Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Această traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul prezentului document.
Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
Conseil de l’Europe/Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
SECȚIA A DOUA
CAUZA AHMET YILDIRIM împotriva TURCIEI
(Cererea nr. 3111/10)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
18 decembrie 2012
DEFINITIVĂ
18/03/2013
Această hotărâre este definitivă în condiţiile prevăzute de articolul 44 § 2 din Convenţie. Ea poate suferi modificări de formă.
În cauza Ahmet Yildirim împotriva Turciei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a doua), reunită într-o cameră compusă din :
Guido Raimondi, preşedinte,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Işıl Karakaş,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Helen Keller, judecători,
şi Stanley Naismith, grefier de secţie,
După ce a deliberat în cameră de consiliu la 20 noiembrie 2012 ,
Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 3111/10) îndreptată împotriva Republicii Turcia, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Ahmet Yıldırım („reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 12 ianuarie 2010 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si libertăţilor fundamentale („Convenţia”). Reclamantul este reprezentat în faţa Curţii de doamna A. Kaymak, avocat la Izmir. Guvernul turc („Guvernul”) este reprezentat de agentul său. Reclamantul se plânge, în special, de faptul că măsura blocării accesului la site-ul său Internet, pronunțată de autorităţile naţionale, constituie o atingere nejustificată a drepturilor sale garantate de articolele 6, 7, 10, 13 din Convenţie şi articolul 2 din Protocolul nr. 1. La 31 ianuarie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. Aşa cum prevede articolul 29 § 1 din Convenţie, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună. Reclamantul a depus observaţii scrise suplimentare (articolul 59 § 1 din Regulament). Au fost, de asemenea, primite observaţii din partea organizaţiei Open Society Justice Inititive, căreia preşedinta Curţii îi acordase permisiunea de a interveni în procedura scrisă (articolele 36 § 2 din Convenţie şi 44 § 2 din Regulament).
ÎN FAPT
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul s-a născut în 1983 și locuiește la Istanbul.El este proprietarul și utilizatorul site-ului web „”, unde își publică lucrările academice și opiniile în diferite domenii. Acest site a fost creat folosind serviciul „Google Sites” (), un modul Google pentru crearea și găzduirea de site-uri web.La 23 iunie 2009, tribunalul penal din Denizli a pronunţat o decizie prin care a dispus, în conformitate cu articolul 8 § 1 b) din Legea nr. 5651 privind reglementarea publicărilor pe Internet și lupta împotriva infracțiunilor comise pe Internet, blocarea accesului pe site-ul (denumit în continuare „site-ul litigios”). Măsura luată era una preventivă, adoptată în cadrul unei proceduri penale îndreptată împotriva proprietarului său, care a fost acuzat de insultarea memoriei lui Atatürk.În aceeași zi, în conformitate cu articolul 8 § 3 din Legea nr. 5651, o copie a deciziei de blocare a fost notificată pentru executare Direcţiei Telecomunicațiilor și a Informaţiei („DTI”). La 24 iunie 2009, la solicitarea DTI, tribunalul penal din Denizli a reformat decizia din 23 iunie și a decis să blocheze complet accesul la Google Sites, în temeiul articolului 8 din Legea nr. 5651. DTI a indicat, într-adevăr, că aceasta era singura posibilitate de a bloca site-ul litigios, proprietarul său nedeținând un certificat de găzduire și găsindu-se în străinătate. Aplicând decizia din 24 iunie 2009, DTI a blocat complet accesul la Google Sites. Astfel, reclamantul s-a găsit în imposibilitatea de a-şi accesa propriul site web, încercările sale în acest sens lovindu-se invariabil de decizia de blocare pronunțată de instanță. La data de 1 iulie 2009, reclamantul a depus o contestație împotriva deciziei de blocare din 24 iunie 2009 și a cerut ridicarea acestei măsuri în privinţa site-ului său, susținând că îl utiliza în mod regulat pentru a-şi publica lucrările academice și punctele sale de vedere în diferite domenii, precum și că măsura a avut ca efect împiedicarea oricărui acces la respectivul site, care nu avea nicio legătură cu site-ul blocat pentru conținut ilegal. El a susținut în special că, în scopul de a împiedica afectarea celorlalte site-uri web de măsura în cauză, trebuia aleasă o metodă care face inaccesibil doar site-ul litigios. El a citat ca exemplu, o măsură de blocare a URL-ului.
În sprijinul cererii sale, el a prezentat instanţei o copie a paginii web care apărea atunci când acesta încerca să acceseze propriul site (). Această pagină afișa următorul avertisment:
„Direcţia Telecomunicațiilor și a Informaticii aplică decizia din 24 iunie 2009 pronunţată de către tribunalul penal din Denizli cu privire la acest site Internet (), ca parte a unei măsuri preventive”.
La 13 iulie 2009, tribunalul penal din Denizli a respins cererea reclamantului. Referindu-se la un aviz al DTI în acest sens, instanţa a considerat că singura modalitate de a bloca accesul la site-ul litigios, în conformitate cu decizia de blocare, era de a bloca accesul la pagina „”, care difuza publicația incriminată. Printr-o scrisoare din 25 aprilie 2012, reclamantul a informat Curtea că el încă nu-şi putea accesa site-ul, în condițiile în care, după cunoștințele sale, procedura penală îndreptată împotriva proprietarul site-ului litigios se încheiase la 25 martie 2011, din cauza imposibilității de a determina identitatea și adresa celui acuzat, care se afla în străinătate.
DREPTUL INTERN PERTINENT
Legea nr. 5651 din 4 mai 2007 privind reglementarea publicărilor pe Internet şi lupta împotriva infracţiunilor comise pe Internet
Dispoziţiile pertinente din Legea nr. 5651, prevăd următoarele:
„Articolul 2
Definiții
1) În sensul prezentei legi,
(...)
e) [Se înțelege prin] furnizor de acces (erișim sağlayıcı) orice persoană fizică sau juridică care furnizează accesul utilizatorilor la Internet;
f) [Se înțelege prin] furnizor de conținut (içerik sağlayıcı) orice persoană fizică sau juridică care produce, modifică sau furnizează toate tipurile de informații sau de date pentru utilizatorii de Internet;
(...)
g) [Se înțelege prin] publicaţie (yayın) pe Internet, ansamblul datelor accesibile pe Internet unui număr nedeterminat de persoane;
(...)
l) [Se înțelege prin] publicaţie (yayin) publicarea pe Internet;
(...)
Articolul 4
Responsabilitatea furnizorilor de conținut
1) Furnizorii de conținut sunt responsabili pentru orice conținut pe care îl furnizează pe Internet.
2) Furnizorii de conținut nu răspund pentru conținutul aparținând altora accesibil prin link-ul oferit de ei (...)
(...)
Articolul 5
Responsabilitatea furnizorilor de găzduire
1) Furnizorul de găzduire nu are obligația de a supraveghea conținutul pe care îl găzduieşte, nici de a cerceta dacă acesta constituie o activitate ilegală.
2) Sub rezerva răspunderii penale, atunci când este informat, în temeiul articolelor 8 și 9 din prezenta lege, de caracterul ilegal al unui conținut găzduit de el, furnizorul de găzduire are obligația, în măsura în care are posibilitatea tehnică, să sisteze publicarea acestuia.
Articolul 6
Responsabilitățile furnizorilor de acces
1) a) Atunci când este informat, în conformitate cu prevederile prezentei legi, în legătură cu caracterul ilegal al conținutului postat de un utilizator, furnizorul de acces are obligația, în măsura în care are posibilitatea tehnică, să blocheze accesul la conținutul ilegal.
(...)
2) Furnizorul de acces nu are obligația de a controla conformitatea cu legea a conţinutului și a informațiilor la care asigură accesul.
(...)
Articolul 8
Decizia de blocare a accesului și executarea ei
1) Se pronunță blocarea accesului (erișimin engellenmesi) la publicațiile difuzate pe Internet în legătură cu care există motive suficiente de a suspecta că, prin conținutul lor, constituie următoarele infracțiuni:
a) Infracțiunile prevăzute de Codul penal (...)
1) incitare la sinucidere (art. 84)
2) abuz sexual asupra minorilor (art. 103 § 1)
3) facilitarea uzului de stupefiante (art. 190)
4) furnizarea unui produs periculos pentru sănătate (art. 194)
5) obscenitate (art. 226)
6) prostituție (art. 227)
7) găzduirea jocurilor de noroc (art. 228)
b) infracțiuni împotriva lui Atatürk prevăzute Legea nr. 5816 din 25 iulie 1951.
(...)
2) Blocarea accesului este pronunțată de către judecător, dacă cauza este în stadiul de anchetă, sau de către tribunal, în cazul acţiunii penale. În timpul anchetei, blocarea accesului poate fi dispusă de către procuror, în cazurile în care o întârziere ar crea prejudicii. Ea trebuie în acest caz supusă, în următoarele douăzeci și patru de ore, controlului unui judecător. Acesta trebuie să ia o decizie în douăzeci și patru de ore. Dacă el nu este de acord cu blocarea, măsura este imediat ridicată de procuror. Deciziile de blocare a accesului pronunțate cu titlu de măsură preventivă pot fi contestate în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală nr. 5271.
3) O copie a deciziei de blocare pronunţată de un judecător, de instanța de judecată sau de procurorul Republicii este notificată Direcţiei [telecomunicațiilor și a informaţiei] pentru executare.
4) În cazul în care furnizorul de conținut sau furnizorul de găzduire se află în străinătate (...) decizia de a bloca accesul este pronunțată din oficiu de către Direcţie. Ea este apoi adusă la cunoștința furnizorului de acces, căruia i se cere s-o execute.
5) Deciziile de blocare a accesului sunt executate imediat, cel mai târziu în douăzeci și patru de ore de la notificarea lor.
(...)
7) Atunci când o anchetă penală este finalizată prin neînceperea urmăririi penale, decizia de blocare a accesului devine în mod automat caducă (...)
8) În cazul în care un proces se soluţionează printr-o achitare, decizia de blocare a accesului, devine în mod automat caducă (...)
9) În cazul în care conținutul ilicit al difuzării este suprimat, blocarea accesului este ridicată (...)”
Direcția telecomunicațiilor şi a informaticii a fost creată în conformitate cu articolul 7 provizoriu din Legea nr. 2559, privind atribuțiile și obligațiile poliției, așa cum a fost modificată la 3 iulie 2005 prin Legea nr. 5397. Ca organism administrativ, aceasta este responsabilă în special de înregistrarea și controlul informațiilor difuzate prin mijloacele de telecomunicații. În practică, atunci când o instanţă ordonă blocarea accesului la un anumit site, este atribuţia DTI-ului să execute această măsură. Dacă furnizorul de conținut sau furnizorul de găzduire se află în străinătate, DTI poate bloca complet accesul la paginile prestatorului intermediar, în temeiul articolului 8 §§ 3 și 4 din Legea nr. 5651. Atunci când se pronunţă o decizie de blocare a accesului, nu este aşadar numai accesul la site-ul care face obiectul unei proceduri penale susceptibil de a fi blocat, ci și accesul la tot conținutul domeniului Internet. Astfel, domenii precum „”, „”, „Google Groups”, „” sau „” au făcut obiectul unor măsuri de blocare a accesului pentru perioade lungi de timp, din cauza site-urilor pe care le găzduiau. Noțiunea de „publicație”, prevăzută la articolul 8 § 1 din Legea nr. 5651 a făcut, de asemenea, obiectul unei dezbateri în literatura de specialitate. Potrivit anumitor comentatori, paragraful ğ), conform căruia conceptul de „publicație difuzată pe Internet” vizează „datele accesibile pe Internet unui număr nedeterminat de persoane”, este în contradicție cu noțiunea prevăzută de paragraful 1) din același articol, conform căruia „[se înțelege prin] publicare (yayin) publicarea pe Internet”. Într-adevăr, dificultatea rezultă din referirea la „datele accesibile pe Internet”, care se poate aplica la toate tipurile de date difuzate pe Internet.
DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNAȚIONALE
Consiliul Europei
Convenţia privind criminalitatea informatică
Convenția privind criminalitatea informatică (STE nr. 185), intrată în vigoare la 1 iulie 2004, a fost elaborată de către Statele membre ale Consiliului Europei, Canada, Japonia, Africa de Sud și Statele Unite ale Americii. Aceasta vizează diferitele tipuri de infracțiuni în legătură cu criminalitatea informatică: infracțiunile privind confidențialitatea, integritatea și disponibilitatea datelor și sistemelor informatice, falsificarea și frauda informatică, infracțiunile privind conținutul informatic și în special pornografia infantilă, precum și infracțiunile legate de încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală și a drepturilor conexe (capitolul II, secțiunea 1, titlurile 1-4).
Comitetul de Miniștri
Declarația CM (2005) 56 final
În preambulul Declarației Comitetului de Miniștri cu privire la drepturile omului și statul de drept în societatea informațională (CM (2005) 56 final, 13 mai 2005)), este recunoscut faptul că „accesul limitat sau lipsa de acces la [tehnologiile informației și comunicației (TIC)] pot priva persoanele de capacitatea de a-și exercita pe deplin drepturile lor fundamentale”. În primul capitol al acestei declarații, intitulat „Drepturile omului în Societatea informațională”, se stipulează următoarele:
"1. Dreptul la libertatea de exprimare, de informare și de comunicare
TIC oferă tuturor oportunități fără precedent de a se bucura de libertatea de exprimare. Totodată, ele pun în pericol grav această libertate, de exemplu, în caz de cenzură a statului sau a sectorului privat.
Libertatea de exprimare, de informare și de comunicare trebuie respectată într-un mediu digital la fel ca într-un mediu non-digital. Ea nu trebuie supusă altor restricţii decât cele prevăzute la articolul 10 din CEDO pentru simplul motiv că se exercită în format digital.
Garantând libertatea de exprimare, statele membre trebuie să vegheze ca legislația lor națională destinată combaterii conținutului ilicit, cum ar fi cel cu caracter rasist sau de discriminare, precum și pornografia infantilă, să fie aplicată şi infracțiunilor comise prin utilizarea TIC.
Statele membre trebuie să mențină și să consolideze măsurile juridice și practice pentru a evita cenzura statului și a sectorului privat. (...)”
Declarația din 28 mai 2003
În preambulul declarației intitulate „Libertatea comunicării pe Internet”, adoptată de Comitetul de Miniștri la 28 mai 2003, la a 840-a reuniune a Delegaților Miniștrilor, se stipulează că un control prealabil al comunicațiilor pe Internet, indiferent de frontiere, ar trebui să rămână o excepție și că trebuie să se elimine obstacolele la accesul individual la Internet. Declarația enunţă, în special, următoarele principii:
„(...)
Principiul 1: Reguli în ceea ce privește conținutul pe Internet
Statele membre nu ar trebui să supună conținutul difuzat pe Internet unor restricții care le depășesc pe cele aplicabile altor mijloace de difuzare de conținut.
(...)
Principiul 3: Absenţa controlului prealabil al statului
Autoritățile publice nu ar trebui, prin măsuri generale de blocare sau de filtrare, să refuze accesul publicului la informații și la alte comunicări pe Internet, indiferent de frontiere. Acest lucru nu împiedică instalarea de filtre pentru protecția minorilor, în special în locuri accesibile lor, cum ar fi şcolile sau bibliotecile.
Cu condiția ca garanțiile prevăzute la articolul 10, alineatul 2, din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale să fie respectate, pot fi luate măsuri pentru a elimina un conținut de pe Internet în mod clar identificabil sau, alternativ, pentru a bloca accesul la acesta, dacă autoritățile naționale competente au pronunţat o decizie provizorie sau definitivă privind caracterul ilicit al acestuia.
(...)”
În nota explicativă a declarației, principiul nr. 3 este comentat după cum urmează:
„Absenţa controlului prealabil al statului
Acest principiu subliniază importanța absenţei unui control prealabil al statului cu privire la ceea ce publicul poate căuta pe Internet. Unele țări au, într-adevăr, tendința de a bloca accesul populației la conținutul anumitor site-uri externe sau interne, din motive politice. Această practică, ca de altfel orice practică similară de control prealabil al statului, ar trebui ferm condamnată.
Deși statele nu ar trebui, prin niciun mijloc, să recurgă la măsuri ample vizând blocarea accesului la conținutul nedorit, anumite excepții ar trebui permise pentru a asigura protecția minorilor. Atunci când minorii au acces la Internet, de exemplu, într-o școală sau în biblioteci, autoritățile publice pot solicita să fie instalate filtre pe calculatoare pentru a bloca accesul la un conținut dăunător.
Desigur, lipsa controlului prealabil al statului, nu exclude faptul că unele măsuri pot fi luate cu scopul de a elimina un conținut de pe Internet sau de a bloca accesul, ca urmare a unei decizii provizorii sau definitive a autorităților naționale competente asupra caracterului său ilicit, nu doar din perspectiva dreptului penal, ci şi al altor domenii ale dreptului, cum ar fi dreptul civil sau dreptul administrativ. Acesta ar fi cazul tipic al ordonanţelor privind obligarea de a nu publica pe Internet un conținut ilegal. Astfel de măsuri, care ar putea antrena un fel de control prealabil, ar trebui să respecte dispozițiile articolului 10, alineatul 2, din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ar trebui să vizeze un conținut de pe Internet în mod clar identificabil.”
Recomandarea CM/Rec(2007)16
În 2007, Comitetul de Miniștri a adoptat Recomandarea CM/Rec (2007)16 cu privire la măsurile de promovare a valorii serviciului public al Internetului. Problemele privind accesibilitatea Internetului și restricțiile permise sunt tratate implicit în al doilea și al treilea capitol, intitulate „Acces” și „Deschidere”.
Recomandarea CM/Rec(2007)11
Tot în 2007, Comitetul de Miniștri a adoptat şi Recomandarea CM/Rec(2007)11 privind promovarea libertății de exprimare și de informare în noul mediu de informare și de comunicare.
Recomandarea CM/Rec(2008)6
În 2008, Comitetul de Miniștri a adoptat Recomandarea CM/Rec (2008)6. În anexa la această recomandare sunt expuse liniile directoare cu privire la utilizarea și controlul filtrelor de Internet pentru a exercita și a se bucura pe deplin de libertatea de exprimare și de informare.
Recomandarea CM/Rec(2012)3
La 4 aprilie 2012, Comitetul de Miniștri a adoptat Recomandarea CM /Rec(2012)3 privind protecția drepturilor omului în contextul motoarelor de căutare. La alineatul 1 al acestei declarații, este subliniat îndeosebi faptul că „motoarele de căutare permit publicului din întreaga lume să caute, să primească și să comunice informații, idei și alte conținuturi, şi în special să aibă acces la cunoștințe, să participe la dezbateri şi la procesele democratice”.
Uniunea Europeană
Recomandarea 2008/2160 (INI)
În Recomandarea 2008/2160(INI), adoptată de Parlamentul European la 26 martie 2009, se prevede în mod explicit că statele trebuie să participe la eforturile de a instaura o democrație informatică prin intermediul accesului pe Internet, fără rezerve şi sigur. Astfel, Parlamentul recomandă condamnarea cenzurii impuse de guvern asupra conținutului care poate fi căutat pe site-urile Internet și invită statele membre „să garanteze că libertatea de exprimare nu este supusă unor restricții arbitrare, provenind din sfera publică și/sau privată și să evite orice măsură legislativă sau administrativă care ar putea avea un efect descurajator asupra tuturor aspectelor legate de libertatea de exprimare „(w).
Cazul Scarlet Extended SA c. Societatea belgiană a autorilor compozitori și editori (Curtea de Justiție a Uniunii Europene)
Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a examinat cauza C-70/10, privind o întrebare preliminară referitoare la ordinul unei instanţe belgiene prin care s-a solicitat a unui furnizor belgian servicii de Internet să instaleze un program menit să opereze un control permanent și să blocheze orice activitate on-line care ar putea aduce atingere drepturilor de proprietate intelectuală. Printr-o hotărâre din 24 noiembrie 2011, CJUE a reamintit că titularii drepturilor de proprietate intelectuală pot solicita ca un ordin să fie emis împotriva intermediarilor ale căror servicii erau folosite de către terți pentru a le încălca drepturile, și că modalitățile privind respectivul ordin depind de dreptul național. Or, aceste norme naționale trebuie să respecte limitele impuse de dreptul Uniunii Europene, în special interdicția prevăzută prin Directiva 2000/31/CE privind comerțul electronic, conform căreia autoritățile naționale nu ar trebui să adopte măsuri care obligă un furnizor de acces la Internet să efectueze o supraveghere generală a informațiilor transmise prin intermediul serviciilor sale. Astfel, un asemenea ordin, care obligă furnizorul de acces la Internet să pună în aplicare un astfel de sistem de filtrare nu respectă cerința unui just echilibru între dreptul de proprietate intelectuală, pe de o parte, și libertatea de întreprindere, dreptul la protecția datelor cu caracter personal și libertatea de a primi sau de a comunica informații, pe de altă parte. În consecință, CJUE a declarat că ordinul de obligare a unui furnizor de acces la Internet să instituie un sistem de filtrare a tuturor comunicațiilor electronice care trec prin serviciile sale, care se aplică în mod nediscriminatoriu tuturor clienților săi, cu titlu preventiv, pe cheltuiala sa exclusivă și fără limitare în timp, contravine dreptului Uniunii, și în special Directivei 2000/31/CE și drepturilor fundamentale aplicabile.
Comitetul pentru Drepturile Omului al Organizației Națiunilor Unite
În observația sa generală nr. 34 asupra articolului 19 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat la a 102-a sesiune (11-29 iulie 2011), Comitetul pentru Drepturile Omului al Organizației Națiunilor Unite a declarat următoarele:
„43. Orice restricție impusă funcționării site-urilor web, blogurilor și altor sisteme de difuzare a informației prin Internet, prin mijloace electronice, inclusiv sisteme de suport conexe acestor mijloace de comunicare, cum ar fi furnizorii de acces la Internet sau motoarele de căutare, este permisă numai în măsura în care aceasta este în conformitate cu alineatul 3. Restricțiile legale ar trebui să vizeze, în general, un conținut specific; interdicțiile generale de funcționare cu privire la anumite site-uri şi sisteme de operare nu sunt compatibile cu alineatul 3. A interzice unui site sau unui sistem de difuzare a informației să publice un conținut numai pe motiv ca el poate avea caracter critic la adresa guvernului sau a sistemului politic și social promovate de guvern este, de asemenea, incompatibil cu paragraful 3.”
DREPT COMPARAT
Având în vedere faptul că legislația privind Internetul, care se înscrie într-un context de evoluție rapidă a noilor tehnologii, este cu precădere dinamică și fragmentată, pare dificil de identificat standarde comune ale elementelor de drept comparat în statele membre ale Consiliului Europei. Cercetările efectuate de către Curte cu privire la legislațiile a douăzeci de state membre ale Consiliului Europei (Germania, Austria, Azerbaidjan, Belgia, Spania, Estonia, Finlanda, Franța, Irlanda, Italia, Lituania, Țările de Jos, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, România, Regatul Unit, Rusia, Slovenia și Elveția) arată că dreptul de acces la Internet este protejat în teorie prin garanțiile constituționale existente cu privire la libertatea de exprimare și la libertatea de a primi idei și informații. Acest drept este considerat inerent dreptului de acces la informație și la comunicare, protejat prin Constituțiile naționale. El include dreptul fiecăruia de a participa la societatea informațională, precum și obligația statelor de a garanta accesul cetățenilor la Internet. Astfel, ansamblul de garanții generale consacrate libertății de exprimare constituie o bază adecvată pentru a recunoaște, de asemenea, dreptul la un acces neîngrădit la Internet. Astfel, prin decizia sa din 10 iunie 2009 (Decizia nr. 2009-580 DC), Consiliul Constituțional francez a afirmat, în mod clar, că libertatea de exprimare trebuie să fie înțeleasă în prezent ca incluzând dreptul de acces la Internet. El a edictat, de asemenea, principiile fundamentale în materie de restricționare a accesului la Internet: limitarea dreptului de liber acces la serviciile de comunicare on-line a publicului poate fi dispusă numai de către un judecător, în urma unui proces echitabil și prin impunerea unei sancțiuni proporționale. Potrivit Consiliului Constituțional, „având în vedere natura libertății garantate de articolul 11 al Declarației din 1789, legiuitorul nu putea [...] să încredințeze puterile (de a restrânge sau de a împiedica accesul la Internet) unei autorități administrative, în scopul de a proteja drepturile titularilor drepturilor de autor și a drepturilor conexe”. Din acest motiv, Consiliul Constituțional a declarat neconstituționale articolele Legii autorizând sistarea accesului la Internet pentru încălcarea drepturilor de autor, în lipsa unui ordin judecătoresc. O suspendare a accesului este posibilă în urma unei proceduri judiciare contradictorii, ca o sancţiune suplimentară. Măsurile provizorii pot fi ordonate de către un judecător, sub rezerva, din perspectiva Curţii Constituţionale, de a fi „strict necesare pentru conservarea drepturilor în cauză”. În ceea ce privește posibilele măsuri restrictive în cazul conținutului ilicit de pe Internet, există o mare varietate de abordări și de măsuri legislative, prevăzute în legislațiile țărilor europene, variind de la suspendarea individualizată a accesului la Internet până la interzicerea accesului la site-ul specific sau eliminarea conținutului ilicit. În principiu, protecția drepturilor minorilor și lupta împotriva exploatării lor sexuale constituie aspecte pentru care majoritatea statelor europene iau măsuri adecvate de restricționare a accesului la site-urile specifice de Internet (Germania, Regatul Unit, Elveția și Franța). În ceea ce privește criminalitatea comună, în general, măsurile de restricționare a accesului sunt diferite și mai puțin severe în șase țări (Austria, Estonia, Finlanda, Italia, Lituania, Țările de Jos). În ceea ce privește gradul măsurilor de restricționare a accesului, există o distincție generală în funcție de natura infracțiunii comise, și anume infracțiuni împotriva drepturilor de proprietate intelectuală sau criminalitatea comună. Conform raportului OSCE, intitulat „Freedom of Expression on the Internet: Study of legal provisions and practices related to freedom of expression, the free flow of information and media pluralism on the Internet in OSCE participating States”, nu există dispoziții legislative generale privind blocarea accesului pe Internet în Austria, Germania, Polonia și în Republica Cehă. În lipsa unor dispoziții generale de blocare, cinci state au dispoziții legislative specifice pentru blocarea în cazul anumitor tipuri de infracțiuni (Estonia, Rusia, Finlanda, Țările de Jos, Regatul Unit). Aceste infracţiuni merg de la pornografia infantilă la rasism și instigare la ură, până la incitarea la terorism sau defăimare. În Rusia, chiar dacă accesul la Internet nu poate fi interzis la scară generală, legile federale pot autoriza o restricționare a accesului pentru motive specifice, chiar şi pentru a proteja bazele sistemului constituțional, a moralității, a sănătății, a drepturilor și intereselor legitime ale terților sau pentru a asigura apărarea și securitatea națională (Legea Federală nr. 149-FZ). În ceea ce privește statele care nu dispun de un cadru legislativ general sau specific care să prevadă închiderea site-urilor și/sau blocarea accesului, această absență nu exclude măsuri de blocare care pot fi dispuse de către un judecător sau aplicate în mod voluntar. În ceea ce privește posibilitatea de a contesta o măsură de interdicție a accesului la Internet, aceasta este strâns legată de garanțiile generale de protecție a dreptului de a primi informații și de a se exprima. În Azerbaidjan, Belgia, Spania, Lituania, Regatul Unit și Republica Cehă, nu există dispoziții specifice cu privire la modul de a contesta o măsură de restricție a accesului la o pagină Internet. Se face trimitere la dispozițiile constituționale generale cu privire la libertatea de exprimare și de informare, sau, în cazul Regatului Unit, la posibilitatea unui „control judiciar”, în cazul în care utilizatorul dovedește că are un interes suficient de legat de obiectul măsurii contestate. În Estonia, legislaţia prevede, în mod special, posibilitatea de a contesta restricția accesului la informație pe Internet în faţa unei autorități administrative superioare, o agenție specială sau direct în faţa instanţei administrative, atunci când este vorba de o informație publică pe care autoritățile sunt obligate să o facă accesibilă („Public Information Act”).
ÎN DREPT
CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 10 DIN CONVENŢIE
Reclamantul se plânge de imposibilitatea de a accesa propriul site Internet, ca urmare a unei măsuri ordonate într-o cauză penală care nu avea niciun raport cu site-ul său. El consideră această măsură ca fiind o încălcare a dreptului său la libertatea de a primi sau de a comunica informații și idei, garantat de articolul 10 din Convenție, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
Guvernul nu a prezentat observații.
Cu privire la admisibilitate
Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție. De altfel, acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
Cu privire la fond
Argumentele părților
Reclamantul susține că blocarea Google Sites constituie o cenzură indirectă. El consideră că consecința pentru el a acestei blocări, și anume imposibilitatea de a accesa site-ul propriu, deşi acesta nu avea nicio legătură cu conținutul ilegal aflat la originea măsurii de blocare a Google Sites, este disproporționată în raport cu obiectivele urmărite. Totodată, el consideră că procedura care a dus la blocarea Google Site nu poate fi considerată echitabilă și imparțială. Guvernul nu a prezentat observaţii.
Terţul intervenient
Referindu-se la jurisprudența Curții, asociația The Open Society Justice Initiative consideră că, având în vedere faptul că Google Sites găzduiește o cantitate mare de date și informații și că, în acest context, este comparabil cu arhivele on-line ale marilor ziare sau ale bibliotecilor tradiționale, măsura în litigiu constituie restricție prealabilă publicării. Ea subliniază că, deşi scopul acțiunii întreprinse în prezenta cauză era blocarea unui singur site web care difuza un conținut aducând atingere reputaţiei lui Atatürk, a fost blocat accesul total la Google Sites, care găzduia site-ul litigios. O asemenea măsură de blocare a accesului la o astfel de cantitate de informații pentru o perioadă nedeterminată poate echivala cu o restricție prealabilă din moment ce împiedică accesul utilizatorilor la conținutul blocat pentru o perioadă nedeterminată. Or, astfel de restricții implică pericole atât de mari, încât se impune o examinare cât se poate de atentă din partea Curţii. The Open Society Justice Initiative adaugă că măsurile de blocare care împiedică accesul la un grup de site-uri web prezintă un risc de „cenzură colaterală” și, prin urmare, ar trebui evitată folosirea unor astfel de mijloace, disproporționate din punctul său de vedere, atunci când există posibilitatea tehnică de a viza numai site-ul în litigiu. Citând exemplele țărilor membre ale Consiliului Europei, asociația subliniază că o astfel de măsură amplă de blocare a conţinutului aflat pe Internet, similară celei adoptate în prezenta cauză, nu a fost niciodată luată în Franța, în Germania, sau în Regatul Unit. Mai mult decât atât, sistemul turc nu prezintă garanții adecvate împotriva arbitrarului. Astfel, nu există nicio obligație de a informa furnizorii de conținut sau proprietarii celorlalte site-uri afectate de blocare în legătură cu o astfel de măsură. În plus, numeroase măsuri de blocare a unor site-uri web, numărând mii de utilizatori ar fi fost ordonate în țară fără ca vreo garanție să fie aplicată. De exemplu, „YouT”, „Geocities”, „Dailymotion”, și numeroase servicii ale „Google” ar fi fost blocate timp de luni sau ani, ceea ce a antrenat o „cenzură colaterală” considerabilă.
Aprecierea Curții
Cu privire la existența unei ingerințe
Curtea observă că reclamantul este proprietarul și utilizatorul unui site web prin intermediul căruia acesta declară că-şi publică lucrările academice și punctele sale de vedere cu privire la diferite domenii. El se plânge de imposibilitatea de a-şi accesa site-ul Internet, ca urmare a unei măsuri ordonate într-o cauză penală care nu avea nicio legătură cu site-ul său. Din punctul său de vedere, aceasta constituie o restricție prealabilă, intervenită înaintea pronunţării unei hotărâri pe fond. Curtea reamintește că articolul 10 nu interzice ca atare orice restricție prealabilă publicării. Confirmarea este dată prin termenii „condiții”, „restricții”, „împiedicare” și „prevenire”, care figurează în cauzele relevante, precum şi hotărârile Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr.1) (26 aprilie 1979, seria A nr. 30) și markt intern Verlag GmbH și Klaus Beermann împotriva Germaniei (20 noiembrie 1989, seria A nr. 165). Asemenea restricții prezintă pericole atât de mari încât se impune din partea Curții o examinare cât mai atentă. Acest lucru este valabil şi în cazul presei: informația este un bun perisabil iar întârzierea publicării, chiar și pentru o perioadă scurtă de timp, riscă foarte mult să o priveze de orice valoare și de orice interes. Acest risc există, de asemenea, şi în cazul publicațiilor, altele decât periodicele, care privesc un subiect de actualitate. În ceea ce privește importanța site-urilor Internet în exercitarea libertății de exprimare, Curtea reamintește că, în cauza Times Newspapers Ltd. împotriva Regatului Unit (nr. 1 și 2), (nr. 3002/03 și 23676/03, § 27, CEDh 2009), ea a statuat deja următoarele:
„[d]atorită accesibilității, precum și a capacității lor de a conserva și de a difuza cantități mari de date, site-urile Internet contribuie, în mare măsură, la îmbunătățirea accesului publicului la actualitate și, în general, la facilitarea comunicării informației.”
Aceste considerații se aplică și în cauza de față. Într-adevăr, Curtea notează că Google Sites este un modul al Google care permite facilitarea creării și partajului unui site web în cadrul unui grup și, astfel, constituie un mijloc de exercitare a libertății de exprimare. În acest sens, ea subliniază că articolul 10 garantează libertatea de exprimare a „oricărei persoane”; acesta nu face distincție în funcție de natura obiectivului urmărit, nici de rolul pe care persoanele, fizice sau juridice, l-au jucat în exercitarea acestei libertăți (Çetin și alții împotriva Turciei, nr. 40153/98 și 40160/98, § 57, CEDH 2003 III (extrase)). Acesta se referă nu numai la conținutul de informații, ci şi la mijloacele de difuzare a acestor informații, deoarece orice restricție adusă acestora atinge dreptul de a primi și de a comunica informații (a se vedea, mutatis mutandis, Autronic AG împotriva Elveției, 22 mai 1990 , § 47, seria A nr. 178). De asemenea, Curtea a declarat în repetate rânduri că articolul 10 garantează nu doar dreptul de a comunica informații, ci şi pe acela, pentru public, de a le primi (Observer și Guardian împotriva Regatului Unit, 26 noiembrie 1991 § 59 b), seria A, nr. 216, și Guerra și alţii împotriva Italiei, 19 februarie 1998, § 53, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I). În prezenta cauză, măsura de blocare a accesului la site a fost urmarea unei decizii adoptate de tribunalul penal din Denizli. Inițial, a fost vorba de o măsură preventivă ordonată de instanța de judecată în cadrul unei proceduri penale împotriva unui site terț, în conformitate cu Legea nr. 5816 care interzice insultarea memoriei lui Atatürk. Cu toate acestea, organul administrativ însărcinat cu executarea măsurii respective de blocare, și anume DTI, a cerut să fie ordonată blocarea totală a accesului la Google Sites. Printr-o decizie din 24 iunie 2009, tribunalul din Denizli a admis această cerere. Ca urmare a contestaţiei formulate de reclamant, tribunalul penal din Denizli a confirmat această poziţie, considerând că singura modalitate de a bloca site-ul vizat de procedura penală era blocarea accesului la Google Sites. Astfel, DTI a blocat accesul la întregul domeniu „Google Sites”, împiedicând, incidental, accesul reclamantului la site-ul propriu. Potrivit informaţiilor din cauză, reclamantul s-a găsit, pentru o perioadă nedeterminată, în imposibilitatea de a-şi accesa propriul site web, încercările sale în acest sens lovindu-se de decizia de blocare pronunțată de către instanța de judecată. Aşadar, acesta poate pretinde, în mod legitim, că măsura în cauză a afectat dreptul său de a primi și de a comunica informații sau idei. Principala problemă în prezenta cauză o constituie, aşadar, efectul colateral al unei măsuri preventive, adoptate în cadrul unei proceduri judiciare: cu toate că nici Google Sites, ca atare, nici reclamantul, nu au făcut obiectul unei astfel de proceduri, DTI a blocat accesul la aceste site-uri pentru executa măsura ordonată de tribunalul penal din Denizli. Măsura de blocare trebuia să dureze până la pronunțarea unei decizii pe fond sau până când conținutul ilegal al site-ului găzduit de Google Sites urma să fie retras (articolul 9 din Legea nr. 5651). Aşadar, era vorba de o restricție prealabilă, care intervenea înaintea pronunţării unei hotărâri pe fond. Curtea consideră că, indiferent de temeiul legal, o astfel de măsură este destinată a impieta asupra accesibilităţii Internetului și, prin urmare, angajează responsabilitatea statului pârât sub aspectul prevederilor articolului 10 (a se vedea, mutatis mutandis, Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs și Gubi împotriva Austriei, 19 decembrie 1994, § 27, seria A, nr. 302). Curtea observă, totodată, că blocarea în cauză a fost determinată de o interdicție vizând la origine un site terț. Datorită blocării totale a Google Sites, măsura îl afectează şi pe reclamant, proprietarul unui alt site web găzduit, de asemenea, de acest domeniu. Desigur, nu este vorba, strict vorbind, de o interdicție totală, ci de o restricționare a accesului la Internet, care a avut ca efect şi blocarea accesului la site-ul web al reclamantului. Cu toate acestea, efectul limitat al restricției contestate nu îi diminuează importanța, cu atât mai mult cu cât Internetul a devenit, în zilele noastre, unul din mijloacele principale de exercitare, de către persoanele fizice, a dreptului la libertatea de exprimare și de informare: se pot găsi aici instrumente esențiale de participare la activitățile și dezbaterile privind chestiuni politice sau de interes public. Pentru a rezuma, Curtea consideră că măsura litigioasă a constituit o restricție determinată de o măsură preventivă de blocare a unui site Internet: în vederea executării acestei măsuri, instanța de judecată a dispus, de asemenea, la cererea DTI, blocarea accesului la Google Sites, care găzduia şi site-ul web al reclamantului. Astfel, acesta a fost în imposibilitate de a-şi accesa site-ul. Acest element îi este suficient Curții pentru a concluziona că măsura în cauză constituie o „ingerință a autorităților publice” în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, din care face parte integrantă libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei (a se vedea, mutatis mutandis, Ayșe Öztürk împotriva Turciei, nr. 24914/94, § 42, 15 octombrie 2002). O astfel de ingerință este contrară articolului 10 dacă nu este „prevăzută de lege”, inspirată de unul sau mai multe scopuri legitime în sensul articolului 10 § 2 și „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestui sau acestor scopuri.
Prevăzută de lege
Curtea amintește că termenii „prevăzută de lege”, conținuţi în articolul 10 § 2, implică în primul rând faptul că măsura contestată trebuie să aibă o bază în dreptul intern, însă se referă şi la calitatea legii în cauză: se impune accesibilitatea acesteia pentru persoana în cauză care, în plus, trebuie să fie în măsură să prevadă consecințele acesteia asupra sa, precum și compatibilitatea ei cu principiul preeminenţei dreptului (a se vedea, printre multe altele, Dink împotriva Turciei, nr. 2668/07, 6102/08, 30079/08, 7072/09 și 7124/09, § 114, 14 septembrie 2010). Potrivit jurisprudenței constante a Curții, o normă este „previzibilă” atunci când este formulată cu suficientă precizie pentru a permite oricărei persoane, urmând la nevoie îndrumări clare, să-şi reglementeze comportamentul (a se vedea, printre multe altele, RTBF împotriva Belgiei, nr. 50084/06, § 103, 29 martie 2011, Akçam împotriva Turciei, nr. 32964/96, § 87, 30 octombrie 2001). În prezenta cauză, Curtea observă că blocarea accesului la site-ul în litigiu prin procedura judiciară are un temei legal, și anume articolul 8 § 1 din Legea nr. 5651. La întrebarea dacă articolul 8 § 1 din Legea nr. 5651 răspunde, de asemenea, exigenţelor de accesibilitate și de previzibilitate, reclamantul estimează că trebuie răspuns negativ, această dispoziție fiind din punctul lui de vedere, prea incertă. În conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, pentru a răspunde acestor exigenţe, legea internă trebuie să ofere o anumită protecție împotriva atingerilor arbitrare ale puterii publice în drepturile garantate de Convenție. Atunci când este vorba de chestiuni referitoare la drepturile fundamentale, legea merge împotriva principiului preeminenţei dreptului, care constituie unul dintre principiile fundamentale ale unei societăți democratice, fiind consacrat prin Convenție, atunci când puterea de apreciere acordată executivului nu cunoaşte limite. În consecinţă, aceasta trebuie să definească cu suficientă precizie întinderea și modul de exercitare ale unei astfel de puteri (a se vedea, printre multe altele, Sunday Times, citată mai sus, § 49 și Maestri împotriva Italiei [GC] , nr. 39748/98, § 30, CEDH 2004-I). Întrebarea care se pune în cauză este dacă, în momentul luării deciziei de blocare, exista o normă clară și precisă de natură să permită reclamantului să-şi reglementeze conduita în materie. Curtea constată că, în temeiul articolului 8 § 1 din Legea nr. 5651, instanţa poate ordona blocarea accesului „la publicațiile difuzate pe Internet despre care există motive suficiente de a suspecta că, prin conținutul lor, sunt constitutive de infracțiuni”. Articolul 2 din aceeași lege oferă două definiții ale noțiunii de „publicație”: potrivit alineatului ğ) „publicaţie difuzată pe Internet [înseamnă] datele accesibile pe Internet unui număr nedeterminat de persoane”, în timp ce potrivit alineatului 1) „publicaţie [înseamnă] publicarea pe Internet”. Chiar dacă aparent noțiunea de „publicaţie” este foarte largă și poate acoperi toate tipurile de date publicate pe Internet, este clar că nici site-ul web al reclamantului și nici Google Sites, ca atare, nu intră sub incidența articolului 8 § 1 din Legea nr. 5651, deoarece conținutul lor, în sensul acestei dispoziții, nu este în discuție în acest caz. Într-adevăr, nici Google Sites, nici site-ul reclamantului nu au făcut obiectul unei proceduri judiciare în sensul dispoziției citate mai sus. Din prevederile articolului 8 § 1 din Legea nr. 5651, invocat în decizia din 24 iunie 2009 (paragraful 10 de mai sus), reiese că Google Sites este ţinut responsabil pentru conținutul unui site pe care îl găzduieşte, însă articolele 4, 5 și 6 din Legea nr. 5651, care prevăd responsabilitățile furnizorilor de conținut, de găzduire și de acces, nu menţionează o blocare a accesului general, în modalitatea dispusă în cauză. De altfel, nu a fost susținut faptul că legea permite blocarea ansamblului unui domeniu Internet permițând schimbul de idei și informații, cum ar fi Google Sites. Mai mult decât atât, niciun element al cauzei nu permite să se ajungă la concluzia că Google Sites ar fi fost informat, în temeiul articolului 5 § 2 din Legea nr. 5651, că găzduia un conținut ilegal, nici că ar fi refuzat să se conformeze unei măsuri provizorii privind un site referitor la care a fost inițiată o procedură penală. De asemenea, Curtea observă că articolul 8 §§ 3 și 4 din Legea nr. 5651 a permis unui organ administrativ (DTI), să se bucure de prerogative extinse în executarea unei decizii de blocare care fusese, inițial, adoptată cu privire la un anumit site. Din fapte reiese că DTI poate solicita extinderea unei măsuri de blocare a accesului fără ca vreo procedură să fi fost angajată împotriva site-ului sau domeniului în cauză, nici ca vreo nevoie reală de blocare totală să fi fost stabilită. În plus, Curtea consideră că, așa cum este indicat mai sus (paragraful 47), astfel de restricții prealabile nu sunt incompatibile, a priori, cu Convenția. Cu toate acestea, ele trebuie să se înscrie într-un cadru legal deosebit de strict în ceea ce privește delimitarea interzicerii, și de eficient, în ceea ce privește controlul jurisdicțional împotriva unor posibile abuzuri (Asociația Ekin împotriva Franței, nr. 39288/98, § 58, CEDH 2001-VIII, a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Comitetul de redactare a Pravoye Delo și Shtekel împotriva Ucrainei, nr. 33014/05, § 55, CEDH 2011 (extrase). În acest sens, un control judiciar al unor astfel de măsuri, realizat de către o instanţă de judecată, bazat pe o analiză în balanţă a intereselor în conflict și vizând echilibrarea acestor interese, nu poate fi conceput fără un cadru care să fixeze nişte reguli precise și specifice pentru punerea în aplicare a restricțiilor preventive la libertatea de exprimare (RTBF, citată anterior, § 114). Cu toate acestea, trebuie observat faptul că, atunci când tribunalul din Denizli a decis să blocheze complet accesul la Google Sites, în conformitate cu Legea nr. 5651, s-a mulțumit să se refere la un aviz al DTI, fără a încerca să identifice dacă o măsură mai uşoară ar putea fi adoptată pentru a bloca accesul la site-ul litigios (paragraful 10 de mai sus). De altfel, Curtea notează în special faptul că, în contestaţia sa formulată la 1 iulie 2009, reclamantul a susținut cu precădere faptul că, în scopul de a preveni ca alte site-uri web să fie afectate de măsura în cauză, trebuia aleasă o metodă care să facă inaccesibil doar site-ul în litigiu. Cu toate acestea, Curtea observă că nu există nicio dovadă că judecătorii sesizați cu contestaţia au căutat să cântărească diversele interese prezente, apreciind cu precădere necesitatea unei blocări totale a accesului la Google Sites. În opinia Curții, această deficienţă este o consecință a formulării articolului 8 din Legea nr. 5651, care nu conținea nicio obligație pentru judecătorii naţionali de a examina necesitatea unei blocări totale a accesului la Google Sites, ținând în acelaşi timp cont de criteriile enunțate și implementate de către Curte în temeiul articolului 10 din Convenție. Într-adevăr, obligația menționată mai sus rezultă direct din Convenție și din jurisprudența Curții. În decizia lor, judecătorii au reținut că singura modalitate de a bloca accesul la site-ul litigios, în conformitate cu decizia luată în acest sens, era să blocheze total accesul la Google Sites (paragrafele 8, 10 și 13 de mai sus). Cu toate acestea, în opinia Curții, ei ar fi trebuit să aibă în vedere, în special, faptul că astfel de măsuri, făcând inaccesibile o cantitate mare de informații, afectează în mod semnificativ drepturile utilizatorilor de Internet și au un efect colateral important. În lumina acestor considerații și a analizei legislației incidente, așa cum a fost aplicată în prezenta cauză, Curtea conchide că ingerința generată de articolul 8 din Legea nr. 5651 nu răspunde condițiilor de previzibilitate impuse de Convenție și nu a permis reclamantului să se bucure, în suficientă măsură, de protecția cerută de principiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică. Mai mult decât atât, un astfel de text pare să intre în conflict chiar cu formularea alineatului 1 al articolului 10 din Convenție, conform căruia drepturile aici recunoscute sunt valabile „indiferent de frontiere” (a se vedea, în același sens, Asociația Ekin , citată mai sus, § 62). Astfel, Curtea observă că măsura în cauză a avut efecte arbitrare și nu poate fi considerată ca referindu-se doar la blocarea accesului la site-ul în litigiu, deoarece consista în blocarea generală a tuturor site-urilor găzduite de Google Sites. În plus, controlul jurisdicțional al blocării accesului la site-urile Internet, nu îndeplinește condițiile necesare pentru a preveni abuzurile: legea internă nu prevede nicio garanție pentru a evita ca o măsură de blocare, vizând un site precis, să fie folosită ca un mijloc de blocare generală. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție. Având în vedere concluzia de mai sus, Curtea nu consideră necesar să examineze respectarea celorlalte cerințe ale paragrafului 2 al articolului 10.
CU PRIVIRE LA PRETINSA INCĂLCARE A ARTICOLELOR 6, 7, 13 DIN CONVENŢIE ŞI A ARTICOLULUI 2 DIN PROTOCOLUL NR. 1
Invocând articolele 6 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge de faptul că nu a beneficiat de un remediu juridic efectiv pentru controlul măsurii litigioase de către un tribunal și pentru sancționarea unui posibil abuz al autorităților.
În ceea ce privește articolul 7, el denunță, de asemenea, o atingere adusă principiului legalității delictelor și pedepselor, consacrat prin articolul 7 din Convenție.
În cele din urmă, în baza articolului 2 din Protocolul nr. 1, el se plânge de o încălcare a dreptului său la educație, argumentând că interdicția în cauză a avut ca efect împiedicarea sa în continuarea studiilor de doctorat . Având în vedere constatarea unei încălcări a articolului 10 din Convenție (paragraful 70 de mai sus), Curtea consideră că a analizat principalele probleme juridice pe care le punea prezenta cauză. Având în vedere ansamblul elementelor cauzei, ea consideră că nu este necesar să se pronunțe separat nici asupra admisibilității, nici asupra fondului capetelor de cerere formulate în temeiul articolelor 6, 7 și 13 din Convenție și a articolului 2 din Protocolul nr. 1 (Recep Kurt împotriva Turciei, nr. 23164/09, § 70, 22 noiembrie 2011 și Kamil Uzun împotriva Turciei, nr. 37410/97, § 64, 10 mai 2007).
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
În conformitate cu articolul 41 din Convenție,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
Prejudiciu
Reclamantul pretinde 10,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit. Guvernul contestă aceste pretenții. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 7 500 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
Cheltuieli de judecată
Reclamantul solicită, de asemenea, 3 300 EUR pentru costuri și cheltuieli suportate în fața instanțelor naționale și a Curții. El susţine în special faptul că prezentarea cauzei sale în fața instanțelor naționale și în fața instituțiilor de la Strasbourg, a necesitat o muncă de mai mult de 28 de ore, la o rată de 250 de lire turcești (TRY) pe oră, aşa cum reiese din tabelul de onorarii minime al barourilor din Istanbul și din Izmir. Guvernul a contestat aceste pretenții. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care s-a stabilit realitatea lor, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului acestora. În prezenta cauză, ținând cont de documentele aflate în posesia sa și de propria jurisprudență, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 EUR pentru toate costurile și cheltuielile, pe care i-o acordă reclamantului.
Dobânzi moratorii
Curtea consideră oportun ca rata dobânzilor moratorii să se raporteze la rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, IN UNANIMITATE,
1. Declară admisibil capătul de cerere privind atingerea nejustificată a dreptului reclamantului la libertatea de a primi şi de a comunica informații;
2. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție;
3. Hotărăşte că nu este necesară examinarea separată a admisibilităţii şi nici a fondului capetelor de cerere formulate în temeiul articolelor 6, 7 și 13 din Convenție și a articolului 2 din Protocolul nr. 1;
4. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în lire turcești la rata aplicabilă la data executării hotărârii:
i) 7 500 EUR (şapte mii cinci sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
ii) 1 000 EUR (o mie de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru costuri și cheltuieli;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5.Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 18 decembrie 2012, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 din Regulament.
Stanley Naismith Guido Raimondi
Grefier Președinte
La această hotărâre se atașează, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și articolul 74 § 2 din Regulament, opinia separată a judecătorului Paulo Pinto de Albuquerque.
G.RA
S.H.N.
Opinia separată nu este tradusă, însă se regăseşte în limbile engleză şi franceză în versiunile oficiale ale hotărârii, care pot fi consultate în baza de date HUDOC a jurisprudenţei Curţii.
Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Această traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Poate fi reproducă în scop necomercial, cu condiţia ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior la Fondul fiduciar pentru drepturile omului. Dacă intenţionaţi să utilizaţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy