Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de organizaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA AGURDINO S.R.L. c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 7359/06)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
27 septembrie 2011
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Agurdino S.R.L. c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (SECŢIA a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier al SECŢIei,
Deliberând la 6 septembrie 2011 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 7359/06) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către o companie înregistrată în Republica Moldova, Agurdino S.R.L. („compania reclamantă”), la 16 februarie 2006.
2. Compania reclamantă a fost reprezentată de către dl V. Nagacevschi și dl I. Chibac, avocați din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Compania reclamantă a pretins, în special, că dreptul său la un proces echitabil și dreptul la protecția proprietății sale au fost încălcate ca urmare a casării ilegale a unei decizii judecătorești irevocabile pronunțate în favoarea sa.
4. La 21 aprilie 2008, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea. De asemenea, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 1 al Convenţiei).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Compania reclamantă este specializată în producerea unor produse chimice în Zona Economică Liberă Expo-Business-Chişinău.
6. La 15 octombrie 2011, Inspectoratul Fiscal de Stat („Inspectoratul”) a obligat compania reclamantă să plătească taxa pe valoare adăugată în sumă de 2,021,312 lei moldovenești (MDL) (aproximativ 126,000 euro (EUR)) şi o amendă în sumă de MDL 1,617,079 (aproximativ EUR 101,000) pentru neachitarea taxei pe valoare adăugată menționate mai sus. Compania a contestat aceste sume, invocând că a fost scutită de la plata taxei pe valoare adăugată în conformitate cu legea prin care a fost instituită Zona Economică Liberă Expo-Business-Chişinău (“Legea cu privire la zonele economice libere”). Inspectoratul nu a acceptat argumentele companiei reclamante și interpretarea legii făcută de către aceasta, și compania reclamantă a instituit proceduri judiciare.
7. La 19 iunie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a pronunțat decizia definitivă pe marginea cauzei în favoarea companiei reclamante. Reclamantul a fost exonerat de la plata sumelor impuse de către Inspectorat.
8. La 20 octombrie 2005, Parlamentul a adoptat o hotărâre de interpretare a Legii cu privire la zonele economice libere (“hotărâre de interpretare”), și a interpretat Legea cu privire la zonele economice libere diferit de compania reclamantă și instanţele judecătorești.
9. La 2 noiembrie 2005, Inspectoratul a depus o cerere de revizuire a deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 19 iunie 2002, în baza noii interpretări a legii de către Parlament.
10. La 14 noiembrie 2005, compania reclamantă a fost informată telefonic de către Cancelaria Curţii Supreme de Justiţie că şedinţa de judecată va avea loc la data de 16 noiembrie 2005. Directorul executiv al companiei reclamante a solicitat amânarea ședinței, motivând că nu va putea să participe la aceasta.
11. La 16 noiembrie 2005, Curtea Supremă de Justiţie a examinat cererea de revizuire depusă de Inspectorat în absenţa reprezentantului companiei reclamant, şi a admis-o. Curtea a casat decizia anterioară și a pronunţat o decizie nouă în favoarea Inspectoratului.
12. La 30 noiembrie 2006, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională hotărârea Parlamentului de interpretare a legii respective. Astfel, la 12 decembrie 2006, compania reclamantă a depus o cerere de revizuire a deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 16 noiembrie 2005. Cu toate acestea, cererea respectivă a fost respinsă la 24 ianuarie 2007
13. Părțile aveau păreri diferite cu privire la faptul dacă decizia din 16 noiembrie 2005 a fost executată. Potrivit companiei reclamante, decizia a fost executată parţial și a fost plătită suma de 42,906 lei moldovenești (MDL). Restul sumei solicitate de către Inspectorat nu putea fi plătit, deoarece compania reclamantă a devenit insolvabilă. Guvernul a contestat acest argument, susţinând că decizia din 16 noiembrie 2005 nu a fost executată deloc.II.DREPTUL INTERN RELEVANT
14. Prevederile relevante ale Codului cu privire la procedura civilă, referitoare la revizuirea hotărârilor judecătorești irevocabile, sunt următoarele:
Articolul 449
“Revizuirea se declară în cazul în care:
...
c) după emiterea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri probatoare care au fost reţinute de un participant la proces sau care nu au putut fi prezentate instanţei într-o împrejurare ce nu depinde de voinţa participantului la proces;
....”
Articolul 450
Cererea de revizuire se depune:
...
(d) în termen de 3 luni din ziua în care s-a descoperit înscrisul respectiv - în cazurile prevăzute la art.449 lit.c);
....”
15. Prevederile relevante ale Legii cu privire la actele legislative sunt următoarele:
Articolul 45. Caracterul retroactiv al actului legislativ de interpretare
“Actul legislativ de interpretare nu are efecte retroactive ...”
ÎN DREPTI. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
16. Compania reclamantă a pretins că casarea deciziei irevocabile a Curții Supreme de Justiție din 19 iunie 2002 a fost ilegală și a violat articolul 6 § 1 al Convenției.
Partea relevantă a articolului 6 § 1 prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... într-un termen rezonabil ... de către o instanţă, ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... .”
A. Admisibilitate
17. Curtea observă că pretenția formulată în temeiul articolului 6 al Convenției nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. În continuare, ea observă că aceasta nu este inadmisibilă sub nici un alt temei. Prin urmare, aceasta urmează a fi declarată admisibilă.
B. Fondul
18. Compania reclamantă a declarat că prin casarea deciziei judecătorești din 19 iunie 2002 a fost încălcat dreptul său la un proces echitabil garantat de articolul 6 al Convenției. Hotărârea cu privire la interpretare nu putea avea caracter retroactiv și faptul că Curtea Supremă de Justiție s-a referit la aceasta în scopul revizuirii deciziei judecătorești din 19 iunie 2002 a fost contrară articolului 45 al Legii cu privire la actele legislative. Procedura de revizuire a fost de fapt un apel camuflat.
19. Guvernul a susținut că revizuirea a fost o cale efectivă de a contesta decizia judecătorească, în situația în care au fost descoperite fapte noi după ce decizia a devenit definitivă. Guvernul a oferit exemplul Curții Internaționale de Justiție, care putea revizui hotărârile adoptate de către aceasta în cazul descoperirii unor fapte sau circumstanțe noi care aveau o importanță decisivă. Cererea de revizuire trebuie depusă în termen de șase luni de la descoperirea noilor fapte sau circumstanțe, dar nu mai târziu decât peste zece ani după pronunțarea deciziei judecătorești.
20. O situație similară ar putea fi constatată în Regulamentul Curții Europene pentru Drepturile Omului. Dacă sunt descoperite fapte noi pe marginea unei cauze închise, și dacă aceste fapte ar putea avea un efect decisiv asupra rezultatului cauzei și ele nu erau cunoscute sau nu puteau fi cunoscute anterior în mod rezonabil, în termen de șase luni după ce a aflat despre faptele respective, o parte în proces ar putea cere Curții revizuirea hotărârii sale.
21. De asemenea, Guvernul a citat o recomandare a Comitetului Miniștrilor, potrivit căreia Guvernelor statelor membre li s-a recomandat să asigure existența unei proceduri adecvate pentru revizuirea și reexaminarea cauzelor.
22. Curtea observă că prezenta cauză vizează procedurile în urma cărora compania reclamantă a fost obligată să plătească o amendă în mărime de MDL 1,617,049, ca urmare a unor erori în plata taxelor. Calcularea taxelor şi impunerea suprataxelor nu cade sub incidența articolului 6 al Convenției sub aspectul său “civil” (a se vedea Ferrazzini v. Italy [GC], nr. 44759/98, § 29, ECHR 2001-VII). Astfel apare întrebarea dacă procedurile în această cauză au fost “penale”, în sensul autonom al articolului 6, şi dacă astfel au presupus garanţiile articolului 6 sub acest aspect.
23. Curtea observă, sub acest aspect, că Guvernul nu a contestat aplicabilitatea articolului 6 al Convenției procedurilor în această cauză. De asemenea, ea notează că amenda impusă companiei reclamante a fost stabilită mai degrabă ca o pedeapsă pentru a evita o recidivă, decât o compensaţie pecuniară. În asemenea circumstanţe, și în măsura în care procedurile se referă la amenda impusă, Curtea este pregătită să considere că în această cauză articolul 6 se aplică sub aspectul său penal (cf. Jussila v. Finland [GC], nr. 73053/01, §§ 31-39, ECHR 2006‑XIII).
24. Curtea reiterează că articolul 6 § 1 al Convenției obligă instanţele judecătorești să-și motiveze hotărârile. În cauza Ruiz Torija v. Spain (din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 303‑A), Curtea a constatat că omisiunea instanțelor judecătorești naționale de a argumenta respingerea obiecției, potrivit căreia o acțiune era depusă cu încălcarea termenului limită, a reprezentat o violare a acestei prevederi.
25. Dreptul la judecarea cauzei într-un mod echitabil de către o instanţă, aşa cum este garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care, în partea sa relevantă, declară preeminenţa dreptului o parte a moştenirii comune a Statelor Contractante. Unul din aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care cere, printre altele, ca atunci când instanţele judecătoreşti dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuţie (a se vedea Brumărescu v. Romania [GC], nr. 28342/95, § 61, ECHR 1999‑VII, și Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, § 24, 22 martie 2005).
26. Securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului res judicata (a se vedea Brumarescu, citată mai sus, § 62), adică principiul caracterului irevocabil al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu cere ca nici o parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărâri irevocabile şi obligatorii doar cu scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă determinare a cauzei. Competenţa instanţelor ierarhic superioare de revizuire trebuie exercitată pentru a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei, dar nu pentru a efectua o nouă examinare. Revizuirea nu trebuie considerată un apel camuflat, iar simpla existenţă a două opinii diferite cu privire la aceeaşi chestiune nu este un temei de reexaminare. O derogare de la acest principiu este justificată doar atunci când este necesară, datorită unor circumstanţe esenţiale şi convingătoare (a se vedea Roşca, citată mai sus, § 25).
27. La concluzia de mai sus din cauza Roşca s-a ajuns în legătură cu procedura de recurs în anulare, în conformitate cu care Procuratura Generală putea cere revizuirea deciziilor judecătoreşti irevocabile cu care nu era de acord. Curtea a constatat că această procedură, deşi posibilă conform dreptului naţional, era incompatibilă cu Convenţia, deoarece ea rezulta în „pierderea” unei hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate în favoarea justiţiabilului.
28. În ceea ce privește redeschiderea procedurilor din cauza apariţiei unor circumstanţe noi, Curtea observă că această chestiune a fost examinată în cauza Popov v. Moldova (nr. 2) (nr. 19960/04, 6 decembrie 2005), unde ea a constatat violarea articolului 6 § 1 al Convenției ca urmare a folosirii necorespunzătoare a procedurii de revizuire. Curtea a hotărât în acea cauză că redeschiderea procedurilor nu este, în sine, incompatibilă cu Convenţia. Totuşi, deciziile de a revizui hotărâri judecătoreşti irevocabile trebuie să fie în conformitate cu criteriile legale relevante, iar folosirea necorespunzătoare a unei astfel de proceduri poate fi contrară Convenţiei, pe motiv că rezultatul său - „pierderea” unei hotărâri judecătoreşti - este acelaşi ca şi în recursul în anulare. Principiile securităţii raporturilor juridice şi preeminenţei dreptului cer Curţii să fie vigilentă în acest domeniu (a se vedea Popov (nr. 2), citată mai sus, § 46).
29. Curtea notează că în prezenta cauză, procedura de revizuire reglementată de articolele 449-53 ale Codului de procedură civilă are drept scop de fapt de a corecta erorile judiciare. Sarcina Curţii, exact ca şi în cauza Popov (nr. 2), este de a determina dacă această procedură a fost aplicată într-o manieră compatibilă cu articolul 6 al Convenției, şi respectiv dacă a fost asigurată respectarea principiului securității raporturilor juridice. În acest sens, Curtea trebuie să ia în considerare faptul că interpretarea prevederilor legislaţiei naţionale ține în primul rând de competenţa instanţelor naţionale (a se vedea Waite and Kennedy v. Germany [GC], nr. 26083/94, § 54, ECHR 1999-I).
30. Potrivit articolului 449 (c) al Codului de procedură civilă al Republicii Moldova, procedurile se pot redeschide în cazul în care s-au descoperit fapte sau circumstanțe noi sau esențiale care nu erau cunoscute și nu putea fi cunoscute anterior. Potrivit articolului 450 al aceluiași Cod, cererea de revizuire se depune „în termen de 3 luni din ziua când persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele sau faptele esenţiale ale pricinii care nu i-au fost cunoscute anterior şi nu i-au putut fi cunoscute”.
31. În decizia Curţii Supreme de Justiţie din 16 noiembrie 2005, hotărârea Parlamentului de interpretare din 20 octombrie 2005 a fost invocată ca motiv pentru redeschiderea procedurilor (a se vedea paragraful 9 de mai sus).
32. În primul rând, Curtea notează că în conformitate cu articolul 45 al Legii cu privire la actele legislative, o lege care interpretează o altă lege nu poate avea caracter retroactiv şi, în consecință, o nouă interpretare dată de către Parlament la 20 octombrie 2005 a Legii cu privire la zonele economice libere în mod normal nu putea să afecteze statutul litigiului finalizat cu o decizie irevocabilă trei ani în urmă.
33. Totuşi, chiar dacă presupunem contrariul, Curtea a notat că în decizia Curţii Supreme de Justiţie din 16 noiembrie 2005 nu există vreo menţiune dacă hotărârea de interpretare conţinea vreo “informaţie” care nu a putut fi obţinută anterior de către Inspectorat. De asemenea, nu există nici o menţiune că Inspectoratul a încercat, însă fără succes, să obţină o asemenea “informaţie” mai devreme. În asemenea circumstanţe, Curtea consideră că hotărârea de interpretare nu poate fi calificată drept “un fapt sau o circumstanţă nouă care a fost necunoscută şi nu a putut fi cunoscută anterior” de către părţile la proces. Mai mult, nu există nicio menţiune în decizia Curţii Supreme de Justiţie despre termenul de prescripţie de 3 luni pentru înaintarea cererii de revizuire sau alte motive pe care Curtea Supremă le-ar considera suficiente pentru a justifica prelungirea acestui termen de prescripție (a se vedea, mutatis mutandis, Ruiz Torija, citată mai sus).
34. Prin urmare, Curtea consideră că procedurile de revizuire în această cauză au fost, în esenţă, o încercare de re-examinare a cauzei din motivele pe care Inspectoratul ar fi putut, dar, aparent, nu le-a invocat mai devreme. Aceste proceduri au fost de fapt un “apel camuflat”, scopul căruia era mai degrabă de a obţine o nouă examinare a cauzei, decât o revizuire veritabilă prevăzută de articolele 449-53 ale Codului de procedură civilă.
35. Prin faptul că a admis cererea de revizuire depusă de Inspectorat, Curtea Supremă de Justiție a încălcat principiul securități raporturilor juridice și “dreptul la un proces” al companiei reclamante, garantat de articolul 6 § 1 al Convenției (a se vedea, mutatis mutandis, Roşca, citată mai sus, § 28). Mai mult, prin faptul că nu a argumentat prelungirea termenului de prescripție în cadrul căruia Inspectoratul putea solicita revizuirea, Curtea Supremă a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil (a se vedea paragraful 24 de mai sus).
36. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenției.
II.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE
37. Compania reclamantă a pretins că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 16 noiembrie 2005 a avut ca rezultat încălcarea dreptului său la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 Protocolul nr. 1, care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional...”
A. Admisibilitate
38. Curtea notează că această pretenție nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Astfel, ea notează că aceasta nu este inadmisibilă în baza unor alte temeiuri. Prin urmare, aceasta urmează să fie declarată admisibilă.
B. Fondul
39. Guvernul a susținut că nu a avut loc violarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.
40. Curtea consideră că compania reclamantă avea un „bun” în sensul articolului 1 Protocolul nr. 1, și anume o sumă de bani pe care aceasta a fost scutită să o plătească Inspectoratului în baza deciziei Curții Supreme din 19 iunie 2002. Mai mult, casarea unei astfel de decizii, după ce a devenit irevocabilă şi fără drept de recurs, constituie o ingerinţă în dreptul beneficiarului hotărârii judecătoreşti la protecţia proprietăţii (a se vedea Brumărescu, citată mai sus, § 74). Chiar admiţând că o astfel de ingerinţă poate fi privită ca servind unui interes public, Curtea constată că ea nu a fost justificată, deoarece nu a fost asigurat un echilibru just, iar compania reclamantă a fost obligată să suporte o sarcină individuală şi excesivă (a se compara cu Brumărescu, citată mai sus, § 75-80).
41. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie.
III. ALTE PRETENȚII
42. În cererea sa inițială, compania reclamantă s-a plâns de asemenea în temeiul articolelor 6 § 3 și 7 ale Convenției și în temeiul articolului 4 al Protocolului nr. 1 la Convenție. Totuși, în observațiile sale cu privire la admisibilitate și fondul cererii, ea a solicitat Curții să nu continue examinarea acestor pretenții. Astfel în lipsa unor circumstanțe deosebite privind respectarea drepturilor garantate de către Convenție sau Protocoalele sale, care ar cere continuarea examinării acestei părți din cerere, Curtea consideră că continuarea examinării acestei părți din cerere nu mai este justificată în sensul articolului 37 § 1 (a) al Convenției.
43. Prin urmare, această parte din cerere trebuie să fie scoasă de pe rol.
IV.APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
44. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
45. Compania reclamantă a pretins EUR 5,840.50 pentru prejudiciul material suferit ca rezultat al casării abuzive a deciziei judecătorești din 22 iunie 2002. Această sumă, calculată din data la care compania reclamantă a formulat pretențiile sale în temeiul articolului 41 al Convenției, includea suma care reclamantul pretinde că a fost plătită Inspectoratului, ca urmare a deciziei Curții Supreme din 16 noiembrie 2005, și dobânda ratată, calculată în baza legislației Republicii Moldova. De asemenea, compania reclamantă a pretins câte EUR 2.14 pentru fiecare zi, începând cu data la care aceasta a formulat pretenția sa cu privire la satisfacția echitabilă și până la data la care Curtea va hotărî asupra chestiunii privind satisfacția echitabilă în această cauză.
46. De asemenea, compania reclamantă a pretins EUR 10,000 cu titlu de prejudiciu moral și EUR 1,795 cu titlu de costuri și cheltuieli.
47. Guvernul a contestat sumele pretinse de către compania reclamantă și a declarat că decizia din 16 noiembrie 2005 nu a fost niciodată executată și că, prin urmare, compania reclamantă nu avea dreptul să pretindă prejudiciul material. În ceea ce privește restul pretențiilor companiei reclamante, Guvernul a declarat că acestea erau excesive și nefondate.
48. Curtea ia notă de litigiul existent între compania reclamantă și Guvernul privind executarea deciziei din 16 noiembrie 2005. Documentele prezentate de către compania reclamantă demonstrează că suma de MDL 42,906 a fost plătită Inspectoratului. Cu toate acestea, din aceste documente nu este foarte clar dacă întreaga sumă a reprezentat o plată legată de decizia Curții Supreme de Justiției din 16 noiembrie 2005. Prin urmare, Curtea consideră că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 nu este gata pentru decizie. Prin urmare, această chestiune urmează a fi rezervată, iar procedura ulterioară urmează să fie stabilită luând în consideraţie posibilitatea ajungerii la un acord între Guvernul Republicii Moldova şi compania reclamantă.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară pretențiile formulate în temeiul articolului 6 și articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție admisibile;
2. Decide să scoată de pe rol celelalte pretenții;
3.Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;
4.Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie;
5. Hotărăşte că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 al Convenţiei în această cauză nu este gata pentru decizie și prin urmare,
(a) rezervă această chestiune în întregime;
(b) invită Guvernul Republicii Moldova şi compania reclamantă să prezinte, în următoarele trei luni din data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției, observaţiile lor scrise cu privire la această chestiune şi, în special, să informeze Curtea despre orice acord la care ei ar putea ajunge;
(c) rezervă procedura ulterioară şi deleghează Preşedintelui Camerei competenţa de a stabili acelaşi lucru dacă va fi necesar.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 27 septembrie 2011, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy