© Traducerea şi permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curţii.
© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Suprême de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
Akhlyustin v. Rusia - 21200/05
Hotărârea din 7.11.2017 [Secția a III-a]
Articolul 8
Articolul 8-1
Respectarea corespondenței
Respectarea domiciliului
Respectarea vieții private
Supravegherea ascunsă în lipsa garanțiilor legale: încălcare
Articolul 35
Articolul 35-1
Epuizarea căilor interne de atac
Perioada celor șase luni
Utilizarea de către reclamanți a remediilor de pe plan național care nu fuseseră unele lipsite de efectivitate în mod clar: admisibilă
[Acest rezumat se referă, de asemenea, la următoarele hotărâri din 7 noiembrie 2017: Zubkov și alții v. Rusia (29431/05 et al.), Moskalev v. Rusia (44045/05) și Konstantin Moskalev v. Rusia (59589/10)]
În fapt – Reclamanții s-au plâns, inter alia, cu privire la faptul că fuseseră supuși supravegherii ascunse, în special interceptării comunicărilor lor telefonice. Unul dintre reclamanți s-a plâns de filmarea ascunsă a întâlnirilor cu cunoștințele sale într-un apartament închiriat, iar altul despre supravegherea audio-vizuală a biroului său. Aceștia au susținut existența unor încălcări ale dreptului lor la respectarea vieții private, a domiciliului și a corespondenței.
În drept – Articolul 8
(a) Cu privire la admisibilitate
(i) Epuizarea căilor interne de atac: Guvernul a susținut că reclamanții din cazurile Zubkov și alții, Aklyustin și Moskalev nu au epuizat remediile existente pe plan național, de vreme ce nu s-au plâns în fața unui tribunal în baza secțiunii 5 din Legea măsurilor de investigație specială (OSAA).
Curtea a notat că domeniul unei cereri de control judiciar în baza secțiunii 5 a OSAA – indiferent dacă aceasta a fost introdusă în baza articolului 125 din Codul de procedură penală (atunci când ancheta penală era încă pendinte) sau în baza Legii privind controlul judiciar și a Capitolului 25 din Codul de procedură civilă – era limitat la verificarea modului în care au efectuat funcționarii responsabili activitățile de supraveghere, dacă aceasta a fost efectuată de o manieră compatibilă cu cerințele legale incidente și dacă acestea au respectat limitele autorizării judiciare. Controlul nu se referea la motivele juridice și factuale care stăteau la baza autorizării judiciare, adică dacă acestea erau unele relevante și suficiente pentru a se autoriza supravegherea ascunsă.
Tribunalele nu era obligate prin lege să examineze chestiunile privind „necesitatea într-o societate democratică”, în special dacă acțiunile contestate răspundeau la o nevoie socială presantă și dacă erau proporționale cu scopurile legitime urmărite, acestea fiind principii care constituie nucleul analizei Curții cu privire la cererile care invocă articolul 8 din Convenție.
În contextul articolului 8, un remediu privind controlul judiciar în care nu se examinează dacă ingerința contestată a răspuns la o nevoie socială presantă și a fost proporțională cu scopurile urmărite nu putea fi considerat un remediu efectiv. Având în vedere considerentele de mai sus, cererile privind controlul judiciar în baza secțiunii 5 din OSAA nu reprezentau un remediu efectiv care trebuia epuizat.
Concluzie: excepția preliminară respinsă.
(ii) Respectarea termenului-limită de șase luni: Toți reclamanții în afară de unul și-au depus cererile în interiorul termenului de șase luni de la comunicarea hotărârii definitive a procesului penal derulat împotriva lor. Fusese important faptul că au aflat despre supravegherea lor ascunsă în timpul procesului.
Delimitându-și poziția în cazul Zubkov și alții, Curtea a observat că era pentru prima dată când a trebuit să examineze remediile existente în sistemul juridic rus pentru plângerile privind supravegherea ascunsă despre a cărei existență subiecții ei au aflat în timpul procedurilor penale desfășurate împotriva lor. Dată fiind incertitudinea privind efectivitatea acelor remedii – și în special având în vedere că în acel moment nu se putea prezuma că ridicarea problemei supravegherii ascunse în cadrul procedurilor penale nu reprezenta un remediu lipsit de efectivitate în mod cert – nu a fost nerezonabil pentru reclamanți să încerce să utilizeze un remediu disponibil pentru a le oferi tribunalelor naționale oportunitatea se a rezolva corect situația în cadrul sistemului juridic național, respectându-se, astfel, principiul potrivit căruia mecanismul de protecție stabilit de Convenție este subsidiar față de sistemele naționale care salvgardează drepturile omului.
Reclamanții au aflat despre supravegherea lor ascunsă abia în timpul procedurilor penale, când acuzarea a utilizat meterialele interceptate ca probe pentru a justifica cauzele intentate împotriva lor. În asemenea circumstanțe, pentru aceștia fusese rezonabil să-și prezinte susținerile în fața tribunalelor naționale prin intermediul remediilor oferite de legea procesual-penală. Nimic din susținerile părților nu a sugerat faptul că reclamanții cunoșteau sau trebuiau să cunoască inutilitatea unei asemenea căi de acțiune. Mai mult, dat fiind caracterul secret al supravegherii, acuzații puteau întâmpina dificultăți în obținerea accesului la documentele referitoare la aceasta. Acest fapt i-ar fi putut împiedica să aibă o înțelegere detaliată a circumstanțelor în care fusese efectuată supravegherea și, mai important, a motivelor în baza cărora a fost dispusă. Așadar, nu fusese nerezonabil pentru reclamanți să aștepte până ar fi primit documentele care stabilesc faptele esențiale pentru o cerere adresată Curții înainte de a depune o astfel de cerere.
Prin urmare, reclamanții au respectat regula celor șase luni.
Concluzie: admisibilă (unanimitate).
(b) În fond: Măsurile întreprinse să intercepteze comunicările telefonice ale reclamanților au echivalat cu o ingerință în exercițiul drepturilor lor stabilite de articolul 8 din Convenție.
Cu privire la „conformitatea cu legea” a ingerinței, Curtea a reținut în Roman Zakharov faptul că procedurile privind autorizarea judiciară prevăzute de dreptul rus nu erau apte să asigure faptul că măsurile de supraveghere nu erau dispuse în mod hazardat, neregulat sau fără o analiză adecvată. Una din problemele identificate în acest caz fusese faptul că în practica lor de zi cu zi tribunalele ruse nu verificau dacă exista o „suspiciune rezonabilă” împotriva persoanei vizate și nu aplicau testele „necesității” și „proporționalității”. Guvernul nu a prezentat vreo probă care să demonstreze că tribunalele ruse au acționat în mod diferit în cazurile reclamanților. În particular, ele au eșuat să prezinte copii ale autorizațiilor de supraveghere în privința reclamanților, fapt care a împiedicat Curtea să verifice dacă autorizațiile s-au bazat pe o suspiciune rezonabilă sau dacă au fost oferite motive „relevante” și „suficiente” pentru a se justifica măsurile de supraveghere.
De asemenea, a fost important că reclamanților li s-a refuzat accesul la autorizațiile de supraveghere. De vreme ce ar putea exista motive serioase să se mențină caracterul secret, în totalitate sau în parte, al autorizației de supraveghere secretă față de subiectul ei chiar atunci când acesta cunoaște despre existența sa (de exemplu, pentru a se evita dezvăluirea metodelor de muncă, sferele de operare și identitatea agenților), în același timp informația conținută în decizia de autorizare poate fi una critică pentru procedurile în care se contestă motivele juridice și factuale care au stat la baza supravegherii. Prin urmare, atnci când analizau o cerere de prezentare a unei autorizații a supravegherii ascunse, tribunalele naționale trebuiau să asigure un echilibru adecvat între interesele subiectului și interesul public, și să-i acorde accesul subiectului supravegherii la documentele în discuție atât timp cât nu existau îngrijorări constrângătoare care să împiedice o asemenea decizie.
În cazurile Zubkov și alții, Konstantin Moskalev și Moskalev, Curtea a reținut că nu s-a demonstrat că tribunalele naționale care au autorizat supravegherea ascunsă a reclamanților au verificat dacă existase o „suspiciune rezonabilă” împotriva acestora și dacă au aplicat testul „necesității într-o societate democratică” și testul „proporționalității”.
În Zubkhov, autoritățile naționale s-au bazat doar pe caracterul confidențial al autorizațiilor pentru refuzul de a oferi accesul și nu a efectuat vreun exercițiu de punere în balanță între interesele reclamanților și interesele publice. Mai mult, ele au eșuat să specifice de ce divulgarea autorizațiilor, după ce a încetat supravegherea, iar înregistrările au fost prezentate, ar fi pereclitat administrarea efectivă a justiției sau alte interese publice legitime. Acest refuz de a divulga autorizările, lipsit de un motiv valid, i-a privat pe reclamanți de orice posibilitate ca un tribunal independent să verifice legalitatea și necesitatea măsurii, în lumina principiilor relevante ale articolului 8.
În Konstantin Moskalev, Curtea a notat că în cazul Roman Zakharov a reținut că „procedura urgentă” în baza secțiunii 8(3) din OSAA nu oferea garanții suficiente pentru utilizarea ei cu măsură și doar în cazurile corect justificate. În particular, deși dreptul rus cerea ca judecătorii să fie informați imediat în fiecare caz de interceptare urgentă, ei nu aveau competența de a analiza dacă utilizarea procedurii urgente era justificată. Aceste deficiențe erau prezente și în cazul dlui Konstantin Moskalev. Judecătorul notificat cu privire la interceptarea urgentă a comunicărilor telefonice nu efectua vreun control judiciar al deciziei poliției de a înregistra telefonul reclamantului și nicio autoritate independentă nu a analizat dacă utilizarea procedurii urgente a fost justificată și s-a bazat pe o suspiciune rezonabilă.
În Moskalev, judecătorului nu i-au fost prezentate informații sau documente care să confirme suspiciunea împotriva reclamantului. Mai mult, nu a existat niciun indiciu potrivit căruia tribunalul ar fi evaluat proporționalitatea măsurilor de supraveghere sau ar fi efectuat un exercițiu de punere în balanță care să cântărească dreptul la respectarea vieții private și a corespondenței și nevoia supravegherii. Singurul motiv avansat de către tribunal pentru a justifica supravegherea fusese faptul că reclamantul era suspectat de comiterea unei infracțiuni grave. Deși acest motiv era relevant, fără îndoială, nu era unul suficient în sine pentru a justifica supravegherea ascunsă de durată și extinsă.
Concluzie: încălcări (unanimitate).
Curtea a constatat existența unei încălcări a condiției „calității legii” în cazul Akhlyustin, care a vizat supravegherea audio-vizuală a biroului reclamantului.
Ca în cazul Bykov v. Rusia, care a vizat interceptarea conversației reclamantului printr-un transmițător radio ascuns, dl Akhlyustin s-a bucurat de foarte puține, dacă nu de nicio garanție în procedura în care au fost dispuse și implementate măsurile de supraveghere. În particular, discreția autorităților prevăzută de lege de a dispune „supravegherea” nu a fost supusă niciunei condiții, iar întinderea și modul în care era exercitată nu erau definite; nu era prevăzută nicio altă garanție specială. Dată fiind absența reglementărilor speciale care să prevadă garanții, Curtea nu a fost satisfăcută cu privire la faptul că posibilitatea oferită de dreptul rus pentru reclamant de a iniția proceduri judiciare referitoare la un ordin care declară supravegherea ilegală sau de a cere eliminarea rezultatelor acesteia ca fiind obținute în mod ilegal a îndeplinit condițiile „calității legii”.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Curtea a constatat, de asemenea, cu unanimitate, o violare a articolului 13 coroborat cu articolul 8 în cazul Konstantin Moskalev, de vreme ce reclamantul nu a avut la dispoziția sa un remediu efectiv care să fi permis evaluarea „conformității cu legea” și a „necesității într-o societate democratică” a măsurilor de supraveghere a sa și o încălcare a articolului 5 § 4 în privința unuia dintre reclamanți în cazul Zubkov și alții, reținând că recursul său împotriva ordinului de detenție nu a fost examinat cu celeritate.
(Vezi Roman Zakharov [MC], 47143/06, 4 decembrie 2015, Nota informativă 191); și Bykov v. Rusia [MC], 4378/02, 10 martie 2009, Nota informativă 117; vezi și Fișa tematică privind Supravegherea în masă)
Full & Egal Universal Law Academy