©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA ADRIAN CONSTANTIN ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 21175/03)
Hotărâre
Strasbourg
12 aprilie 2011
Definitivă
12/07/2011
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Adrian Constantin împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 22 martie 2011,
Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 21175/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, Adrian Constantin („reclamantul”), a sesizat Curtea la 9 iunie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de Mariana Florica Nedelcu, avocat în Brăila. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Invocând art. 6 § 1 şi 3 lit. a) şi b) din convenţie, reclamantul pretinde, în special, faptul că schimbarea încadrării juridice a faptelor, realizată de Curtea Supremă de Justiţie în timpul deliberării, l-a împiedicat să îşi exercite dreptul la apărare şi că examinarea probelor de către această instanţă a făcut procedura penală declanşată împotriva sa inechitabilă.
4. La 23 mai 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 1 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
În fapt
A. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1955 şi locuieşte în Brăila.
6. Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila din 24 aprilie 2000, reclamantul a fost trimis în judecată pentru abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, infracţiune pedepsită la art. 248 coroborat cu art. 2481 C. pen. Acesta era acuzat de a fi plătit ilegal suma de 15 000 dolari americani unei societăţi canadiene în temeiul unui contract încheiat între societatea pe care acesta o conducea în România şi respectiva societate canadiană, în condiţiile în care contractul nu era încă definitiv.
7. Sesizat cu privire la această cauză, Tribunalul Brăila a reţinut că, la 3 septembrie 1997, în calitate de reprezentant al societăţii de stat C., reclamantul a încheiat un contract cu societatea canadiană S., prin care aceasta din urmă se angaja să obţină din partea mai multor investitori o majorare a capitalului societăţii C., în vederea modernizării sale. Art. 7 alin. (2) din respectivul contract prevedea că societatea C. urma să plătească un acont de 15 000 USD din comisionul datorat societăţii S. pentru demersurile necesare, în cazul în care contractul urma să fie aprobat de Fondul Proprietăţii de Stat (denumit în continuare „FPS”). Instanţa a constatat că plata, efectuată la 13 ianuarie 1998, a sumei de 15 000 USD către societatea S., a fost efectuată doar după ce FPS i-a comunicat societăţii C., la 3 decembrie 1997, observaţiile sale cu privire la dispoziţiile contractului din 3 septembrie 1997, şi după ce i-a cerut, la 15 decembrie 1997, să îi furnizeze documentele necesare pentru majorarea capitalului, fapte care reprezentau, în opinia instanţei, o aprobare implicită a contractului.
8. Considerând că prejudiciul pretins provocat de reclamant nu atingea nivelul care să permită încadrarea infracţiunii ca fiind în formă calificată, prin hotărârea din 18 aprilie 2001, Tribunalul Brăila a schimbat încadrarea juridică a faptelor şi l-a achitat pe reclamant de acuzaţia de abuz în serviciu contra intereselor publice.
9. Această hotărâre a fost confirmată în apel de Curtea de Apel Galaţi, la 28 septembrie 2001.
10. Prin decizia din 10 decembrie 2002, în urma recursului parchetului, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârile anterioare. Aceasta a considerat că, în lipsa unei aprobări exprese a contractului din 3 septembrie 1997 de către FPS, suma de 15 000 USD a fost plătită ilegal.
11. În timpul deliberării, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că nu a fost vorba de o greşeală intenţionată din partea reclamantului, care doar interpretase greşit documentele trimise de FPS. În consecinţă, aceasta a decis să schimbe încadrarea juridică a faptelor de care reclamantul era acuzat, conform art. 334 C. proc. pen., în neglijenţă în serviciu, infracţiune prevăzută la art. 249 C. pen. Aceasta l-a condamnat pe reclamant la un an de închisoare cu suspendare, la plata sumei de 15 000 USD societăţii C. şi la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 4 milioane de lei.
II. Dreptul intern relevant
12. Dispoziţiile relevante ale Codului penal prevăd următoarele:
Art. 248
(Abuzul în serviciu contra intereselor publice)
„Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.”
Art. 2481
(Abuzul în serviciu în formă calificată)
„Dacă faptele prevăzute în art. [...] şi 248 au avut consecinţe deosebit de grave, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.”
Art. 249 alin. (1)
(Neglijenţa în serviciu)
„Încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.”
13. Dispoziţiile relevante ale Codului de procedură penală prevăd următoarele:
Art. 334
(Schimbarea încadrării juridice)
„Dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii, pentru a-si pregăti apărarea.”
Art. 4081
„(1) Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacă consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
(2) Pot cere revizuirea:
a) persoana al cărei drept a fost încălcat;
b) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia;
c) procurorul.
(3) Cererea de revizuire se introduce la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care judecă cererea în complet de 9 judecători.
(4) Cererea de revizuire se poate face în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului.
[...]
(8) Când instanţa constată că cererea este fondată:
a) desfiinţează, în parte, hotărârea atacată sub aspectul dreptului încălcat şi, rejudecând cauza, cu aplicarea dispoziţiilor din capitolul III, secţiunea II, înlătură consecinţele încălcării dreptului;
b) desfiinţează hotărârea şi, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului, aplicându-se dispoziţiile din capitolul III, secţiunea II [...]”
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 şi a art. 6 § 3 lit. a) şi b) din convenţie
14. Reclamantul pretinde că examinarea probelor de către Curtea Supremă de Justiţie a făcut procedura penală declanşată împotriva sa inechitabilă şi că schimbarea încadrării juridice a faptelor de care era acuzat în timpul deliberării l-a împiedicat să îşi exercite dreptul la apărare. Acesta invocă art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. a) şi b) din convenţie, ale cărui părţi relevante sunt redactate după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
[...]
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
[...]”
A. Cu privire la admisibilitate
15. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
16. Reclamantul denunţă încălcarea dreptului său la un proces echitabil şi a dreptului său la apărare ca urmare a examinării probelor administrate în speţă şi a schimbării încadrării juridice a faptelor, efectuată de Curtea Supremă de Justiţie, în etapa deliberării. Acesta subliniază faptul că schimbarea încadrării juridice a faptelor, care constă, în circumstanţele speţei, într-o reîncadrare având în vedere faptul că a fost trimis în judecată pentru o infracţiune care presupunea o greşeală intenţionată, în timp ce, în final, a fost condamnat pentru o infracţiune care presupune doar neglijenţă, nu i-a fost favorabilă. În fapt, reclamantul evidenţiază că până la acest stadiu al procedurii fusese achitat.
17. Guvernul admite că schimbarea încadrării juridice a faptelor reproşate reclamantului, în etapa deliberării, poate fi interpretată ca fiind contrară dispoziţiilor art. 6 § 3 lit. a) şi b). Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că, în realitate, schimbarea încadrării juridice denunţate de reclamant i-a fost favorabilă. În această privinţă, se subliniază că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea pentru care a fost condamnat în cele din urmă este mai uşoară decât cea prevăzută pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, de care a fost iniţial acuzat.
În plus, Guvernul evidenţiază faptul că schimbarea încadrării juridice menţionate anterior a avut impact doar asupra elementului moral al infracţiunii, ceea ce a redus considerabil orice atingere eventuală adusă dreptului la apărare al reclamantului. În fapt, Curtea Supremă de Justiţie a realizat această schimbare a încadrării juridice a faptelor doar după o analiză a documentelor furnizate la dosar de la începutul procedurii şi supuse dezbaterii părţilor. Niciun alt document nu a fost prezentat în faţa instanţei de recurs.
18. Curtea reaminteşte că echitatea unei proceduri se apreciază în raport cu ansamblul acesteia. Dispoziţiile art. 6 § 3 exprimă necesitatea acordării unei atenţii deosebite notificării „acuzaţiei” aduse persoanei în cauză. Actul sesizării joacă un rol determinant în urmărirea penală: după notificare, persoana pusă trimisă în judecată este oficial înştiinţată în scris cu privire la temeiul legal şi factual al acuzaţiilor care i se aduc. Art. 6 § 3 lit. a) îi recunoaşte acuzatului dreptul de a fi informat nu doar cu privire la cauza acuzaţiei, adică la faptele materiale de care este acuzat şi pe care se bazează acuzaţia, dar şi încadrarea juridică a faptelor, şi aceasta în mod detaliat [Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), nr. 25444/94, pct. 51, CEDO 1999‑II].
19. Sfera de aplicare a acestei dispoziţii trebuie apreciată, în special, în lumina celui mai general drept la un proces echitabil garantat la art. 6 § 1 din convenţie. În materie penală, o informare precisă şi completă cu privire la acuzaţiile aduse unui acuzat, şi deci cu privire la încadrarea juridică pe care instanţa o poate reţine împotriva sa, este o condiţie esenţială a echităţii procedurii. Dispoziţiile art. 6 § 3 lit. a) nu impun nicio formă deosebită de informare a acuzatului cu privire la natura şi cauza acuzaţiei care i se aduce. În sfârşit, există o legătură între lit. a) şi b) de la art. 6 § 3, iar dreptul de a fi informat cu privire la natura şi cauza acuzaţiei trebuie analizat în lumina dreptului acuzatului de a-şi pregăti apărarea (Pélissier şi Sassi, citată anterior, pct. 52-54).
20. În speţă, în ceea ce priveşte prima parte a capătului de cerere al reclamantului privind examinarea probelor, Curtea reaminteşte că nu este competentă să examineze o cerere referitoare la erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă internă, cu excepţia cazului şi în măsura în care aceste erori pot să fi generat o atingere adusă drepturilor şi libertăţilor garantate de convenţie. Pe de altă parte, deşi convenţia garantează la art. 6 dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează şi admisibilitatea probelor sau examinarea acestora, materie care intră în primul rând sub incidenţa dreptului intern şi a instanţelor naţionale [a se vedea, Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999-I]. Curtea nu poate aprecia ea însăşi elementele de fapt care au condus o instanţă naţională la adoptarea unei astfel decizii şi nu a alteia, altfel aceasta ar acţiona ca o instanţă de gradul trei sau patru şi ar încălca limitele misiunii sale [Kemmache împotrva Franţei (nr. 3), hotărârea din 24 noiembrie 1994, pct. 44, seria A nr. 296-C]. Prin urmare, în absenţa oricărui indiciu de arbitrar, Curtea consideră că examinarea probelor de către Curtea Supremă de Justiţie nu poate duce la o încălcare a art. 6 § 1 din convenţie. Rămâne de analizat chestiunea schimbării încadrării juridice a faptelor de către Curtea Supremă de Justiţie.
21. Curtea nu doreşte să conteste dreptul Curţii Supreme de Justiţie, conform art. 334 C. proc. pen., de a schimba încadrarea juridică a acuzaţiei cu care a fost sesizată în mod legal (a se vedea, mutatis mutandis, Pélissier şi Sassi citată anterior, pct. 62). Totuşi, aceasta observă faptul că acest drept era însoţit de garanţii procedurale în favoarea inculpatului. În fapt, conform dreptului intern, instanţa care consideră că încadrarea juridică dată faptelor prin actul de trimitere în judecată trebuie modificată trebuie să solicite părţilor să îşi prezinte observaţiile cu privire la acest subiect şi să transmită inculpatului faptul că are dreptul de a solicita examinarea cauzei la sfârşitul şedinţei sau amânarea şedinţei pentru a-şi putea pregăti apărarea (supra, pct. 13). Garanţiile procedurale menţionate anterior se aplică oricărei schimbări de încadrare juridică, indiferent de elementul infracţiunii (legal, material sau moral) vizat.
22. În speţă, Curtea Supremă de Justiţie a schimbat încadrarea juridică a faptelor doar în timpul deliberării, deci după încheierea dezbaterilor (a se vedea, în acelaşi sens, Pélissier şi Sassi, citată anterior, pct. 55). În mod evident, era prea târziu pentru exercitarea dreptului la apărare (a se vedea, a contrario, Dallos împotriva Ungariei, nr. 29082/95, pct. 47-53, CEDO 2001‑II, şi Vesque împotriva Franţei, hotărârea din 7 martie 2006, nr. 3774/02, pct. 42-43).
23. În plus, Curtea constată că, în ceea ce priveşte elementul moral, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută la art. 248 C. pen. reţinută iniţial împotriva reclamantului este diferită de infracţiunea de neglijenţă în serviciu prevăzută la art. 249 C. pen. pentru care acesta a fost condamnat în cele din urmă (a se vedea şi Drassich împotriva Italiei, nr. 25575/04, pct. 39, 11 decembrie 2007). În fapt, dacă în primul caz, există infracţiune doar dacă există intenţie, în al doilea caz, culpa este suficientă. Curtea observă că elementul moral al infracţiunii de neglijenţă în serviciu nu a fost niciodată dezbătut de părţi şi că schimbarea încadrării juridice efectuată de Curtea Supremă de Justiţie poate fi, prin urmare, percepută ca surprinzându-l pe reclamant.
24. În fapt, Curtea reţine că reclamantului nu i s-a reproşat niciodată, de către autorităţile judecătoreşti, o eventuală neglijenţă în serviciu. Actul de trimitere în judecată şi examinarea de către toate instanţele de fond vizau infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice; în plus, înainte de verdictul instanţei de prim grad, acuzaţiile vizau chiar un abuz în formă calificată, din cauza valorii prejudiciului.
25. În aceste condiţii, Curtea nu poate admite argumentul Guvernului conform căruia orice eventuală atingere adusă dreptului la apărare al reclamantului a fost considerabil redusă ca urmare a faptului că schimbarea încadrării juridice menţionată anterior a avut impact doar asupra elementului moral al infracţiunii. Bineînţeles, este adevărat că noua interpretare a probelor efectuată de Curtea Supremă s-a bazat pe fapte, astfel cum acestea au fost stabilite de instanţele inferioare. Bineînţeles, Curtea reaminteşte că acuzatul are dreptul de a fi informat nu doar cu privire la faptele materiale de care este acuzat şi pe care se bazează acuzaţia, dar şi cu privire la încadrarea juridică a faptelor, şi aceasta în mod detaliat (supra, pct. 19 şi, mutatis mutandis, Penev împotriva Bulgariei, nr. 20494/04, pct. 42, 7 ianuarie 2010). În această privinţă, Curtea subliniază faptul că nu este deloc vorba despre a aprecia temeinicia mijloacelor de apărare pe care reclamantul le-ar fi putut invoca dacă ar fi avut posibilitatea de a dezbate infracţiunea pentru care a fost condamnat în cele din urmă. Aceasta evidenţiază doar faptul că se poate susţine că aceste motive erau diferite de cele alese pentru a contesta acuzaţia principală (Pélissier şi Sassi, citată anterior, pct. 60 şi 62, Sadak şi alţii împotriva Turciei, nr. 29900/96, 29901/96, 29902/96 şi 29903/96, pct. 55, CEDO 2001‑VIII, Drassich, citată anterior, pct. 40).
26. Curtea nu poate admite nici argumentul Guvernului, conform căruia schimbarea încadrării juridice realizate de Curtea Supremă i-a fost favorabilă reclamantului, având în vedere pedeapsa mai uşoară prevăzută pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu. În această privinţă, ea constată că doar în urma hotărârii Curţii Supreme de Justiţie reclamantul a fost condamnat pentru prima oară.
27. Având în vedere toate aceste elemente, Curtea consideră că s-a adus o atingere dreptului reclamantului de a fi informat în mod detaliat cu privire la natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa, precum şi dreptului său de a dispune de timpul şi facilităţile necesare pregătirii apărării sale.
28. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 3 lit. a) şi b) din convenţie, coroborat cu § 1 de la acelaşi articol, care prevede o procedură echitabilă.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
29. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
30. Reclamantul solicită 220 502 RON pentru prejudiciul material suferit. Acesta repartizează suma menţionată anterior după cum urmează: 188 000 RON care reprezintă reducerea salarială generată de îndepărtarea sa din funcţia de director al societăţii C. şi 32 502 RON care reprezintă valoarea actualizată a sumei de 7 500 USD plătite în executarea hotărârii Curţii Supreme de Justiţie. De asemenea, reclamantul solicită 50 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării sale penale de către Curtea Supremă de Justiţie.
31. Invocând jurisprudenţa Curţii, Guvernul consideră în primul rând că aceasta nu poate specula cu privire la rezultatul unei proceduri conforme art. 6 din convenţie şi, prin urmare, îi cere să respingă cererea de despăgubire materială. De asemenea, acesta afirmă că sumele indicate de reclamant sunt speculative. În ceea ce priveşte suma care reprezintă reducerea salarială generată de îndepărtarea sa din funcţia de director, Guvernul subliniază faptul că reclamantul nu a oferit niciun raport de expertiză în sprijinul cererii sale şi că, în fapt, a fost îndepărtat din funcţia de director în 2001, cu mult înainte de condamnarea sa de către Curtea Supremă de Justiţie. În ceea ce priveşte valoarea actuală a sumei de 7 500 USD, în realitate, aceasta se ridică la 27 181 RON, conform indicelui preţurilor de consum indicat de Institutul Naţional de Statistică pentru perioada octombrie 2005 – noiembrie 2008. În sfârşit, Guvernul consideră că redeschiderea procedurii, în baza art. 4081 C. proc. pen., este o cale adecvată de remediere a unei eventuale încălcări constatate. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul consideră că suma solicitată este speculativă şi excesivă prin raportare la jurisprudenţa Curţii.
32. În primul rând, Curtea consideră că, atunci când o persoană fizică, precum în speţă, a fost condamnată în urma unei proceduri bazate pe încălcări ale cerinţelor art. 6 din convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la solicitarea persoanei în cauză reprezintă în principiu o cale adecvată de remediere a încălcării constatate (Mircea împotriva României, nr. 41250/02, pct. 98, 29 martie 2007; Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, nr. 77193/01 şi 77196/01, pct. 55, 24 mai 2007). În această privinţă, constată că art. 408¹ C. proc. pen. permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale unui reclamant.
33. Apoi, Curtea subliniază faptul că singura bază care trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în faptul că reclamantul nu a putut să beneficieze de garanţiile art. 6. Bineînţeles, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul procesului în caz contrar, dar consideră rezonabil să se considere că persoana în cauză a suferit o pierdere de oportunitate (Pélissier şi Sassi, citată anterior, pct. 80, Miraux împotriva Franţei, nr. 73529/01, pct. 42, 26 septembrie 2006). La aceasta se adaugă un prejudiciu moral care nu poate fi remediat prin constatarea încălcării convenţiei din prezenta hotărâre. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea acordă reclamantului 3 200 EUR pentru toate prejudiciile.
B. Cheltuieli de judecată
34. De asemenea, fără a prezenta vreo factură sau vreo notă a onorariilor, reclamantul solicită 9 500 RON pentru cheltuielile efectuate în faţa instanţelor interne, care reprezintă onorariile avocatului şi cheltuielile cu transportul.
35. Guvernul subliniază faptul că reclamantul nu a oferit niciun document justificativ în sprijinul cererii sale şi că, printre documentele din dosarul intern, nu există niciun document care să ateste plata onorariilor avocatului. De altfel, acesta consideră că suma solicitată de reclamant este speculativă.
36. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, Curtea reţine că reclamantul nu a prezentat documente justificative în sprijinul solicitării sale. Prin urmare, aceasta trebuie respinsă.
C. Dobânzi moratorii
37. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. a) şi b) din convenţie în ceea ce priveşte echitatea procedurii;
3. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 3 200 EUR (trei mii două sute euro), care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul material şi moral, la care se va adăuga orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la data de expirare a termenului menţionat şi până la momentul efectuării plăţii, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale.
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 12 aprilie 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy