©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A PATRA
CAUZA ACHIM împotriva ROMÂNIEI
(Cererea nr. 45959/11)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
24 octombrie 2017
DEFINITIVĂ
24/01/2018
Hotărârea a rămas definitivă în temeiul art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate suferi modificări de formă.
În cauza Achim împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o cameră compusă din:
Ganna Yudkivska, președinte,
Vincent A. De Gaetano,
Iulia Motoc,
Gabriele Kucsko-Stadlmayer,
Ge Ravarani,
Marko Bošnjak,
Péter Paczolay, judecători,
și Marialena Tsirli, grefier de secție,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 3 octombrie 2017,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURĂ
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 45959/11), îndreptată împotriva României, prin care doi resortisanți ai acestui stat, doamna Angela Achim („prima reclamantă”) și domnul Nicolae Achim („al doilea reclamant”), au sesizat Curtea la 1 iulie 2011, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).
2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanții susțin că au suferit o atingere adusă dreptului lor la respectarea vieții de familie, ca urmare a plasamentului copiilor lor și a refuzului instanțelor naționale de a pune capăt măsurii plasamentului respectiv, în ciuda îmbunătățirii condițiilor materiale de trai ale acestora.
4. La 12 martie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului. La 14 noiembrie 2016, Guvernul a fost invitat să prezinte observații suplimentare cu privire la admisibilitatea și temeinicia cererii.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5. Reclamanții, de etnie romă, s-au născut în 1970 și, respectiv, în 1957, și locuiesc în comuna Mânăstirea (Călărași).
6. La momentul faptelor, aceștia trăiau în uniune consensuală și erau părinții a șapte copii:
– E. și E.S., băiat și fată, gemeni, născuți la 27 martie 2004;
– T., băiat, născut la 7 martie 2005;
– A.-M., fată, născută la 31 martie 2006;
– S., fată, născută la 15 iunie 2007;
– E.L., fată, născută la 29 iunie 2008;
– I., băiat, născut la 8 octombrie 2009.
7. Al doilea reclamant este recunoscut ca suferind de un handicap permanent de gradul II, din cauza unei afecțiuni psihice.
8. La 3 octombrie 2013, reclamanții s-au căsătorit.
A. Originea cauzei
9. În august 2010, prima reclamantă a adresat Președinției României o plângere, pentru a denunța comportamentul abuziv al tatălui ei față de ea: a precizat că acesta o violase și proferase amenințări la adresa copiilor. Aceasta a anexat la plângere un certificat medical pentru a atesta faptul că, în 2008, unul din copii suferise leziuni care necesitaseră între șapte și opt zile de îngrijiri medicale.
10. În urma unei anchete, autoritățile sesizate în cauză au stabilit că acuzațiile primei reclamante nu erau fondate și că plângerea fusese formulată în contextul unui conflict între persoana în cauză și reprezentantul organizației religioase din comuna sa, care ar fi exclus-o din comunitate.
11. Ulterior, plângerea primei reclamante a fost transmisă autorității competente pentru monitorizarea situației copiilor abuzați sau neglijați, și anume Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Călărași („DGASPC”, infra, pct. 12), cu scopul de a verifica situația copiilor reclamanților. La 16 septembrie 2010, DGASPC a solicitat Serviciul Public de Asistență Socială din cadrul Primăriei Comunei Mânăstirea („SPAS”) să verifice educația care le era furnizată celor șapte copii ai familiei, situația lor socială și starea lor de sănătate, și să îi furnizeze informații relevante în acest sens (infra, pct. 12).
12. În septembrie 2010, SPAS a desfășurat o anchetă la domiciliul reclamanților. Acesta a constatat că familia trăia într-o locuință insalubră, pusă la dispoziția acesteia de către tatăl reclamantei, și că reclamanții nu se îngrijeau nici de starea de sănătate, nici de educația copiilor lor. Acesta a luat act de faptul că venitul lunar al familiei se ridica la 774 de lei românești (RON) și că această sumă era formată din indemnizația de handicap a celui de-al doilea reclamant, din alocațiile pentru copii și din alocația de susținere pentru familia monoparentală a primei reclamante. Referatul SPAS menționa, de asemenea, că reclamanții refuzau să își înscrie copiii la școală și la un medic de familie și că limitau accesul acestora la activitățile în aer liber, precum și la orice altă activitate care ar fi putut stimula integrarea acestora și adaptarea lor la viața în societate. Conform SPAS, reclamanții refuzaseră ajutorul serviciilor sociale care doreau să îi consilieze cu privire la responsabilitățile care le reveneau față de copiii lor.
13. Pe baza constatărilor SPAS (supra, pct. 12), la 20 septembrie 2010, DGASPC a adresat reclamanților o scrisoare prin care îi informa că, în calitate de părinți, aveau obligația să asigure condițiile minime necesare pentru dezvoltarea copiilor lor și să evite neglijarea acestora. DGASPC a recomandat reclamanților să ia următoarele măsuri:
„– să asigurați [copiilor] starea corespunzătoare de igienă personală, vestimentară, a locuinței și alimentelor;
– să asigurați înscrierea tuturor copiilor la medicul de familie, să efectuați vaccinările și tratamentele recomandate;
– să înscrieți la grădiniță copiii care se încadrează în etapa de vârstă 3-7 ani;
– să asigurați modalități de relaționare pentru copii în comunitate (plimbare, jocuri);
– să nu exercitați asupra copiilor manifestări de violență fizică și/sau verbală și să nu le transmiteți mesaje traumatizante afectiv (să nu producă frică, izolare, neîncredere). ”
14. În aceeași scrisoare, DGASPC s-a adresat reclamanților în următorii termeni:
„Modalitatea de îndeplinire a acestor responsabilități va rămâne în monitorizarea [...] DGASPC.
În situația în care se constată menținerea acelorași elemente de neglijență, cu afectarea securității copiilor în familie și încălcarea unor drepturi, vom proceda, chiar și în absența acordului [din partea dumneavoastră], la stabilirea măsurilor de protecție în regim de urgență pentru copii, conform art. 64, 65, 66 din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copiilor. [...] ”
B. Monitorizarea familiei reclamanților
15. Serviciile sociale au instituit un program de monitorizare/supraveghere periodică a familiei reclamanților. La 11 octombrie 2010, membrii Serviciului pentru sprijinirea autorității tutelare și asistență socială din cadrul Primăriei Mânăstirea s-au deplasat la domiciliul persoanelor în cauză. Aceștia au întocmit un raport conform căruia, după ce au vorbit cu reclamanții, au aflat că aceștia nu își înscriseseră copiii la un medic de familie, că nu intenționau să facă acest lucru și că, deși înscriseseră unul din copii la grădiniță, nu îl duceau acolo de teamă ca acesta să nu fie răpit. În raportul său, comitetul a constatat, de asemenea, că locuința era alcătuită din două camere, holul de la intrare și o bucătărie, în care erau înghesuite haine și lemne. Acesta a adăugat că imobilul era încălzit și curat și că fusese pregătită o masă.
16. În continuare, acesta a precizat că al doilea reclamant a devenit nervos și a început să ridice vocea, plângându-se de faptul că nu primea alocații pentru toți copiii săi. După ce a fost informat cu privire la durata monitorizării familiei sale, care urma să se întindă pe parcursul mai multor luni, al doilea recurent s-a enervat și a informat angajații primăriei că nu ar trebui să mai vină la el acasă. În raportul său, Comitetul a propus menținerea măsurii de monitorizare a familiei reclamanților.
. La 22 decembrie 2010 și 18 ianuarie 2011, SPAS s-a deplasat la domiciliul reclamanților pentru a evalua situația copiilor și pentru a consilia reclamanții cu privire la măsurile care trebuiau luate în vederea îndeplinirii recomandărilor DGASPC (supra, pct. 13). Conform SPAS, al doilea reclamant a avut un comportament foarte recalcitrant, a adresat injurii angajaților serviciilor sociale, nu le-a permis să îi vadă pe copii și a refuzat să le ofere informații referitoare la aceștia. În rapoartele întocmite în urma acestor două vizite, SPAS menționa că imobilul era în continuare prost întreținut, că ferestrele erau acoperite cu folie, iar poarta era legată. Acesta a menționat că situația copiilor nu părea să se fi îmbunătățit de la începutul aplicării măsurii de monitorizare a familiei și a subliniat refuzul reclamanților de a coopera cu serviciile sociale și neîndeplinirea de către aceștia din urmă a îndatoririlor părintești. Având în vedere aceste constatări, acesta a propus adoptarea unei măsuri de protecție în privința copiilor.
17. La 28 ianuarie 2011, a fost elaborat un plan de măsuri, în cadrul monitorizării copiilor reclamanților, „din cauza lipsei de implicare a părinților în rolul acestora de a asigura condițiile minime necesare pentru a-și crește [copiii], de a-i îngriji, de a asigura dezvoltarea lor adecvată, de a-i educa și de a monitoriza starea lor de sănătate” SPAS a continuat să monitorizeze situația copiilor și s-a asigurat că reclamanții își primesc alocațiile.
18. Un nou raport, întocmit la 25 februarie 2011, a precizat că familia reclamanților trăia în izolare, că aceștia din urmă nu colaborau cu serviciile sociale în ceea ce privește monitorizarea copiilor lor, că vecinii acestora le imputau un comportament agresiv și că își neglijau mereu copiii. Acest raport recomanda aplicarea unei măsuri de protecție a copiilor.
C. Plasamentul temporar al copiilor reclamanților
1. Plasamentul în regim de urgență al copiilor
19. La 16 și 17 martie 2011, DGASPC a întocmit două rapoarte referitoare la copiii reclamanților. În rapoartele respective, aceasta a constatat insalubritatea locuinței, condițiile de igienă foarte precare și neglijența reclamanților cu privire la copiii lor. În ceea ce privește acest ultim aspect, aceasta sublinia faptul că reclamanții se preocupau foarte puțin de sănătatea copiilor lor și că refuzau școlarizarea lor și nu le permiteau să desfășoare activități sociale și să intre în contact cu ceilalți copii. Potrivit acesteia, reclamanții refuzau să coopereze cu autoritățile în vederea îmbunătățirii situației copiilor. Rapoartele concluzionau că, având în vedere gravitatea situației de neglijență în care se aflau copiii și lipsa unui acord din partea părinților cu privire la instituirea unor măsuri de protecție, era recomandat plasamentul în regim de urgență al minorilor.
20. La 21 martie 2011, DGASPC a elaborat planuri individuale pentru protecția copiilor reclamanților, precizând nevoile acestora, persoanele responsabile de aceștia și sprijinul care trebuia oferit familiei.
21. La cererea DGASPC, prin două hotărâri distincte pronunțate la 6 aprilie 2011, Tribunalul Călărași („Tribunalul”) a dispus măsura plasamentului în regim de urgență al copiilor și exercitarea drepturilor părintești față de persoanele în cauză președintelui Consiliului Județean Călărași.
22. În lipsa unui recurs, aceste hotărâri au rămas definitive.
23. La 4 august 2011, în ciuda opoziției reclamanților, funcționarii DGASPC, asistați de un executor judecătoresc, de poliție și un psiholog, au pus în executare hotărârile din 6 aprilie 2011 (supra, pct. 22). Astfel, cel mai mic dintre copii, I., a fost plasat la un asistent maternal din Călărași, oraș situat la aproximativ 38 km de orașul în care locuiau reclamanții; copiii cei mai mari au fost plasați împreună într-un centru de plasament situat la aproximativ 88 km de domiciliul reclamanților.
2. Plasamentul temporar al copiilor
24. După luarea acestora în îngrijire de către autorități, copiii au fost supuși unor examene psihologice și medicale. Raportul întocmit cu această ocazie preciza că s-au constatat deficiențe grave în rândul copiilor, „consecințe ale neglijenței părinților”. Astfel, potrivit acestui raport, I. suferea de „manifestări paroxistice cerebrale recente, anemie hipocromă microcitară și hipotrofie ponderală”, ceea ce a condus la spitalizarea acestuia în regim de urgență În ceea ce privește dezvoltarea intelectuală a copiilor, raportul a constatat „întârzieri minore [...] în privința tuturor copiilor: defecte de pronunție, un vocabular redus, o socializare minimă, o tendință de izolare”.
25. La 5 august 2011, DGASPC a întocmit un raport referitor la cei șase copii mai mari, în care evidenția următoarele aspecte:
„[...] Concluziile anchetei sociale au relevat însă deficiențe: imobilul este proprietatea d-lui C.G., [...]; spațiu insuficient de locuit, dotare minimă, stare precară de igienă, carențe semnificative [în asigurarea și menținerea] igienei locative, a menținerii igienei personale și vestimentare și în asigurarea igienei alimentare); [carențe financiare] – venituri financiare obținute din indemnizația de handicap grad II (afecțiune psihică), în valoare de 234 [RON] și alocația de stat a copiilor în suma de 540 [RON]. Deși cei doi părinți locuiesc împreună la domiciliul din comuna Mânăstirea], [cel de-al doilea reclamant] nu a efectuat demersuri de stabilire a domiciliului [în această comună] [...]. [Prima reclamantă] nu este școlarizată și nu prestează activități lucrative.
[...] s-au evidențiat conduite de neglijență [ale părinților] [...] [: aceștia din urmă] lipsa unor intervenții de bază în asigurarea și supravegherea stării de sănătate a copiilor (niciunul dintre copii nu era înscris la medicul de familie), lipsa de stimulare educațională prin neînscrierea copiilor la grădiniță și limitarea drepturilor acestora de [a participa la activități de] socializare. În acest context [al anchetei sociale], s-au identificat și tulburări de dezvoltare a limbajului în rândul celor șase copii [și] inducerea unor comportamente anxioase în rândul acestora (teamă, spaimă, retragere, izolare față de persoane străine, neîncredere), ca urmare a pericolului de a fi răpiți pentru trafic de organe.
[...] [Reclamanții] sunt cunoscuți în comunitate ca persoane generatoare de relații conflictuale, încordate, adresând frecvent acuze, reproșuri, injurii, atât autorităților locale, cât și altor persoane din comunitate, tematica fiind preponderent financiară (solicită alocații suplimentare, [...] etc.) [...]
Aceleași relații tensionate sunt prezente și cu membrii familiei lărgite [...] Din declarațiile acestora rezultă că nu pot și nu doresc să ofere sprijin copiilor [reclamanților], cu care nici măcar nu păstrează legături familiale. Deși [reclamanții au] beneficiat de consiliere psihoeducațională în scopul facilitării îndeplinirii rolurilor și obligațiilor parentale, de a se ocupa conștient de toate nevoile de creștere, dezvoltare și educaționale ale copiilor, cazul a rămas în monitorizarea reprezentanților SPAS Mânăstirea, [...] [acestora] fiindu-le interzis accesul în locuință, comunicarea fiind întotdeauna defectuoasă, cu prezentarea acuzațiilor, amenințărilor, etc.
[Reclamanții] au fost informați cu privire la efectele neglijenței asupra dezvoltării copiilor, dar și asupra posibilității [de care dispuneau autoritățile] de limitare a drepturilor parentale în situații de constatare a abuzului prin neglijare. Totodată au fost explicate și măsurile de protecție de care pot beneficia copiii în astfel de cazuri, inclusiv modalitățile de menținere a legăturilor firești cu proprii copiii pe toată perioada separării de familie. Părinții au respins cu vehemență măsurile de protecție adecvate, refuzând intervenția specializată a tuturor autorităților. ”
26. Tot la 5 august 2011, I. a fost examinat de un psiholog din cadrul DGASPC. Cu această ocazie, s-a stabilit că respectivul copilul prezenta, printre altele întârzieri în achizițiile motorii și dezvoltarea limbajului, precum și o carență afectivă. Psihologul recomanda o stimulare cognitivă, inclusiv a limbajului. Având în vedere constatările acestui raport, situația materială precară a familiei și lipsa cooperării din partea părinților, în ciuda sfaturilor furnizate de serviciile sociale cu privire la psihologie și educație, DGASPC a apreciat că se impunea înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgență al I. cu măsura plasamentului temporar.
27. DGASPC a sesizat Tribunalul cu două cereri, solicitând înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgență al copiilor cu măsura plasamentului temporar. Aceasta a prezentat situația copiilor, astfel cum era descrisă în rapoartele întocmite la 5 august 2011 (supra, pct. 26 și 27), și a precizat că nu a fost identificată nicio alternativă privind încredințarea către un membru al familiei.
28. Reclamanții, prezenți la ședință și reprezentați de un avocat, cu titlu gratuit, au solicitat respingerea acțiunii inițiate de DGASPC. Aceștia au susținut că, în pofida lipsei lor de resurse, se ocupau în mod adecvat de educația copiilor lor și că aceștia nu erau bolnavi.
29. Prin două hotărâri din 7 septembrie 2011, Tribunalul, întemeindu-se în special pe art. 66 din Legea nr. 272/2004, a dispus plasamentul temporar al copiilor: printr-o primă hotărâre, I. a fost plasat la un asistent maternal; printr-o a doua hotărâre, ceilalți șase copii au fost plasați într-un centru special de tip rezidențial. Exercitarea drepturilor părintești cu privire la toți copiii a fost atribuită președintelui Consiliului Județean Călărași.
30. Pentru a ajunge la această concluzie, Tribunalul a constatat, în cele două hotărâri, că din documentele aflate la dosar rezultă că locuința reclamanților nu era adaptată pentru creșterea copiilor, spațiul fiind insuficient și foarte puțin amenajat/cu dotări minime, curățenia acesteia fiind incertă. Acesta a subliniat, de asemenea, că s-au constatat deficiențe grave în ceea ce privește igiena personală și alimentară a membrilor familiei. Acesta a evidențiat neglijența părinților cu privire la starea de sănătate a copiilor, precum și refuzul persoanelor în cauză de a-i școlariza sau de a le permite să participe la activități sociale. De asemenea, a constatat că, potrivit înscrisurilor de la dosar, copiii prezentau întârzieri în dezvoltarea limbajului și comportamente care reflectau un sentiment de anxietate, care le-ar fi fost transmis, în opinia Tribunalului, de părinții acestora, și că I. suferea de o întârziere a dezvoltării motorii.
31. Tribunalul a adăugat că, deși reclamanții au beneficiat de asistență psihologică și pedagogică pentru a-și îndeplini îndatoririle părintești, aceștia aveau dificultăți în a înțelege nevoile copiilor și, prin comportamentul lor, aceștia dădeau dovadă în continuare de neglijență în ceea ce îi privește pe minori. Acesta a hotărât că, pentru moment, reclamanții nu asigurau condițiile necesare pentru buna dezvoltare a copiilor lor și că era în interesul superior al acestora din urmă să facă obiectul unei măsuri de plasament temporar.
32. Reclamanții au formulat recurs împotriva acestor hotărâri. Aceștia au solicitat respingerea acțiunii introduse de DGASPC și au depus la dosar înscrisuri.
33. La 22 și 23 septembrie 2011, cei șase copii mai mari ai reclamanților au fost supuși unei evaluări psihologice individuale. Aceasta a permis identificarea, în rândul tuturor copiilor, a unei ușoare întârzieri în dezvoltare, din cauza unor carențe socio-educative, și să se stabilească faptul că aceștia aveau nevoie de o stimulare cognitivă și educațională. Copiii au fost școlarizați.
34. Printr-o hotărâre definitivă din 7 noiembrie 2011, Curtea de Apel București („curtea de apel”) a respins recursul reclamanților împotriva hotărârii din 7 septembrie 2011 referitoare la cei șase copii mai mari. Aceasta a precizat că măsura plasamentului era justificată de condițiile de viață precare ale reclamanților și de atitudinea acestora față de copiii lor. Aceasta a subliniat caracterul temporar al măsurii, care trebuia să înceteze atunci când persoanele în cauză vor fi prezentat garanțiile morale și materiale necesare pentru a-și crește copiii.
35. Printr-o hotărâre definitivă din 28 noiembrie 2011, curtea de apel a respins recursul formulat de reclamanți împotriva hotărârii din 7 septembrie 2011 referitoare la plasamentului lui I. După ce a confirmat motivele pe care s-a bazat hotărârea pronunțată în primă instanță, curtea de apel a apreciat că temeinicia acesteia era susținută de alte înscrisuri depuse la dosar, cum ar fi, de exemplu, raportul medical cu privire la acest copil (supra, pct. 22).
D. Cererea reclamanților de reintegrare a copiilor în familie
1. Anchete sociale desfășurate la domiciliul reclamanților
36. Ulterior plasamentului temporar al copiilor lor, reclamanții au demarat lucrări în locuința acestora, pentru a îmbunătăți condițiile lor de viață.
37. La cererea acestora, la 10 ianuarie 2012, DGASPC a realizat o anchetă socială la domiciliul lor. În raportul întocmit cu această ocazie, aceasta a precizat că reclamanții îmbunătățiseră condițiile de viață ale acestora, echipând locuința cu un minimum de mobilier, și că, de atunci, dispuneau de energie electrică și apa potabilă. Totuși, aceasta a constatat că zona destinată toaletelor nu era amenajată astfel încât să asigure intimitatea și că acoperișul și plafonul locuinței erau, în anumite locuri, vizibil deteriorate de intemperii. După ce a reamintit care erau veniturile familiei, aceasta a subliniat că reclamanții făcuseră eforturi să păstreze legătura cu copiii lor, pe care îi vizitaseră de două ori de la plasamentul lor, și că prima reclamantă îl însoțise pe unul din copii la spital, din proprie inițiativă, atunci când a fost bolnav. Aceasta a adăugat că reclamanții declaraseră că nu dispuneau de resursele necesare să se deplaseze mai des pentru a-și vizita copiii.
38. În continuare, în raportul menționat anterior se preciza faptul că primăria îi contactase pe reclamanți, prin intermediul reprezentantului său, pentru a le oferi ajutorul, care a fost refuzat de cel de-al doilea reclamant. Cu toate acestea, persoanele în cauză începuseră să coopereze cu autoritățile și să fie interesați să mențină legătura cu copiii lor și de ce anume trebuiau să facă pentru ca măsurile de plasament să înceteze. În această privință, autoritățile locale l-ar fi încurajat pe cel de-al doilea reclamant să își stabilească domiciliul la prima reclamantă, pentru a beneficia de asistență financiară din partea comunei, și i-ar fi indicat ce formalități trebuiau îndeplinite. Li s-ar fi sugerat efectuarea unei evaluări psihologice, în vederea integrării lor, dacă era cazul, într-un program de consiliere familială pentru dezvoltarea și consolidarea competențelor parentale. Reclamanții ar fi refuzat să se supună acestei evaluări.
39. Ținând seama de aceste elemente, DGASPC a concluzionat că, pentru moment, nu erau îndeplinite condițiile necesare pentru a se asigura întoarcerea în deplină siguranță a copiilor în familia reclamanților: aceasta a subliniat lipsa combustibilului pentru încălzirea locuinței și lipsa cooperării cu autoritățile a celui de al doilea reclamant. Aceasta a explicat că era oportună amânarea momentului reintegrării copiilor în familia lor și că era necesar ca părinții să parcurgă anumite etape, sub supravegherea SPAS, pentru a dobândi cunoștințe utile pentru a asigura siguranța copiilor lor și pentru a fi informați cu privire la riscurile la care puteau fi expuși aceștia. Aceasta a adăugat că nu era exclusă reintegrarea copiilor în familia lor în viitorul apropiat; cu toate acestea, în opinia sa, având în vedere necesitatea îmbunătățirii anumitor condiții pentru a garanta siguranța acestora, atitudinea fluctuantă a reclamanților în ceea ce privește comunicarea cu autoritățile și dificultatea persoanelor în cauză de a înțelege nevoile copiilor și de a răspunde acestor nevoi, pentru moment, trebuia menținută măsura plasamentului.
40. La 17 ianuarie 2012, DGASPC a solicitat SPAS să continue să monitorizeze și să consilieze familia reclamanților și a precizat aspectele pe care le considera deficitare în ceea ce privește ancheta efectuată la 10 ianuarie 2012 (supra, pct. 38-40). De asemenea, a solicitat SPAS să o informeze cu privire la măsurile adoptate pentru a îmbunătăți condițiile de viață ale reclamanților.
41. La 14 februarie 2012, ca urmare a solicitării DGASPC (supra, pct. 41), a fost efectuată o nouă anchetă socială de către SPAS, la domiciliul reclamanților. Cu această ocazie, s-a luat act de faptul că aceștia din urmă țineau legătura cu copiii lor telefonic, dat fiind că, din cauza condițiilor meteorologice din timpul iernii, era dificil ca aceștia să ajungă la centrul de plasament. Ancheta a stabilit că se îmbunătățiseră condițiile materiale ale reclamanților și că aceștia întreprinseseră lucrări de curățare a locuinței. Reclamanții se angajaseră să înscrie copiii la școală și la un medic de familie, precum și să coopereze cu autoritățile. SPAS a concluzionat că se îmbunătățiseră condițiile de viață ale reclamanților în comparație cu cele existente la momentul plasării copiilor lor și că reintegrarea tuturor copiilor în familia lor era posibilă.
2. Procedura în fața instanțelor interne
42. Între timp, la 11 ianuarie 2012, reclamanții au sesizat Tribunalul cu o acțiune împotriva DGASPC. Aceștia au solicitat încetarea măsurii plasamentului în regim de urgență al celor șapte copii ai acestora și reintegrarea lor la domiciliul familiei. Aceștia au susținut că beneficiau de condiții de viață adecvate pentru a-și crește copiii și au depus la dosar o copie după registrul agricol, care atesta că aceștia beneficiau de o locuință în mod gratuit, o factură de energie electrică, dovezi ale veniturilor lor și înscrisuri conform cărora trei din cei șapte copii erau înscriși la școală. Aceștia au adăugat că minorii nu erau îngrijiți în mod corespunzător la centrul de plasament.
43. DGASPC nu a ținut seama de avizul SPAS (supra, pct. 42) și a solicitat respingerea acțiunii, pe motiv că, deși condițiile materiale de viață de la domiciliul reclamanților s-au îmbunătățit, acest aspect nu era suficient pentru a asigura siguranța copiilor. Astfel, ancheta socială realizată de SPAS la 14 februarie 2012 (supra, pct. 42) a fost depusă la dosarul cauzei.
44. Prin hotărârea din 15 februarie 2012, Tribunalul a respins acțiunea reclamanților, pe motiv că, în ciuda îmbunătățirii condițiilor de trai ale acestora, singurele resurse de care beneficiau erau alocațiile pentru copiii lor și că nu exista nicio garanție că aceste resurse erau utilizate exclusiv în interesul copiilor. Tribunalul a declarat că aceste alocații trebuiau să asigure nevoile întregii familii.
45. Reclamanții au formulat recurs. Aceștia au susținut că beneficiau de condițiile de viață necesare pentru a asigura dezvoltarea fizică, intelectuală și morală a copiilor acestora. Aceștia au argumentat că Tribunalul reținuse în mod eronat că singura lor sursă de venit era constituită din alocațiile pentru copii, întrucât, potrivit acestora, al doilea reclamant beneficia de două indemnizații și primea venituri pentru activitățile de zilier desfășurate la diverși locuitori ai comunei. Aceștia au adăugat că, în opinia lor, atât părinții, cât mai ales copiii, trebuiau să beneficieze de veniturile familiei.
46. DGASPC a solicitat menținerea măsurii plasamentului temporar.
47. Nicio probă nouă nu a fost depusă la dosar.
48. Printr-o decizie din 20 martie 2012, curtea de apel a respins recursul reclamanților. În temeiul art. 2, art. 66 și art. 68 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, aceasta a considerat că respectivele condiții care determinaseră plasamentul temporar al copiilor nu s-au schimbat decât parțial și a hotărât că măsura în cauză trebuia să fie menținută.
49. În decizia sa, curtea de apel a reamintit, în primul rând, motivele care au justificat măsura plasamentului temporar (supra, pct. 31 și 32) și că, de la plasamentul copiilor, reclamanții îi vizitaseră de două ori pe cei șase copii plasați în centrul de plasament și o singură dată pe I.
50. În continuare, aceasta a subliniat că, din momentul plasamentului lor, copiii au fost examinați și tratați de un medic și au fost înscriși la grădiniță sau la școala primară, în funcție de vârstă. Aceasta a arătat că, la școală, toți copiii beneficiau de asistență din partea unui formator specializat, care monitoriza situația fiecăruia și se asigura că aceștia participă la activități special prevăzute pentru ei, astfel încât să recupereze întârzierile constatate la momentul instituționalizării lor. Aceasta a indicat că, în conformitate cu înscrisurile depuse la dosar, din momentul plasării lor, copiii au înregistrat progrese în ceea ce privește autonomia și igiena personală și alimentară, iar evoluția lor era pozitivă.
51. Apoi, curtea de apel a descris prima întâlnire, care a avut loc în luna noiembrie, între reclamanți și cei șase copii care se aflau în centrul de plasament și, după ce a prezentat reacțiile copiilor, aceasta a concluzionat că întâlnirea s-a desfășurat normal, persoanele în cauză servind masa și jucându-se cu copiii. Aceasta a subliniat că reclamanții nu și-au exprimat nicio nemulțumire față de personalul de îngrijire cu privire la starea copiilor. Aceasta a arătat apoi că, de atunci, reclamanții au contactat copiii telefonic și că și-au manifestat în continuare îngrijorarea privind posibilitatea răpirii copiilor acestora în scopul traficului de organe. Totuși, aceasta a constatat că al doilea reclamant a refuzat să le comunice asistentelor maternale numărul personal de telefon, pentru ca acesta să poată fi informat cu privire la toate aspectele legate de copii și, astfel, comunicarea era posibilă numai atunci când acesta suna el însuși la centrul de plasament.
52. În continuare, curtea de apel a comparat condițiile considerate de către DGASPC necesare pentru reintegrarea copiilor în familia acestora (supra, pct. 38 și 39) cu respectivele constatări făcute de SPAS în cadrul anchetei sociale desfășurate la 14 februarie 2012 (supra, pct. 42). A subliniat că, deși persoanele în cauză îndeplineau anumite condiții impuse de DGASPC, îmbunătățirea anumitor aspecte era necesară în continuare. Aceasta s-a exprimat după cum urmează:
„Nu există premisele reintegrării copiilor în familie, întrucât nu sunt îndeplinite celelalte condiții de asigurare a securității acestora solicitate de pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Călărași, și anume: implicarea și cooperarea părinților [...], repararea acoperișului, stabilirea domiciliului reclamantului Achim Nicolae în localitatea Mânăstirea pentru acordarea ajutorului social, menținerea legăturilor cu proprii copii prin intensificarea vizitelor, asumarea de responsabilități părintești (înscrierea copiilor la medicul de familie, în învățământul școlar și preșcolar), angajarea reclamanților în muncă, îmbunătățirea relaționării acestora cu membrii comunității, efectuarea unei evaluări psihologice de către specialiștii Direcției pentru a stabili nivelul de competențe parentale existente, iar, în urma rezultatelor, includerea într-un program de educație/consiliere parentală pentru dezvoltarea și consolidarea abilităților parentale, centrarea parentală pe prevenirea unei noi situații de risc major asupra minorilor, prin monitorizarea susținută din partea SPAS Mânăstirea.
[...]
Totodată Curtea reține că nu s-a produs în speță o dovadă certă a faptului că reclamanții ar avea resurse financiare îndestulătoare pentru întreținerea tuturor minorilor, așa încât aceștia să solicite reintegrarea [acestora] în familie [...]. Cele două pensii [...] pe care le încasează [al doilea reclamant], în valoare totală de 646 lei lunar, nu reprezintă o sursă de venit suficientă pentru creșterea și educarea celor 7 copii, condițiile în care locuiesc aceștia în prezent depășind pe cele pe care părinții le-ar putea oferi. În plus, nu s-a probat realizarea de venituri suplimentare de către reclamanți, ca urmare a muncii cu ziua la diferiți locuitori din comuna Mânăstirea. ”
53. Curtea de apel a concluzionat că, în orice caz, îmbunătățirea condițiilor de viață materiale ale reclamanților, care a fost constatată în referatul de anchetă socială depus la dosar (supra, pct. 42), nu era singura condiție care trebuia să fie îndeplinită de persoanele în cauză pentru ca acestea să fie în măsură să solicite înapoierea copiilor lor. Conform curții de apel, era necesar ca persoanele în cauză să îndeplinească și celelalte condiții stabilite de DGASPC, menite să asigure respectarea interesului superior al copiilor.
E. Evoluțiile ulterioare ale cauzei și reintegrarea copiilor în familia lor
54. Un referat de anchetă socială, întocmit la 2 aprilie 2012, a subliniat îmbunătățirea condițiilor materiale ale familiei, că reclamanții păstrau legătura telefonic cu copiii lor și că îi vizitau o dată pe lună, primăria furnizându-le un ajutor constând în benzină, pentru a asigura aceste deplasări. Referatul a arătat că veniturile lunare ale familiei constau în două pensii primite de cel de-al doilea reclamant, cu o valoare totală de 646 RON. S-a propus ca primăria să acorde reclamanților un ajutor de urgență de 1 800 RON, pentru repararea acoperișului casei și construirea de toalete.
55. Prin decizia din 4 aprilie 2012, primăria i-a acordat primei reclamante ajutorul de urgență de 1 800 RON, menționat anterior.
56. La 10 aprilie 2012, reclamanții au avut un interviu confidențial cu psihologul din cadrul DGASPC. După ce au fost informați cu privire la scopul interviului, și anume evaluarea competențelor parentale ale acestora, în vederea reintegrării copiilor în familie, persoanele în cauză au răspuns la întrebări. Raportul întocmit în urma acestui interviu a precizat că reclamanții aveau competențe parentale scăzute, că îndeplineau doar nevoile de bază ale copiilor lor și că nu erau conștienți de efectele pe care comportamentul lor le-ar putea avea asupra dezvoltării acestora. Acesta a propus ca reclamanții să fie incluși într-un program de consiliere psihologică, pentru a le dezvolta și consolida competențele parentale, pentru a fi informați cu privire la exercitarea drepturile lor, pentru a-și exercita responsabilitățile părintești și pentru a-și dezvolta capacitatea de a stabili relații cu comunitatea.
57. La 17 aprilie 2012, al doilea reclamant și-a stabilit domiciliul în locuința primei reclamante.
58. O anchetă realizată la domiciliul reclamanților, la 26 aprilie 2012, a permis să se constate o îmbunătățire a condițiilor de viață ale acestora, faptul că persoanele în cauză au cooperat cu autoritățile și că au început să ia măsurile care le-au fost indicate pentru bunăstarea copiilor. DGASPC a propus reintegrarea în familia lor a celor șase copii instituționalizați în centrul de plasament.
59. În mai 2012, copiii au făcut obiectul unei evaluări psihologice, care a permis să se constate o îmbunătățire a stării lor generale din momentul plasamentului acestora.
1. Reintegrarea lui I. în familie
60. Într-un raport din 5 mai 2012, DGASPC a subliniat că situația familiei s-a îmbunătățit, că reclamanții și-au vizitat periodic fiul, că s-au interesat de starea lui de sănătate și că au manifestat afecțiune față de acesta. De asemenea, aceasta a precizat că au fost stabilite întâlniri nu doar între I. și părinții lui, ci și cu frații și surorile sale. Subliniind interesul manifestat de reclamanți pentru copilul lor, DGASPC a propus încetarea măsurii plasamentului.
61. La 7 mai 2012, DGASPC a sesizat Tribunalul cu o acțiune împotriva reclamanților, solicitând reintegrarea lui I. în domiciliul părinților.
62. Prin hotărârea din 23 mai 2012, Tribunalul a decis că era în interesul superior al lui I. să se întoarcă în sânul familiei sale, cu atât mai mult cu cât condițiile pentru asigurarea dezvoltării sale erau îndeplinite și relațiile sale cu familia erau foarte bune.
63. La 21 iunie 2012, I. s-a întors la domiciliul reclamanților.
2. Reintegrarea celorlalți șase copii în familie
64. La 7 mai 2012, DGASPC și reclamanții au sesizat Tribunalul cu o acțiune vizând încetarea măsurii plasamentului temporar al celorlalți șase copii.
65. Prin hotărârea din 23 mai 2012, Tribunalul a respins acțiunea. Reclamanții și DGASPC au formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
66. În timp ce recursul era pendinte în fața curții de apel, cei șase copii și-au petrecut vacanța de vară la domiciliul reclamanților, la solicitarea acestora din urmă. La 10 iulie 2012, a fost efectuată o anchetă socială la domiciliul reclamanților, în prezența copiilor. Conform anchetei, aceștia din urmă beneficiau acolo de condiții bune pentru a trăi și pentru a se dezvolta. Referatul de anchetă a fost depus la dosarul cauzei în fața curții de apel.
67. Printr-o hotărâre definitivă din 22 august 2012, curtea de apel a casat hotărârea pronunțată în primă instanță și a dispus reintegrarea copiilor în familia lor. Aceasta a reamintit că Legea nr. 272/2004 viza protejarea interesului superior al copilului și că autoritățile publice aveau obligația să contribuie la dezvoltarea și educarea copilului în sânul familiei sale și a explicat că:
„[...] deși asigurarea condițiilor materiale este o componentă esențială pentru dezvoltarea minorilor, [este la fel de adevărat că] lipsa resurselor materiale, în sine, nu constituie un impediment insurmontabil pentru reintegrarea minorilor în familie, dacă se constată un interes real al părinților de a asigura în mod direct și personal creșterea minorilor [...]”. ”.
68. Curtea de apel a hotărât că, având în vedere îmbunătățirea condițiilor de trai ale reclamanților, cu sprijinul autorităților publice, precum și schimbarea comportamentului acestora față de copiii lor, era în interesul acestora din urmă să fie reintegrați în familia lor.
II. DREPTUL INTERN ȘI DOCUMENTELE INTERNAȚIONALE RELEVANTE
A. Dreptul intern
69. Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului („Legea nr. 272/2004 ”) reglementa autoritățile competente la nivel local pentru asigurarea protecției drepturilor copilului. În conformitate cu această lege, DGASPC era o instituție publică cu personalitate juridică, înființată în subordinea consiliului județean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, care exercita atribuțiile care i-au fost acordate de aceeași lege [art. 105 alin. (2) din Legea nr. 272/2004]. Astfel, de exemplu, în cazul unui copil abuzat sau neglijat, DGASPC putea să instituie măsura plasamentului în regim de urgență, dacă nu întâmpina opoziție din partea persoanelor care aveau în îngrijire copiii [art. 94 alin. (2) din Legea nr. 272/2004]. În cazul în care acestea din urmă nu își dădeau acordul, DGASPC trebuia să sesizeze instanța judecătorească care avea competența exclusivă de a se pronunța cu privire la temeinicia motivelor care justificau măsura plasamentului, dispusă prin ordonanță președințială [art. 94 alin. (3) din Legea nr. 272/2004].
70. Conform aceleiași legi, SPAS era organizat la nivelul municipiilor și orașelor și avea în special următoarele atribuții: monitorizarea și analizarea situației copiilor din unitatea administrativ-teritorială, precum și modul de respectare a drepturilor acestora, consilierea familiilor, vizitarea periodică a familiilor care beneficiau de servicii de asistență, înaintarea de propuneri primăriei, în vederea adoptării unor măsuri de protecție specială, și colaborarea cu DGASPC, transmițând acesteia toate datele și informațiile solicitate (art. 106 din Legea nr. 272/2004).
71. Celelalte dispoziții relevante din Legea nr. 272/2004, în versiunea în vigoare la momentul faptelor, sunt redactate după cum urmează, în părțile lor relevante:
Art. 2
„(1) Prezenta lege, orice alte documente adoptate în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului, precum și orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu sunt subordonate cu prioritate principiului interesului superior al copilului.
(2) Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, [...]
(3) Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești. [...] ”
Art. 32
„Copilul are dreptul sa fie crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială. În acest scop, părinții sunt obligați:
a) să supravegheze copilului;
b) să coopereze cu copilul și să îi respecte viața intimă, privată și demnitatea;
[...]
d) să întreprindă toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului lor;
e) să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice care exercită atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului. ”
Art. 33
„Copilul nu poate fi separat de părinții săi sau de unul dintre ei, împotriva voinței acestora, cu excepția cazurilor expres și limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare și numai dacă [această măsură este impusă] de interesul superior al copilului. ”
Art. 36
„(1) Dacă există motive temeinice de a suspecta că viața și securitatea copilului sunt primejduite în familie, reprezentanții serviciului public de asistență socială [...] au dreptul să viziteze copiii la locuința lor și să se informeze despre felul în care aceștia sunt îngrijiți, despre sănătatea și dezvoltarea lor fizică, educarea, învățătura și pregătirea lor profesională, acordând, la nevoie, îndrumările necesare.
(2) Daca, în urma vizitelor efectuate potrivit alin. (1), se constată că dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului este primejduită, serviciul public de asistență socială este obligat să sesizeze de îndată direcția generala de asistență socială și protecția copilului în vederea luării măsurilor prevăzute de lege. [...] ”
Art. 55
„Măsurile de protecție specială a copilului sunt:
a) plasamentul;
b) plasamentul în regim de urgență;
c) supravegherea specializată. ”
Art. 56
„De măsurile de protecție specială, instituite de prezenta lege, beneficiază:
[...]
c) copilul abuzat sau neglijat;
[...] ”
Art. 58
„(1) Plasamentul copilului constituie o măsură de protecție specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, în condițiile prezentei legi, după caz, la: [...]
b) un asistent maternal;
c) un serviciu de tip rezidențial [...]. ”
Art. 60
„(1) Plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi dispus numai la familia extinsă sau substitutivă, plasamentul acestuia într-un serviciu de tip rezidențial fiind interzis. [...]
(3) La stabilirea măsurii de plasament se [vor] urmări [următoarele aspecte]:
a) plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă;
b) menținerea fraților împreuna;
c) facilitarea exercitării de către părinți a dreptului de a vizita copilul și de a menține legătura cu acesta. ”
Art. 65 alin. (2)
„Măsura plasamentului în regim de urgență se stabilește de către instanța judecătorească în condițiile art. 94 alin. (3) [în cazul în care părinții sau reprezentantul legal nu si-au dat acordul]. ”
Art. 66 alin. (2)
„Instanța judecătorească va analiza motivele care au stat la baza măsurii adoptate de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului și se va pronunța, după caz, cu privire la menținerea plasamentului în regim de urgență sau la înlocuirea acestuia cu măsură plasamentului [...]. ”
Art. 68
„(1) Împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecție specială, dispuse de [...] instanța judecătorească, trebuie verificate trimestrial de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului.
(2) În cazul in care împrejurările prevăzute la alin. (1) s-au modificat, direcția generală de asistență socială și protecția copilului este obligată să sesizeze de îndată [...] instanța judecătorească, în vederea modificării sau, după caz, a încetării măsurii. [...] ”
Art. 89 alin. (2)
„Prin neglijarea copilului se înțelege omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creșterii, îngrijirii sau educării copilului, de a lua orice măsura subordonată acestei responsabilități, fapt care pune în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului. ”
Art. 92
„În vederea asigurării protecției speciale a copilului [...] neglijat, direcția generală de asistență socială și protecția copilului este obligată:
a) să verifice și să soluționeze toate sesizările privind cazurile de abuz și neglijare [...]; ”
Art. 94 alin. (3)
„În situația în care persoanele prevăzute la alin. (1) [reprezentanții legali ai copilului] refuză sau împiedică în orice mod efectuarea verificărilor de către reprezentanții direcției generale de asistență socială și protecția copilului, iar aceștia stabilesc că există motive temeinice care să susțină existența unei situații de pericol iminent pentru copil, datorată abuzului și neglijării, direcția generală de asistență socială și protecția copilului sesizează instanța judecătorească, solicitând emiterea unei ordonanțe președințiale de plasare a copilului în regim de urgență [...]. ”
B. Documentele internaționale relevante
1. Convenția internațională cu privire la drepturile copilului
72. Convenția internațională cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, prevede în special următoarele:
Articolul 27
„1. Statele părți recunosc dreptul oricărui copil de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială.
2. Părinților și oricărei alte persoane care au în grijă un copil le revine în primul rând responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităților și a mijloacelor lor financiare, condițiile de viață necesare în vederea dezvoltării copilului.
3. Statele părți vor adopta măsurile corespunzătoare, ținând seama de condițiile naționale și în limita mijloacelor lor, pentru a ajuta părinții și alte persoane care au în grijă un copil să valorifice acest drept și vor oferi în caz de nevoie asistență materială și programe de sprijin destinate, în principal, satisfacerii nevoilor de hrană, îmbrăcăminte și locuință.
[...] ”
2. Alte documente
73. Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat, la 24 februarie 2010, o rezoluție intitulată „Orientări pentru îngrijirea alternativă a copiilor”, ale cărei dispoziții relevante pentru prezenta cauză sunt redactate după cum urmează:
„14. Îndepărtarea copilului de familia sa trebuie să fie considerată o măsură de ultimă instanță, care ar trebui să aibă, în măsura în care este posibil, un caracter temporar și o durată cât mai scurtă. Deciziile de separare ar trebui să fie revizuite/reexaminate periodic și întoarcerea copilului lângă părinții săi, odată ce problemele aflate la originea deciziei de separare au fost soluționate sau au dispărut, ar trebui să aibă loc în interesul superior al copilului, în conformitate cu evaluarea menționată la punctul 49 de mai jos.
15. Sărăcia (de natură) financiară ori materială, sau condițiile care pot fi atribuite direct și exclusiv acestei situații de sărăcie nu ar trebui să servească drept/să constituie niciodată o justificare pentru a retrage un copil din îngrijirea părinților săi, plasarea unui copil în îngrijire alternativă sau pentru a împiedica reintegrarea acestuia. Acestea ar trebui să fie interpretate mai degrabă ca fiind un semn al necesității de a furniza familiei o asistență adecvată. [...]
33. Statele membre ar trebui să elaboreze și să pună în aplicare politici coerente și complementare, orientate către familie, pentru a susține și consolida capacitatea părinților de a avea grijă de copiii lor.
[...] ”
74. Comisia pentru Afaceri sociale, Sănătate și Dezvoltare Durabilă a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a adoptat, la 26 ianuarie 2015, Rezoluția 2049 (2015), intitulată „Serviciile sociale în Europa: legislație și practici privind separarea copiilor de familiile lor în statele membre ale Consiliului Europei”, a cărei parte relevantă [ în speță se citește după cum urmează:
„5. Sărăcia financiară sau materială nu ar trebui să constituie niciodată unicul motiv pentru luarea unui copil din îngrijirea părinților săi; aceasta ar trebui să fie interpretată mai degrabă ca fiind un semn al necesității de a furniza familiei o asistență adecvată. În plus, nu este suficient să se demonstreze că un copil ar putea fi plasat într-un mediu mai benefic pentru educația acestuia, pentru a-l putea separa de părinții săi și, cu atât mai puțin, pentru a rupe complet legăturile de familie. ”
75. În conformitate cu art. 44 din Convenția internațională cu privire la drepturile copilului, Comitetul pentru Drepturile Copilului al Organizației Națiunilor Unite a examinat al treilea și al patrulea raport periodic al României, prezentate în cadrul unui singur document (CRC/C/ROM/4), în cadrul celei de-a 1415-a și 1416-a reuniuni, care au avut loc la 5 iunie 2009, și adoptat, cu ocazia celei de-a 1425-a reuniuni, din 12 iunie 2009, observațiile finale cu privire la aceste rapoarte, ale căror părți relevante în speță se citesc după cum urmează:
„[...] 30. Comitetul, observând totodată că s-au înregistrat unele progrese, rămâne preocupat de faptul că statul parte continuă să se numere printre țările cu cea mai ridicată rată a mortalității infanto-juvenile din Europa, din cauza nivelului ridicat al ratei mortalității sugarilor și a copiilor sub 5 ani, în special în zonele rurale. Comitetul este, de asemenea, preocupat de greutatea scăzută pe care o au la naștere nou-născuții în comparație cu alte țări europene, care constituie un semn de malnutriție și anemie în rândul copiilor. Comitetul observă că mortalitatea și morbiditatea infantile și postinfantile au fost atribuite carențelor din regimul alimentar al mamei și copilului, încetării premature a alăptării, neglijenței parentale și calității scăzute a serviciilor medicale.
31. Comitetul recomandă statului parte să își intensifice eforturile pentru a aborda cauzele profunde ale mortalității și malnutriției infantile și post-infantile, în special cele asociate cu un acces limitat la serviciile de sănătate, sărăcia și nivelul scăzut de educație al familiilor de romi și familiilor care trăiesc în zonele rurale. În special, Comitetul încurajează statul parte să pună mai mult accent pe serviciile prenatale și postnatale, acordând o atenție deosebită comunităților defavorizate, și să pună la punct programe educative privind rolul de părinte, punând accentul pe efectele pozitive pe care le au asupra dezvoltării și supraviețuirii copiilor mici alăptarea maternală, un regim alimentar hrănitor pentru mamă și copil, precum și o igienă adecvată.
[...]
74. Comitetul salută „Programul de punere în aplicare a Planului Național Anti-sărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale (PNAinc) 2006-2008”, adoptat de statul parte. De asemenea, aceasta subliniază că, în temeiul art. 44 din Legea nr. 272/2004, copiii au dreptul la un nivel de trai decent, astfel cum se prevede la art. 47 alin. (1) din Constituție. Cu toate acestea, Comitetul este îngrijorat de faptul că, potrivit statisticilor, copiii sunt deosebit de vulnerabili la sărăcie. Acesta și-a exprimat, de asemenea, îngrijorarea cu privire la faptul că, în pofida scăderii nivelului de sărăcie în rândul romilor, în perioada 2003-2006, riscul de sărăcie în rândul populației rome rămâne de patru ori mai mare decât în cazul populației majoritare.
75. Comitetul ține să sublinieze faptul că un nivel de trai adecvat este indispensabil pentru dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală și socială a copilului. În conformitate cu articolul 27 din Convenție, Comitetul recomandă statului parte:
a) să intensifice programele de sprijin pentru copiii aflați în dificultate, în special în ceea ce privește hrana, îmbrăcămintea, școlarizarea și locuința;
(b) să elaboreze principiile directoare privind o politică globală de furnizare a unor servicii sociale viabile, necesare pentru rezolvarea situației complexe a copiilor romi și a familiilor acestora. ”
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN CONVENȚIE
76. Reclamanții se plâng, pe de o parte, de plasamentul nejustificat al copiii lor și, pe de altă parte, prin scrisoarea din 12 aprilie 2012, de imposibilitatea de a obține reintegrarea acestora în sânul familiei lor, având în vedere că acțiunea lor a fost respinsă prin hotărârea definitivă din 20 martie 2012 a Curții de Apel București. Aceștia invocă, în esență, art. 8 din Convenție, care are următorul cuprins:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora. ”
A. Cu privire la admisibilitate
77. Guvernul invocă inadmisibilitatea capătului de cerere privind plasamentul în regim de urgență al copiilor, pentru neepuizarea căilor de atac interne: în această privință, precizează că reclamanții nu au formulat recurs împotriva hotărârilor pronunțate la 6 aprilie 2011.
78. Reclamanții nu au prezentat observații cu privire la acest aspect.
79. Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, aceasta poate fi sesizată numai după epuizarea căilor de atac interne. Toți reclamanții trebuie să fi oferit instanțelor interne ocazia de a preveni sau de a remedia pretinsele încălcări care le sunt imputate, înainte ca organele Convenției să fie sesizate cu aceste pretinse încălcări [a se vedea, de exemplu, Gherghina împotriva României (dec.) (MC), nr. 42219/07, pct. 83-84, 9 iulie 2015, și Soares de Melo împotriva Portugaliei, nr. 72850/14, pct. 68, 16 februarie 2016].
80. În speță, Curtea constată că reclamanții, prin faptul că nu au formulat recurs împotriva hotărârilor din 6 aprilie 2011, prin care s-a dispus plasamentul în regim de urgență al copiilor lor, nu au făcut uz de calea de atac ordinară a recursului. Prin urmare, capătul de cerere referitor la plasamentul în regim de urgență a copiilor reclamanților trebuie să fie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 și art. 35 § 4 din Convenție.
81. În ceea ce privește capătul de cerere referitor la înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgență cu măsura plasamentului temporar și menținerea acesteia prin hotărârea din 20 martie 2012 a curții de apel, Curtea constată că acesta nu este vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, aceasta îl declară admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Observațiile părților
a) Reclamanții
82. Reclamanții susțin că, deși aceștia dispuneau de condițiile necesare pentru creșterea lor, copiii lor au fost trimiși în plasament în mod abuziv. Aceștia s-au plâns de faptul că, în ciuda îmbunătățirii situației lor, autoritățile interne au respins cererea acestora de reintegrare a copiilor în domiciliul familial. În această privință, fac referire la hotărârile pronunțate de instanțele naționale în cadrul cererii lor de reintegrare a copiilor în familie (supra, pct. 41-54).
b) Guvernul
83. Guvernul admite că plasamentul copiilor constituie o ingerință în exercitarea de către reclamanții a dreptului lor la respectarea vieții de familie. Totuși, consideră că această ingerință era justificată.
84. În această privință, subliniază, în primul rând, că decizia de plasament în regim de urgență a fost adoptată de autoritățile interne ca urmare a unei plângeri depuse de însăși reclamanta (supra, pct. 9). Acesta precizează că, ulterior, autoritățile competente au examinat situația familiei reclamanților și au decis să monitorizeze cu regularitate, prin intermediul unor anchete sociale, ale căror concluzii erau, în opinia sa, îngrijorătoare (supra, pct. 12-19). În continuare, acesta menționează că, înainte de adoptarea măsurii plasamentului, reclamanții au beneficiat de consiliere în domeniul psihologiei și educației, pentru a facilita îndeplinirea obligațiilor părintești și că aceștia au fost informați cu privire la consecințele neglijenței asupra dezvoltării copiilor și la posibilitatea restrângerii drepturilor părintești ale acestora, în caz de constatare a existenței unui abuz sau a unei neglijențe. Guvernul declară că, în ciuda acestor măsuri, nu s-a constatat nicio îmbunătățire a situației copiilor și, prin urmare, instanțele interne au dispus plasamentul copiilor.
85. În ceea ce privește respingerea acțiunii reclamanților vizând reintegrarea copiilor în familie, Guvernul susține că a fost necesar ca instanțele interne să examineze deficiențele care au justificat plasamentul copiilor și modul în care acestea au fost remediate de reclamanți. Acesta precizează că, atunci când au respins cererea reclamanților, instanțele interne s-au întemeiat nu numai pe situația materială a persoanelor în cauză, ci și pe alte elemente, precum capacitățile psihice și educative ale acestora, precum și progresele realizate de copii în cursul perioadei plasamentului acestora. Acesta consideră că din textul hotărârilor pronunțate reiese că instanțele interne au fost motivate în pronunțarea deciziilor lor de interesul superior al copilului.
86. Guvernul insistă asupra caracterului temporar al măsurii plasamentului și precizează că, încă de la începutul perioadei de punere în aplicare a acesteia, reclamanții au fost încurajați să păstreze legătura cu copiii lor și au fost informați cu privire la demersurile pe care trebuiau să le întreprindă pentru a obține reintegrarea copiilor în familie. Aceasta susține că reîntregirea familiei a fost întotdeauna o prioritate pentru autorități și că, atunci când acestea au constatat că în familie existau condiții propice dezvoltării copiilor, chiar ele au solicitat întoarcerea copiilor alături de părinții lor.
2. Motivarea Curții
a) Principii generale
87. Curtea reamintește că, pentru un părinte și copilul său, a fi împreună reprezintă un element esențial al vieții de familie (Kutzner împotriva Germaniei, nr. 46544/99, pct. 58, CEDO 2002-I): măsurile interne care îi împiedică să fie împreună constituie o ingerință în dreptul protejat de art. 8 din Convenție [K. și T. împotriva Finlandei (MC), nr. 25702/94, pct. 151, CEDO 2001-VII]. O asemenea ingerință contravine art. 8, cu excepția cazului în care este „prevăzută de lege”, urmărește unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la alin. 2 al acestei dispoziții și este „necesară într-o societate democratică”, pentru îndeplinirea acestora (Gnahoré împotriva Franței, nr. 40031/98, pct. 50, CEDO 2000-IX). Noțiunea de „necesitate” implică o ingerință bazată pe o nevoie socială imperioasă și, mai ales, proporțională cu scopul legitim urmărit (Couillard Maugery împotriva Franței, nr. 64796/01, pct. 237, 1 iulie 2004).
88. Pentru a aprecia „necesitatea” măsurii în litigiu „într-o societate democratică”, este necesar să se analizeze dacă, având în vedere întreaga cauză, motivele invocate pentru justificarea măsurii în cauză erau pertinente și suficiente, în sensul art. 8 § 2 din Convenție (Soares de Melo, citată anterior, pct. 88). În acest scop, Curtea va ține seama de faptul că destrămarea unei familii constituie o ingerință foarte gravă în dreptul la respectarea vieții de familie; o măsură care conduce la o astfel de situație trebuie așadar să se bazeze pe considerente motivate de interesul copilului, suficient de importante și solide [Scozzari și Giunta împotriva Italiei (MC), nr. 39221/98 și 41963/98, pct. 148, CEDO 2000-VIII]. Îndepărtarea copilului din cadrul familial constituie o măsură extremă, la care nu ar trebui să se recurgă decât în ultimă instanță [Neulinger și Shuruk împotriva Elveției (MC), nr. 41615/07, pct. 136, CEDO 2010].
89. Astfel, Curtea „nu are sarcina de a se substitui autorităților interne în exercitarea atribuțiilor lor în materie de reglementare a chestiunilor legate de luarea copiilor în grija autorității publice și de reglementare a drepturilor părinților ai căror copii au fost dați în plasament, ci de a controla, din perspectiva Convenției, hotărârile pronunțate de acestea în exercitarea puterii lor de apreciere (Wallová și Walla împotriva Republicii Cehe, nr. 23848/04, pct. 70, 26 octombrie 2006, și Couillard Maugery, citată anterior, pct. 242).
90. Curtea reamintește că faptul că un copil poate fi primit într-un cadru mai propice educației sale nu poate justifica, în sine, sustragerea acestuia din grija părinților săi biologici; o astfel de ingerință în dreptul părinților, prevăzut la art. 8 din Convenție, de a se bucura de o viață de familie împreună cu copilul lor, trebuie să se dovedească, de asemenea, „necesară” din cauza altor circumstanțe (K. și T. împotriva Finlandei, citată anterior, pct. 173, și Kutzner, citată anterior, pct. 69). În plus, art. 8 din Convenție impune statului obligații pozitive inerente unei «respectări» efective a vieții de familie. Astfel, în cazul în care este stabilită existența unei legături de familie, statul trebuie, în principiu, să acționeze astfel încât să permită dezvoltarea acestei legături și să adopte măsuri corespunzătoare pentru reunirea părintelui și a copilului în cauză (Kutzner, citată anterior, pct. 61).
91. De asemenea, Curtea reamintește că limita dintre obligațiile pozitive și cele negative, care îi revin statului în temeiul art. 8, nu se pretează unei definiții precise, dar principiile aplicabile sunt comparabile. În special, în ambele cazuri, aspectul decisiv constă în a stabili dacă a fost păstrat echilibrul just care trebuie să existe între interesele concurente aflate în joc – ale copilului, ale celor doi părinți și ale ordinii publice – în limitele marjei de apreciere de care se bucură statele în domeniu (Maumousseau și Washington împotriva Franței, nr. 39388/05, pct. 62, CEDO 2007-XIII), ținând seama totuși de faptul că interesul superior al copilului trebuie să constituie considerentul decisiv (în acest sens, a se vedea Gnahoré, citată anterior, pct. 59), acesta putând, în funcție de natură și gravitate, să primeze asupra interesului părinților [Sahin împotriva Germaniei (MC), nr. 30943/96, pct. 66, CEDO 2003-VIII]. Fiecărui stat contractant îi revine sarcina de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin în temeiul art. 8 din Convenție, iar Curții îi revine obligația de a verifica dacă, în aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale aplicabile, autoritățile interne au respectat garanțiile prevăzute de art. 8, ținând seama, în special, de interesul superior al copilului (Soares de Melo, citată anterior, pct. 92).
b) Aplicarea acestor principii în speță
92. În speță, în fața Curții nu este contestat faptul că măsura plasamentului temporar al celor șapte copii ai reclamanților, menținerea acestei măsuri, precum și faptul că persoanelor în cauză li s-a retras autoritatea părintească asupra tuturor copiilor au constituit o „ingerință” în exercitarea de către reclamanți a dreptului lor la respectarea vieții de familie. Fiind adoptate în temeiul art. 66 și art. 68 din Legea nr. 272/2004, măsurile în litigiu erau „prevăzute de lege”.
93. Din motivele reținute de instanțele interne reiese, de asemenea, că hotărârile denunțate de reclamanți au avut ca scop să protejeze interesele copiilor. Prin urmare, ingerința în litigiu urmărea un obiectiv legitim, prevăzut la art. 8 § 2 din Convenție, și anume „protejarea drepturilor și libertăților altora”.
94. Rămâne să se stabilească dacă măsurile erau „necesare într-o societate democratică” pentru atingerea obiectivului legitim urmărit în circumstanțele speciale ale cauzei.
95. În speță, Curtea va examina, în primul rând, motivele care justificau, potrivit instanțelor naționale, măsura plasamentului temporar al copiilor reclamanților și menținerea acestei măsuri, înainte de a examina acțiunile autorităților vizând reunirea părinților și copiii acestora.
I. Cu privire la măsura plasamentului copiilor reclamanților și menținerea acesteia
96. Curtea consideră că trebuie să examineze măsura în litigiu în contextul mai general al cauzei, ținând seama de faptele care au avut loc atât anterior cauzei, cât și ulterior acesteia, care au condus la reintegrarea copiilor în familia lor.
97. În această privință, Curtea observă că DGASPC a fost alertată pentru prima dată cu privire la situația familiei reclamanților în septembrie 2010 (supra, pct. 11), ca urmare a unei plângeri adresate de reclamantă Președinției României, plângere care s-a dovedit neîntemeiată (supra, pct. 9 și 10) Aceasta constată că, ulterior, DGASPC, cu sprijinul SPAS, a evaluat situația familiei și a formulat o serie de recomandări care trebuiau urmate de reclamanți pentru a evita să-și neglijeze copiii (supra, pct. 13). Aceasta adaugă că, în același context, DGASPC a informat reclamanții cu privire la eventualele măsuri legale care puteau fi dispuse conform legii, pentru a proteja interesele copiilor (supra, pct. 14). Curtea acordă importanță faptului că, încă de când au început să monitorizeze situația reclamanților, serviciile sociale au identificat carențele existente și au diferențiat lipsurile materiale ale familiei de carențele persoanelor în cauză în ceea ce privește rolul lor de părinți (supra, pct. 13 și 26: a se vedea, a contrario, Saviny împotriva Ucrainei, nr. 39948/06, pct. 58, 18 decembrie 2008).
98. Curtea observă, în continuare, că a fost instituită o măsură de monitorizare periodică a familiei reclamanților, pentru a observa modul în care părțile în cauză intenționau să respecte recomandările DGASPC și pentru a le oferi consiliere cu privire la responsabilitățile pe care le aveau în calitate de părinți. Aceasta remarcă faptul că SPAS și-a extins ancheta la anturajul familiei reclamanților și nu și-a întemeiat referatele exclusiv pe constatările serviciilor sociale și pe interacțiunile acestora din urmă cu părțile în cauză (supra, pct. 19; a se vedea, pentru o situație diferită, hotărârea în cauza Saviny, citată anterior, pct. 56, în care Curtea a evidențiat faptul că în concluziile referitoare la starea copiilor se bazaseră exclusiv pe constatările autorităților locale, fără ca acestea să fie coroborate de alte probe). În absența unor acțiuni concrete din partea reclamanților, precum și a cooperării acestora cu autoritățile, la solicitarea DGASPC, tribunalul a dispus, prin două hotărâri din 6 aprilie 2011, plasamentul în regim de urgență al copiilor (supra, pct. 22) și respectivii copii au fost separați de părinții lor la 4 august 2011 (supra, pct. 24).
99. Curtea subliniază că măsura plasamentului în regim de urgență al copiilor a fost înlocuită cu măsura plasamentului temporar, prin două hotărâri ale tribunalului din 7 septembrie 2011 (supra, pct. 30), această din urmă măsură fiind menținută prin hotărârea definitivă a curții de apel din 20 martie 2012 (supra, pct. 49).
α) Cu privire la motivele care au justificat plasamentul temporar al copiilor
100. Curtea observă că, în cadrul procedurii care a condus la plasamentul temporar al copiilor (supra, pct. 30-32), instanțele interne le-au reproșat persoanelor în cauză că nu le ofereau copiilor acestora condiții materiale adecvate. Aceasta subliniază că instanțele interne au remarcat, de asemenea, că persoanele în cauză au dat dovadă de neglijență în ceea ce privește starea de sănătate și dezvoltarea educațională și socială a copiilor și, în cele din urmă, că acestea le-au imputat reclamanților lipsa de cooperare cu serviciile sociale.
101. În ceea ce privește situația de sărăcie a reclamanților, motiv reținut în mod constant atât de DGASPC, cât și de instanțele naționale pentru a justifica necesitatea plasamentului temporar al copiilor, Curtea reamintește că un astfel de motiv nu poate constitui unica justificare pe care să se întemeieze decizia instanțelor naționale (R.M.S. împotriva Spaniei, nr. 28775/12, pct. 84, 18 iunie 2013).
102. În continuare, Curtea observă că, în speță, au fost puse în discuție capacitățile educaționale și pedagogice ale reclamanților și modul în care aceștia își îndeplineau obligația de a asigura siguranța copiilor acestora. Într-adevăr, serviciile sociale, care monitorizau familia în mod regulat, au evidențiat în rapoartele acestora faptul că toți copiii manifestau întârzieri minore în dezvoltare și tulburări de limbaj. Aceste întârzieri și tulburări ar fi fost cauzate de lipsa stimulării cognitive și contactele reduse cu ceilalți copii (supra, pct. 26 și 34). Rapoartele în cauză menționau, de asemenea, existența unui comportament anxios al copiilor (supra, pct. 25 și 26); în opinia tribunalului, această anxietate le-a fost transmisă de părinți (supra, pct. 31). În mod similar, starea de sănătate a celui mai mic dintre copii era îngrijorătoare la momentul luării în îngrijire a acestuia de către autorități (supra, pct. 25). În lumina acestor constatări formulate de către specialiști în urma examinării directe a copiilor, Curtea recunoaște că, în speță, autoritățile au putut în mod legitim să fie îngrijorate cu privire la întârzierile în dezvoltare și învățare, constatate în rândul copiilor de către serviciile sociale.
103. Aceasta observă, de asemenea, că, înainte de a propune măsura plasamentului copiilor, serviciile sociale au monitorizat familia reclamanților și au încercat să îi consilieze cu privire la măsurile care trebuiau luate pentru a îmbunătăți situația lor și pe cea a copiilor. Cu toate acestea, conform rapoartelor întocmite, persoanele în cauză manifestau o anumită ostilitate față de asistenții sociali, care a subminat cooperarea dintre aceștia și serviciile sociale (supra, pct. 26; a se vedea, pentru o situație contrară, hotărârea în cauza Saviny, citată anterior, pct. 14-16, în care reclamanții înșiși au solicitat, fără succes, asistență din partea autorităților). Curtea subliniază că, în mod cert, pentru a proteja copiii, este întotdeauna de dorit să se aibă în vedere măsuri mai puțin radicale decât separarea de părinții lor. Cu toate acestea, consideră că, în speță, având în vedere lipsa de cooperare a părinților, era dificil pentru autorități să monitorizeze situația copiilor și să le acorde sprijinul necesar.
104. Prin urmare, Curtea constată că, în speță, instanțele naționale nu și-au întemeiat deciziile prin care au dispus plasamentul temporar al copiilor exclusiv pe constatările privind carențele materiale ale reclamanților. În aceste condiții și având în vedere interesul copiilor, care are în mod evident o importanță primordială, Curtea consideră că măsura plasamentului temporar nu poate fi contestată în temeiul art. 8 din Convenție.
β) Cu privire la menținerea măsurii plasamentului temporar
105. După șase luni de la instituirea măsurii plasamentului temporar al copiilor, instanțele competente au realizat o verificare a necesității de a menține măsura în cauză, la solicitarea reclamanților (supra, pct. 43). DGASPC a insistat asupra necesității menținerii acestei măsuri, ținând seama totodată de îmbunătățirile constatate în ceea ce privește situația persoanelor în cauză, explicând motivele pentru care această măsură era, în opinia sa, justificată (supra, pct. 40-44). Prin hotărârea din 20 martie 2012, curtea de apel a dispus menținerea măsurii plasamentului temporar, tot în interesul copiilor, în ciuda faptului că reclamanții au arătat semne de îmbunătățire a condițiilor materiale de viață ale acestora și au început să coopereze cu autoritățile (supra, pct. 38 și 39).
106. Curtea subliniază, de la început, că reclamanții nu denunță în fața sa o eventuală încălcare a garanțiilor procedurale în cadrul procedurii care a condus la menținerea măsurii plasamentului.
107. În cadrul acestei proceduri, au fost depuse la dosar noi rapoarte care atestau situația actualizată a reclamanților, care au încercat să își îmbunătățească situația, după ce le-au fost luați copiii de lângă ei (supra, pct. 38 și 42).
108. Este adevărat că, potrivit textului hotărârii pronunțate de tribunal, această instanță și-a întemeiat decizia, în principal, pe carențele materiale ale reclamanților și pe lipsa lor de resurse (supra, pct. 45). Cu toate acestea, hotărârea respectivă a fost completată de hotărârea curții de apel, care a motivat pe larg necesitatea de a menține măsura plasamentului (supra, pct. 49-54). Pentru a pronunța hotărârea sa, curtea de apel a examinat toate faptele care i-au fost prezentate și a comparat situația familiei de la momentul în care a avut loc plasamentul copiilor cu situația acestora în cursul examinării cauzei, atât din punctul de vedere al condițiilor materiale de trai ale persoanelor în cauză, cât și al evoluției relațiilor dintre reclamanți și copiii lor și al colaborării acestora cu serviciile sociale (a se vedea supra, pct. 50 și următoarele și, a contrario, Soares de Melo, citată anterior, pct. 115).
109. Într-adevăr, curtea de apel a ținut seama de evoluția pozitivă a stării tuturor copiilor, care a avut loc din momentul plasamentului lor (supra, pct. 51 de mai sus), de menținerea legăturii dintre reclamanți și copiii lor, precum și de eforturile persoanelor în cauză de a-și vizita copiii (supra, pct. 52). După ce a subliniat că reclamanții și-au îmbunătățit situația materială, curtea de apel a declarat că îmbunătățirea anumitor aspecte era necesară în continuare (supra, pct. 53). Cu toate acestea, la fel ca și în cazul măsurii plasamentului temporar al copiilor, în prezenta procedură, deficiențele materiale ale reclamanților nu au fost singurul aspect luat în considerare de curtea de apel pentru a lua o decizie cu privire la necesitatea de a menține această măsură. Aceasta a examinat, de asemenea, evoluția colaborării dintre reclamanți și serviciile sociale în ceea ce privește răspunderea lor părintească (supra, pct. 53).
110. Curtea constată că, în raportul său din 14 februarie 2012 (supra, pct. 42), SPAS a propus DGASPC reintegrarea copiilor în familie și că aceasta din urmă nu a urmat acest aviz. Cu toate acestea, trebuie să se sublinieze că raportul din 14 februarie 2012 a fost depus la dosarul prezentat instanțelor interne, care au fost în măsură să ia o decizie ținând seama de toate înscrisurile de la dosar: curtea de apel a constatat în mod clar o îmbunătățire a condițiilor de viață ale reclamanților, însă a hotărât, pe baza probelor și a rapoartelor actualizate, că părțile interesate nu respectaseră încă toate recomandările DGASPC și că comportamentul lor nu permitea să se stabilească faptul că își asumau răspunderea de a-și crește copiii în condiții de siguranță deplină. Astfel, curtea de apel a explicat motivele care o determinau să adopte mai degrabă poziția DGASPC decât pe cea a SPAS (supra, pct. 53).
111. Prin urmare, Curtea consideră că din faptele prezentei cauze reiese clar că atât DGASPC, cât și instanțele naționale erau preocupate nu numai de îmbunătățirea condițiilor materiale ale familiei, ci și de conștientizarea de către reclamanți a rolului lor de părinți. În consecință, Curtea apreciază că menținerea măsurii plasamentului a fost justificată de motive „relevante și suficiente”.
ii. Cu privire la măsurile destinate reîntregirii familiei
112. În primul rând, Curtea reamintește că decizia de luare în îngrijire trebuie să fie considerată, în principiu, ca fiind o măsură temporară, care urmează să fie suspendată de îndată ce împrejurările o permit și că orice act de punere în executare trebuie să urmărească un scop suprem: reunirea copilului cu părintele biologic. Obligația pozitivă de a lua măsuri pentru a facilita reîntregirea familiei, de îndată ce acest lucru este cu adevărat posibil, le revine autorităților competente încă de la începutul perioadei de luare în îngrijire și prezintă o importantă din ce în ce mai mare, însă ea trebuie să fie pusă întotdeauna în balanță cu obligația de a lua în considerare interesul superior al copilului (K. și T. împotriva Finlandei, citată anterior, pct. 178).
113. Curtea observă, cu titlu introductiv, că măsura dispusă în speță viza luarea în îngrijire temporară a copiilor reclamanților. În plus, cei șase copii mai mari au fost dați în plasament împreună în același centru de plasament pentru a menține legăturile fraterne (a se vedea, pentru o situație diferită, hotărârea în cauza Saviny, citată anterior, pct. 59, în care copiii au fost separați și instituționalizați în centre de plasament diferite). Având în vedere vârsta acestuia, cel mai mic dintre copii a fost plasat, în conformitate cu normele juridice aplicabile, la un asistent maternal (supra, pct. 24 și 72).
114. Curtea subliniază, în continuare, că din dosar reiese că dezvoltarea și sănătatea copiilor s-au îmbunătățit pe parcursul plasamentului acestora (supra, pct. 51 și 60) și că situația lor a fost monitorizată îndeaproape și în mod frecvent de către serviciile sociale.
α) Contactele dintre reclamanți și copiilor lor
115. Curtea subliniază că, în speță, conform documentelor de la dosar, reclamanților nu li s-a impus nicio interdicție de a-și vizita copiii pe durata măsurii plasamentului. Aceasta arată că, în plus, necesitatea ca reclamanții să păstreze legătura cu copiii lor a reprezentat o preocupare constantă a autorităților și că evoluția relației acestora era un element care trebuia luat în considerare de către instanțele naționale (supra, pct. 52, 63 și 69) și serviciile sociale (supra, pct. 25 și 26) în decizia lor de a dispune măsura plasamentului temporar și de a o menține.
116. În continuare, Curtea observă că autoritățile interne au luat măsurile necesare pentru a se asigura că vizitele între reclamanți și copiii lor se desfășoară într-o atmosferă propice dezvoltării legăturilor familiale (supra, pct. 52). În ceea ce privește regularitatea acestor vizite, Curtea constată că, în cursul anchetei sociale realizate în ianuarie 2012, persoanele în cauză au informat DGASPC că nu beneficiază de suficiente resurse pentru a-și vizita mai des copiii (supra, pct. 38). Ulterior, aceștia au invocat condițiile meteorologice nefavorabile pentru a explica imposibilitatea lor de a-și vizita copiii (supra, pct. 42). În orice caz, Curtea subliniază că, după ce a fost însărcinată să continue monitorizarea situației persoanelor în cauză, primăria a furnizat reclamanților, în fiecare lună, începând din luna aprilie 2012, combustibil pentru deplasările efectuate de aceștia cu scopul de a-și vizita copiii (supra, pct. 55).
117. Curtea subliniază că, la inițiativa reclamanților, au fost menținute contacte telefonice (supra, pct. 52 și 55).
118. În cele din urmă, Curtea constată că serviciile sociale s-au ocupat de pregătirea condițiilor pentru întoarcerea copiilor la părinții lor, prin organizarea unei întâlniri între cel mai mic dintre copii, frații și surorile lui și părinții lui (supra, pct. 61). De asemenea, au permis copiilor mai mari să își petreacă vacanța de vară în familie (supra, pct. 67).
119. Prin urmare, Curtea consideră că autoritățile au făcut mereu eforturi reale pentru a menține legăturile dintre copii și părinții lor.
β) Măsurile vizând îmbunătățirea situației reclamanților
120. Curtea observă că serviciile sociale au încercat să monitorizeze situația reclamanților și să îi consilieze cu privire la demersurile care trebuiau întreprinse în vederea îmbunătățirii situației financiare și a competențelor parentale ale acestora.
121. Aceasta subliniază că, în ceea ce privește asistența financiară, serviciile sociale ale primăriei i-au recomandat reclamantului să facă demersurile necesare pentru a-și stabili domiciliul în Mânăstirea, astfel încât să le permită autorităților locale competente să evalueze situația acestuia și să îi propună ajutoare. De asemenea, acestea i-au acordat reclamantei un ajutor financiar pentru repararea acoperișului locuinței și construirea de toalete (supra, pct. 55 și 56), aspecte considerate de către curtea de apel, în hotărârea acesteia din 20 martie 2012 (supra, pct. 53) ca fiind încă deficitare și periculoase pentru siguranța copiilor în locuință. În mod similar, astfel cum s-a precizat deja mai sus, acestea au furnizat reclamanților combustibilul necesar pentru ca aceștia să își poată vizita copiii în mod regulat (supra, pct. 55).
122. În ceea ce privește îmbunătățirea capacităților parentale ale reclamanților, Curtea observă că serviciile sociale au încercat în mod constant să consilieze persoanele în cauză cu privire la obligațiile acestora de a asigura dezvoltarea și educația copiilor lor. Acestea au insistat asupra realizării unei evaluări a nevoilor reclamanților, pentru ca aceștia să înțeleagă și să asigure nevoile copiilor lor, și au propus persoanelor în cauză sfaturi adecvate (supra, pct. 39 și 57).
123. Prin urmare, Curtea constată că autoritățile naționale au depus eforturi pentru a facilita reuniunea copiilor cu părinții lor: acestea au monitorizat în mod regulat situația familiei și a copiilor și, de îndată ce reclamanții au demonstrat că sunt pregătiți să coopereze cu ele, au fost adoptate măsuri concrete, într-o perioadă scurtă de timp, pentru îndeplinirea condițiilor impuse de către DGASPC, astfel încât să fie posibilă întoarcerea copiilor acestora. Autoritățile interne au dat dovadă de o atitudine constructivă imediat ce s-au constatat semne ale îmbunătățirii situației persoanelor în cauză și au propus reintegrarea copiilor în familie.
124. În aceste circumstanțe, Curtea nu poate concluziona decât că autoritățile au adoptat toate măsurile care puteau fi așteptate în mod rezonabil din partea acestora, pentru a facilita întoarcerea copiilor alături de reclamanți.
c) Concluzie
125. În speță, Curtea este convinsă că plasamentul temporar al copiilor reclamanților a fost justificat de motive nu doar relevante, ci și suficiente în sensul art. 8 § 2 din Convenție. În mod similar, din cauza în ansamblu reiese că, încă de la instituirea măsurii plasamentului, s-a intenționat ca aceasta să aibă un caracter temporar. Curtea consideră că, monitorizând îndeaproape situația copiilor și a reclamanților, autoritățile competente au avut mereu ca scop garantarea interesului copiilor, făcând totodată eforturi să păstreze un echilibru just între drepturile reclamanților și cele ale minorilor.
126. În consecință, Curtea concluzionează că ingerința în dreptul reclamanților a fost „necesară într-o societate democratică” și că, în speță, nu a fost încălcat art. 8 din Convenție.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere referitor la înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgență cu măsura plasamentului temporar și la menținerea acesteia prin hotărârea din 20 martie 2012 a curții de apel și inadmisibilă în ceea ce privește celelalte capete de cerere;
2. hotărăște că nu a fost încălcat art. 8 din Convenție.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 24 octombrie 2017, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.
Marialena TsirliGanna Yudkivska
GrefierPreședinte
Full & Egal Universal Law Academy