de abnegaţie.”
36. Acesta i-a întrebat mai precis, dacă există vreun motiv bazat pe convingeri, ocupaţii sau pe alţi factori, care ar putea să le afecteze capacitatea de a da un verdict imparţial în acest proces sau dacă aceştia, o rudă sau un prieten apropiat, au păreri de natură să influenţeze semnificativ propria apreciere a prezentei cauze.
37. Cu privire la subiectul publicităţii negative anterioare procedurii de rejudecare, acesta a declarat următoarele:
„În continuare: ca urmare a publicităţii făcute acestei cauze şi acestor acuzaţii, vreunul dintre dumneavostră are păreri preconcepute cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia inculpaților, incompatibile cu îndeplinirea nepărtinitoare a sarcinilor de jurat? Nu. Mulţumesc.
„În continuare: sunteţi dumnoavoastră sau un membru din familia restrânsă sau un prieten apropiat, sau aţi fost dumnoavoastră sau un membru din familia restrânsă sau un prieten apropiat, angajat la o agenţie mass-media implicată în anchetă şi/sau în relătările pe marginea acestei cauze? Înaintaţi, domnule.”
38. Acesta a mai adresat întrebări posibililor membrii ai juriului privind două emisiuni recente, în care s-a discutat despre cauză:
„Două emisiuni. Prima emisiune: a urmărit cineva această emisiune de pe postul de televiziune BBC, a fost acum două săptămâni, adică nu ieri, nu cu o sâmbătă înainte, ci cu o duminică înainte, cu alte cuvinte, în urmă cu 15 zile, la ora 10 dimineaţa, pe canalul BBC1, este vorba despre o emisiune numită „The Big Questions”? Moderatorul a fost Nick Campbell, împreună cu un grup format din trei sau patru experţi, dacă pot să îi numesc astfel, dintre care unul era rabin, în cadrul emisiunii a fost o discuţie despre complotarea în vederea aruncării în aer a unor aeronave şi despre terorism, abordându-se într-o oarecare măsură şi faptele aflate la originea cauzei. A urmărit cineva acea emisiune de la 10 dimineaţa? Vă rog să înaintaţi, domnule.
Apoi, exact cu două săptămâni în urmă, într-o luni seară, la ora 10, pe canalul Radio 4, a fost difuzată o emisiune, „The World Tonight”, în care s-a discutat despre presupusul complot pentru a arunca în aer aeronave. A ascultat cineva această emisiune radio de pe canalul Radio 4? Nu. În continuare – îmi cer scuze, înaintaţi, vă rog. Mulţumesc. V-am spus că această cauză a început cu aproximativ două săptămâni în urmă şi că toate emisiunile de televiziune importante i-au făcut publicitate. A făcut cineva, ca urmare a acestei publicităţi, căutări pe internet, cu alte cuvinte, a făcut vreunul dintre dumneavoastră căutări pe internet în ultimele două săptămâni, în legătură cu presupusul complot privind companiile aeriene? Nu. Mulţumesc foarte mult.”
39. În cele din urmă, după selectarea juriului, judecătorul l-a instruit după cum urmează:
„Pot să vă dau câteva instrucţiuni suplimentare? Ar putea să apară tentaţia, ştiind că urmează să vă pronunţaţi în această cauză, să încercaţi să aflaţi puţin mai mult despre aceasta, iar dacă cineva dintre voi este dependent de internet sau de spaţiul virtual, ar putea să apară tentaţia de a intra pe internet şi de a citi sau de a vă face căutări privind cauza. Vă rog să nu faceţi asta. A existat un element de raportare inexactă și nesatisfăcătoare la momentul apariţiei acestei chestiuni. Acuzaţiile nu au fost în mod corect raportate de fiecare dată şi este extrem de important ca dumneavoastră să decideţi asupra cauzei pe baza probelor prezentate în faţa instanţei, nu în altă parte. Juraţilor din toate cauzele penale le spunem să nu facă cercetări pe cont propriu. În cazul unei bătăi într-un bar, le spunem juraţilor să nu meargă să vadă barul respectiv, să nu devină detectivi, deoarece este foarte important ca doar pe baza a ceea ce este prezentat în instanţă, să se pronunţe asupra cauzei. Inculpații au dreptul să cunoască exact temeiul pe baza căruia sunt judecaţi. Aşadar, vă rog să nu faceţi căutări pe internet sau orice alt fel de cercetări, nici înainte de începerea de mâine a procesului şi nici într-o altă etapă a acestuia. De asemenea, vă voi da instrucţiuni suplimentare de a nu citi niciun ziar şi de a nu urmări rapoartele de pe posturile de televiziune. Acest lucru se datorează faptului că acestea sunt inexacte, uneori chiar speculative şi pentru că există mereu raportări părtinitoare. Singura modalitate prin care puteţi auzi şi primi toate probele este prin a fi prezenţi în instanţă. Aici primiţi informaţiile.
Un alt pericol este că atunci când veţi pleca în seara aceasta, veţi spune „Am fost ales în juriu”, iar cei cu care locuiţi sau cu care vă întâlniţi în seara asta ar putea să vă spună „Ştiu totul despre cauza aceasta. Am citit despre ea în ziar”. Vă rog, nu discutaţi despre cauză cu nimeni. Ar fi greşit ca cineva să vă spună ce părere are despre cauză şi ar putea să vă afecteze judecata pe termen lung. Spuneţi-le că aţi fost aleşi pentru a judeca o cauză privind terorismul, pentru că aceasta este acuzaţia şi nu mai adăugaţi nimic. Nu are niciun sens să discutaţi despre faptele din această cauză, ar fi total greşit şi o sfidare a curţii, dacă aţi face acest lucru. Am explicat că motivul real pentru a nu face acest lucru este că persoana cu care discutaţi ar putea să joace un rol în decizia asupra cauzei, doar dumneavoastră 12 trebuie să aveţi acest rol, nimeni altcineva. Mai sunt şi alte instrucţiuni pe care vi le voi da mâine, după începerea procesului, dar deocamdată, sunt suficiente acestea.”
40. Procesul a început la 3 martie 2009 cu discursul de deschidere al acuzării. La sfârşitul primei zile, judecătorul a dat următoarele instrucţiuni juriului:
„Sunt obligat să vă dau anumite instrucţiuni. Unele dintre acestea vă sunt deja cunoscute, pentru că v-am spus şi ieri câteva lucruri. Vă reamintesc, vă rog, nu faceţi niciun fel de cercetări privind această cauză, nici pe internet, nici de oricare altă natură. Acest lucru include interdicția de a vizita site-uri care fac trimitere la această cauză. Informaţiile trebuie să vă fie furnizate în instanţă. Vă rog, ignoraţi orice relatări din ziare, dacă există , şi vă rog, nu luaţi în considerare niciun fel de emisiune pe care aţi putea să o auziţi. Este vital să nu discutaţi cu nimeni despre cauză, din motivele pe care vi le-am prezentat ieri. Alte persoane îşi vor exprima părerea, care ar putea, în timp util, să vă afecteze judecata. Decizia trebuie să aparţină în totalitate celor 12 membri ai juriului.”
41. Judecătorul a amintit periodic juriului, pe parcursul procesului, că nu are permisiunea de a discuta despre cauză cu familia sau prietenii sau să facă căutări pe internet. La 30 iunie 2009, în prima zi a pledoariilor finale ale părţilor, acesta a precizat:
„Am început o nouă etapă în această cauză, iar acum este momentul să vă reamintesc ce am declarat mai devreme despre cauză, privind evitarea informaţiilor care ar putea, în vreun fel, să facă trimitere la terorism sau chiar la această cauză. Vă reamintesc, vă rog: nu faceţi căutări pe internet. Nu citiţi cărţi. Vă rog, schimbaţi canalul dacă apare o emisiune de televiziune, în care este, în mod evident, vorba despre terorism sau despre un subiect conex. Vă rog, evitaţi articolele din ziare şi altele similare care abordează terorismul. Acest lucru vă va permite să abordaţi faptele acestei cauze, pentru ca deliberarea să se facă cu mintea limpede, fără a fi influenţaţi de ceva din afară, de ceva care îşi are originea în exteriorul acestei instanţe. Vă veţi pronunţa asupra cauzei doar pe baza informaţiilor pe care le-aţi primit în instanţă.”
42. În cadrul trecerii sale în revistă, judecătorul a reamintit juriului că nu trebuie să discute despre cauză cu alte persoane în afara celor din juriu. În momentul în care juraţii s-au retras pentru deliberare, acesta le-a reamintit, la sfârşitul fiecărei zile, că nu trebuie să discute despre cauză în afara camerei juraţilor.
43. La 7 septembrie 2009, reclamantul a fost condamnat pentru capătul de acuzare 1. Dintre ceilalţi şase inculpați judecaţi pentru capătul de acuzare 1, doi au fost condamnaţi, trei achitaţi, iar în privinţa unuia, juriul nu a reuşit să ajungă la un verdict. Dintre cei patru inculpați judecaţi pentru capătul de acuzare 1A, unul a fost condamnat, iar în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi trei, juriul nu a reuşit să ajungă la un verdict.
44. Reclamantul a fost condamnat la pedeapsa detențiunii pe viaţă, cu o perioadă de executare de minim patruzeci de ani.
3. Apelul împotriva hotărârii de condamnare
45. Reclamantul a atacat cu apel hotărârea de condamnare. Instanța de apel a admis mai multe motive, printre care cel privind caracterul echitabil al procedurii de rejudecare a cauzei în raport cu publicitatea din mass-media ulterioară primului proces.
46. La 19 mai 2011, apelul introdus împotriva hotărârii de condamnare a fost respins.
47. Instanța a observat interesul ridicat din mass-media în privinţa primului proces, precum şi relatările simultane cu privire la proces, inclusiv cu privire la verdicte. Aceasta a punctat că, în aceste circumstanţe, era imposibilă impunerea unor restricţii privind verdictele, întrucât nimeni nu i-a solicitat acest lucru judecătorului, înainte de a se ajunge la un verdict. Chiar dacă o asemenea cerere ar fi fost formulată şi admisă, având în vedere interesul manifestat la nivel mondial pentru cauză, instanța de apel a considerat că este dificil să se stabilească cum ar fi putut să se împiedice publicarea verdictelor în jurisdicţiile din afara jurisdicţiei instanţei care instrumenta cauza.
48. Ca răspuns la observaţia venită din partea reclamantului, potrivit căreia era posibil ca juraţii din cadrul procedurii de rejudecare să nu mai respecte instrucţiunile judecătorului, instanța a declarat:
„92. În măsura în care există riscul ca, în ciuda a ceea ce judecătorul le spune juraţilor, un anumit jurat să caute pe internet informaţii despre cauză, orice încercare de a folosi informaţiile respective pentru a influenţa părerea celorlalţi juraţi, este, în opinia noastră, destinată eşecului. Pentru ca informaţiile găsite pe internet să influenţeze verdictul juriului, ar trebui ca alţi membri ai juriului să îşi încalce jurământul. În opinia instanței, ... procedura de judecată din cadrul acestui proces a reuşit să facă faţă publicităţii negative. Trebuie să se sublinieze că nu a existat nicio probă care să sugereze că un jurat a căutat informaţii pe internet”
49. Curtea de Apel a subliniat că acuzaţiile potrivit cărora publicitatea şi divulgarea anumitor fapte de către autorităţile de stat au fost deliberate, nu au fost examinate în cadrul căii de atac. Aceasta a observat că embargourile împotriva poliţiei şi informările Parchetului sunt comune în majoritatea proceselor şi că nu s-a contestat oportunitatea informărilor de presă. Aceasta a examinat şi acţiunile Parchetului şi ale Attorney General. În continuare, instanța a examinat în detaliu hotărârea domnului judecător Henriques din 8 decembrie 2008 şi a declarat că este „pe deplin mulţumită” că acesta a aplicat nu doar principiile corecte, ci şi că a ajuns la singura concluzie disponibilă, şi anume că un observator imparţial ar considera că un juriu, instruit în mod adecvat, ar putea să îl judece, în mod corect, pe reclamant. Instanța a explicat că:
„104. Nu numai că suntem de părere că respectiva concluzie era singura disponibilă, dar considerăm că a fost şi una corectă. Acceptăm ... că judecarea cauzei în altă parte nu era o opţiune şi că nici chestionarea potenţialilor juraţi cu privire la informaţiile pe care le aveau despre cauză, nu reprezenta o opţiune. Cu toate acestea, considerăm că, având în vedere procesul în instanţă şi lunile care au trecut până la al doilea proces, un observator informat ar fi mulţumit că un juriu ar examina, în mod corect şi imparţial, probele şi că nu ar ţine cont de publicitatea la care am făcut trimitere.”
50. Instanţa a adăugat:
„105. Am luat în considerare şi faptul că, spre deosebire de deciziile din cauza Abu Hamza şi Montgomery v. HM & Another (2003) 1 AC 641 (a se vedea infra, pct. 60-61), aceasta nu este o cauză care se referă la publicitatea anterioară procesului, ci la publicitatea ulterioară condamnării. Faptul că a fost vorba despre un proces în urma unei condamnări pentru un singur capăt de acuzare, este, în opinia instanţei, un factor important care poate fi considerat mai semnificativ decât publicitatea anterioară procesului. Totuşi, examinând situaţia în ansamblu, considerăm că metoda procesului ar putea să garanteze un proces echitabil şi că un observator imparţial ar fi de aceeaşi părere.”
51. La 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel a refuzat să consemneze că recursul formulat de reclamant este de importanţă publică.
II. Dreptul şi practica interne relevante
A. Imparţialitate
52. În hotărârea House of Lords (Camera Lorzilor) în cauza Magill v. Porter (2001) UKHL 67, lordul Hope of Craighead a examinat aspectul părtinirii evidente şi a concluzionat că:
„Întrebarea este dacă observatorul imparţial şi informat, luând în considerare faptele, ar concluziona că a existat posibilitatea reală ca instanţa să fi fost părtinitoare.”
B. Publicitatea negativă şi sfidarea curţii
1. Prevederi legale şi alte îndrumări
(a) Legea din 1981 privind sfidarea curţii (Contempt of Court Act 1981)
53. În temeiul secţiunii 2(2) din Legea din 1981 privind sfidarea curţii, regula „răspunderii obiective” se aplică în cazul unei publicaţii care creează riscul substanţial ca în cadrul procedurii, cursul justiţiei să fie, în mod grav, împiedicat sau prejudiciat. Astfel, dacă există acest risc, nu este necesar să se dovedească intenţia de a interveni în cadrul procedurii în faţa instanţei.
54. În temeiul secţiunii 4(2) din Legea din 1981 privind sfidarea curţii, instanţa are competenţa de a pronunţa ordine de amânare a publicării, pentru a evita prejudicierea substanţială a administrării justiţiei în cadrul procedurii sau în cadrul unei proceduri iminente sau pendinte.
(b) Protocolul CPS privind publicitatea (CPS Protocol) şi sistemul penal de justiţie
55. Un Protocol denumit Publicitatea şi sistemul penal de justiţie ( „Protocolul din 2005”) a fost publicat de CPS pentru ofiţerii superiori, procurorii-şef ai Coroanei şi pentru mass-media în octombrie 2005. Obiectivul său principal a fost de a asigura că urmărirea penală este transparentă şi responsabilă, garantând accesul mass-mediei la toate materialele relevante, de câte ori este posibil şi cât mai curând posibil. Protocolul a stabilit că obiectivul CPS este de a asigura respectarea principiului justiţiei transparente, echilibrând, în acelaşi timp, dreptul reclamantului la un proces echitabil cu consecinţele posibile pentru victime, familiile acestora şi martori, provocate de difuzarea în presă a probelor în acuzare.
56. Protocolul enumeră probele în acuzare care ar trebui, în mod obişnuit, difuzate în presă, dacă procuratura le-a propus ca probe în instanţă. De asemenea, acesta enumeră şi probele în acuzare care pot fi difuzate în presă, după ce sunt analizate de CPS în consultare cu poliţia, victimele relevante, martorii şi membrii familiei. În cele din urmă, acesta precizează că, în cazul în care se acceptă recunoaşterea vinovăţiei, iar dosarul nu este trimis în instanţă, se aplică aceleaşi principii. Pentru a garanta că sunt publicate doar materialele care informează în legătură cu decizia Curţii, materialele difuzate în presă trebuie să reflecte dosarul de trimitere în judecată şi trebuie să fi fost citite, prezentate în faţa instanţei sau judecătorului care pronunţă sentinţa.
(c) Liniile directoare ale CPS privind sfidarea curţii şi restricţiile de raportare
57. CPS a publicat linii directoare denumite Sfidarea curţii şi Restricţii de raportare, în completarea Protocolului din 2005. Liniile directoare precizează că orice restricţie privind relatarea în presă, este contrară normei generale, care este în favoarea justiţiei deschise şi a raportării corecte şi clare a procedurii în instanţă, făcând trimitere la art. 10 din Convenţie. Acestea explică faptul că procurorii ar trebui, inter alia, să solicite restricţii privind relatarea în presă, doar dacă este necesar, spre exemplu, pentru a proteja o urmărire penală viitoare, care implică acelaşi inculpat, sau când se consideră că publicitatea din cadrul primului proces ar putea să prejudicieze procedurile pendinte. Liniile directoare clarifică faptul că orice cerere ar trebui să vizeze doar aceste restricţii şi pentru o perioadă necesară pentru ca interesele justiţiei să fie respectate.
2. Jurisprudenţa relevantă
(a) Sfidarea Curţii
58. În cauza Attorney General v. MGN Limited [1997] E.M.L.R. 284, Divisional Court a enumerat zece principii care guvernează aplicarea regulii răspunderii obiective privind sfidarea în Legea din 1981. Principiile de la 7 la 10, erau următoarele:
„(7) În efectuarea unei evaluări privind riscurile substanţiale provocate de o publicaţie, afectând în mod serios cursul justiţiei, trebuie luate în considerare, printre altele, următoarele aspecte: (a) posibilitatea ca publicaţia respectivă să intre în atenţia unui potenţial jurat, (b) impactul posibil al publicaţiei asupra unui cititor obişnuit la momentul publicării şi (c) impactul de durată al publicaţiei asupra unui potenţial jurat la momentul procesului. Acest ultim aspect este crucial.
Trebuie să se reamintească faptul că în acest exerciţiu, la fel ca în orice exerciţiu de evaluare a riscurilor, un risc mic înmulţit cu un risc mic rezultă într-un risc şi mai mic.
(8) În efectuarea unei evaluări privind posibilitatea ca publicaţia să intre în atenţia unui potenţial jurat, instanţa va lua în considerare, printre altele, următoarele aspecte: (a) dacă publicaţia este distribuită în zona din care este posibil ca juraţii să fie aleşi şi (b) numărul exemplarelor puse în circulaţie.
(9) În efectuarea unei evaluări privind impactul publicaţiei asupra unui cititor obişnuit la momentul publicării, instanţa va lua în considerare, printre altele, următoarele aspecte: (a) importanţa articolului în publicaţia respectivă şi (b) noutatea din conţinutul articolului în contextul cititorilor potenţiali ai publicaţiei respective.
(10) În efectuarea unei evaluări privind impactul de durată al publicaţiei asupra unui potenţial jurat la momentul procesului, instanţa va lua în considerare, printre altele:
(a) durata dintre apariţia publicaţiei şi data posibilă a procesului;
(b) efectul de concentrare privind ascultarea, pe o perioadă prelungită, a probelor dintr-o cauză, şi
(c) posibilul efect al instrucţiunilor judecătorului asupra juriului.
În special, acest ultim aspect a făcut obiectul unor comentarii juridice ample, în două contexte diferite: în contextul unui proces sau al unei căi de atac împotriva unui verdict şi în contextul procedurii privind sfidarea...
În prima categorie a cauzelor, ceea ce s-a subliniat este faptul că întregul sistem al unui proces cu juraţi se bazează pe abilitatea şi dorinţa juriilor de a respecta instrucţiunile date de judecător şi de a nu considera ca fiind adevărat conţinutul unei publicaţii doar pentru că aceasta a fost publicată.” (note de subsol omise)
b) Publicitatea negativă
59. În cauza R. v. West [1996] 2 Cr. App. R. 374, preşedintele Curţii Supreme, lordul Taylor of Gosforth, a considerat că, fără îndoială, acoperirea în presă a cauzei respective, înainte de proces, a fost amplă şi ostilă inculpaţilor. Acesta a continuat:
„Dar, oricât de exagerate ar fi fost relatările din presă, nu a mai existat aproape niciodată o cauză menită să şocheze publicul, care avea dreptul să cunoască faptele. Întrebarea adresată în numele apărării este dacă ar putea să aibă loc un proces echitabil după publicitatea negativă intensivă împotriva inculpaţilor. În opinia noastră, ar putea. A se întâmpla altfel, ar însemna că, dacă acuzaţiile de omor sunt suficient de îngrozitoare pentru a şoca, în mod inevitabil, populaţia, inculpaţii nu pot fi judecaţi. Acest lucru ar fi absurd. Mai mult, dacă judecătorul avertizează, în mod eficent, juriul să acţioneze doar pe baza probelor prezentate în instanţă, nu există niciun motiv pentru a presupune că acesta va acţiona diferit. În cauza Kray (1969) 53 Cr App R 412 at pp. 414, 415, judecătorul Lawton a declarat:
«Dramatismul ... unui proces are aproape întotdeauna efectul de a şterge din memorie ceea ce s-a întâmplat înainte.»
...
În Ex p. The Telegraph Plc (1994) 98 Cr App R 91, 98 [1993] 1 WLR 980 , 987, I a declarat:
„instanţa ar trebui să crediteze juriul cu dorinţa şi capacitatea de a respecta instrucţiunile judecătorului, pentru a se pronunţa asupra cauzei doar pe baza probelor înaintate în instanţă. Instanţa ar trebui să reţină şi că detaliul şi capacitatea de concentrare a publicităţii, chiar şi în cazurile de notorietate, sunt limitate şi că scopul unui proces este de a concentra atenţia juriului pe probele prezentate în instanţă, mai degrabă decât pe chestiuni din afara sălii de judecată.”
60. În cauza Montgomery v. HM Advocate and Another; Coulter v. HM Advocate and Another [2003] 1 AC 641, Privy Council (Consiliul Privat) a examinat impactul publicităţii negative anterioare procesului. Acesta a considerat că testul de aplicat pentru a determina dacă ar trebui să se dispună suspendarea soluţionării cauzei, este dacă riscul de prejudiciere a fost atât de mare încât să nu fi putut fi prevenit de nicio instrucţiune acordată juriului. Lordul Hope, a explicat:
„Nu sunt convins că judecătorii instanţei inferioare au efectuat o evaluare greşită a efectului publicităţii acordate acestei cauze şi a întrebării dacă, în ciuda publicităţii respective, este de aşteptat ca juriul să acţioneze în mod imparţial. Cercetările recente efectuate pentru Law Commission din Noua Zeelandă sugerează că impactul publicităţii anterioare procesului şi a mediatizării prejudiciabile, pe parcursul procesului, chiar şi în cazurile de notorietate, este minim. Perioada de timp de la ultima expunere ar putea fi considerată, cu fiecare lună care se scurge, un fel de garanţie. Totuşi, riscul ca publicitatea amplă, prelungită şi prejudiciabilă, care a avut loc în această cauză, să fi avut un efect de durată, cel puţin asupra unora dintre membrii juriului, nu poate fi considerat ca fiind neglijabil. Principalele garanţii ale imparţialităţii obiective a instanţei constau în metoda procesului şi în prezidarea procesului de către judecător. Pe de o parte, există procedura de ascultare şi analizare a probelor, la care va fi supus juriul. A vedea şi a asculta martorii sunt acţiuni care ar putea să aibă un impact mult mai mare asupra juraţilor decât amintirile care pot persista privind reportajele despre cauză din mass-media. Pe de altă parte, este de aşteptat ca acest impact să fie intensificat de avertizările şi instrucţiunile pe care judecătorul ar putea să le considere adecvate, pe măsură ce procesul se desfăşoară, în special, atunci când acesta îşi îndeplineşte această sarcină, înainte ca juriul să se retragă pentru a ajunge la un verdict.
...
Sistemul procesului cu juraţi se bazeaza pe presupunerea potrivit căreia juriul va respecta instrucţiunile pe care le primeşte de la judecătorşi pe faptul că juraţii vor da un verdict corect, în conformitate cu probele.”
61. În R v. Hamza [2007] QB 659, Curtea de Apel a observat că, deşi publicitatea negativă ar fi putut prejudicia echitatea procesului, nu a fost necesar ca acesta să fie suspendat, deoarece judecătorul a concluzionat că, prin intermediul asistenţei sale, a fost, totuşi, posibil un proces echitabil.
3. Rapoarte
a) Raportul din 2010 al Ministerului Justiţiei
62. Ministerul Justiţiei a publicat un raport întocmit de profesorul Cheryl Thomas, intitulat „Are juries fair?” în februarie 2010. Raportul prezintă impactul mediatizării, incluzând rezultatele unui studiu care se referă la 688 de juraţi din 62 de cauze diferite. Constatările studiului au fost prezentate pe scurt, după cum urmează:
„- Juraţii din cauzele de notorietate erau de şapte ori mai predispuşi să îşi amintească mediatizarea (70%) decât juraţii din cauzele standard (11%).
- Majoritatea juraţilor care şi-au amintit reportajele despre cauză din mass-media le-au văzut sau le-au auzit doar pe parcursul desfăşurării procesului. Aceasta reprezintă prima probă empirică din această ţară a «fade factor- factorului timp» în procesele cu juraţi (cu cât reportajele din mass-media apar mult mai înainte de proces, cu atât este mai mare posibilitatea ca juraţii să nu şi le amintească).
- Totuşi, o treime dintre juraţii (35%) din cauzele de notorietate îşi amintesc mediatizarea anterioară procesului.
- În cauzele de notorietate, juraţii îşi amintesc reportajele din mass-media dintr-o serie de surse de informare, principalele două surse fiind televiziunea (66%) şi ziarele naţionale (53%). Acest fapt contrastează cu amintirile juraţilor privind reportajele din mass-media în cauzele standard, situaţie în care acoperirea în presă de care juraţii îşi amintesc, provine aproape numai din ziarele locale (77%).
- Majoritatea juraţilor (66%) din cauzele de notorietate care şi-au amintit mediatizarea, fie nu şi-au amintit, fie nu au putut să îşi amintească că aceasta a fost părtinitoare. În situaţiile în care juraţii şi-au amintit o accentuare specială, aproape toţi şi-au amintit că aceasta sugera că inculpatul este vinovat.
- În cauzele de notorietate, 20 % dintre juraţii care şi-au amintit reportajele despre cauză din mass-media au întâmpinat dificultăţi în ceea ce priveşte ignorarea acestora, în timp ce îşi îndeplineau datoria de jurat.”
b) Documentul de consultare din 2012 al Comisiei Juridice (Law Commission)
63. În 2012, Comisia Juridică a publicat un document de consultare privind sfidarea curţii (nr. 209). Documentul a tratat problema sfidării prin intermediul publicaţiilor, în special, nevoia de a demonstra, în temeiul secţiunii 2(2) din Legea din 1981, că există un risc considerabil de a fi împiedicat sau prejudiciat în mod grav cursul justiţiei în cadrul procedurii. În acest context, făcând trimitere la principiile (7) şi (8) stabilite prin Attorney General v. MGN Limited (a se vedea supra, pct. 58), documentul respectiv a explicat:
„2.38 Astfel, factorii relevanţi în evaluarea riscurilor sau a gravităţii prejudiciului ar include nivelul de circulaţie a ziarului în localitatea în care se desfăşoară procesul sau gradul de difuzare şi repetare la posturile de televiziune. Acest principiu are, în mod evident, nevoie de modificări, atunci când, luând în considerare aplicarea acestuia în noua mass-media, spre exemplu, un factor relevant va fi numărul de accesări al unei publicaţii online. Faptul că niciun jurat nu a vazut, de fapt, materialul respectiv nu înseamnă că niciun jurat nu ar fi putut să facă acest lucru, deşi reacţia unui jurat care vede o publicaţie poate fi relevantă.” (note de subsol omise)
64. Referitor la principiul (9), documentul a constatat:
„2.39 Stilul publicaţiei, spre exemplu, în special relatarea cu caracter senzaţional este relevantă” (note de subsol omise).
65. Referitor la principiul (10), documentul a precizat:
„2.40 De aceea, instanţa trebuie să ia în considerare factorul timp, deşi o întârziere mare între apariţia publicaţiei şi proces nu va exclude constatarea unei sfidări a curţii, în situaţia în care cauza sau publicaţia sunt memorabile. Cu toate acestea, instanţa va lua în considerare atenţia pe care juraţii o acordă probelor prezentate în instanţă, precum şi obligaţia judecătorului de a avertiza şi de a instrui în mod adecvat juriul” (note de subsol omise)
66. Documentul a continuat:
„2.48 De asemenea, unele părţi interesate s-au întrebat dacă nu ar trebui să existe o aliniere între (i) testul aplicat de instanţe pentru a determina dacă cererea de suspendare a acţiunii în justiţie reprezintă un abuz al metodei procesului, pe motive de publicitate prejudiciabilă şi (ii) testul în temeiul secţiunii 2(2). Testul aplicat atunci când este avută în vedere o cerere privind abuzul de procedură este cel privind posibilitatea ca inculpatul să beneficieze de un proces echitabil. Instanţa trebuie să stabilească ce măsuri pot fi luate pentru a reduce impactul publicităţii prejudiciabile – spre exemplu, avertizând juraţii. Cu toate acestea, instanţa va fi nevoită să suspende acţiunea în justiţie, dacă «riscul de prejudiciere este atât de ridicat, încât nicio instrucţiune din partea judecătorului, oricât ar fi de detaliatră, nu ar putea, în mod rezonabil, să îl îndepărteze.»
2.49 În mod evident, cele două teste au loc în contexte diferite şi vizează persoane diferite (inculpatul, respectiv editorul). Sfidarea curţii şi abuzul de procedură au standarde de probă diferite [sfidarea - standardul dincolo de orice îndoială rezonabilă, abuzul de procedură - preponderenţa probelor (balance of probabilities). Testul privind abuzul de procedură trebuie să ia în considerare efectul cumulativ al publicităţii, având în vedere că întrebarea este dacă procesul echitabil este posibil în orice circumstanţe şi având în vedere efectul mediatizării asupra independenţei şi imparţialităţii instanţei. Pe de altă parte, testul privind sfidarea curţii nu se concentrează neapărat pe publicaţiile individuale, deoarece a acuza organizaţiile din mass-media de sfidare, pentru că au contribuit la crearea unui mediu de „proces al mass-mediei”, chiar dacă publicaţiile individuale ale acestora nu ar cauza un risc considerabil de prejudiciu grav, ar putea să contravină art. 10. În consecinţă, considerăm că alinierea acestor teste ar reprezenta o greşeală atât în cazul abuzului de procedură cauzat de mediatizarea prejudiciabilă, cât şi în cazul unei încălcări a secţiunii 2(2). Persoanele consultate sunt de acord că testele pentru a determina existenţa unui abuz de procedură cauzat de mediatizarea prejudiciabilă şi încălcarea secţiunii 2(2), ar trebui să rămână diferite?” (note de subsol omise)
67. Documentul a luat în considerare, mai exact, secţiunea 4(2) din Legea din 1981 şi competenţa instanţei de a dispune amânarea publicării. Cu privire la acest subiect, a precizat:
„2.85 În esenţă, există un test în trei etape care poate fi efectuat, înainte de a emite un ordin:
(1) Există un risc substanţial de prejudiciu în ceea ce priveşte administrarea justiţiei în procedura curentă, pendinte sau iminentă?
2.86 În acest caz, substanţial nu înseamnă nesubstanţial. Referitor la evaluarea riscului, instanţa ar trebui să aibă în vedere capacitatea juriului de a respecta instrucţiunile judecătorului, factorul timp, «dramatismul procesului» şi să presupună că mediatizarea cauzei va fi corectă şi echitabilă. Riscul trebuie să fie evaluat la momentul solicitării ordinului, iar riscul relevant se referă la administrarea justiţiei, nu la alte chestiuni, precum temerile legate de ostilitatea comunităţii faţă de martori. Se poate observa că testul în temeiul secţiunii 4(2) nu necesită un prejudiciu serios, spre deosebire de cel în temeiul secţiunii 2(2), punându-se întrebarea dacă se poate afirma că secţiunea 4(2) respectă art. 10, dacă prejudiciul este mai puţin serios.
(2) În acest caz, mai este nevoie de ordin pentru a elimina riscul respectiv, incluzând considerarea unor posibile măsuri alternative?
...
(3) În acest caz, în lumina intereselor publice concurente aflate în joc, ar trebui instanţa să emită ordinul respectiv şi dacă da, în ce condiţii? Este vorba despre o judecată de valoare.
2.88 Această etapă a testului ar trebui să fie considerată în temeiul cerinţei art. 10 § 2, potrivit căreia ingerinţa este «necesară într-o societate democratică».
2.89 Instanţele au hotărât că există un interes public puternic privind raportările din mass-media referitoare la acţiunile în justiţie. Cu toate acestea, în realizarea echilibrului între dreptul la un proces echitabil şi libertatea de exprimare a mass-mediei, dreptul la un proces echitabil are întâietate.
2.90 Faptul că un ordin nu este emis ar putea să însemne că rapoartele privind ceea ce se întîmplă în şedinţă publică pot fi publicate, chiar dacă ceea ce se raportează a fost dezvăluit în absenţa juriului, deşi în legea actuală există neclarităţi privind acestă chestiune.” (note de subsol omise)
C. Instrucţiuni şi îndrumări acordate juriului
68. După ce răspund unei citaţii, membrilor juriului li se trimite o broşură, denumită „Your Guide to Jury Service” (Ghidul privind desfăşurarea activităţii în calitate de jurat). Broşura oferă explicaţii potrivit cărora discuţiile dintre juraţi au carcater privat, iar aceştia din urmă nu ar trebui să discute aspecte legate de proces cu nimeni, cu excepţia celorlalţi juraţi. Aceasta menţionează că verdictul aparţine exclusiv juraţilor şi le reaminteşte că rolul lor este de a ajunge la un verdict pe baza probelor prezentate în instanţă, în cadrul procesului. În broşură se arată şi că orice încercare de influenţare a juriului, de către o persoană care nu are calitatea de jurat, reprezintă o infracţiune.
69. Odată aleşi pentru îndeplinirea serviciului de jurat, juraţii trebuie să depună un jurământ sau o declaraţie după cum urmează:
„voi judeca pârâtul cu obiectivitate şi voi da un verdict pe baza probelor.”
70. La începutul procesului, juriului i se dau, în mod convenţional, instrucţiuni, conform cărora cauza trebuie judecată exclusiv pe baza probelor, şi anume pe ceea ce este prezentat în instanţă. Juriul este instruit că nu trebuie să discute despre cauză cu familia, prietenii sau cu alte persoane sau să facă propriile cercetări privind cauza.
71. În Re B [2006] EWCA Crim 2692, care a avut ca obiect o cale de atac formulată împotriva unui ordin care limita relatările cu privire la un proces penal, Curtea de Apel (Secţia Penală) a declarat:
„Există o caracteristică a sistemului nostru juridic care, uneori, este trecută cu vederea sau considerată de la sine înţeleasă. Experienţa colectivă a acestui mod de compunere a instanţei, precum şi a celui anterior, atât atunci când făceam practică în cadrul baroului, cât şi din punct de vedere judiciar, ne-a demonstrat în repetate rânduri că juriile din întreaga ţară au convingerea profundă şi vehementă, precum şi angajamentul, potrivit cărora inculpatul are dreptul la un proces echitabil. Acestea ştiu că este pe deplin responsabilitatea lor. În cele din urmă, este un drept din naştere, pe care fiecare dintre juraţi îl împărtăşeşte cu inculpatul. Aceştia îl apără cu obiectivitate. Integritatea juriului reprezintă o trăsătură esenţială a procesului de judecată. Juriile urmează instrucţiunile date de judecător pentru a se concentra doar pe probe şi pentru a ignora ceea ce ar fi putut să audă sau să citească în afara instanţei. În această cauză, judecătorul le va da, fără îndoială, instrucţiuni adecvate, adaptate faptelor individuale, în lumina unui proces ulterior şedinţei de pronunţare a sentinţei, după ascultarea argumentelor avocaţilor inculpaţilor. Nu putem decât să subliniem că juriul va urma aceste instrucţiuni, nu numai pentru că acesta va respecta cu credinţă instrucţiunile juridice pe care le va da judecătorul, dar şi pentru că în esenţă aceste instrucţiuni vor face în mod direct, apel la convingerea instinctivă şi fundamentală a necesităţii unui proces echitabil.”
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
72. Reclamantul s-a plâns că publicitatea negativă dintre primul proces şi rejudecarea cauzei l-au împiedicat să beneficieze de un proces echitabil în faţa unei instanţe imparţiale. Acesta a invocat art. 6 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
73. Guvernul a contestat acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
74. Curtea constată că cererea ridică probleme întemeiate în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenţie, astfel încât aceasta nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. Curtea constată că cererea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
a) Reclamantul
75. Reclamantul a susţinut că circumstanţele speciale, neaşteptate şi fără precedent de la sfârşitul primului său proces au dat naștere posibilității reale ca un anumit punct de vedere cu privire la probe esențiale („core evidence”) şi anumite chestiuni, să influenţeze şi să persiste în memoria juraţilor la rejudecare. Acesta a subliniat că dacă se constată părtinirea obiectivă, nu poate să existe o acţiune de echilibrare între dreptul la un proces echitabil şi interesul public privind urmărirea în justiţie a infracţiunilor grave sau dreptul mass-mediei de a relata probleme de interes public: au prevalat drepturile prevăzute la art. 6. Acesta a susţinut că în cauza sa, nu s-ar mai fi putut lua nicio măsură pentru a contracara riscul referitor la părtinire. În special, instrucţiunile judiciare au fost neadecvate și ar fi trebuit să se efectueze o analiză retrospectivă mult mai amplă privind posibilul prejudiciu.
76. Acest fapt era cu atât mai important atunci când nu s-a întreprins, în mod proactiv şi decisiv, nicio intervenţie preventivă de natură executivă sau de urgenţă judiciară, în urma anunţării verdictelor din cadrul primului proces. CPS nu a luat nicio măsură pentru a înștiința instanţa în privinţa informărilor anterioare verdictului sau pentru a împiedica relatările ample din mass-media, în urma anunţării verdictelor din cadrul primului proces. Acesta a evidenţiat că, la 10 septembrie, avocaţii unuia dintre inculpați i-a scris Attorney General, solicitând detalii ale acţiunilor întreprinse pentru a împiedica publicitatea prejudiciabilă anterioară rejudecării. Attorney General a răspuns la 25 septembrie, doar pentru a confirma că solicitarea respectivă este examinată (a se vedea supra, pct. 12 şi 15).
77. Reclamantul a invocat trei chestiuni pentru a îşi susţine argumentul conform căruia, în cauza sa, s-a demonstrat părtinirea obiectivă. În primul rând, acesta a făcut trimitere la „renunţarea la” elementele de apărare legale stipulate în Legea din 1981 privind sfidarea curţii, la încheierea primului său proces. Nu s-a emis niciun ordin în temeiul secţiunii 4(2) din legea respectivă (a se vedea supra, pct. 54) pentru a împiedica publicarea materialelor relevante. Reclamantul a susţinut că restricţiile privind difuzarea în presă a probelor în acuzare, prevăzute în Protocolul din 2005 (a se vedea supra, pct. 55) au fost încălcate prin diseminarea materialelor interzise. Faptul că CPS şi instanţa de judecată nu au impus nicio restricţie în aşteptarea unei decizii privind rejudecarea, a însemnat că presa s-a eliberat de orice fel de constrângere şi a publicat un număr fără precedent de presupuse probe, care nu fuseseră prezentate în instanţă.
78. În al doilea rând, reclamantul a făcut referire la cercetările recente privind impactul mass-mediei asupra juriilor în Regatul Unit (a se vedea supra, pct. 62-67). Acesta a considerat că cercetările respective arată o conştientizare tot mai mare a vulnerabilităţilor sistemului de justiţie penală din Regatul Unit, în special a faptului că se bazează pe jurii. Acesta a subliniat în special, faptul că raportul din 2010 precizase că juraţii din cauzele de notorietate erau de şapte ori mai predispuşi să îşi amintească mediatizarea decât juraţii din cauzele standard şi că în cauzele de notorietate, 20% dintre juraţii care şi-au amintit reportajele din mass-media au declarat că au întâmpinat dificultăţi în a ignora reportajele în timp ce îndeplineau serviciul de jurat. Documentul din 2010 al Law Commission (Comisia Juridică) i-a susţinut argumentul, potrivit căruia riscul fiecărei publicaţii ar fi trebuit examinat separat, prin trimiteri, inter alia, la zona de circulaţie a publicaţiei în cauză, la numărul de exemplare puse în circulaţie, la importanţa articolului în publicaţie, la instrucţiunile date juriului şi la întârzierea dintre publicare şi proces. Reclamantul a susţinut că provocările dificile cauzate de numeroasele publicări de diferite tipuri nu au primit o evaluare individualizată din partea judecătorului, care pur şi simplu, a concluzionat, după prezentarea pe scurt a unor materiale ofensatoare, că din experienţa sa, imparţialitatea se poate asigura prin instruirea adecvată a juriului.
79. În cele din urmă, reclamantul a făcut trimitere la conţinutul materialelor publicate în mass-media. A avut loc divulgarea unui număr semnificativ de materiale fără forţă probatorie de către Guvern, fapt recunoscut de Parchet (a se vedea supra, pct. 30). Publicările erau considerate credibile, deoarece se menționa că proveneau de la politicieni, Guvern, CPS și de la ofiţeri de poliţie de rang înalt, retraşi din activitate, implicaţi în anchetarea cauzei. Materialele au sugerat că reclamantul merita să fie condamnat din motive pe care juriul nu a avut permisiunea să le cunoască. Publicaţiile au atacat nu doar rezultatul primului proces, dar şi pe judecător şi juriul pentru că nu a dat un verdict de vinovăţie. Etichetarea continuă şi nerestricţionată a cauzei drept „Airline Plot” (Complotul privind companiile aeriene), acuzaţie asupra căreia trebuia să se pronunţe o decizie în cadrul rejudecării, a fost inoculată în conştiinţa naţională prin reiterări constante.
80. Reclamantul a susţinut că există posibilitatea ca grupul de potenţiali juraţi să fie afectaţi de reamintirea conştientă sau inconştientă a materialelor publicate anterior. Acesta a considerat că persistenţa în memorie a materialelor a fost evidenţiată de amploarea mediatizării, de numărul de exemplare puse în circulaţie al publicaţiilor respective, de faptul că au existat buletine de ştiri despre cauza respectivă pe toate posturile de televiziune şi de faptul că mediatizarea cauzei pe internet a fost, şi a rămas foarte mare, la data hotărârii pronunţate de domnul judecător Henriques. Acesta a realizat o distincţie pe baza deciziei Curţii în cauza Mustafa (Abu Hamza) (nr. 1) împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 31411/07, § 39, 18 ianuarie 2011, din mai multe motive, inclusiv natura generalizată a raportărilor din acea cauză faţă de raportările specifice privind procesul şi faptele asupra cărora trebuie să se pronunţe juriul din această cauză, întârzierea de peste un an între raportări şi proces în cauza Mustafa (Abu Hamza), spre deosebire de perioada de doar cinci luni din această cauză, precum şi caracterul specific al instrucţiunilor judecătorului procesului în cauza Mustafa (Abu Hamza), faţă de instrucţiunile „complet convenţionale şi cu caracter minim” din această cauză. Acesta a făcut trimitere şi la emisiuni şi publicări noi, apărute pe parcursul procesului, pe care judecătorul nu le-a considerat o sfidare a curţii.
b) Guvernul
81. Guvernul a subliniat că înainte de a se constata încălcarea art. 6 § 1, trebuie ca probe convingătoare privind imparţialitatea juraţilor să fie în mod obiectiv justificate. Acesta a susţinut că din jurisprudenţa Curţii s-au desprins patru puncte privind publicitatea negativă [făcând trimitere la Mustafa (Abu Hamza), menţionată anterior]. În primul rând, există riscul ca publicitatea negativă, în special cea cu caracter permanent şi senzaţional, să poată prejudicia juriul, dar jurisprudenţa internă a arătat că instanţele britanice sunt conştiente de acest risc. În al doilea rând, în majoritatea cauzelor, natura procesului de judecată şi rolul instanței de judecată privind instruirea juriului ar asigura că procedura a fost echitabilă. În al treilea rând, pentru a decide dacă o cauză a avut un caracter excepţional, astfel încât un proces echitabil nu mai este posibil, cele mai în măsură să evalueze acest fapt decât Curtea sunt instanţele interne. În al patrulea rând, abordarea din Anglia a reflectat nu numai experienţa instanţelor interne, dar şi a sistemelor de justiţie penală, în ceea ce priveşte sfera dreptului comun, iar această experienţă trebuia să fie respectată.
82. Guvernul a fost de acord că a existat multă publicitate negativă referitoare la acuzaţiile împotriva reclamantului şi a celorlalţi inculpați, înainte de rejudecarea cauzei. Cu toate acestea, a susţinut că nu a fost părtinitor atunci când a concluzionat că juriul nu a fost imparţial. În primul rând, nu a existat nicio probă privind părtinirea subiectivă. În al doilea rând, acuzaţia împotriva reclamantului a fost determinată în cursul procedurii contradictorii, printr-un juriu ales aleatoriu, în urma unui proces îndelungat. Un număr mare de probe a fost prezentat în faţa juriului. Probele au fost supuse unei examinări încrucişate, iar avocaţii reclamantului au avut oportunitatea de a se adresa juriului cu privire la chestiunile cauzei. Nu a existat niciun motiv pentru a presupune că juriul nu şi-a îndeplinit în mod conştiincios, datoria de a se pronunţa asupra cauzei pe baza probelor înaintate în instanţă.
83. În al treilea rând, juriului i s-au dat instrucţiuni complete şi fără echivoc, de a ignora publicitatea negativă şi de a se concentra pe probele prezentate în instanţă. Instrucţiunile respective au fost date în timpul selectării juriului, atunci când Parchetul a început prezentarea acuzațiilor, pe parcursul procesului, la scurt timp după ce juriul s-a retras pentru a ajunge la un verdict şi în timpul deliberărilor juriului (a se vedea supra, pct. 35-42). A fost evident că judecătorul a acordat o atenţie deosebită asistării juriului pentru a da un verdict corect, în conformitate cu probele, ceea ce a reprezentat o garanţie materială considerabilă.
84. În al patrulea rand, faptul că a existat publicitate negativă după condamnarea reclamantului pentru capătul de acuzare 1A şi înainte de rejudecarea privind capătul de acuzare 1, nu a singularizat cauza sa. Au existat garanţii clare împotriva parţialităţii în metoda procesului, iar instrucţiunile juridice au fost concepute cu atenţie, în funcţie de circumstanţele speciale ale cauzei. În plus, după cum a precizat şi judecătorul, a existat o perioadă de cinci luni între publicitate şi începerea procesului, şi aproximativ un an între publicitate şi verdicte. Acest fapt a fost relevant, întrucât, după cum a fost recunoscut şi de către instanţe, influenţa reportajelor din mass-media a fost limitată.
85. În al cincilea rând, verdictele date au indicat că juriul s-a pronunţat asupra cauzei pe baza probelor. S-au dat verdicte diferite referitoare la inculpați diferiţi, pentru capete de acuzare diferite. Diferenţierea a tins să sugereze că juriul a cântărit cu atenţie probele prezentate în faţa instanţei.
86. În cele din urmă, instanţa de fond şi Curtea de Apel au analizat cu atenţie argumentele înaintate, în prezent, în faţa Curţii şi le-a respins. Nu a existat nicio bază pentru a concluziona că analiza acestora a fost incorectă. Guvernul a subliniat, din nou, că instanţele interne erau cele mai în măsură să evalueze echitatea procedurii din cauza respectivă.
2. Motivarea Curţii
a) Principii generale
87. O campanie de presă virulentă poate afecta în mod negativ caracterul echitabil al unui proces prin influenţarea opiniei publice şi, în consecinţă, a juraţilor chemaţi să decide vinovăţia unui inculpat. Astfel, riscă să aibă un impact asupra imparţialităţii instanţei în temeiul art. 6 § 1, precum şi asupra prezumţiei de nevinovăţie consacrată la art. 6 § 2 [a se vedea Ninn-Hansen împotriva Danemarcei (dec.), nr. 28972/95, CEDO 1999‑V; şi Beggs împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 15499/10, pct. 123, 16 octombrie 2012]. Dacă există o campanie de presă virulentă în jurul unui proces, ceea ce are un caracter decisiv nu sunt temerile subiective ale suspectului, ci dacă, având în vedere circumstanţele speciale ale cauzei, temerile sale pot fi considerate în mod obiectiv justificate [a se vedea Daktaras împotriva Lituaniei (dec.), nr. 42095/98, 11 ianuarie 2000; W³och împotriva Poloniei (dec.), nr. 27785/95, 30 martie 2000; Priebke împotriva Italiei (dec.), nr. 48799/99, 5 aprilie 2001; şi Beggs, citată anterior, pct. 123].
88. Curtea a identificat anterior mai multe chestiuni pe care le consideră relevante privind evaluarea impactului publicităţii negative asupra echităţii unui proces sau asupra respectării prezumţiei de nevinovăţie. Astfel, Curtea a clarificat că nu poate să existe o plângere admisibilă în temeiul art. 6, având în vedere că acuzaţiile penale sunt stabilite de judecători profesionişti, dată fiind formarea şi experienţa lor profesională, care le permite să facă abstracţie de influenţa externă (a se vedea, spre exemplu, Priebke, citat anterior; şi G.C.P. împotriva României, nr. 20899/03, pct. 48, 20 decembrie 2011).
89. Chiar şi în cauzele care implică procese cu juraţi, o perioadă de timp adecvată între apariţia în mass-media a comentariilor prejudiciabile şi acţiunile penale ulterioare, împreună cu instrucţiunile potrivite date juriului, vor fi, în general, suficiente pentru a îndepărta orice preocupare referitoare la apariţia parţialităţii [a se vedea Beggs, citat anterior, pct. 124-128; şi, în ceea ce priveşte în special, importanţa instrucţiunilor acordate juriului, Pullicino împotriva Maltei (dec.), nr. 45441/99, 15 iunie 2000; şi Mustafa (Abu Hamza), citat anterior, pct. 39-40]. În special, dacă reportajele din ziarele incriminate, apărute în perioada în care viitorii membri ai juriului nu ştiau că vor fi implicaţi în proces, posibilitatea apariţiei parţialităţii este cu atât mai îndepărtată, deoarece este foarte puţin probabil ca membrii juriului să fi acordat o atenţie deosebită detaliilor din reportaje la momentul publicării lor (a se vedea Beggs, citată anterior, pct. 126). În asemenea cauze, instrucţiunea dată juriului de a face abstracţie de materialele externe va fi, în general, potrivită pentru a garanta caracterul echitabil al procesului, chiar dacă a existat o campanie de presă foarte prejudiciabilă (pentru un exemplu în care o astfel de instrucţiune a fost suficientă, a se vedea Beggs, citat anterior, pct. 128). Este esenţial să se sublinieze în această privinţă că, este rezonabil să se presupună că juriul va respecta instrucţiunile date de judecător, în absenţa unor probe care să sugereze contrariul (Beggs, citat anterior, pct. 128; şi Szypusz împotriva Regatului Unit, nr. 8400/07, pct. 85, 21 septembrie 2010).
90. În anumite cauze referitoare la publicitatea negativă din presă, Curtea a analizat dacă publicaţiile incriminate puteau fi atribuite autorităţilor sau dacă primiseră informaţii de la autorităţi [a se vedea, spre exemplu, Sutyagin împotriva Rusiei (dec.), nr. 30024/02, 8 iulie 2008; şi Beggs, citat anterior, pct. 127]. Totuşi, este important să se sublinieze că, în ceea ce priveşte problema imparţialităţii instanţei, este relevant că autorităţile au fost sursa informaţiilor prejudiciabile, doar în măsura în care materialele ar putea fi considerate mai credibile de cititori, în lumina sursei lor. Problema privind faptul că oficialii publici au avut prejudecăți privind vinovăţia inculpatului, de manieră incompatibilă cu principiul prezumţiei de nevinovăţie, este una separată, care trebuie examinată în temeiul art. 6 § 2, punctul central fiind comportamentul respectivilor oficiali publici, si nu imparţialitatea instanţei (a se vedea, spre exemplu, Allenet de Ribemont împotriva Franţei, 10 februarie 1995, pct. 39-41, seria A nr. 308). Astfel, în timp ce caracterul cu valoare de autoritate al materialelor publicate ar putea să necesite, spre exemplu, o perioadă mai mare de timp sau instrucţiuni mai aspre, este puţin probabil ca acestea să conducă la concluzia că nu mai este posibil să existe un proces echitabil în faţa unei instanţe imparţiale. În special, acuzaţiile potrivit cărora desecretizarea materialelor prejudiciabile de către autorităţi a fost deliberată şi a avut ca obiectiv subminarea echităţii procesului, sunt irelevante pentru evaluarea impactului divulgării asupra imparţialităţii instanţei.
91. Din cele menţionate mai sus, se poate concluziona că, rareori, publicitatea prejudiciabilă anterioară procesului va face imposibilă existenţa, în viitor, a unui proces echitabil. Într-adevăr, reclamantul nu a făcut referire la nicio cauză în care Curtea a constatat încălcarea art. 6, în ceea ce priveşte faptul că publicitatea negativă afectează echitatea procesului. După cum s-a constatat anterior, judecătorul, atunci când i se cere să examineze efectul asupra „instanţei” a campaniei negative din mass-media, are la dispoziţie mai multe posibilităţi pentru a neutraliza orice risc potenţial de prejudiciu adus apărării şi pentru a garanta o instanţă imparţială. În cauzele care implică un proces cu juraţi, perioada de timp adecvată şi instrucţiunile potrivite diferă în funcţie de faptele specifice ale cauzei. Instanţele naţionale trebuie să soluţioneze aceste probleme – care, după cum a observat Law Commission în documentul de consultare din 2012 (a se vedea supra, pct. 67), sunt în esenţă, judecăţi de valoare – privind amploarea şi conţinutul materialelor publicate şi a naturii comentariilor, care fac obiectul reexaminării de către Curte a relevanţei şi caracterului suficient al măsurilor luate şi al motivelor invocate.
(b) Aplicarea principiilor generale la faptele cauzei
92. Nu există nicio sugestie că respectivul cadru juridic aplicabil a fost defectuos, în ceea ce priveşte garanţiile acordate în scopul asigurării unui proces echitabil în condiţii – după cum s-a întâmplat în cauza prezentă – de publicitate negativă în urma unui proces sau înainte de rejudecare (a se vedea supra, pct. 52 şi urm.). În special, jurisprudenţa internă relevantă prevede o analiză meticuloasă a modului în care judecătorul trebuie să evalueze riscul ca un proces să fie prejudiciat de publicitatea negativă şi apoi, să abordeze în mod adecvat, un asemenea risc (a se vedea supra, pct. 58-61). În consecinţă, judecătorul care se confruntă cu contestarea echităţii procedurii pe baza publicităţii negative, poate să ia diferite măsuri pe parcursul procesului de judecată, într-un cadru juridic consacrat şi adecvat, care oferă îndrumarea corespunzătoare, cu scopul de a asigura echitatea procesului. Întrebarea în prezenta cauză este dacă măsurile luate de judecător au fost suficiente în toate circumstanţele cauzei.
93. În prezenta cauză , nu s-a contestat că materialele publicate în urma anunţării verdictelor după primul proces, au inclus probe care nu au fost prezentate în instanţă. Judecătorul din cadrul procedurii de rejudecare a descris o „avalanşă de materiale controversate” (a se vedea supra, pct. 28). Curtea nu poate decât să accepte că materialele au adus prejudicii reclamantului.
94. Ca urmare a anunţării rejudecării cauzei, reclamantul a solicitat suspendarea acţiunii în justiţie. În cererea de suspendare, acesta a invocat argumente privind impactul publicităţii negative între proces şi anunţarea rejudecării. Judecătorul a examinat argumentele reclamantului într-o hotărâre detaliată şi formulată cu atenţie. Acesta a acceptat fără ezitare că multitudinea şi amploarea raportărilor prejudiciabile trebuie să fie examinate pentru a măsura efectul pe care poate să îl aibă asupra juraţilor care au fost expuşi reportajelor din mass-media şi a confirmat că, pentru a evalua impactul lor, a citit tot ceea ce i-a atras atenţia (a se vedea supra, pct. 27). Acesta a respins sugestia potrivit căreia autorităţile au informat presa în mod deliberat, cu scopul de a dezavantaja reclamantul la rejudecare, considerând-o „fantezistă”(a se vedea supra, pct. 30). Acesta nu a găsit nicio probă potrivit căreia statul a manipulat sau abuzat de procesul de judecată, din cauza faptului că nu a împiedicat publicitatea care a rezultat din propriile informări de presă (a se vedea supra, pct. 31).
95. În ceea ce priveşte problema dacă reclamantul mai poate beneficia de un proces echitabil, judecătorul şi-a amintit în mod corect că gravitatea acuzaţiilor formulate împotriva reclamantului este complet irelevantă pentru evaluarea sa şi că interesul public nu poate să influenţeze dreptul reclamantului la un proces echitabil (a se vedea supra, pct. 32). Acesta a considerat că va fi trecut suficient timp de la încheierea relatărilor prejudiciabile la data de 14 septembrie 2008 până la începerea procedurii de rejudecare programate pentru 16 februarie 2009. Acesta şi-a exprimat şi încrederea că juriul se va pronunţa asupra cauzei pe baza probelor şi că va respecta instrucţiunile date. Acesta s-a angajat să le dea membrilor juriului, la începerea procesului, „instrucţiuni detaliate, concepute special pentru această cauză”, să apeleze la consultări înainte de a da instrucţiunile respective şi, dacă este cazul, să le repete din când în când (a se vedea supra, pct. 33-34).
96. În orice caz, rejudecarea nu a început până la 2 martie 2009, după aproape şase luni de la încheierea relatărilor prejudiciabile (a se vedea supra, pct. 35). Este evident că, pe parcursul alegerii juriului, judecătorul a subliniat cu atenţie importanţa imparţialităţii şi că a pus întrebări pentru a obţine informaţii care ar fi putut pune la îndoială imparţialitatea unui anumit jurat (a se vedea supra, pct. 36-38). Reclamantul nu sugerează că judecătorul nu a îndepărtat din juriu un anumit membru în timpul procedurii. După alegerea juriului, judecătorul a dat instrucţiuni cuprinzătoare în care a făcut aluzie la „raportări nesatisfăcătoare şi incorecte” şi a subliniat că juriul trebuie să se pronunţe asupra cauzei doar pe baza probelor auzite în instanţă. Acesta i-a avertizat să nu discute despre cauză cu familia sau prietenii, să nu citească relatările din ziare sau să urmărească emisiuni şi să nu facă cercetări, inclusiv căutări pe internet (a se vedea supra, pct. 39). Reclamantul nu a sugerat că, la începerea procedurii de rejudecare, a formulat obiecții împotriva instrucţiunilor propuse de judecător. Pe parcursul procesului, judecătorul a repetat ordinul adresat juriului de a nu discuta despre cauză cu familia sau prietenii şi de a nu efectua cercetări (a se vedea supra, pct. 40-41). În timpul prezentării sale pe scurt, judecătorul a reamintit juriului că nu trebuie să discute despre cauză cu altcineva în afară de ceilalţi membrii ai juriului şi, după ce juriul s-a retras pentru a delibera, acesta le-a amintit în fiecare seară că nu trebuie să discute despre cauză în afara camerei juraţilor (a se vedea supra, pct. 42).
97. Hotărârea judecătorului privind cererea de suspendare a fost reexaminată de Curtea de Apel. Trebuie menţionat că reclamantul nu a formulat în apel acuzaţii potrivit cărora publicitatea şi divulgarea anumitor fapte de către stat au fost făcute de manieră deliberată. Instanţa a fost nu numai „pe deplin mulţumită” că judecătorul învestit cu rejudecarea cauzei a aplicat în mod corect principiile şi că a ajuns la singura concluzie disponibilă, dar a fost de asemenea, de acord că, având în vedere procesul de judecată şi perioada de timp scursă până la rejudecare, nu a existat riscul apariţiei părtinirii (a se vedea supra, pct. 48-49).
98. De asemenea, Curtea consideră că motivele de respingere a cererii de suspendare a acţiunii, prezentate de judecătorul învestit cu rejudecarea cauzei, precum şi motivele de respingere a recursului, prezentate de Curtea de Apel, au fost pertinente şi suficiente. La momentul începerii publicării materialelor prejudiciabile, decizia de rejudecare a cauzei nu fusese pronunţată. Orice persoană care a fost expusă la reportajele din presă, nu ar fi ştiut la acel moment că va fi implicată în rejudecarea ulterioară. Judecătorul a examinat dacă s-a scurs suficient timp, astfel încât reportajele să devină de domeniul trecutului, reexaminând cu atenţie conţinutul fiecărei raportări care i-a atras atenţia şi a recunoscut necesitatea acordării unor instrucţiuni detaliate juriului, pe care ulterior, le-a şi oferit. Circumstanţele cauzei nu sugerează că juriul nu va respecta instrucţiunile judecătorului privind judecarea cauzei doar pe baza probelor înaintate în instanţă. Faptul că, ulterior, în cadrul procedurii de rejudecare, juriul a dat verdicte diferite pentru mai mulţi inculpați, inclusiv trei achitări privind capătul de acuzare 1 (a se vedea supra, pct. 43), susţin concluzia judecătorului conform căreia juriul are capacitatea de a discerne şi de a ignora reportajele ulterioare din mass-media şi că, în consecinţă, se poate pronunţa în mod corect asupra cauzei, pe baza probelor înaintate în faţa instanţei.
99. Pentru aceste motive, Curtea concluzionează că nu s-a demonstrat că publicaţiile incriminate puteau să influenţeze juriul într-atât încât să prejudicieze rezultatul acţiunii în justiţie şi să facă obiectul unui proces inechitabil. În consecinţă, în prezenta cauză nu a fost încălcat art. 6 § 1.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 30 iunie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE Grefier
Guido Raimondi Françoise Elens-Passos
Full & Egal Universal Law Academy