©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA ABRAMIUC ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 37411/02)
Hotărâre
Strasbourg
24 februarie 2009
Definitivă
24/05/2009
Hotărârea poate suferi modificări de formă.
În cauza Abramiuc împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 3 februarie 2009,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 37411/02 îndreptată împotriva României prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ilie Abramiuc („reclamantul”), a sesizat Curtea la 16 septembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul R.-H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 25 mai 2007, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Astfel cum prevede art. 29 § 3 din convenţie, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamantul s-a născut în anul 1951 şi locuieşte la Negostina, judeţul Suceava.
A. Prima procedură privind plata drepturilor de autor
5. La 31 mai 1984, reclamantul, care lucra ca inginer chimist într-o întreprindere de stat, a fost recunoscut ca autor al unei invenţii şi i s-a eliberat un brevet din partea Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci. În perioada 1984-1991, această invenţie a fost utilizată în producţia industrială de către întreprinderea de stat respectivă.
6. În 1991, după căderea regimului comunist în România, întreprinderea a fost reorganizată într-o întreprindere pe acţiuni cu capital public, cu numele de Retrom S.A. Aceasta a folosit în continuare în producţia sa industrială invenţia reclamantului fără a-i plăti însă acestuia drepturile de autor, motiv pentru care acesta a acţionat societatea în instanţă, la 14 octombrie 1992.
7. Prin hotărârea din 12 septembrie 1994, Judecătoria Iaşi a admis acţiunea şi a obligat pârâta („societatea debitoare”) să îi plătească reclamantului 253 942 510 lei româneşti (ROL), la care se adaugă o rată anuală a dobânzii de 6%.
8. Prin hotărârea din 7 decembrie 1994, Curtea de Apel Iaşi a respins apelul societăţii debitoare. Prin hotărârea din 21 martie 1995, Curtea Supremă de Justiţie („Curtea Supremă”) a respins recursul acesteia.
B. Încercările de executare silită a hotărârii din 12 septembrie 1994
9. În vederea executării silite a hotărârii din 12 septembrie 1994, reclamantul a sesizat executorul judecătoresc şi a iniţiat mai multe proceduri, care nu au dus la executarea promptă şi completă a hotărârii menţionate, ca urmare, în special, a mai multor suspendări ale executării silite dispuse de Procurorul general al României sau de către instanţe, precum şi a contestaţiilor la executare formulate de societatea debitoare.
10. Astfel cum reiese din scrisoarea din 10 martie 1997 adresată reclamantului de către Curtea de Conturi, societatea debitoare a făcut obiectul unei anchete pentru retragerea, în perioada octombrie-decembrie 1996, a aproximativ 600 000 000 ROL din contul său „pentru a evita o eventuală executare silită prin îngheţarea conturilor”. Rezultatele anchetei penale desfăşurate împotriva directorilor întreprinderii nu au fost comunicate Curţii.
11. În 2003, societatea a fost privatizată. Statul şi-a vândut acţiunile şi, prin urmare, capitalul întreprinderii a devenit integral privat.
12. Prin scrisoarea din 15 martie 2005, Administraţia Finanţelor Publice a informat executorul judecătoresc însărcinat cu executarea hotărârii din 12 septembrie 1994 că societatea datora statului aproximativ 9 miliarde ROL şi că o procedură de executare silită imobiliară era în curs.
1. Suspendările executării silite dispuse de Procurorul general al României
13. La cererea societăţii debitoare, Procurorul general al României a dispus de mai multe ori suspendarea executării hotărârii definitive din 12 septembrie 1994, respectiv la 3 aprilie, 24 noiembrie 1995 şi la 31 mai 1996. Reclamantului nu i-a fost comunicat nici un motiv care să justifice aceste suspendări.
14. Prin scrisoarea din 24 mai 1996 adresată societăţii debitoare, Parchetul General a reamintit conducerii societăţii sfaturile oferite cu ocazia unei şedinţe care a avut loc la 27 martie 1996 la sediul parchetului, şi anume solicitarea suspendării procedurilor de poprire în derulare, precum şi suspendarea executării silite a hotărârii din 12 septembrie 1994.
2. Cererea de revizuire a hotărârii din 12 septembrie 1994 şi suspendarea executării silite dispusă în cadrul acestei proceduri
15. La o dată neprecizată, societatea debitoare a formulat o cerere de revizuire a hotărârii din 12 septembrie 1994. De asemenea, a solicitat suspendarea executării acestei hotărâri până la examinarea cererii sale de revizuire.
16. La 16 iunie 1995, Curtea Supremă a trimis cauza în faţa Tribunalului Suceava, în interesul unei bune administrări a justiţiei.
17. La 21 noiembrie 1995, acesta a respins cererea de suspendare a executării.
18. La 20 martie 1997, instanţa a primit o nouă cerere de suspendare a executării formulată de societatea debitoare, până la pronunţarea unui rezultat definitiv al unei proceduri iniţiate de societate privind anularea unui brevet de inventator pentru reclamant (a se vedea infra, procedura C). Tribunalul a decis, din acelaşi motiv, suspendarea procedurii de revizuire.
19. La 27 iunie 1997, Curtea de Apel Suceava a admis recursul reclamantului împotriva ordonanţei de suspendare a procedurii de revizuire şi a dispus ca Tribunalul Suceava să o continue. A fost declarat inadmisibil recursul împotriva ordonanţei de suspendare a executării hotărârii din 12 septembrie 1994, pe motiv că o astfel de decizie, având în vedere caracterul său prealabil, putea fi atacată doar printr-o cale de atac exercitată împotriva hotărârii pronunţate pe fondul cauzei.
20. În urma recursului societăţii debitoare, prin hotărârea din 31 octombrie 1997, Curtea Supremă a confirmat hotărârea pronunţată la 27 iunie 1997 de către Curtea de Apel Suceava. S-a considerat că, în ceea ce priveşte caracterul facultativ al suspendării prevăzute la art. 244 pct. 1 C. proc. civ., nu existau motive pentru suspendarea procedurii de revizuire. De asemenea, instanţa supremă a observat faptul că „cererea de revizuire [a fost] introdusă în scopul evident de a împiedica executarea unei hotărâri irevocabile”.
21. Reluând examinarea cererii de revizuire formulate de societatea debitoare, Tribunalul Suceava a admis cererea prin hotărârea din 12 martie 1998 şi, în consecinţă, a casat hotărârea din 12 septembrie 1994 şi a respins acţiunea reclamantului ca nefondată.
22. Prin hotărârea din 27 martie 2001, Curtea de Apel Suceava a admis recursul reclamantului împotriva hotărârii din 12 martie 1998 şi a respins cererea de revizuire, reţinând faptul că, la 23 ianuarie 2001, Curtea Supremă a confirmat definitiv valabilitatea brevetului de invenţie al reclamantului (a se vedea infra, procedura C). Această hotărâre a fost confirmată prin hotărârea Curţii Supreme din 30 noiembrie 2001, care a anulat acţiunea introdusă de societatea debitoare pentru neplata taxei de timbru.
3. Dosarul de executare nr. 33/1995. Prima contestaţie la executarea silită a hotărârii din 12 septembrie 1994 şi cererea de suspendare a executării formulate de societatea debitoare
23. În vederea executării silite a hotărârii din 12 septembrie 1994, a fost deschis dosarul nr. 33/1995, la cererea reclamantului, de către biroul executorilor judecătoreşti de pe lângă Judecătoria Iaşi. La 5 aprilie 1995 şi 17 decembrie 1996, au avut loc două încercări de executare a bunurilor mobile ale societăţii debitoare.
24. La 18 decembrie 1996, societatea debitoare a sesizat Judecătoria Iaşi cu o contestaţie la executarea silită a hotărârii respective. În plus, aceasta a solicitat o suspendare a executării, pe motiv că întreprinderea risca să fie obligată să îşi înceteze activitatea ca urmare a punerii sub sechestru a echipamentelor sale. De asemenea, aceasta a arătat că era în derulare o procedură care avea ca obiect anularea brevetului reclamantului.
25. Prin încheierea din 19 decembrie 1996, instanţa a dispus suspendarea executării până la pronunţarea unui rezultat definitiv în ceea ce priveşte contestaţia privind executarea cu privire la care a fost sesizată. La 10 martie 1997, Curtea de Apel Iaşi a declarat ca inadmisibil recursul reclamantului pe motiv că o astfel de decizie, având în vedere caracterul său prealabil, putea fi atacată doar printr-o cale de atac exercitată împotriva hotărârii pronunţate pe fondul cauzei. În urma recursului reclamantului, prin hotărârea din 30 septembrie 1997, Curtea Supremă a reluat motivul invocat de curtea de apel şi a respins respectiva acţiune.
26. În ceea ce priveşte examinarea pe fond a contestaţiei la executare, au fost pronunţate şase amânări în perioada 3 februarie - 29 septembrie 1997 în aşteptarea rezultatului final al căilor de apel formulate de reclamant împotriva încheierii din 19 decembrie 1996 (a se vedea supra, pct. 25). La 23 martie 1998, tribunalul a suspendat examinarea contestaţiei până la pronunţarea rezultatului definitiv al procedurilor care aveau ca obiect revizuirea hotărârii din 12 septembrie 1994 şi, respectiv, anularea brevetului reclamantului. La 6 septembrie 1999, instanţa a respins cererea reclamantului privind reluarea examinării cauzei, pe motiv că ambele proceduri care justificau suspendarea acesteia nu au fost încă soluţionate.
27. La o dată neprecizată, a fost reluată examinarea fondului contestaţiei. Dezbaterile au avut loc la 25 februarie 2002.
28. Prin hotărârea din 4 martie 2002, Tribunalul Iaşi a respins contestaţia împotriva executării silite formulate de societatea debitoare.
29. Prin hotărârea definitivă din 21 iunie 2002, Curtea de Apel Iaşi a admis recursul societăţii şi a admis contestaţia la executare împotriva măsurilor de executare silită luate în dosarul nr. 33/1995. S-a reţinut faptul că executarea silită ar fi trebuit să se încheie odată cu validarea popririi prin hotărârea din 21 iulie 2000 a Judecătoriei Paşcani (a se vedea infra, pct. 44). Reclamantul a fost obligat să îi plătească pârâtei 255 000 000 ROL cu titlu de cheltuieli de judecată.
4. Dosarul de executare nr. 17/2002. Cea de-a doua contestaţie la executarea silită a hotărârii din 12 septembrie 1994
30. Având în vedere faptul că procedura de executare silită deschisă în temeiul dosarului nr. 33/1995 a durat şase ani, reclamantul a solicitat reactualizarea creanţei sale în raport cu rata inflaţiei. Prin urmare, un nou dosar de executare, nr. 17/2002, a fost deschis la 4 februarie 2002 prin decizia Judecătoriei Paşcani.
31. Prin procesul-verbal redactat la 11 februarie 2002, executorul judecătoresc a calculat valoarea reactualizată a creanţei reclamantului şi a stabilit o nouă valoare de 5 525 300 541 ROL.
32. La 18 şi 19 februarie 2002, societatea debitoare a pus la dispoziţia reclamantului o sumă totală de 53 000 000 ROL, pe care acesta a încasat-o la 17 mai 2002.
33. La 19 februarie 2002, Judecătoria Paşcani a respins o cerere de ordonanţă preşedinţială prezentată de societatea debitoare, care avea ca obiect suspendarea executării hotărârii din 4 februarie 2002 (a se vedea supra, pct. 30).
34. În cursul anului 2002, societatea a sesizat Judecătoria Iaşi cu o contestaţie la executare având ca obiect anularea procesului-verbal din 11 februarie 2002.
35. La 18 aprilie 2002, tribunalul şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Paşcani.
36. Prin hotărârea din 11 martie 2003, Judecătoria Paşcani a admis contestaţia la executare şi a anulat procesul-verbal din 11 februarie 2002. Reclamantul a introdus un recurs împotriva acestei decizii. La 11 noiembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (noua denumire a Curţii Supreme de Justiţie, „Înalta Curte”) a trimis cauza în faţa Judecătoriei Vrancea, în interesul unei bune administrări a justiţiei. Prin hotărârea din 8 martie 2004, aceasta a admis recursul reclamantului şi a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei Focşani. Prin hotărârea din 25 ianuarie 2005, Înalta Curte a respins o cerere de revizuire formulată de societatea debitoare împotriva acestei hotărâri.
37. La 2 septembrie 2004, executorul judecătoresc a întocmit un proces-verbal de executare prin care, după deducerea valorilor percepute de reclamant, acesta a calculat valoarea reactualizată a creanţei, stabilind o nouă valoare de 7 630 440 047 ROL în sarcina societăţii debitoare.
38. Rezultă din procesul-verbal întocmit la 18 martie 2005 de către executorul judecătoresc faptul că vânzarea la licitaţie a unui bun imobiliar de către societatea debitoare în vederea recuperării creanţei reclamantului nu s-a realizat, în măsura în care administraţia fiscală a iniţiat şi o procedură de executare silită împotriva societăţii.
39. În urma trimiterii dosarului la Judecătoria Focşani în vederea examinării contestaţiei (a se vedea supra, pct. 36), la 31 octombrie 2004, s-a efectuat o expertiză contabilă în vederea reactualizării valorii despăgubirii stabilite prin hotărârea din 12 septembrie 1994, precum şi a stabilirii sumelor deja achitate de debitoare în executarea acestei hotărâri. Conform acestei expertize, suma totală plătită de aceasta reclamantului era de 576 620 739 ROL, iar suma restantă care trebuia achitată era de 67 695 486 197 ROL. La 7 februarie 2005, societatea debitoare a contestat această expertiză.
40. La 7 iulie 2005, a fost autentificată la notarul public o tranzacţie între societatea debitoare, pe de o parte, şi reclamant şi un alt creditor al societăţii, pe de alta. Conform termenilor stipulaţi în tranzacţie, societatea le plătea acestora o sumă totală de 4 500 000 000 ROL în vederea stingerii tuturor litigiilor legate de executarea hotărârii din 12 septembrie 1994 şi care făceau obiectul dosarelor pe rolul instanţelor naţionale şi în faţa executorului judecătoresc. Reiese din afirmaţiile reclamantului, necontestate de Guvern, că această tranzacţie a ţinut cont şi de dosarele de executare deschise împotriva reclamantului în vederea recuperării de către societate a cheltuielilor de judecată stabilite prin hotărârile din 21 iunie 2002 şi din 24 ianuarie 2003. Tranzacţia menţiona în mod expres: „ca urmare a încheierii şi executării prezentei tranzacţii, părţile declară că nu au nici o pretenţie reciprocă care decurge din respectiva hotărâre (din 12 septembrie 1994)”. Reclamantul a primit 2 500 000 000 ROL în urma acestei tranzacţii.
41. La 27 martie 2006, au avut loc dezbateri în faţa Judecătoriei Focşani. Reprezentantul societăţii a solicitat instanţei să fie reţinută şi respectiva tranzacţie. Avocatul reclamantului a precizat că nu acceptă această tranzacţie şi a solicitat instanţei respingerea contestaţiei la executare.
42. Prin hotărârea pronunţată la aceeaşi dată, Judecătoria Focşani a respins contestaţia la executare silită ca fiind lipsită de obiect în urma tranzacţiei menţionate anterior.
43. Prin scrisoarea din 27 august 2007 adresată grefei, reclamantul a considerat că tranzacţia din 7 iulie 2005 era profund nedreaptă în măsura în care suma indicată era net inferioară valorii creanţei sale, astfel cum reieşea din expertiza contabilă din 31 octombrie 2004. Totuşi, acesta a observat că a acceptat tranzacţia pentru a evita să-şi expună în continuare familia la ameninţări „din partea celor care au cumpărat acţiuni ale S.C. Retrom S.A.” şi pentru a împiedica punerea sub sechestru a bunurilor sale în vederea recuperării de către societatea debitoare a cheltuielilor de judecată acordate acesteia prin hotărârile din 21 iunie 2002 şi din 24 ianuarie 2003.
5. Poprirea şi executarea silită imobiliară
44. Confruntat cu refuzul societăţii debitoare de a-i plăti despăgubirea stabilită prin hotărârea din 12 septembrie 1994, reclamantul a iniţiat mai multe proceduri de poprire în vederea recuperării creanţei sale:
- o primă procedură de înfiinţare a popririi a debutat în ianuarie 1995 şi a fost soluţionată definitiv prin hotărârea din 28 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Iaşi, care a validat poprirea pentru o sumă totală de 125 749 689 ROL în favoarea unui număr de patru creditori ai societăţii în cauză, printre care se număra şi reclamantul;
- în urma executării silite imobiliare iniţiate în 1997 de reclamant, la 12 ianuarie 2000, Judecătoria Paşcani a dispus vânzarea prin licitaţie publică a unui imobil aparţinând societăţii debitoare la un preţ de 55 000 000 ROL. Actele de la dosar nu permit cunoaşterea sumei atribuite reclamantului ca urmare a acestei vânzări;
- cea de-a doua cerere de înfiinţare a popririi, formulată de reclamant în 2000, a fost soluţionată prin hotărârea definitivă din 21 iulie 2000 a Judecătoriei Paşcani, care a validat poprirea solicitată de reclamant şi de patru alţi creditori ai societăţii pentru o sumă de 523 620 739 ROL, pentru toate creanţele;
- cea de-a treia cerere de înfiinţare a popririi formulată de reclamant în 2002 a fost respinsă prin hotărârea definitivă din 4 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Iaşi, care a hotărât că limita creanţei nu era sigură în măsura în care procesul-verbal din 11 februarie 2002 privind reactualizarea sa a fost anulat ca urmare a unei contestaţii la executare, prin hotărârea din 11 martie 2003 a Judecătoriei Paşcani (a se vedea supra, pct. 36).
45. Din ordinele de plată, ale căror copii au fost prezentate la dosar de către reclamant, că, în temeiul popririlor dispuse în ceea ce îl priveşte, la 22 februarie, 24 mai, 8 iunie, la 15, 22 şi 30 octombrie 2001 şi la 25 martie şi 2 august 2002, a primit o sumă totală de 473 620 739 ROL în temeiul creanţei sale împotriva societăţii debitoare.
C. Procedura privind valabilitatea brevetului reclamantului
46. În 1996, după ce a fost iniţiată executarea silită a hotărârii din 12 septembrie 1994, societatea debitoare a contestat în instanţă valabilitatea brevetului eliberat reclamantului la 31 mai 1984. Prin hotărârea din 14 februarie 1997, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea şi a anulat brevetul. Reclamantul a declarat apel în faţa Curţii de Apel Bucureşti. La 4 iunie 1999, la cererea societăţii, Curtea Supremă a trimis cauza în faţa Curţii de Apel Iaşi. Aceasta din urmă a admis apelul şi, prin hotărârea din 24 martie 2000, a respins acţiunea. În urma recursului societăţii, prin hotărârea definitivă din 23 ianuarie 2001, Curtea Supremă a confirmat valabilitatea brevetului.
D. Cea de-a doua procedură privind plata drepturilor de autor
47. La 23 mai 1995, reclamantul a acţionat din nou în justiţie societatea debitoare, pretinzând că aceasta a folosit în continuare invenţia sa, chiar după data la care acesta a introdus prima acţiune vizând acordarea drepturilor de autor (a se vedea supra procedura A).
48. Prin hotărârea din 16 octombrie 1995, Tribunalul Iaşi a respins acţiunea pe motiv că pârâta nu mai folosea respectiva invenţia şi că dreptul de acţiune al reclamantului era prescris.
49. La 2 februarie 1996, Curtea de Apel Iaşi a casat hotărârea tribunalului, pe motivul că acesta în mod greşit a reţinut că a intervenit prescripţia, şi i-a remis cauza.
50. Prin hotărârea din 16 decembrie 1996, Tribunalul Iaşi a respins pretenţiile reclamantului, considerând că acesta a fost despăgubit integral pentru invenţia sa.
51. Reclamantul a declarat apel în faţa curţii de apel.
52. La 18 aprilie 1997, la cererea societăţii debitoare, curtea de apel a suspendat examinarea cauzei pe motiv că era în derulare o procedură pentru anularea brevetului reclamantului. Conform persoanei în cauză, suspendarea a durat până la 23 aprilie 2001.
53. Prin hotărârea din 14 mai 2001, curtea de apel a respins apelul reclamantului împotriva hotărârii din 16 decembrie 1996. De asemenea, prin hotărârea din 28 iunie 2002, a respins recursul acestuia.
E. Procedura privind reactualizarea creanţei în baza hotărârii din 12 septembrie 1994
54. La 12 aprilie 2000, reclamantul a sesizat Tribunalul Iaşi cu o acţiune împotriva societăţii debitoare solicitând reactualizarea creanţei sale în raport cu rata inflaţiei calculată începând cu 12 septembrie 1994, data pronunţării hotărârii. Conform acestuia, până la introducerea respectivei acţiuni, nu primise nici o parte din despăgubirea stabilită prin această hotărâre.
55. Prin hotărârea din 18 septembrie 2000, instanţa a respins acţiunea ca prescrisă. S-a considerat că reclamantul trebuia să introducă acţiunea în termen de trei ani de la momentul cunoaşterii prejudiciului rezultat din refuzul de executare din partea societăţii debitoare, şi anume din 1995, având în vedere faptul că această hotărâre a devenit definitivă la 7 decembrie 1994, în momentul confirmării sale de către Curtea de Apel Iaşi. Instanţa a dispus ca reclamantul să îi plătească pârâtei 4 000 000 ROL cu titlu de cheltuieli de judecată.
56. Reclamantul a declarat apel susţinând că cererea sa de reactualizare nu era prescrisă. Acesta a arătat că, având în vedere că societatea debitoare a contestat valabilitatea brevetului de invenţie şi a solicitat revizuirea hotărârii din 12 septembrie 1994, îi era astfel imposibilă sesizarea instanţelor cu o acţiune de reactualizare a creanţei în cauză înainte de confirmarea sa în instanţă prin respingerea cererii de revizuire, adică la 27 martie 2001 (a se vedea supra, pct. 22). În plus, având în vedere că cererea de reactualizare a creanţei sale avea un caracter accesoriu faţă de creanţa principală, aceasta nu putea fi prescrisă atâta timp cât creanţa principală nu era prescrisă.
57. Prin hotărârea din 1 februarie 2002, Curtea de Apel Iaşi a respins apelul, insistând asupra faptului că reclamantul cunoştea refuzul debitoarei de a se conforma hotărârii în cauză de la începutul executării silite. Prin urmare, ţinând seama şi de inflaţia înregistrată în cursul acestei perioade, persoana în cauză trebuia să îşi introducă acţiunea în termen de trei ani de la 7 decembrie 1994. Prin aceeaşi hotărâre, curtea de apel a dispus ca reclamantul să îi plătească societăţii debitoare 223 000 000 ROL cu titlu de cheltuieli de judecată. În această privinţă, curtea de apel a reţinut faptul că „fără a subestima activitatea avocatului intimatului, (instanţa trebuia) să ţină seama de faptul că respectiva cauză în care a fost sesizată a fost soluţionată în baza unei excepţii ridicate din oficiu de prescriere a dreptului la acţiune. În aceste circumstanţe, onorariile practicate de avocatul ales, în valoare de 852 124 525 ROL, (erau) excesive în raport cu problema de drept în discuţie şi în raport cu onorariile minime stabilite de [...] Uniunea Avocaţilor din România”.
58. Reclamantul a formulat recurs, insistând asupra argumentelor legate de caracterul accesoriu al cererii sale de reactualizare în raport cu creanţa principală. În această privinţă, la 21 iulie 2000, la momentul validării popririi, acesta a observat faptul că principala creanţă nu a fost considerată prescrisă (a se vedea supra, pct. 44) şi că, în plus, prescripţia este o sancţiune pentru lipsa de diligenţă a titularului dreptului în cauză, ceea ce nu era cazul său. De asemenea, acesta a contestat cuantumul excesiv al cheltuielilor de judecată pe care era obligat să le ramburseze societăţii.
59. Prin hotărârea din 24 ianuarie 2003, Curtea Supremă a respins recursul, confirmând astfel hotărârea contestată. În ceea ce priveşte capătul de cerere privitor la cheltuielile de judecată, Curtea Supremă a considerat că, în speţă, curtea de apel a examinat cererea „în condiţiile Legii privind profesia de avocat”.
60. Din afirmaţiile reclamantului, necontestate de Guvern, reiese că două dosare de executare silită au fost deschise în 2005 împotriva sa în vederea recuperării de către societate a cheltuielilor de judecată stabilite în favoarea sa prin hotărârea din 21 iunie 2002 (a se vedea supra, pct. 29) şi prin hotărârea din 24 ianuarie 2003. În cadrul acestor dosare, societatea a solicitat sechestrul asupra bunurilor reclamantului.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
A. Constituţia
61. Dispoziţiile din Constituţia din 1991, relevante în speţă, se citesc după cum urmează:
Art. 11 alin. (2)
„Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”
Art. 20
„(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”
Art. 21
„(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.”
Art. 133 alin. (2)
„Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de consiliu de disciplină al judecătorilor. În acest caz, lucrările sunt prezidate de preşedintele Curţii Supreme de Justiţie [...].”
62. Constituţia revizuită la 31 octombrie 2003 este redactată după cum urmează în părţile sale relevante în speţă:
Art. 20 alin. (2)
„(2) Dacă exista neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”
Art. 21 alin. (3)
„Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.”
Art. 133
„(2) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată [...] în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. [...]
(3) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
B. Codul de procedură civilă
63. Dispoziţiile Codului de procedură civilă şi jurisprudenţa internă relevante privind neexecutarea hotărârilor definitive şi reactualizarea creanţelor stabilite printr-un titlu executoriu sunt descrise în cauza Virgil Ionescu împotriva României (nr. 53037/99, 28 iunie 2005, pct. 31-37) şi Topciov împotriva României [(dec.), nr. 17369/02, 15 iunie 2006].
64. Înainte de modificarea Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59 din 25 aprilie 2001, reactualizarea creanţelor, în cadrul unei proceduri de executare silită, putea fi solicitată doar pe cale judiciară. Prin această ordonanţă de urgenţă a fost introdus art. 3712 pct. 3, conform căruia reactualizarea este făcută de executorul judecătoresc.
65. Înainte de abrogarea sa prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003, art. 3302 pct. 1 prevedea ca Procurorul general al României să poată dispune suspendarea executării hotărârilor definitive înainte de introducerea unui recurs în anulare. Prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial din 22 octombrie 1996, Curtea Constituţională a României a declarat această dispoziţie neconstituţională.
66. Conform art. 282 alin. (2) C. proc. civ., împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât o dată cu fondul, în afara de cazul în care prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii.
67. Art. 320 pct. 1 C. proc. civ. prevede obligaţia examinării de urgenţă şi cu precădere a contestaţiilor la executarea silită.
C. Legea nr. 92 din 4 august 1992 pentru organizarea judecătorească, astfel cum a fost republicată la 30 septembrie 1997 (Legea nr. 92/1992)
68. Titlul VII din Legea nr. 92/1992 priveşte răspunderea disciplinară a magistraţilor. Această răspundere este angajată pentru abateri de la îndatoririle de serviciu şi comportări care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiţiei. Acţiunea disciplinară împotriva judecătorilor se exercită de către ministrul Justiţiei, care poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii după primirea rezultatelor unei cercetări prealabile. Sunt sancţiuni disciplinare mustrarea, diminuarea salariului, transferul temporar la o altă instanţă, suspendarea temporară din funcţie, îndepărtarea din magistratură.
69. Acest titlu a fost abrogat prin Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul magistraţilor.
D. Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul magistraţilor (Legea nr. 303/2004)
70. Conform art. 95 din Legea nr. 303/2004, orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a unui magistrat, cu încălcarea obligaţiilor profesionale ori cu săvârşirea de către acesta a unor abateri disciplinare. Conform art. 97 litera (f) din lege, se consideră abatere disciplinară nerespectarea în mod repetat a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor. Art. 98 din lege prevede sancţiunile disciplinare, care sunt similare celor prevăzute de Legea nr. 92/1992.
E. Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară (Legea nr. 304/2004)
71. Această lege a abrogat majoritatea dispoziţiilor Legii nr. 92/1992. Conform art. 10 din Legea nr. 304/2004, toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
F. Hotărârea Tribunalului Iaşi nr. 797 din 30 martie 2007
72. Guvernul a prezentat, în anexa la observaţiile sale, hotărârea nr. 797 din 30 martie 2007, pronunţată de Tribunalul Iaşi într-o procedură având ca obiect obligaţia statului, reprezentat de Ministerul Finanţelor, de a plăti lui D.I.V. reparaţii pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate pe motivul duratei excesive a unei proceduri penale împotriva sa. Tribunalul a admis acţiunea. Hotărârea era redactată după cum urmează în părţile sale relevante în speţă:
„Pentru (reclamantă), eroarea judiciară a cărei victimă a fost nu constă în faptul că a fost condamnată definitiv pe nedrept, nici în privarea sa de libertate, ci în durata excesivă, nejustificată şi nerezonabilă a procedurilor penale al cărei obiect l-a reprezentat din cauza unei confuzii. În temeiul art. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, statele membre recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Titlul I al convenţiei. Printre acestea, art. 6 din convenţie garantează dreptul la un proces echitabil, o parte a acestui concept fiind judecarea într-un termen rezonabil, care trebuie apreciat în funcţie de complexitatea cauzei, a comportamentului părţilor şi a celui al autorităţilor, precum şi a importanţei pentru părţi a obiectului procedurii (Curtea EDO, cauza Pierazzini împotriva Italiei, 27.2.1992). Din punctul de vedere al Convenţiei, întârzierile cauzate de orice autoritate a statului pot genera o încălcare a art. 6 [CEDO, cauza Martins Moreira (împotriva Portugaliei), 26.10.1998], obligaţia statului fiind una de rezultat. Scopul acestei garanţii este de a proteja părţile de o durată excesivă a procedurilor, de a asigura eficienţa şi credibilitatea acţiunii în justiţie, de a evita menţinerea persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni într-o stare de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia sa pentru o perioadă prea lungă.
Exact aceste garanţii nu au fost respectate în cadrul procedurii iniţiate împotriva reclamantei.
În aceste condiţii, instanţa reţine faptul că (reclamanta) a acuzat în mod corect o întârziere excesivă în pronunţarea unei hotărâri de constatare a lipsei sale de vinovăţie sale şi eroarea produsă, ţinând seama de faptul că verificarea identităţii autorului prevalează faţă de oricare alte verificări, în special în măsura în care (reclamanta) a prezentat atât în faţa instanţelor, cât şi în faţa celorlalte autorităţi (Parchet) informaţii din care rezulta caracterul evident al confundării sale cu o altă persoană (...), elemente în raport cu care durata procedurilor (...) este nerezonabilă.
Aceste considerente fiind reţinute, în cadrul jurisprudenţei CEDO dezvoltată pe baza cauzei Kudła împotriva Poloniei (hotărârea din 26 octombrie 2000), conform căreia statele parte la convenţie sunt obligate să pună la dispoziţia justiţiabililor o cale de atac prin care aceştia să se poată plânge în ceea ce priveşte depăşirea duratei rezonabile a procedurii, o instanţă învestită cu o asemenea plângere trebuie să fie competentă pentru a acorda cel puţin reparaţii în cazul în care plângerea este întemeiată.
Art. 13 din convenţie [...] reprezintă expresia directă a obligaţiei statelor de a proteja drepturile omului, în primul rând, la nivelul propriei ordini juridice, ceea ce reprezintă o garanţie suplimentară pentru o beneficiere efectivă de aceste drepturi.”
73. Nu rezultă din informaţiile furnizate de Guvern că această hotărâre, pronunţată în primă instanţă, a fost confirmată în recurs.
III. LUCRĂRILE COMISIEI EUROPENE PENTRU DEMOCRAŢIE PRIN DREPT (COMISIA DE LA VENEŢIA)
74. Cu ocazia celei de-a 69-a sesiuni plenare (15-16 decembrie 2006), Comisia de la Veneţia a adoptat un „Studiu privind eficienţa acţiunilor interne în materie de durată excesivă a procedurilor” [documentul CDL- AD(2006)036], ale cărei fragmente relevante în speţă sunt formulate după cum urmează:
„59. În general, majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei (cu excepţia Armeniei, Azerbaidjanului, Greciei, României şi Turciei) dispun de un instrument procedural care le permite indivizilor să depună plângere în cazul duratei excesive a unei proceduri.
65. Acţiunile iniţiate în cazul unei durate presupus excesive a procedurilor pot fi clasificate în diferite moduri.
- Acţiunile preventive sau de accelerare vizează scurtarea duratei procedurilor pentru a evita ca aceasta să devină excesivă, în timp ce acţiunile în despăgubiri le oferă indivizilor o despăgubire pentru întârzierile care deja există (fie că procedura este în continuare în derulare sau finalizată).- Acţiunile pecuniare oferă o reparaţie financiară pentru prejudiciul suferit (material şi/sau moral). Acţiunile nepecuniare oferă o reparaţie morală (de exemplu, recunoaşterea încălcării sau reducerea unei pedepse).
- Anumite acţiuni sunt iniţiate atât pentru procedurile în derulare, cât şi pentru cele finalizate, în timp ce altele sunt iniţiate doar pentru procedurile în derulare. Într-adevăr, în cazul în care o procedură este finalizată, acţiunile de accelerare nu au, în mod evident, nici o utilitate, iar acţiunea poate consta, prin urmare, doar în despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a duratei excesive a procedurii sau ca acţiune disciplinară împotriva autorităţii responsabile pentru această durată excesivă.
- Anumite acţiuni se pot aplica tuturor tipurilor de proceduri (civile, administrative sau penale), în timp ce altele se aplică doar procedurilor penale.
142. Prin urmare, Curtea precizează că o combinaţie a acestor două tipuri de acţiuni, una în scopul accelerării procedurii şi cealaltă în scopul oferirii unei reparaţii, poate să pară cea mai bună soluţie.
147. O acţiune disciplinară împotriva judecătorului care a dovedit un ritm lent poate fi asimilată unei acţiuni efective împotriva duratei urmăririi penale în temeiul art. 13 din convenţie doar dacă are o „consecinţă directă şi imediată asupra procedurii care a generat plângerea”. Rezultă că acţiunea disciplinară trebuie să aibă un anumit număr de caracteristici specifice. În cazul în care este depusă o plângere, organul de control trebuie să aibă obligaţia examinării problemei respective împreună cu judecătorul care a dovedit un ritm lent. Reclamantul trebuie să fie parte la procedură. Decizia, oricare ar fi ea, nu trebuie să producă efecte doar asupra situaţiei personale a judecătorului în cauză.
148. Indiferent de forma de reparaţie, aceasta trebuie să fie însoţită de recunoaşterea încălcării survenite. Prin urmare, instanţa internă trebuie să recunoască faptul că cerinţa unei durate rezonabile nu a fost îndeplinită şi că o măsură specifică trebuie luată în scopul reparaţiei nerespectării „termenului rezonabil”, în sensul art. 6 alineatul (1) din convenţie. Această recunoaştere trebuie să existe „cel puţin în esenţă”.
151. Art. 13 nu prevede ca o cale de atac specifică să fie prevăzută în ceea ce priveşte durata excesivă a procedurilor; o acţiune constituţională sau în instanţă, în general, precum o acţiune în scopul stabilirii responsabilităţii extracontractuale a statului, poate fi suficientă. Cu toate acestea, o astfel de acţiune trebuie să aibă un caracter efectiv, atât în plan teoretic, cât şi în practică.
152. În lipsa unui temei legal specific, existenţa acţiunii şi sfera sa de aplicare trebuie enunţate clar şi confirmate, sau completate, de practica organelor competente şi/sau jurisprudenţa corespunzătoare.
153. Indiferent de măsura dispusă de autoritatea competentă, acţiunea internă pentru durată excesivă răspunde cerinţelor convenţiei doar dacă a dobândit, în teorie şi în practică, certitudinea juridică suficientă care să îi permită reclamantului să o folosească în momentul depunerii unei cereri în faţa Curţii.
158. Nu trebuie ca „acţiunile împotriva întârzierilor” prevăzute de dreptul intern să rămână doar teoretice: trebuie să existe o jurisprudenţă suficientă care să dovedească faptul că exercitarea acestor acţiuni poate permite într-adevăr accelerarea procedurii sau obţinerea unei reparaţii adecvate.
159. În lipsa acestei jurisprudenţe specifice, o acţiune poate fi considerată „efectivă” dacă textul legii în cauză precizează fără echivoc faptul că aceasta vizează în mod expres soluţionarea problemei duratei excesive a procedurilor în faţa instanţelor interne.”
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE ŞI ALE ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 CA URMARE A NEEXECUTĂRII HOTĂRÂRII DIN 12 SEPTEMBRIE 1994
75. Reclamantul pretinde că neexecutarea hotărârii definitive din 12 septembrie 1994 reprezintă o încălcare a dreptului său de acces la o instanţă. În special, acesta se plânge că, în ciuda beneficiilor incalculabile pe care statul român le-a obţinut din utilizarea invenţiei sale în industrie, acestuia i s-a refuzat îndelung beneficiul drepturilor sale recunoscute printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Acesta a adăugat că societatea debitoare a fost privatizată în 2003, fără a ţine seama de datoria către acesta, ceea ce a dus la accentuarea problemelor privind recuperarea acestei datorii.
De asemenea, acesta consideră că imposibilitatea de a obţine executarea hotărârii din 12 septembrie 1994 presupune încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor.
Reclamantul invocă art. 6 § 1 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, redactate după cum urmează în părţile lor relevante pentru cazul de faţă:
Art. 6 § 1 din convenţie
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
Art. 1 din Protocolul nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Cu privire la admisibilitate
76. Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acestea nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar, prin urmare, să fie declarate admisibile.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
a) Guvernul
77. Guvernul admite că a existat o întârziere în ceea ce priveşte executarea hotărârii din 12 septembrie 1994, dar consideră că această întârziere era justificată de condiţii obiective. Astfel, acesta precizează că respectiva cerere de revizuire a hotărârii, formulată de societatea debitoare, a determinat o suspendare a executării până la 30 noiembrie 2001 şi că, în plus, în cadrul unei contestaţii la executare formulată de societate, instanţele au acordat, de asemenea, suspendarea executării. Acesta consideră că, având în vedere numeroasele proceduri iniţiate de părţi, era necesară suspendarea executării hotărârii în cauză pentru a evita ca rezultatul acestor proceduri să influenţeze executarea menţionată.
78. Ulterior, acesta notează că, în urma procedurilor de poprire iniţiate de reclamant, acesta a obţinut recuperarea creanţei sale, chiar dacă parţial, ceea ce dovedeşte că autorităţile au dat dovadă de diligenţă în speţă.
79. În plus, Guvernul insistă asupra faptului că, în temeiul tranzacţiei încheiate între societate şi reclamant, toate litigiile legate de executarea hotărârii menţionate au fost stinse, inclusiv cel care face obiectul dosarului examinat de Tribunalul Vrancea, în cadrul căruia un expert a calculat valoarea reactualizată a creanţei reclamantului. În ceea ce priveşte o convenţie legalizată de notarul public, tranzacţia poate fi contestată doar prin înscrierea în fals. În orice caz, conform Guvernului, ameninţările reclamantului din scrisoarea sa din 27 august 2007 (a se vedea supra, pct. 43) nu pot fi reţinute în lipsa oricărei probe relevante, în măsura în care sarcina probei îi revine autorului afirmaţiei. În plus, tranzacţia a fost semnată şi de o altă persoană, de asemenea creditoare a societăţii.
80. Guvernul a concluzionat în sensul că societatea debitoare şi-a îndeplinit obligaţia care decurgea din hotărârea din 12 septembrie 1994.
b) Reclamantul
81. Reclamantul se plânge de faptul că autorităţile naţionale, care aveau obligaţia de a da dovadă de diligenţă în executarea hotărârii, nu au făcut altceva decât să amâne respectiva executare timp de aproximativ doisprezece ani. În această privinţă, el consideră că respectiva contestaţie la executare trebuia soluţionată cu celeritate, ceea ce nu s-a întâmplat.
82. În ceea ce priveşte tranzacţia menţionată de Guvern, reclamantul precizează că, având în vedere că societatea debitoare i-a plătit 2 500 000 000 ROL în 2005, acesta a fost privat de respectiva sumă până la acea dată. În orice caz, acesta consideră că creanţa sa era net superioară sumei înscrise în tranzacţie.
2. Motivarea Curţii
83. Curtea reaminteşte că executarea unei hotărâri, indiferent de instanţă, trebuie considerată ca parte integrantă a „procesului” în sensul art. 6 din convenţie (Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, pct. 40, Culegere de decizii şi hotărâri 1997-II). În cazul în care autorităţile sunt obligate să acţioneze în vederea executării unei hotărâri judecătoreşti şi nu fac acest lucru, această inerţie angajează răspunderea statului în temeiul art. 6 § 1 din convenţie (Scollo împotriva Italiei, 28 septembrie 1995, pct. 44, seria A nr. 315‑C).
84. În speţă, Curtea observă că, prin hotărârea definitivă din 12 septembrie 1994, Tribunalul Iaşi a dispus ca o societate pe acţiuni cu capital public să îi plătească reclamantului 253 942 510 ROL, la care se adaugă o rată anuală a dobânzii de 6%. Această hotărâre a dat naştere, în patrimoniul reclamantului, a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
85. De asemenea, aceasta notează că, în vederea executării hotărârii, reclamantul a trebuit să iniţieze numeroase proceduri, chiar dacă debitoarea a fost o societate cu capital public până la privatizarea sa în 2003. Or, nu este oportun să i se solicite unei persoane care a obţinut o creanţă împotriva statului în urma unei proceduri judiciare să iniţieze, ulterior, procedura de executare silită pentru a obţine o reparaţie (Metaxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, pct. 19, 27 mai 2004). În plus, societatea debitoare a făcut obiectul unei anchete din partea Curţii de Conturi pentru retragerea unei sume de bani din contul său pentru a evita o eventuală executare silită (a se vedea supra, pct. 10).
86. În orice caz, Curtea reaminteşte că a considerat deja că o omisiune din partea autorităţilor de a se conforma într-un termen rezonabil unei hotărâri definitive poate genera o încălcare a art. 6 § 1 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 al convenţiei, în special atunci când obligaţia de executare a deciziei în cauză îi aparţine unei autorităţi administrative (a se vedea, mutatis mutandis, printre multe altele, Metaxas precitată, pct. 26 şi 31, şi Tacea împotriva României, nr. 746/02, pct. 27, 39 şi 40, 29 septembrie 2005).
87. În speţă, Curtea evidenţiază că executarea hotărârii în cauză s-a confruntat cu numeroase suspendări acordate atât de Procurorul general al României în 1995 şi 1996 (a se vedea supra, pct. 13 şi 14), cât şi de instanţe sesizate cu privire la contestaţiile la executare formulate de societatea debitoare, cu proceduri paralele sau căi de atac extraordinare. Astfel, în cadrul unei proceduri de revizuire a hotărârii în cauză, executarea a fost suspendată în perioada 20 martie 1997 – 30 noiembrie 2001 (a se vedea supra, pct. 18 şi 22), în aşteptarea pronunţării într-o altă procedură privind valabilitatea brevetului de invenţie al reclamantului; aceasta a fost suspendată şi în perioada 19 decembrie 1996 – 21 iunie 2002, în aşteptarea pronunţării definitive în contestaţia la executare (a se vedea supra, pct. 25 şi 29).
88. Deşi Curtea a hotărât deja că suspendarea executării unei hotărâri judecătoreşti pe parcursul perioadei necesare pentru găsirea unei soluţii satisfăcătoare la problemele de ordine publică poate fi justificată în circumstanţe excepţionale [Immobiliare Saffi împotriva Italiei (MC), nr. 22774/93, pct. 69, CEDO 1999‑V], s-a considerat că nu era cazul în speţă. În această privinţă, se observă că suspendările acordate de parchet nu erau motivate, în timp ce cele acordate de instanţe pot fi considerate incidente procedurale dilatorii, în măsura în care procedurile paralele şi căile de atac extraordinare care le justifică au fost respinse în cele din urmă (a se vedea supra procedurile B.2 şi C). În orice caz, suspendările acordate astfel au întârziat pentru o perioadă foarte lungă executarea hotărârii din 12 septembrie 1994.
89. Curtea consideră surprinzător faptul că primele plăţi efectuate în favoarea reclamantului nu au fost făcute decât pe parcursul anilor 2001 şi 2002 (a se vedea supra, pct. 32 şi 45).
90. De asemenea, evidenţiază că, prin tranzacţia din 7 iulie 2005, legalizată de notarul public, reclamantul şi societatea debitoare au convenit să stingă toate litigiile privind executarea hotărârii în cauză şi să nu mai aibă nici o pretenţie referitoare la această hotărâre, în schimbul plăţii, de către societatea debitoare, a unei sume de bani (a se vedea supra, pct. 40). Chiar dacă reclamantul pretinde că a acceptat această tranzacţie ca urmare a ameninţărilor primite, Curtea nu identifică, printre documentele prezentate la dosar, nici un indiciu care să îi susţină afirmaţiile şi să elimine astfel orice dubiu privind validitatea tranzacţiei în cauză. Prin urmare, Curtea consideră hotărârea din 12 septembrie 1994 ca fiind executată la 7 iulie 2005.
91. Cu toate acestea, observă că executarea în cauză a avut loc abia după unsprezece ani de la pronunţarea hotărârii.
92. După ce a examinat toate elementele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nici o faptă şi niciun argument care să poată justifica o asemenea întârziere de executare.
93. Ţinând seama de jurisprudenţa sa în materie şi de elementele concrete ale dosarului, Curtea consideră că, în speţă, prin intermediul organelor sale specializate, statul nu a depus toate eforturile necesare pentru executarea cu celeritate a hotărârii din 12 septembrie 1994.
94. Prin urmare, au fost încălcate art. 6 § 1 din convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE CA URMARE A DURATEI PROCEDURILOR SOLUŢIONATE PRIN HOTĂRÂRILE DIN 21 IUNIE ŞI 28 IUNIE 2002
95. Reclamantul se plânge de durata procedurii privind contestaţia la executarea silită formulată de societatea debitoare şi soluţionată definitiv prin hotărârea din 21 iunie 2002 de Curtea de Apel Iaşi. De asemenea, acesta reclamă durata excesivă a celei de-a doua proceduri privind drepturile sale de autor, soluţionată prin hotărârea din 28 iunie 2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie. Acesta invocă art. 6 § 1 din convenţie, ale cărui părţi relevante în speţă sunt redactate după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale [...] de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
96. Curtea observă că prima dintre procedurile vizate de această plângere a fost iniţiată la 18 decembrie 1996 şi finalizată la 21 iunie 2002. Prin urmare, aceasta a durat cinci ani, şase luni şi trei zile. Cea de-a doua procedură a fost iniţiată la 23 mai 1995 şi finalizată la 28 iunie 2002. Prin urmare, aceasta a durat şapte ani, o lună şi şapte zile.
A. Cu privire la admisibilitate
97. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 §3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
a) Guvernul
98. Guvernul nu contestă faptul că procedura soluţionată prin hotărârea din 21 iunie 2002 nu se caracterizează printr-o complexitate deosebită, dar notează că aceasta a fost suspendată ca urmare a introducerii a altor două proceduri având incidenţă asupra desfăşurării primei proceduri: cererea de revizuirea a hotărârii din 12 septembrie 1994 şi acţiunea privind valabilitatea brevetului reclamantului. În plus, acesta observă că persoana în cauză a atacat hotărârea înainte de pronunţarea din 19 decembrie 1996, ceea ce a dus la mai multe amânări pentru soluţionarea căilor respective de atac. Consideră că nu au existat perioade lungi de inactivitate a autorităţilor şi că şedinţele au fost stabilite la intervale rezonabile. În cele din urmă, concluzionează că autorităţile au dat dovadă de diligenţă în soluţionarea cauzei.
99. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la durata procedurii soluţionate prin hotărârea din 28 iunie 2002.
b) Reclamantul
100. În ceea ce priveşte procedura soluţionată prin hotărârea din 21 iunie 2002, reclamantul insistă asupra faptului că autorităţile au suspendat examinarea cauzei pentru o perioadă nerezonabilă şi fără nici o justificare relevantă, în timp ce acesta deţinea o creanţă împotriva statului. Prin urmare, acesta contestă afirmaţia Guvernului privind inexistenţa unor perioade lungi de inactivitate a autorităţilor.
101. În continuare, reclamantul observă faptul că Guvernul nu a făcut nici un comentariu cu privire la procedura soluţionată prin hotărârea din 28 iunie 2002.
102. Acesta reiterează faptul că durata celor două proceduri a fost excesivă.
2. Motivarea Curţii
103. Curtea reaminteşte că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se analizează în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţă, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi obiectul litigiului pentru persoanele în cauză [a se vedea, printre altele, Frydlender împotriva Franţei (MC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII].
104. În speţă, în ceea ce priveşte prima procedură, care are ca obiect o contestaţie la executarea silită, Curtea evidenţiază, în primul rând, faptul că, conform art. 320 pct. 1 C. proc. civ. (a se vedea supra, pct. 67), o astfel de cerere trebuia examinată de urgenţă şi cu precădere; procedura în cauză a fost suspendată la 23 martie 1998 în aşteptarea rezultatului definitiv al procedurilor privind revizuirea hotărârii din 12 septembrie 1994 şi anularea brevetului reclamantului. De asemenea, observă faptul că documentele depuse la dosar nu permit cunoaşterea datei la care a fost reluată examinarea cauzei. Cu toate acestea, având în vedere că cele două proceduri menţionate au fost soluţionate definitiv abia la 23 ianuarie şi 30 noiembrie 2001 (a se vedea supra, pct. 22 şi 46), Curtea consideră că reluarea examinării contestaţiei a avut într-adevăr loc la 30 noiembrie 2001 şi la 25 februarie 2002, data dezbaterilor (a se vedea supra, pct. 27). Prin urmare, examinarea contestaţiei a fost suspendată pentru mai mult de trei ani şi opt luni; în plus, executarea silită era suspendată de la 19 decembrie 1996 până la soluţionarea definitivă a contestaţiei, soluţie care fusese deja amânată (a se vedea supra, pct. 25).
105. În ceea ce priveşte susţinerile Guvernului, că cele două proceduri paralele puteau influenţa desfăşurarea procedurii privind contestaţia la executare, motiv pentru care aceasta din urmă a trebuit suspendată, Curtea consideră că respectivele proceduri iniţiate de societatea debitoare vizau doar amânarea executării. De asemenea, Curtea Supremă a observat, în hotărârea din 31 octombrie 1997, faptul că procedura de revizuire fusese introdusă în scopul evident de a împiedica executarea unei hotărâri irevocabile (a se vedea supra, pct. 20).
106. În ceea ce priveşte cea de-a doua procedură privind plata drepturilor de autor ale reclamantului, Curtea notează că aceasta a fost suspendată în perioada 18 aprilie 1997 şi 23 aprilie 2001, adică timp de cinci ani, în aşteptarea soluţionării procedurii privind valabilitatea brevetului de invenţie al reclamantului (a se vedea supra, pct. 52).
107. Curtea s-a pronunţat de mai multe ori în cauze ce au ridicat probleme similare celor din prezenta speţă, în care a constatat încălcarea art. 6 § 1 din convenţie.
108. După ce a examinat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, aceasta consideră că Guvernul nu a expus nici o faptă şi nici un argument ce ar putea conduce la o altă concluzie în prezentul caz. Ţinând seama de jurisprudenţa sa în domeniu, Curtea consideră că, în speţă, durata procedurilor în litigiu este excesivă şi nu răspunde cerinţei unui „termen rezonabil”.
109. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie datorită duratei excesive a celor două proceduri.
III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 13 DIN CONVENŢIE
110. Reclamantul reclamă lipsa unei căi de atac efective în dreptul românesc împotriva deciziilor de suspendare a executării. De asemenea, acesta se plânge de lipsa unei căi de atac efective prin care ar fi putut introduce o plângere privind durata excesivă a celor două proceduri menţionate, invocând imposibilitatea de a reduce lungile perioade de aşteptare în examinarea acestor proceduri. Acesta invocă art. 13 din convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [...] convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
A. Cu privire la admisibilitate
111. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35§ 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
a) Guvernul
112. Guvernul consideră că reclamantul putea sesiza Consiliul Superior al Magistraturii cu o plângere privind durata procedurii interne. Acesta adaugă că, în conformitate cu Legea nr. 92/1992 şi Legea nr. 303/2004, această instituţie poate fi sesizată cu o plângere privind nerespectarea de către magistraţi a unei obligaţii legale, şi anume de a soluţiona cu celeritate cauzele care le-au fost atribuite şi că nerespectarea unei obligaţii înscrise în statutul magistraţilor poate antrena responsabilitatea disciplinară a persoanei în cauză.
113. Acesta observă în continuare că o asemenea posibilitate se numără printre soluţiile examinate de Comisia de la Veneţia în cadrul studiului cu privire la căile de atac care trebuie folosite pentru obţinerea unei despăgubiri în cazul unei durate excesive a procedurilor. Guvernul consideră că, fiind format din judecători şi procurori şi exercitând funcţii jurisdicţionale în cadrul procedurii disciplinare, Consiliul Superior al Magistraturii beneficiază de garanţii de legalitate şi imparţialitate. De asemenea, consideră că reprezintă o instanţă naţională care prezintă o eficienţă aproape similară cu cea a unei instanţe de judecată. Având în vedere că art. 13 din convenţie nu solicită ca „instanţa” să fie o instituţie judiciară, acesta consideră că, în speţă, cerinţele acestei dispoziţii sunt îndeplinite.
114. În continuare, Guvernul evidenţiază faptul că Constituţia României acordă întâietate tratatelor în materie de drepturi ale omului şi permite aplicarea directă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii; prin urmare, conform susţinerilor Guvernului, reclamantul avea obligaţia de a prezenta direct în faţa instanţelor interne o acţiune întemeiată pe durata procedurii. În această privinţă, subliniază faptul că instanţele naţionale fac adesea apel la jurisprudenţa Curţii în pronunţarea hotărârilor şi că acest aspect înregistrează o evoluţie continuă, ceea ce conduce la concluzia că, dacă ar fi fost sesizate cu o astfel de acţiune, acestea ar fi examinat-o.
115. În această privinţă, acesta prezintă douăsprezece decizii pronunţate între 2004 şi 2007 de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, tribunalele Sibiu şi Iaşi şi de curţile de apel Bucureşti şi Timişoara. Dintre aceste decizii, opt au fost pronunţate în 2007, două în 2004 şi două în 2005; de asemenea, două au fost pronunţate în ultimă instanţă, două în apel şi opt în primă instanţă. În motivarea deciziilor, instanţele naţionale au făcut trimitere la anumite dispoziţii ale convenţiei sau la jurisprudenţa Curţii, care vizează, în special, dreptul de proprietate şi executarea hotărârilor judecătoreşti. Nu rezultă din documentele şi informaţiile depuse de Guvern că deciziile pronunţate în primă instanţă sau în apel au fost confirmate prin căi de atac.
116. O singură decizie dintre cele prezentate de Guvern viza problema duratei procedurilor (a se vedea supra, pct. 72).
b) Reclamantul
117. Reclamantul consideră că a fost încălcat art. 13 din convenţie.
2. Motivarea Curţii
118. Curtea reaminteşte că art. 13 din convenţie garantează existenţa în dreptul intern a unei căi de atac care permite prevalarea de drepturile şi libertăţile consacrate de convenţie. Prin urmare, această dispoziţie are drept consecinţă o cale de atac internă care să permită examinarea conţinutului unei „plângeri credibile” întemeiate pe convenţie şi care oferă măsurile de reparaţie corespunzătoare.
119. „Eficienţa” unei „căi de atac” în sensul art. 13 nu depinde de certitudinea unei soluţii favorabile pentru reclamant. De asemenea, nu este nevoie ca „instanţa” menţionată în această dispoziţie să fie o instituţie judiciară, dar în acest caz competenţele sale şi garanţiile pe care le prezintă sunt luate în considerare în aprecierea eficienţei acţiunii exercitate în faţa sa. De asemenea, toate căile de atac oferite de dreptul intern pot răspunde cerinţelor art. 13, chiar dacă nici una dintre acestea nu corespunde în întregime cerinţelor acestuia.
120. Prin urmare, acesta trebuie să stabilească de fiecare dată dacă mijloacele de care justiţiabilii dispun în dreptul intern sunt „eficiente” în sensul că pot împiedica apariţia sau continuarea unei încălcări pretinse sau pot furniza persoanei interesate o măsură de reparaţie corespunzătoare pentru orice încălcare deja produsă. Prin urmare, o acţiune este eficientă atunci când permite fie o intervenţie mai rapidă a instanţelor sesizate, fie furnizarea către justiţiabil a unei reparaţii corespunzătoare pentru întârzierile deja semnalate [Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 157-158, CEDO 2000‑XI, şi Sürmeli împotriva Germaniei (MC), nr. 75529/01, pct. 98-99, CEDO 2006‑VII].
121. Ţinând seama de concluzia de la pct. 108-109 supra, Curtea consideră că plângerea reclamantului poate fi susţinută cu probe. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă, în circumstanţele speţei, dreptul român oferea o cale care să îi permită persoanei interesate obţinerea unei măsuri de reparaţie cu privire la durata excesivă a celor două proceduri.
122. Curtea constată că Guvernul evocă două mijloace pe care reclamantul le avea la dispoziţie în cazul unei durate excesive a unei proceduri: o plângere disciplinară introdusă în faţa Consiliului Superior al Magistraturii şi o acţiune introdusă la o instanţă judecătorească. Conform susţinerilor Guvernului, prima acţiune se poate întemeia pe dispoziţiile legilor nr. 92/1992 şi 303/2004, iar cea de-a doua pe Constituţie.
123. În ceea ce priveşte primul mijloc, Curtea evidenţiază că nu reiese din dispoziţiile celor două legi menţionate de Guvern (a se vedea supra, pct. 68-70) că acestea vizau în mod expres soluţionarea unei probleme legate de durata excesivă a procedurilor în faţa instanţelor interne [a se vedea, a contrario, Slaviček împotriva Croaţiei (dec.), nr. 20862/02, CEDO 2002‑VII]. În orice caz, Guvernul a omis să precizeze dacă o asemenea procedură, care are ca obiect răspunderea disciplinară a judecătorilor, avea consecinţe directe şi imediate asupra duratei procedurilor la care reclamantul face referire. Era vorba de una dintre condiţiile reţinute de Comisia de la Veneţia în studiul său privind eficienţa acţiunilor interne în materie de durată excesivă a procedurilor (a se vedea supra, pct. 74). De altfel, Guvernul nu a prezentat nici un exemplu din practica naţională pentru a demonstra că reclamantul avea obligaţia de a obţine o reparaţie corespunzătoare prin folosirea acestei proceduri.
124. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că o procedură disciplinară împotriva judecătorilor poate avea efecte doar asupra situaţiei personale a magistratului în cauză şi, prin urmare, nu poate fi considerată o acţiune efectivă împotriva duratei excesive a procedurilor (Kormacheva împotriva Rusiei, nr. 53084/99, pct. 62, 29 ianuarie 2004).
125. În ceea ce priveşte cel de-al doilea argument indicat de Guvern, Curtea evidenţiază că, de fapt, convenţia este direct aplicabilă în România şi prevalează asupra dispoziţiilor de drept naţional care sunt contrare acesteia (a se vedea supra, pct. 61-62). De asemenea, se reţine faptul că un sistem bazat pe supremaţia convenţiei şi a jurisprudenţei aferente asupra legislaţiilor naţionale poate asigura, în cel mai bun caz, buna funcţionare a mecanismului de protecţie creat de convenţie şi protocoalele sale adiţionale [Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), nr. 71525/01, pct. 103, 26 aprilie 2007].
126. În speţă, Curtea observă că Guvernul a prezentat hotărârile instanţelor naţionale care au menţionat anumite dispoziţii ale convenţiei sau jurisprudenţa Curţii (a se vedea supra, pct. 115). Totuşi, aceasta observă faptul că majoritatea hotărârilor în cauză au fost pronunţate în 2007, şi că doar unele dintre acestea au fost pronunţate în 2004 şi 2005, în timp ce cele două proceduri ale căror durate fac obiectul plângerii reclamantului au fost soluţionate definitiv în 2002. În general, hotărârile au fost pronunţate în primă instanţă şi în apel, fără să reiasă din documentele şi informaţiile depuse de Guvern dacă acestea au fost confirmate prin căile de atac. În plus, cu excepţia uneia singure, hotărârile nu vizau problema duratei procedurilor şi a acţiunii aferente.
127. În ceea ce priveşte hotărârea nr. 797 din 30 martie 2007 a Tribunalului Iaşi, Curtea ia act cu satisfacţie de raţionamentul său (a se vedea supra, pct. 72). Cu toate acestea, ea reaminteşte faptul că această hotărâre a fost pronunţată la aproximativ cinci ani de la încheierea procedurilor în cauză şi că, în plus, din informaţiile oferite de Guvern, nu reiese dacă e definitivă.
128. Prin urmare, Curtea consideră că o hotărâre unică, indiferent cum este redactată motivaţia ei, nu este suficientă pentru a demonstra existenţa unei jurisprudenţe interne care să dovedească eficienţa acţiunii examinate. Absenţa jurisprudenţei dovedeşte incertitudinea actuală a acţiunii în practică (a se vedea, mutatis mutandis, Horvat împotriva Croaţiei, nr. 51585/99, pct. 44, CEDO 2001‑VIII).
129. În plus, hotărârea în cauză viza doar situaţia obţinerii unei reparaţii pentru procedurile deja finalizate, în timp ce prezenta cauză vizează, de asemenea şi în special, existenţa unei acţiuni care să accelereze o procedură în derulare. Guvernul nu a oferit nici un exemplu de jurisprudenţă în această privinţă (Rachevi împotriva Bulgariei, nr. 47877/99, pct. 64, 23 septembrie 2004). În plus, în ceea ce priveşte România, Curtea a identificat deja o deficienţă de funcţionare a sistemului judiciar din cauza casărilor şi trimiterilor succesive datorate unor erori comise de instanţele de rang inferior (Cârstea şi Grecu împotriva României, nr. 56326/00, pct. 42, 15 iunie 2006)
130. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că Guvernul nu a dovedit în mod suficient în speţă faptul că reclamantul dispunea de o cale de atac efectivă în sensul art. 13 din convenţie care să-i fi permis introducerea unei plângeri bazate pe durata procedurii.
131. Această concluzie nu aduce atingere în nici un fel oricărei evoluţii pozitive pe care o pot înregistra, în viitor, dreptul şi jurisprudenţa interne cu privire la acest punct.
132. Prin urmare, a fost încălcat art. 13 din convenţie.
133. Având în vedere concluziile de mai sus, Curtea consideră că nu trebuie examinat separat capătul de cerere privind lipsa unei căi de atac efective împotriva deciziilor de suspendare a executării.
IV. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE PRIVIND NERESPECTAREA DREPTULUI DE A AVEA ACCES LA O INSTANŢĂ
134. Prin invocarea art. 6 § 1 din convenţie, reclamantul pretinde o atingere adusă dreptului său de a avea acces la o instanţă pe motiv că, prin hotărârea Curţii de Apel Suceava din 21 iunie 2002 şi prin hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 24 ianuarie 2003, a fost obligat la plata unor cheltuieli de judecată exorbitante şi nejustificate.
A. Cu privire la admisibilitate
135. Guvernul ridică excepţia de incompatibilitate ratione materiae a acestei plângeri, pe motiv că cererile reclamantului au fost examinate pe fond de către instanţele naţionale şi că, prin urmare, acestuia nu i-a fost refuzat dreptul de acces la o instanţă.
136. Curtea observă faptul că excepţia Guvernului este strâns legată de fondul plângerii întemeiate pe art. 6 § 1 din convenţie, astfel încât trebuie conexată cu fondul. De asemenea, în cadrul tuturor elementelor de care dispune, constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie şi că nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
137. Guvernul reaminteşte că dreptul de a avea acces la o instanţă nu este absolut şi că limitarea acestui drept poate fi admisă în măsura în care urmăreşte un scop legitim şi există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit. Acesta consideră că, în speţă, cheltuielile de judecată presupun taxa de timbru şi onorariile avocaţilor şi că acestea nu au fost excesive în raport cu creanţa solicitată de reclamant.
138. De asemenea, acesta pretinde că nu reiese din documentele depuse la dosar că reclamantul a plătit efectiv sumele cu titlu de cheltuieli de judecată.
139. Reclamantul consideră că afirmaţiile Guvernului privind taxa de timbru nu au nici o legătură cu prezenta cauză. De asemenea, contestă susţinerea conform căreia nu a plătit cheltuielile de judecată, invocând că, în temeiul tranzacţiei încheiate cu societatea debitoare, a existat o compensare între aceste cheltuieli şi creanţa sa împotriva societăţii debitoare.
140. Curtea reaminteşte că a stabilit validitatea tranzacţiei din 7 iulie 2005 (a se vedea supra, pct. 90), care viza şi cheltuielile de judecată. Prin urmare, consideră că nu este necesară pronunţarea cu privire la acest capăt de cerere.
V. CU PRIVIRE LA CELELALTE ÎNCĂLCĂRI PRETINSE ALE ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
141. Invocând art. 6 din convenţie, reclamantul se plânge de respingerea pretenţiilor sale de către Curtea Supremă de Justiţie prin hotărârile din 28 iunie 2002 şi 24 ianuarie 2003, precum şi de soluţionarea definitive a procedurii prin hotărârea din 21 iunie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi.
142. Curtea reaminteşte că nu era de competenţa sa să cunoască erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă internă, numai dacă acestea aduc atingere drepturilor şi libertăţilor protejate de convenţie [García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999‑I].
143. Ţinând cont de ansamblul elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea nu a evidenţiat nici o încălcare aparentă a drepturilor garantate de convenţie.
144. Prin urmare, acest capăt de cerere trebuie respins ca nefondat, în aplicarea art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
VI. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
145. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
146. Reclamantul solicită plata sumelor de care a fost privat datorită a numeroase încălcări ale drepturilor garantate de convenţie. Astfel, acesta solicită următoarele sume:
- 1 862 728 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material suferit ca urmare a „încălcării repetate a drepturilor garantate de convenţie pentru neexecutare (a hotărârii din 12 septembrie 1994)”;
- 45 000 EUR cu titlu de prejudiciu material cauzat prin respingerea celei de-a doua acţiuni privind drepturile de autor (hotărârea Curţii Supreme din 28 iunie 2002);
- 1 000 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral cauzat ca urmare a numeroase încălcări ale drepturilor sale.
147. Guvernul contestă suma de 1 862 728 EUR din motivele prezentate în observaţiile sale privind admisibilitatea şi fondul cererii. În această privinţă, acesta reaminteşte că, la 7 iulie 2005, părţile au încheiat o tranzacţie în temeiul căreia creanţa reclamantului a fost considerată stinsă. Această tranzacţie a fost încheiată în mod valabil, nici un indiciu nu permite să se considere că, în speţă, consimţământul reclamantului a fost afectat de vicii. În plus, Guvernul observă faptul că expertiza din 31 octombrie 2004 a fost contestată de societatea debitoare.
148. În ceea ce priveşte suma de 45 000 EUR, Guvernul observă faptul că procedura soluţionată prin hotărârea în cauză face obiectul prezentei cereri doar în ceea ce priveşte durata procedurii, deoarece Curtea nu i-a comunicat plângerea întemeiată pe art. 1 din Protocolul nr. 1 privind această procedură. De asemenea, la sfârşitul procedurii nici un „bun” nu a intrat în patrimoniul reclamantului, având în vedere faptul că acţiunea sa a fost respinsă. Prin urmare, acesta îi solicită Curţii să respingă cererea.
149. De asemenea, Guvernul consideră că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral este excesivă şi că, în orice caz, nu există o legătură de cauzalitate între pretinsele încălcări ale convenţiei şi prejudiciul moral invocat.
150. Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe neexecutarea hotărârii din 12 septembrie 1994, aceasta a stabilit încălcarea art. 6 § 1 din convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza întârzierii executării, după ce a considerat că hotărârea menţionată anterior a fost executată la 7 iulie 2005 (a se vedea supra, pct. 90 şi 93-94). De asemenea, reaminteşte concluziile privind capătul de cerere întemeiat pe respingerea acţiunii reclamantului prin hotărârea din 28 iunie 2002 (a se vedea supra, pct. 141-144).
151. Prin urmare, aceasta respinge cererile reclamantului cu titlu de prejudiciu material.
152. În schimb, consideră că persoana în cauză a suferit un prejudiciu moral cert ca urmare a încălcărilor drepturilor sale. Pronunţându-se în echitate, aceasta îi acordă 7 000 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
153. Reclamantul solicită 15 000 euro cu titlu de cheltuieli de judecată. Acesta arată că este vorba de suma totală pe care a fost obligat să o plătească societăţii debitoare cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă care a fost luată în considerare în tranzacţia încheiată cu aceasta.
154. Guvernul consideră că reclamantul nu putea pretinde nici o sumă pentru cheltuieli de judecată, în măsura în care a recunoscut că cheltuielile de judecată au fost compensate prin tranzacţia în cauză. Prin urmare, acesta solicită Curţii să nu acorde nimic în acest sens.
155. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. Potrivit art. 41, pot fi recuperate doar cheltuielile rezonabile din punct de vedere al valorii lor şi care au fost suportate în mod real şi necesar pentru a încerca remedierea, în ordinea juridică internă şi în faţa Curţii, a încălcărilor constatate.
156. În speţă, aceasta reaminteşte că a reţinut că nu este necesară pronunţarea pe fond privind cuantumul cheltuielilor de judecată (a se vedea supra, pct. 140).
157. Prin urmare, este necesar să se respingă această pretenţie a reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
158. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe neexecutarea hotărârii din 12 septembrie 1994 (art. 6 § 1 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1), durata procedurilor soluţionate prin hotărârile din 21 iunie 2002 şi 28 iunie 2002 (art. 6 § 1 din convenţie), lipsa unei căi de atac efective care să permită formularea unei plângeri privind durata acestor proceduri (art. 13 din convenţie) şi nerespectarea dreptului de acces la o instanţă din cauza cuantumului cheltuielilor de judecată stabilite de hotărârile din 21 iunie 2002 şi 24 ianuarie 2003 şi inadmisibilă în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că au fost încălcate art. 6 § 1 din convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 prin executarea cu întârziere a hotărârii din 12 septembrie 1994;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie ca urmare a duratei procedurilor soluţionate prin hotărârile din 21 iunie 2002 şi din 28 iunie 2002;
4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 13 din convenţie;
5. Hotărăşte că nu este necesară pronunţarea cu privire la capătul de cerere privind nerespectarea dreptului de a avea acces la o instanţă, garantat de art. 6 § 1 din convenţie, datorită cuantumului cheltuielilor de judecată stabilite prin hotărârile din 21 iunie 2002 şi 24 ianuarie 2003;
6. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în temeiul art. 44 § 2 din convenţie, 7000 EUR (şapte mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, la care se va adăuga orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că suma menţionată va fi convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
c) că, de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
7. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 24 februarie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy