©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Marea Cameră
CAUZA AKSU ÎMPOTRIVA TURCIEI
(Cererile nr. 4149/04 şi 41029/04)
Hotărâre
Strasbourg
15 martie 2012
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Aksu împotriva Turciei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din:Nicolas Bratza, preşedinte, Jean-Paul Costa, Josep Casadevall, Nina Vajić, Dean Spielmann, Karel Jungwiert, Anatoly Kovler, Elisabet Fura, Alvina Gyulumyan, Mark Villiger, Päivi Hirvelä, Luis López Guerra, Mirjana Lazarova Trajkovska, Nebojša Vučinić, Işıl Karakaş, Vincent A. de Gaetano, Angelika Nußberger, jugecători, şi Michael O’Boyle, grefier adjunct,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 13 aprilie 2011, şi 1 februarie 2012,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află două cereri (nr. 4149/04 şi 41029/04) îndreptată împotriva Republicii Turcia, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Mustafa Aksu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 23 ianuarie şi 4 august 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul care a beneficiat de asistenţă judiciară, a fost reprezentat de S. Esmer, avocat în Ankara. Guvernul turc („guvernul”) a fost reprezentat de agentul său.
3. Reclamantul pretindea că trei publicaţii – o carte şi două dicţionare – finanţate de stat conţineau observaţii şi expresii ostile romilor. Acesta a invocat art. 14 coroborat cu art. 8 din convenţie.
4. Cererea a fost repartizată secţiei a doua a Curţii (art. 52 § 1 din regulament). La 27 iulie 2010, o cameră a secţiei menţionate, compusă din Françoise Tulkens, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Nona Tsotsoria, Işıl Karakaş şi Kristina Pardalos, judecători, precum şi Stanley Naismith, grefier de secţie, a pronunţat o hotărâre prin care, după ce a conexat cererile (art. 52 § 1 din regulament), aceasta a decis cu patru voturi pentru şi trei împotrivă că nu a fost încălcat art. 14 coroborat cu art. 8 din convenţie.
5. La 22 noiembrie 2010, în urma unei cereri formulate de reclamant la data de 25 octombrie 2010, un colegiu al Marii Camere a decis trimiterea cauzei în faţa acesteia, în temeiul art. 43 din convenţie.
6. Componenţa Marii Camere a fost adoptată în conformitate cu art. 26 § 4 şi § 5 din convenţie şi art. 24 din regulament.
7. Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus observaţii scrise suplimentare asupra fondului cererii (art. 59 § 1 din regulament). De asemenea, au fost primite observaţii de la Greek Helsinki Monitor, pe care preşedintele a autorizat-o să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din convenţie şi art. 44 § 3 din regulamentul Curţii).
8. La 13 aprilie 2011, a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din regulament).
S-au înfăţişat:
– pentru Guvern
domnulM. Özmen,co-agent, doamnaA. Emüler,
domnulM. Z. Uzun,
doamnaN. Aksoy,
domnulO. Saydam,
domnulU. Aksungur, consilieri;
– pentru reclamant
domnulS. Esmer,consilier.
Curtea a ascultat declaraţiile domnilor Esmer şi Özmen.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
9. Reclamantul, de origine rom, s-a născut în 1931 şi are domiciliul în Ankara.
A. Cererea nr. 4149/04
1. Cartea „Ţiganii din Turcia” (Türkiye Çingeneleri)
10. În 2000, Ministerul Culturii a publicat în 3000 exemplare o carte intitulată „Ţiganii din Turcia”, redactată de profesorul asociat Ali Rafet Özkan. Înainte de publicarea acesteia, un comitet consultativ pentru publicaţii a aprobat conţinutul lucrării, a cărei prefaţă era redactată după cum urmează:
(...)
Astăzi, la fel ca în toate perioadele din istorie, ţiganii trăiesc în pace pe teritoriul turc, dar sunt, în prezent, pe cont propriu, în afara oricărei reglementări, supravegheri sau atenţii. Faptul că nu este documentat prin texte modul lor de viaţă, în care sunt lăsaţi complet în voia sorţii, se consideră a fi un eşec din partea Turciei. Modul de viaţă neorganizat al ţiganilor la ora actuală şi faptul că se consideră inutilă orice incursiune în lumea lor închisă în ciuda lungii istorii comune sunt alte semne ale acestui eşec. De altfel, în timp ce ţiganii trăiesc de mulţi ani printre noi, aceştia sunt marginalizaţi de populaţia locală şi sunt victime ale unor atitudini zeflemitoare accentuate, în cea mai mare parte, din cauza ignoranţei şi a prejudecăţilor. Reacţiile negative şi acuzaţiile dureroase de care se lovesc oriunde merg i-au făcut pe ţigani, a căror structură societală era deja închisă în raport cu lumea exterioară, să se retragă şi mai mult în lumea lor.
Am considerat că era necesar să pătrundem în lumea necunoscută a acestei comunităţi care trăieşte printre noi de secole şi face parte, în prezent, din cultura turcă contemporană. Favorizând o abordare empirică, am încercat, deci, să îi cunosc îndeaproape pe ţiganii din Turcia şi să îi prezint aşa cum sunt, din toate punctele de vedere, pe baza principiilor de obiectivitate ştiinţifică.
Prezentul studiu cuprinde o introducere şi două părţi.
Introducerea prezintă unele precizări asupra noţiunii de ţigan, asupra originilor şi a mişcărilor migratoare ale acestei comunităţi şi evocă istoria acesteia în Turcia în lumina mai multor documente de arhivă şi a unor surse academice. Prima parte tratează caracteristici socio-culturale ale ţiganilor într-o manieră generală. Aceasta abordează în special viaţa cotidiană şi deplasările ţiganilor, muzica, dansurile, limba, tradiţiile şi portul lor. Cea de-a doua parte vizează credinţele şi practicile lor.
Acest studiu – pe care îl ofer fără pretenţii, dar din simpla preocupare de a umple o lacună importantă (din moment ce este vorba de primul studiu de acest gen) şi de a deschide calea pentru alte lucrări despre ţigani în viitor - se bazează pe metodele descriptive, comparative şi fenomenologice, precum şi pe observarea participanţilor şi anumite tehnici de conversaţie.
(...)
11. În introducere, autorul continua astfel:
(...)
Ţiganii s-au răspândit în toată lumea dar s-au dovedit a fi incapabili să scape de statutul lor de grup marginal exclus şi peste tot dispreţuit. În afară de modul lor de viaţă diferit, caracteristica lor care îi distinge în modul cel mai evident este culoarea pielii lor, care este mai închisă, mai bronzată. Din punct de vedere al tipologiei, majoritatea ţiganilor sunt de talie medie, svelţi, cu ochi mari negrii (uneori căprui sau albaştri) şi gene lungi şi dese; bărbaţii au mustăţi lungi. Gura e subţire şi elegantă, dinţii sunt albi şi drepţi, maxilarul rotunjit. Au fruntea şi tâmplele înguste şi craniul mic. Părul este ondulat, închis, lung şi des. Femeile devin corpolente la maturitate. Tinerii sunt subţiri, cu muşchi fermi şi puternici (a se vedea Carmen de Prosper Mérimée, Poveşti ţigăneşti de aici şi din alte părţi, de Tahir Alangu şi Fabricarea sitelor de către ţiganii din Posalar, de Esat Uras).
(...)
Obiectivul prezentului studiu este de a descrie identitatea ţiganilor, acest popor care trăieşte la noi de secole şi a devenit parte integrantă din cultura turcă contemporană, dar despre care nu s-a efectuat nici un studiu ştiinţific exhaustiv; identitatea culturală a ţiganilor a fost, într-adevăr, până acum în mare măsură ignorată, aceasta deoarece identificarea şi definirea acestora este dificilă. Studiul descrie caracteristicile lor socioculturale, credinţele lor, mitologia lor, festivalurile şi ceremoniile lor sub toate aspectele.
În scopul acestei cercetări, au fost mai întâi colectate informaţii, documente şi elemente cu privire la ţiganii din Turcia şi din alte părţi. Aceste date au fost apoi clasificate în funcţie de fiabilitatea lor ştiinţifică, pe baza unor criterii de validitate. Această etapă a fost urmată de un studiu empiric care implica observarea participanţilor, prin întâlniri cu ţigani şi timp petrecut în comunitatea lor. Toate regiunile din Turcia care au o populaţie de ţigani – nomadă sau sedentară – au fost vizitate pentru a stabili fapte privind modul de viaţă, tradiţiile, credinţele, cultele şi practicile ţiganilor, nu doar prin colectarea de date şi de elemente de documentare şi altele ci şi prin metoda empirică constând în a trăi printre ei”.
12. Un capitol al cărţii era dedicat „Ţiganilor din Turcia de astăzi”. Acesta includea următoarele pasaje:
„În prezent, ţiganii sunt răspândiţi pe întreg teritoriul Turciei. Îi găsim în special aproape de Marea Marmara, de Marea Egee şi de Mediterană şi, în număr mai mic, aproape de Marea Neagră, precum şi în centrul şi sud-estul Anatoliei. Repartizarea ţiganilor în Turcia va fi tratată în prezentul capitol.
(...)
Până în prezent, niciun recensământ general al populaţiei nu a conţinut informaţii separate pentru ţigani, ceea ce explică de ce dimensiunea populaţiei de ţigani din Turcia nu este cunoscută cu certitudine. Mai degrabă decât să recurgem la estimări, noi am obţinut informaţii chiar de la ţigani, de la populaţiile locale cu care se învecinează şi de la administraţiile locale. Am încercat să precizăm aceste informaţii stabilind o comparaţie cu cifrele globale ale populaţiilor din fiecare regiune, care ne-au fost comunicate de către liderii regionali (muhtar).
(...)
Istanbul
(...)
Ţiganii care trăiesc în regiunea Istanbul îşi câştigă, în general, traiul ca muzicieni, florari, comercianţi de fier vechi, colectori de gunoi şi de hârtie, fierari şi specialişti în feronerie, paznici, ghicitori, menajere, şoferi de taxi, căldărari, adunători de melci şi vânzători ambulanţi. Unii, puţini la număr, îşi obţin veniturile ca hoţi de buzunare, dând spargeri şi făcând trafic de stupefiante.
Terkirdağ
(...)
Romii (ţiganii) care trăiesc în Terkirdağ îşi câştigă traiul ca muzicieni, paznici sau lustragii. Femeile fac menajul sau sunt angajate ca muncitoare la cărămidărie. Ţiganii din Çorlu şi Lüleburgaz lucrează ca muzicieni, portari de imobile, negustori de animale, muncitori în construcţii şi organizatori de loterii, în timp ce femeile fac menajul.
Kırklareli
(...)
Romii din Kırklareli îşi câştigă, în general, traiul ca muzicieni, şoferi de taxi, vânzători stradali, paznici, menajere sau comercianţi de fier vechi.
Edirne
(...)
Cei care trăiesc în centrul oraşului Edirne, sunt în general şoferi de taxi, comercianţi de fier vechi sau vânzători stradali, în timp ce femeile contribuie la economia familială făcând menaj. Practic toţi ţiganii care locuiesc în regiunea Yukarı Zaferiye din Keşan trăiesc din muzică. Ceilalţi prestează activităţi în diferite sectoare: orezării, operaţiuni de betonare pe şantiere, pază, organizare de plimbări cu caleaşca, vânătoare de broaşte şi colectare de melci, comerţ cu fier vechi, reciclare de hârtie, zugrăveli şi vânzare de simit (un fel de chifle). Cei care trăiesc în Uzunköprü îşi câştigă viaţa ca şi comercianţi de fier vechi, specialişti în feronerie sau împletitori de coşuri.
(...)
Ankara
(...)
Ţiganii din zona centrală din Ankara trăiesc din ce produc furând, cerşind, vânzând din poartă în poartă, practicând ghicitul, zercilik (spargeri de magazine de bijuterii) şi vrăjitoria. Puţini dintre ei îşi câştigă viaţa ca şi comercianţi de fier vechi, fabricanţi de hamuri, de site sau împletitori de coşuri. Mulţi lucrează, de asemenea, ca muzicieni în cluburi de noapte. Se zice că cea mai mare parte din tinichigii din zonele Altındağ şi Hamamönü sunt ţigani din Cankırı.
(...)
Ne-am străduit să ajungem în fiecare provincie şi regiune unde erau stabiliţi ţigani. Am ajuns la cifre pentru fiecare regiune comparând diferite informaţii, notând cifrele exagerate date de ţigani, apoi discutând cu liderii regionali (muhtars) şi, după caz, cu poliţia locală. (...)
Alte remarci similare observaţiilor de mai sus erau formulate cu referire la populaţia romă din alte părţi ale Turciei: İzmir, Manisa, Konya, Adana şi Antalya.
13. Ultimele paragrafe din concluzia lucrării „Ţiganii din Turcia” erau redactate astfel:
„Legăturile cele mai importante care îi unesc pe ţigani sunt structurile lor familiale şi sociale, precum şi tradiţiile lor. Fiind nomazi de mai mult de o mie de ani, au reuşit să îşi păstreze modul de viaţă tradiţional datorită căsătoriilor endogame. Ataşamentul lor la tradiţiile proprii începe de la naştere şi durează toată viaţa. Fără nicio îndoială, tradiţia este elementul cel mai caracteristic al modului lor de viaţă. Membrii cei mai în vârstă ai comunităţilor de ţigani poartă responsabilitatea cea mai grea în ceea ce priveşte prezervarea şi menţinerea tradiţiilor. Totuşi, datorită evoluţiei constante a circumstanţelor şi a nevoilor, devine dificil pentru ţigani să îşi păstreze structura socială. În special «Natia», una dintre aceste structuri sociale, nu mai este viabilă în Turcia de astăzi.
Caracteristica cea mai frapantă a ţiganilor este modul lor de viaţă. Astfel prin toate aspectele activităţii lor socioculturale, adică migraţiile şi taberele, dansul, muzica, limba, hrana şi băuturile, ghicitul, vrăjitoria şi micile meserii, reiese adevărata natură a vieţii lor. În orice caz, aceste elemente formează partea vizibilă a aisbergului. De obicei după aceste practici cei din afară îi identifică pe ţigani. Totuşi, cel mai bun mod de a-i cunoaşte cu adevărat este acela de a se alătura comunităţii lor şi de a face o analiză aprofundată a tradiţiilor şi credinţelor lor. Lumea secretă a ţiganilor se revelează prin credinţele lor, în special superstiţiile şi tabuurile lor.
Ca toţi ceilalţi, ţiganii simt nevoia de a avea o credinţă şi de a o practica. În paralel cu adoptarea religiei ţării unde trăiesc, aceştia perpetuează credinţele tradiţionale specifice culturii lor. Se observă, astfel, că ţiganii au veritabile sărbători şi ceremonii care decurg din credinţele lor, care pot fi urmărite în parte până la hinduism.
În opinia noastră, aceste persoane, peste tot respinse şi umilite, ar putea fi transformate în cetăţeni care ar fi un atu pentru statul nostru şi naţiunea noastră, odată ce vor fi rezolvate problemele lor educaţionale, sociale, culturale şi medicale. Singurul lucru pe care îl avem de făcut este să ne angajăm la această misiune cu răbdare şi determinare.”
2. Procedurile interne iniţiate de reclamant
14. La 15 iunie 2001, reclamantul, acţionând în numele asociaţiilor turce de ţigani/romi a sesizat Ministerul Culturii cu o cerere în care explica că autorul lucrării în litigiu îi acuza pe ţigani că practicau activităţi ilegale, îi califica drept „hoţi, hoţi de buzunare, escroci, spărgători, cămătari, cerşetori, traficanţi de stupefiante, prostituate şi patroni de bordeluri” şi îi prezenta ca poligami şi agresivi. Reclamantul afirma, de asemenea, că această carte conţinea şi alte expresii umilitoare şi devalorizante pentru ţigani. Pretinzând că aceste expresii erau pasibile de sancţiuni penale, acesta solicita suspendarea vânzării lucrării şi confiscarea tuturor exemplarelor.
15. În aceeaşi zi, şeful unităţii responsabile de publicaţii din Ministerul Culturii a ordonat trimiterea la unitatea sa a celor 299 exemplare rămase ale cărţii.
16. Printr-o scrisoare din 11 octombrie 2001, reclamantul a întrebat Ministerul Culturii dacă exemplarele cărţii fuseseră confiscate.
17. La 17 octombrie 2001, şeful unităţii responsabile de publicaţii a Ministerului Culturii i-a explicat reclamantului că comitetul consultativ pentru publicaţiile ministerului, constituit din şapte profesori, considerase că această carte era o lucrare de cercetare ştiinţifică şi nu comporta nicio insultă sau expresie asimilabilă unei insulte. Reclamantul a fost, de asemenea, informat că autorul cărţii nu accepta nicio modificare a textului şi că la cererea sa ministerul îi retrocedase drepturile de autor asupra lucrării.
18. La 4 februarie 2002, reclamantul a scris Ministerului Culturii şi profesorului asociat Ali Rafet Özcan, reiterându-şi cererea iniţială. Nu a primit niciun răspuns.
19. Prin urmare, la 30 aprilie 2002, reclamantul a introdus în numele său personal în faţa instanţei superioare din Ankara o procedură îndreptată împotriva Ministerului Culturii şi autorului lucrării în cauză în care acesta cerea reparaţie pentru prejudiciul moral pe care susţinea că l-a suferit din cauza expresiilor care figurează în acea carte, considerând că acestea aduceau atingere identităţii sale de ţigan/rom şi erau insultătoare. Acesta solicita, de asemenea, confiscarea exemplarelor cărţii şi interzicerea publicării şi difuzării acesteia.
20. Autorul a răspuns că a folosit pentru redactarea lucrării date emise de comisariatul din Adana şi cărţi scrise de alţi autori pe tema ţiganilor şi că nu avusese nicio intenţie de a insulta sau de a umili această comunitate. Acesta a declarat, de asemenea, că pasajele la care făcea referire reclamantul nu trebuiau analizate izolat, ci în lumina întregii lucrări.
21. La 24 septembrie 2002, instanţa superioară din Ankara a respins cererile reclamantului în măsura în care îl vizau pe autorul cărţii. Acesta a considerat că lucrarea era rezultatul unor cercetări academice, se baza pe date ştiinţifice şi avea ca subiect structurile sociale ale romilor/ţiganilor din Turcia. Instanţa a concluzionat, deci, că expresiile în cauză nu îl insultau pe reclamant. În ceea ce priveşte capetele de cerere ale persoanei interesate împotriva ministerului, instanţa a declarat că nu are competenţa necesară pentru a se pronunţa şi a estimat că acestea intrau în competenţa instanţelor administrative.
22. La 25 octombrie 2002, reclamantul a formulat recurs împotriva acestei decizii susţinând că respectiva carte nu putea fi considerată o lucrare de cercetare ştiinţifică şi că, în consecinţă, Ministerul Culturii nu ar fi trebuit să o publice.
23. La 21 aprilie 2003, Curtea de Casaţie a confirmat hotărârea pronunţată în primă instanţă. În decizia sa, aceasta a arătat că expresiile în litigiu erau de natură generală şi că, prin urmare, nimic nu o putea determina să concluzioneze că acestea îi vizau pe toţi romii/ţiganii sau că aduceau atingere identităţii reclamantului.
24. La 8 decembrie 2003, o cerere de rectificare a deciziei prezentată de reclamant a fost respinsă.
25. Ulterior, la o dată neprecizată, reclamantul a sesizat Tribunalul Administrativ din Ankara cu o acţiune îndreptată împotriva Ministerului Culturii, în care solicita o indemnizaţie pentru prejudiciul moral pretinzând că conţinutul cărţii publicate de Ministerul Culturii era ofensator şi insultător pentru comunitatea romilor/ţiganilor. La 7 aprilie 2004, cererea sa a fost respinsă. Tribunalul administrativ a constatat că înainte de a fi publicată, cartea în cauză fusese examinată şi aprobată de un raportor numit de comitatul consultativ pentru publicaţii, care, la momentul respectiv, garantase apariţia ei. Acesta a subliniat că în urma alegaţiilor reclamantului, comitetul consultativ, constituit din şapte profesori, examinase din nou cartea la 25 septembrie 2001 şi decisese că era vorba de un studiu academic bazat pe cercetări ştiinţifice şi că menţinerea difuzării şi a vânzării acesteia nu ar cauza niciun inconvenient. Instanţa administrativă a concluzionat deci că alegaţiile reclamantului erau lipsite de fundament. Reclamantul nu a introdus apel împotriva acestei hotărâri.
B. Cererea nr. 41029/04
26. În 1991 şi în 1998, Asociaţia lingvistică, o organizaţie neguvernamentală, a publicat două dicţionare intitulate „Dicţionar de limba turcă pentru uzul elevilor” (Öğrenciler için Türkçe Sözlük) şi „Dicţionar de limba turcă” (Türkçe Sözlük). Publicarea acestor lucrări a fost parţial finanţată de Ministerul Culturii.
27. La 30 aprilie 2002, reclamantul, acţionând în numele Confederaţiei asociaţiilor culturale ale romilor/ţiganilor, a trimis Consiliului Executiv al Asociaţiei lingvistice o scrisoare în care susţinea că anumite intrări din dicţionar erau insultătoare şi discriminatoare pentru romi/ţigani.
28. La pagina 279 din cele două dicţionare apăreau următoarele intrări cu privire la termenul „ţigan” (çingene):
„Ţigan(i)” (Çingene): 1. Grup etnic originar din India ai cărui membri duc o viaţă nomadă şi în mare parte s-au răspândit prin toată lumea, sau persoană care aparţine acestui grup etnic. 2. (metaforic) zgârcit.
„Datorie de ţigan” (Çingene borcu): datorie nesemnificativă compusă din mai multe datorii mici.
„Dansuri kurde dansate de ţigani” (Çingene çalar Kürt oynar): loc plin de agitaţie şi zgomot.
„Cort de ţigani” (Çingene çergesi): (metaforic) loc murdar şi sărac.
„Nuntă ţigănească” (Çingene düğünü): reuniune unde se înghesuie o asistenţă numeroasă şi zgomotoasă.
„Ceartă între ţigani” (Çingene kavgası): schimb verbal în cursul căruia se utilizează un limbaj vulgar.
„Monedă ţigănească” (Çingene parası): mărunţiş.
„Trandafir ţigănesc” (Çingene pembesi): trandafir.
„Limbaj de ţigani” (Çingenece): limbaj utilizat de ţigani.
„Ţigănie”: (Çingenelik): 1. Faptul de a fi ţigan. 2. (metaforic) zgârcenie, aviditate.
„A face pe ţiganul” (Çingeneleşmek): a da dovadă de zgârcenie.
29. În opinia reclamantului, intrările care privesc comunitatea ţiganilor erau negative, discriminatorii şi aducătoare de prejudicii. Persoana interesată afirma, în plus, că Ministerul Educaţiei şi Academia Turcă îşi modificaseră dicţionarele la cererea sa şi invita Asociaţia lingvistică să rectifice în acelaşi mod definiţiile menţionate anterior şi să înlăture toate expresiile discriminatoare din dicţionare. Nu a primit niciun răspuns.
30. Ulterior, la 15 iulie 2002, reclamantul a adresat Asociaţiei lingvistice o nouă scrisoare, în care îşi reitera cererea şi preciza că va introduce o acţiune împotriva Asociaţiei dacă nu se va da curs cererii lui înainte de 20 august 2002.
31. La 16 aprilie 2003, reclamantul a sesizat o instanţă superioară din Ankara cu o acţiune îndreptată împotriva Asociaţiei lingvistice în care cerea ca definiţiile şi expresiile menţionate mai sus să fie scoase din dicţionare. Acesta solicita, de asemenea, o reparaţie pentru prejudiciul moral pe care susţinea că l-a suferit din cauza expresiilor în cauză, acestea constituind, în opinia lui un atac împotriva identităţii lui de ţigan şi o insultă pentru persoana lui.
32. Asociaţia lingvistică a prezentat observaţii ca răspuns, în care aceasta susţinea în special că definiţiile şi expresiile care figurau în dicţionare se bazau pe o realitate istorică şi sociologică şi nu denotau nicio intenţie de a umili sau de a devaloriza un grup etnic. Aceasta a adăugat că expresiile şi definiţiile în cauză erau utilizate în mod curent în societate şi că existau în limba turcă alte expresii similare care îi vizau pe albanezi, evrei şi chiar pe turci.
33. La 16 iulie 2003, instanţa superioară din Ankara a respins cererea reclamantului. Aceasta a concluzionat că definiţiile şi expresiile care figurau în dicţionare se bazau pe realitatea istorică şi sociologică şi nu denotau nicio intenţie de a umili sau devaloriza un grup etnic. Aceasta a subliniat, de asemenea, că existau în limba turcă expresii similare cu referire la alte grupuri etnice, care figurau în dicţionare şi enciclopedii.
34. Reclamantul a atacat hotărârea în faţa Curţii de Casaţie, care a confirmat-o la 15 martie 2004.
II. Dreptul intern relevant
A. Codul civil
35. Art. 24 din Codul civil este redactat după cum urmează:
„Orice persoană care este victima unei atingeri ilegale adusă drepturilor sale personale poate solicita instanţei protecţia sa împotriva persoanelor care au cauzat aceste atingeri.
Orice atingere care nu este bazată pe acordul persoanei interesate, pe un interes superior privat sau public sau pe o putere acordată de lege, este ilegală.”
În plus, în termenii art. 25 din Codul civil:
„Orice persoană poate solicita instanţei să prevină un risc de atingere a drepturilor sale, să dispună încetarea unei astfel de atingeri sau să stabilească ilegalitatea acesteia chiar şi după ce a încetat.
Aceasta poate de asemenea să solicite ca rectificarea sau decizia să fie publicată sau notificată unor terţi.
(...)
B. Codul penal
36. Art. 312 § 2 din vechiul Cod penal era redactat astfel:
Oricine incită populaţia la ură şi la ostilitate, pe baza unei distincţii fondate pe apartenenţa la o clasă socială, o rasă, o religie, o sectă sau o regiune, este pasibil de o pedeapsă cu închisoarea de la unu la trei ani precum şi de o amendă între nouă mii şi treizeci şi şase mii lire. Dacă o astfel de incitare compromite securitatea publică, pedeapsa este majorată cu o parte care poate fi de la o treime până la jumătate din pedeapsa de bază.
37. La 1 iunie 2005 a intrat în vigoare Legea nr. 5237 privind noul Cod penal. Acesta prevede la art. 216:
„Oricine incită o parte a populaţiei la ură şi la ostilitate împotriva unei alte părţi a populaţiei, pe baza unei distincţii bazate pe apartenenţa la o clasă socială, o rasă, o religie, o sectă sau o regiune, este pasibil de o pedeapsă cu închisoarea de la unu la trei ani, dacă o astfel de incitare generează un risc evident şi iminent pentru siguranţa publică.
2. Oricine denigrează public o parte a populaţiei pe baza unei distincţii bazate pe apartenenţa la o clasă socială, o rasă, o religie, o sectă sau o regiune, este pasibil de o pedeapsă cu închisoarea de la şase luni la un an.
(...)
III. Acte ale Comisiei Europene împotriva Rasismului şi Intoleranţei (CERI)
38. În cel de-al patrulea raport al său cu privire la Turcia (CRI(2011)5), publicat la 8 februarie 2011, CERI salută faptul că, pentru a evita stereotipurile negative, conotaţiile care ar fi putut fi percepute ca negative au fost suprimate din definiţia termenului „ţigan” care figurează în dicţionare. Aceasta recomandă cu tărie autorităţilor turce să continue şi să îşi consolideze eforturile pentru a combate stereotipurile negative cu privire la romi şi să angajeze un dialog constructiv cu această comunitate.
39. În recomandarea sa de politică generală nr. 10 intitulată „Lupta împotriva rasismului şi discriminării rasiale în şi prin educaţia şcolară” adoptată la 15 decembrie 2006, CERI recomandă statelor membre să se asigure că educaţia şcolară joacă un rol cheie în lupta împotriva rasismului şi a discriminării rasiale în societate promovând spiritul critic al elevilor şi furnizându-le instrumentele necesare pentru a identifica şi pentru a reacţiona la stereotipuri şi la elementele intolerante conţinute în materialele pe care le utilizează.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie
40. Reclamantul pretinde că lucrarea intitulată „Ţiganii din Turcia” şi dicţionarele menţionate la punctele 26 - 28 de mai sus comportă expresii şi definiţii ofensatoare pentru identitatea sa de rom/ţigan.
41. Guvernul contestă acest argument.
A. Cu privire la întrebarea dacă cererile trebuie examinate din perspectiva art. 8 din convenţie sau din perspectiva art. 14 coroborat cu art. 8
42. Marea Cameră observă că motivele reclamantului au fost examinate de cameră cu privire la art. 14 coroborat cu art. 8 din convenţie. Aceste dispoziţii sunt redactate după cum urmează:
Art. 8
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
Art. 14
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de (...) convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
43. Marea Cameră aminteşte că Curtea este responsabilă de încadrarea juridică a faptelor cauzei şi nu este constrânsă de cea pe care le-o atribuie reclamanţii sau guvernele [Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) [MC], nr. 10249/03, pct. 54, 17 septembrie 2009]. În scopul art. 14, discriminarea constă în a trata în mod diferit fără justificare obiectivă şi rezonabilă a unor persoane aflate în situaţii comparabile. O diferenţă de tratament nu se bazează pe o justificare obiectivă şi rezonabilă dacă nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat (a se vedea, printre multe altele, D.H. şi alţii împotriva Republicii Cehe [MC], nr. 57325/00, pct. 175, CEDO 2007‑IV; Burden împotriva Regatului Unit [MC], nr. 13378/05, pct. 60, 29 aprilie 2008, CEDO 2008-...).
44. Curtea observă că discriminarea bazată mai ales pe originea etnică a unei persoane constituie o formă de discriminare rasială. Discriminarea rasială este o formă de discriminare deosebit de gravă care, având în vedere consecinţele sale periculoase, cere o vigilenţă specială şi o reacţie viguroasă din partea autorităţilor. Acestea trebuie să recurgă la toate mijloacele de care dispun pentru a combate rasismul, consolidând, astfel, concepţia democratică a societăţii, în care diversitatea este percepută nu ca o ameninţare, ci ca o bogăţie (Natchova şi alţii [MC], nr. 43577/98 şi 43579/98, pct. 145, CEDO 2005‑VII; Timichev împotriva Rusiei, nr. 55762/00 şi 55974/00, pct. 56, CEDO 2005‑XII). Curtea observă, de asemenea, că datorită vicisitudinilor şi a dezrădăcinării lor perpetue, romii constituie o minoritate defavorizată şi vulnerabilă care are, prin urmare, nevoie de o protecţie specială, astfel cum aceasta a declarat deja în jurisprudenţa sa (D.H. şi alţii, menţionată anterior, pct. 182).
45. Curtea constată că în speţă reclamantul, de origine romă, pretinde că o carte şi două dicţionare finanţate de stat conţin observaţii şi expresii ostile romilor. Persoana interesată consideră că aceste remarci constituie un atac împotriva identităţii sale de rom. Totuşi, Curtea observă că nicio diferenţă de tratament, şi în special nicio problemă de discriminare etnică, nu este în joc în speţă, întrucât reclamantul nu a prezentat elemente care să poată constitui un început de probă care să arate că publicaţiile în litigiu ar fi avut o intenţie de discriminare sau că acestea ar fi produs un efect discriminator. Cauza nu ar putea, deci, să se compare cu altele introduse anterior de către membri ai comunităţii rome (a se vedea, în materie de educaţie, D.H. şi alţii, menţionată anterior, pct. 175-210; în materie de locuinţe, Chapman împotriva Regatului Unit [MC], nr. 27238/95, pct. 73, CEDO 2001‑I; în materie electorală, Sejdić şi Finci împotriva Bosniei-Herţegovina [MC], nr. 27996/06 şi 34836/06, pct. 45, CEDO-2009). În aceste condiţii, în prezenta speţă este vorba, în esenţă, de a determina dacă publicaţiile în litigiu, care în opinia reclamantului conţin remarci insultătoare cu caracter rasial, au adus atingere dreptului persoanei interesate la respectarea vieţii sale private şi, în caz afirmativ, dacă această atingere este compatibilă cu art. 8 din convenţie. Curtea îşi propune, deci, să examineze prezenta cauză doar din perspectiva acestei dispoziţii.
B. Cu privire la excepţia preliminară a Guvernului
1. Argumentele părţilor
a) Guvernul
46. Guvernul contestă calitatea de victimă a reclamantului în cele două cereri, susţinând că este vorba de o actio popularis. În opinia Guvernului, persoana în cauză nu a demonstrat că este direct afectată de remarcile şi expresiile în litigiu.
b) Reclamantul
47. Reclamantul susţine că datorită originii sale de rom/ţigan, a suferit un prejudiciu material şi moral din cauza remarcilor şi expresiilor în opinia lui devalorizante care figurează în cartea şi în dicţionarele în cauză. Prin urmare, acesta consideră că are calitatea de victimă, în sensul art. 34 din Convenţie.
c) Terţii intervenienţi
48. Pentru Greek Helsinki Monitor, orice membru al unui grup etnic vizat de remarci care exprimă discriminare generală fondată pe rasă are calitatea de victimă, dat fiind că astfel de expresii generează prejudicii împotriva fiecăruia dintre membrii acestui grup. Greek Helsinki Monitor consideră, de asemenea, că protecţia oferită de Curte nu poate fi mai mică decât cea oferită de sistemul intern: acceptarea calităţii de victimă la nivel intern ar trebui să atragă după sine o recunoaştere a acestei calităţi de către Curte.
2. Hotărârea camerei
49. Camera observă că reclamantul, deşi nu a fost vizat direct şi personal nici în carte şi nici în cele două dicţionare în cauză, a putut introduce o acţiune în despăgubiri şi şi-a putut pleda cauza în faţa instanţelor naţionale pe baza dispoziţiilor de drept intern, adică art. 24 şi 25 din Codul civil (pct. 35 de mai sus). Prin urmare, camera a considerat că reclamantul are calitatea de victimă, în sensul art. 34 din convenţie.
1. Motivarea Curţii
50. Curtea aminteşte că, pentru a putea introduce o cerere în temeiul art. 34 din convenţie, o persoană fizică, o organizaţie neguvernamentală sau un grup de persoane particulare trebuie să poată pretinde că sunt victime ale unei încălcări a drepturilor recunoscute în convenţie. Pentru a putea să se pretindă victimă a unei astfel de încălcări, un individ trebuie să fi suferit direct efectele măsurii în litigiu. Astfel, convenţia nu are în vedere posibilitatea de a angaja o actio popularis în scopul interpretării drepturilor recunoscute în convenţie; aceasta nu autorizează nici persoanele particulare să se plângă în legătură cu o dispoziţie de drept intern doar pentru că li se pare, fără să fi suportat în mod direct efectele, că aceasta încalcă convenţia (Burden, menţionată anterior, pct. 33, Tănase împotriva Moldovei [MC], nr. 7/08, pct. 104, CEDO 2010-...).
51. În consecinţă, existenţa unei victime afectate personal de pretinsa încălcare a unui drept garantat de convenţie este o condiţie indispensabilă pentru punerea în aplicare a mecanismului de protecţie al convenţiei, chiar dacă acest criteriu nu trebuie să se aplice într-un mod rigid şi inflexibil (Bidenc împotriva Sloveniei (dec.), nr. 32963/02, 18 martie 2008). Întrebarea dacă un reclamant poate pretinde că este victimă a încălcării invocate se pune în toate etapele procedurii în temeiul convenţiei (Bourdov, împotriva Rusiei, nr. 59498/00, pct. 30, CEDO 2002‑III).
52. Curtea aminteşte că ea interpretează conceptul de victimă în mod autonom, independent de noţiunile interne precum cele de interes sau de calitate pentru a acţiona (Sanles Sanles împotriva Spaniei (dec.), nr. 48335/99, CEDO 2000-XI), chiar dacă trebuie să ţină cont de faptul că reclamantul a fost parte în procedura internă (Micallef împotriva Maltei [MC], nr. 17056/06, pct. 48, 15 octombrie 2009).
53. Curtea observă că, în speţă, reclamantul care este de origine romă, denunţă remarci şi expresii care, în opinia lui sunt devalorizante pentru comunitatea romă. Persoana interesată cu siguranţă nu este vizată personal, dar remarcile care vizează grupul etnic căruia îi aparţine îl pot afecta. În plus, calitatea de a acţiona a reclamantului nu a fost contestată în cursul procedurii interne, fondul cauzei fiind astfel examinat de către instanţele naţionale de două grade de jurisdicţie.
54. Având în vedere cele precedente, precum şi necesitatea de a aplica în mod flexibil criteriile care determină calitatea de victimă, Curtea admite că reclamantul, deşi nu era vizat în mod direct de către pasajele în litigiu, poate, având în vedere art. 34 din convenţie, să fie considerat victimă a faptelor pe care le denunţă. Prin urmare, aceasta respinge excepţia preliminară a Guvernului privind calitatea de victimă.
C. Cu privire la fondul cauzei
1. În ceea ce priveşte cererea nr. 4149/04
a) Argumentele părţilor
i. Reclamantul
55. Reclamantul pretinde că anumite pasaje din cartea intitulată „Ţiganii din Turcia” conţine remarci şi expresii devalorizante cu privire la comunitatea romă. Acesta se referă în special la capitolul din lucrare în care autorul descrie modul de viaţă al romilor care locuiesc în anumite oraşe din Turcia, în special pretinsa implicare a acestora în activităţi ilegale (pct. 12 de mai sus). El consideră că intenţia generală a autorului nu este importantă, pasajele în cauză constituind, în opinia lui, prin ele însele o insultă evidentă la adresa comunităţii rome. De asemenea, acesta a criticat deciziile prin care instanţele interne au respins cererea sa de indemnizaţie.
ii. Guvernul
56. Guvernul indică faptul că această carte a fost publicată de Ministerul Culturii la recomandarea comitetului său consultativ pentru publicaţii. Acesta adaugă că, potrivit raportului acestui comitet, lucrarea constituie un studiu universitar comparativ, elaborat cu scopul de a contribui la cercetările cu caracter etnic în Turcia. Studiul ar oferi informaţii cu privire la originile, limba, tradiţiile, credinţele, sărbătorile, mâncărurile, îmbrăcămintea, muzica şi condiţiile de viaţă ale comunităţii rome. Guvernul afirmă că în urma unor proteste ale reclamantului, cartea a făcut obiectul unei reexaminări de către mai mulţi profesori universitari, care ar fi estimat că aceasta nu conţinea nicio remarcă insultătoare. În cele din urmă, Guvernul susţine că Ministerul Culturii depune eforturi importante pentru promovarea culturii şi tradiţiilor romilor.
b) Hotărârea camerei
57. Camera estimează că dacă, citite izolat, pasajele şi remarcile citate de reclamant par discriminatoare şi insultătoare, era imposibil să se concluzioneze, examinând cartea în întregime, că autorul acţionase cu rea-credinţă sau cu intenţia de a insulta comunitatea romă. Camera a ţinut seama în special de concluzia cărţii, în care autorul explică clar că „Ţiganii din Turcia” constituie un studiu universitar fondat pe o analiză comparativă şi axat pe istoria şi condiţiile de viaţă socio-economice ale populaţiei rome din Turcia. Aceasta a considerat că dacă autorul descrisese o reprezentare a romilor marcată de prejudecăţi, aceasta era cu scopul de a arăta cum era percepută această comunitate de către public. Aceasta a concluzionat, deci, că drepturile garantate reclamantului prin convenţie nu erau încălcate.
c) Motivarea Curţii
i. Aplicabilitatea art. 8 din convenţie
58. Curtea aminteşte că noţiunea de „viaţă privată” în sensul art. 8 din convenţie este o noţiune vastă, care nu poate fi definită exhaustiv. Noţiunea de autonomie personală reflectă un principiu important care stă la baza interpretării garanţiilor acestei dispoziţii. Aceasta poate, deci, să înglobeze aspecte multiple ale identităţii fizice şi sociale ale unui individ. Curtea aminteşte, de asemenea, că a admis în trecut că identitatea etnică a unui individ trebuie considerată un element important al vieţii sale private (S. şi Marper împotriva Regatului Unit [MC], nr. 30562/04 şi 30566/04, pct. 66, CEDO 2008-... ; Ciubotaru împotriva Moldovei, nr. 27138/04, pct. 49, 27 aprilie 2010). În special, de la un anumit grad de înrădăcinare, orice stereotip negativ care vizează un grup poate avea efecte asupra sensului identităţii acestui grup precum şi asupra sentimentelor de stimă de sine şi de încredere în sine a membrilor grupului. Din acest punct de vedere, acesta poate fi considerat ca aducând atingere vieţii private a membrilor grupului.
59. De altfel, deşi articolul 8 vizează în esenţă să protejeze individul împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta nu se limitează la a obliga statul să se abţină de la astfel de ingerinţe: acestui angajament negativ, i se pot adăuga obligaţii pozitive inerente unei respectări efective a vieţii private, care pot implica adoptarea de măsuri care să vizeze respectarea vieţii private până la relaţiile dintre indivizi (Tavlı împotriva Turciei, nr. 11449/02, pct. 28, 9 noiembrie 2006, şi Ciubotaru, menţionată anterior, pct. 50).
60. Îndreptându-şi atenţia către circumstanţele speţei, Curtea subliniază că, reclamantul, care este de origine romă, susţine că s-a simţit jignit de anumite pasaje din cartea „Ţiganii din Turcia”, având ca subiect comunitatea romă. Persoana interesată a iniţiat o procedură civilă împotriva autorului cărţii şi a Ministerului Culturii (pct. 19 - 25 de mai sus). Prezenta cauză are, deci, ca obiect o publicaţie prezentată de către reclamant ca aducând atingere identităţii unui grup din care face parte şi, deci, vieţii lui private. Curtea adaugă că dacă „Ţiganii din Turcia” a fost publicată de Ministerul Culturii (pct. 10 de mai sus) acesta a retrocedat, prin urmare, drepturile de autor autorului cărţii (pct. 17 de mai sus). În plus, reclamantul nu a introdus apel cu privire la decizia prin care instanţa de contencios administrativ din Ankara a respins plângerea sa administrativă împotriva Ministerului Culturii (pct. 25 de mai sus). Acesta nu a perseverat, deci, în acţiunea prin care contesta implicarea autorităţilor statului în publicaţia în cauză.
61. În aceste condiţii, Curtea consideră că în speţă este vorba, în principal, de a stabili nu dacă autorităţile interne au adus în mod direct atingere vieţii private a reclamantului, ci mai degrabă dacă guvernul pârât a respectat obligaţia care îi revenea în temeiul articolului 8 de a proteja viaţa privată a reclamantului împotriva unei pretinse ingerinţe a unui terţ, adică autorul cărţii în cauză. Cu alte cuvinte, Curtea îşi propune să examineze dacă, în lumina art. 8 din convenţie, instanţele turce ar fi trebuit să admită pretenţiile civile ale reclamantului şi, deci, să îi acorde o indemnizaţie pentru prejudiciu moral şi să interzică difuzarea lucrării în litigiu.
ii. Respectarea art. 8 din convenţie
α) Principii generale
62. Graniţa dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului în temeiul art. 8 nu se pretează unei definiţii precise, cu toate acestea principiile aplicabile sunt comparabile. În ambele cazuri, trebuie să se ţină seama de justul echilibru care trebuie păstrat între interesele divergente ale individului şi ale societăţii; de asemenea, în cele două ipoteze, statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere (a se vedea, printre multe altele, Keegan împotriva Irlandei, 26 mai 1994, pct. 49, seria A nr. 290, Botta împotriva Italiei, 24 februarie 1998, pct. 33, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑I şi Gourguénidzé împotriva Georgiei, nr. 71678/01, pct. 38, 17 octombrie 2006).
63. În cauze similare cu cea de faţă, unde pretenţia constă în a declara că drepturile protejate prin art. 8 au fost încălcate prin exercitarea de către altcineva a dreptului la libertatea de exprimare, trebuie să se aplice art. 8, ţinând seama, în mod corespunzător de cerinţele art. 10 din convenţie (a se vedea, de exemplu, mutatis mutandis, Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 58, CEDO 2004‑VI). Într-un astfel de caz, Curtea este, deci, în situaţia de a pune în balanţă dreptul reclamantului „la respectarea vieţii private” şi interesul general pentru libertatea de exprimare, fără a pierde din vedere că nu există niciun raport de subordonare între drepturile garantate de cele două dispoziţii [Timciuc împotriva României (dec.), nr. 28999/03, pct. 144, 12 octombrie 2010].
64. În această privinţă, Curtea aminteşte că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice. Sub rezerva art. 10 § 2, aceasta este valabilă nu numai în ceea ce priveşte „informaţiile” sau „ideile” acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care rănesc, şochează sau neliniştesc. Acest lucru este impus de pluralism, toleranţă şi deschidere, fără de care nu există o societate democratică (a se vedea, printre multe altele, Handyside împotriva Regatului Unit, 7 decembrie 1976, pct. 49, seria A nr. 24, şi Reinboth şi alţii împotriva Finlandei, nr. 30865/08, pct. 74, 25 ianuarie 2011). Această libertate este supusă unor excepţii care trebuie, totuşi, să fie interpretate strict şi necesitatea oricărei restricţii trebuie să fie stabilită în mod convingător (a se vedea, de exemplu, Lingens împotriva Austriei, 8 iulie 1986, pct. 41, seria A nr. 103, şi Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei [MC], nr. 23118/93, pct. 43, CEDO 1999‑VIII).
65. În contextul articolului 10, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili dacă o ingerinţă în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare este „necesară într-o societate democratică”. Totuşi, această marjă de apreciere este pe acelaşi plan cu un control european care vizează atât legea cât şi deciziile care o aplică, chiar dacă acestea sunt emise de o instanţă independentă (Tammer împotriva Estoniei, nr. 41205/98, pct. 60, CEDO 2001‑I; Peck împotriva Regatului Unit, nr. 44647/98, pct. 77, CEDO 2003‑I, şi Karhuvaara şi Iltalehti împotriva Finlandei, nr. 53678/00, pct. 38, CEDO 2004‑X). Curtea nu are deloc sarcina, atunci când exercită acest control, de a se substitui instanţelor naţionale, ci îi revine sarcina de a verifica, din perspectiva cauzei în ansamblu, deciziile pe care acestea le-au pronunţat în temeiul puterii lor de apreciere [Petrenco împotriva Moldovei, nr. 20928/05, pct. 54, 30 martie 2010, Polenco Torres şi Movilla Polanco împotriva Spaniei, nr. 34147/06, pct. 41, 21 septembrie 2010, şi Petrov împotriva Bulgariei (dec.), nr. 27103/04, 2 noiembrie 2010].
66. Astfel, în cauze similare, Curtea a acordat multă greutate faptului că autorităţile interne stabiliseră existenţa drepturilor contradictorii şi necesitatea de a păstra un echilibru just între ele (a se vedea, de exemplu, mutatis mutandis, Tammer, menţionată anterior, pct. 69 ; White împotriva Suediei, nr. 42435/02, pct. 27, 19 septembrie 2006, Standard Verlags GmbH împotriva Austriei (nr. 2), nr. 21277/05 pct. 52, 4 iunie 2009, Lappalainen împotriva Finlandei (dec.), nr. 22175/06, 20 ianuarie 2009, Papaianopol împotriva României, nr. 17590/02, pct. 30, 16 martie 2010).
67. În cazul în care punerea în balanţă efectuată în plan intern nu este satisfăcătoare, în special în cazul în care importanţa sau sfera de aplicare al unuia dintre drepturile fundamentale aflate în joc nu a fost luată în considerare în mod corespunzător, marja discreţionară recunoscută instanţei naţionale este restrânsă. În schimb, dacă această punere în balanţă a fost efectuată respectând criteriile confirmate de jurisprudenţa consacrată a Curţii, este nevoie de motive serioase pentru ca opinia Curţii să se substituie opiniei instanţelor interne cărora aceasta le recunoaşte atunci o marjă de apreciere amplă [MGN Limited împotriva Regatului Unit, nr. 39401/04, pct. 150 şi 155, 18 ianuarie 2011, şi Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) [MC], nr. 40660/08 şi 60641/08, pct. 107, 7 februarie 2012].
68. Toate acestea presupun că un dispozitiv juridic eficient de protecţie a drepturilor legate de noţiunea de „viaţă privată” ar fi fost stabilit şi că reclamantul s-ar fi putut prevala de acesta (Karakó împotriva Ungariei, nr. 39311/05, pct. 19, 28 aprilie 2009). Curtea trebuie, deci, să examineze şi această chestiune.
β) Aplicarea acestor principii în speţă
69. În speţă, instanţelor interne li s-a solicitat să păstreze un echilibru just între, pe de o parte, drepturile pe care art. 8 din convenţie le recunoştea reclamantului în calitatea sa de membru al comunităţii rome şi, pe de altă parte, libertatea autorului lucrării în litigiu de a efectua lucrări de cercetare academică/ştiinţifică asupra unui grup etnic specific şi de a-şi publica concluziile. Conform reclamantului, cartea, şi în special capitolul în care se vorbeşte despre condiţiile de viaţă ale romilor din diferite oraşe din Turcia, constituia o insultă la adresa comunităţii rome. Instanţele turce resping acest capăt de cerere în două etape succesive, bazându-se mai ales pe un raport elaborat de şapte profesori universitari care concluziona că lucrarea în litigiu era un studiu universitar bazat pe cercetări ştiinţifice (pct. 25 de mai sus). Acestea au considerat că remarcile şi expresiile în litigiu nu erau insultătoare, că aveau un caracter general, că nu vizau întreaga populaţie de romi şi că nu constituiau un atac împotriva identităţii reclamantului (pct. 21 şi 23 de mai sus). În plus, instanţa superioară din Ankara a estimat că această carte descria structuri sociale ale romilor/ţiganilor din Turcia şi că se baza pe date ştiinţifice (pct. 21 de mai sus).
70. În opinia Curţii, aceste concluzii nu ar putea fi considerate nerezonabile sau fondate pe o alterare a faptelor relevante. În această privinţă, este important să se evidenţieze că, dacă autorul evocă activităţi ilegale ale anumitor membri ai comunităţii rome din anumite regiuni, acesta niciodată nu formulează în carte observaţii negative cu privire la populaţia romă în general şi nu pretinde că toţi romii se implică în activităţi reprobabile. În plus, în mai multe părţi ale cărţii (prefaţă, introducere şi concluzie), autorul explică clar că intenţia sa este de a permite o mai bună înţelegere a lumii necunoscute a comunităţii rome din Turcia, victimă a marginalizării şi vizată de remarci devalorizante bazate în principal pe prejudecăţi (pct. 10, 11 şi 13 de mai sus). Având în vedere cele de mai sus şi în absenţa oricărui element de natură să demonstreze că declaraţiile autorului erau nesincere, Curtea consideră că instanţele interne aveau temei să concluzioneze că persoana interesată şi-a dat silinţa şi că nu era impulsionat de intenţii rasiste (a se vedea, mutatis mutandis, Jersild împotriva Danemarcei, 23 septembrie 1994, pct. 36, seria A nr. 298).
71. De asemenea, chiar dacă unele dintre ele sunt formulate într-o manieră destul de laconică, motivele enunţate de instanţele interne în sprijinul concluziilor lor respectă principiile stabilite în jurisprudenţa Curţii. În special, au dat importanţă faptului că această carte fusese redactată de un profesor universitar şi trebuia, deci, să fie considerată o lucrare academică. Curtea a subliniat, de asemenea, importanţa unor astfel de lucrări în hotărâri recente (Sorguç împotria Turciei, nr. 17089/03, pct. 21-35, CEDO 2009-..., şi Sapan împotriva Turciei, nr. 44102/04, pct. 34, 8 iunie 2010). Faptul de a supune unei examinări atente o restricţie aducă libertăţii cercetătorilor din mediul universitar de a efectua cercetări şi de a-şi publica concluziile este, deci, în perfectă concordanţă cu jurisprudenţa sa.
72. Este, de altfel, în conformitate cu demersul urmat în mod tradiţional de aceasta să se efectueze o examinare a pasajelor în litigiu nu în afara oricărui context, ci din perspectiva întregii lucrări, şi să se ţină seama de metoda de cercetare utilizată de autorul publicaţiei. În această privinţă, Curtea observă că autorul explica faptul că adunase informaţii de la membrii comunităţii rome, de la autorităţile locale şi de la poliţie şi că trăise printre romi pentru a le studia modul de viaţă, conform principiilor observaţiei ştiinţifice (pct. 11 de mai sus).
73. Mai mult, este necesar să se sublinieze că un dispozitiv juridic eficient de protecţie a drepturilor legate de noţiunea de „viaţă privată” era implementat şi reclamantul în speţă s-a putut prevala de acesta (pct. 68 de mai sus). Persoana interesată şi-a putut prezenta pretenţiile în faţa instanţelor naţionale în două etape succesive şi a obţinut decizii motivate cu privire la cererea sa. În plus, atunci când a introdus o acţiune împotriva Ministerului Culturii, ministerul a ordonat, ca măsură de precauţie, retragerea a 299 exemplare aflate încă în circulaţie ale cărţii în cauză, iar drepturile de autor au fost retrocedate autorului la cererea acestuia (pct. 15 şi 17 de mai sus).
74. În lumina celor precedente, Curtea consideră că, atunci când au pus în balanţă drepturile fundamentale concurente garantate prin art. 8 şi 10 din convenţie, instanţele turce au făcut o apreciere fondată pe principii care decurg din jurisprudenţa sa consacrată în materie.
75. Curtea doreşte, totuşi, să amintească că vulnerabilitatea romilor/ţiganilor implică acordarea unei atenţii speciale nevoilor lor şi modului lor de viaţă caracteristic, atât în cadrul de reglementare luat în considerare, cât şi în cazul în care se iau decizii în cazuri particulare (Chapman, menţionată anterior, pct. 96, şi D.H. şi alţii, menţionată anterior, pct. 181). La fel ca CERI (pct. 38 de mai sus), aceasta estimează că Guvernul trebuie să îşi continue eforturile pentru a combate stereotipurile negative cu privire la romi.
76. Reiese din cele precedente că, în speţă, autorităţile turce nu şi-au depăşit marja de apreciere şi nu şi-au încălcat obligaţia pozitivă de a garanta reclamantului respectarea efectivă a vieţii lui private.
77. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 8 în ceea ce priveşte cererea nr. 4149/04.
2. În ceea ce priveşte cererea nr. 41029/04
a) Argumentele părţilor
i. Reclamantul
78. Reclamantul susţine că expresiile care figurează în cele două dicţionare în litigiu editate de Asociaţia lingvistică turcă sunt insultătoare pentru comunitatea romă/ţigănească. Acesta face referire în special la termenul „a face pe ţiganul”, a cărui definiţie din dicţionarele în cauză este: „a da dovadă de zgârcenie”. Acesta consideră că astfel de definiţii, insultătoare în opinia lui, ar trebui eliminate din dicţionare.
ii. Guvernul
79. Guvernul a susţinut că termenii şi expresiile din dicţionarele în cauză se bazează pe fapte istorice şi sociologice şi nu denotau nicio intenţie de a devaloriza comunitatea romă. Acesta adaugă că Ministerul Culturii a contribuit financiar la publicarea dicţionarelor în 1991 şi în 1998, cu o sumă totală de 2 700 EUR. Acesta subliniază că dicţionarul pentru uzul elevilor nu este un manual şcolar şi nu a fost nici distribuit în şcoli şi nici recomandat de Ministerul Educaţiei ca lucrare de referinţă pentru programele şcolare. În cele din urmă, acesta observă că dicţionarele în litigiu nu au fost reeditate şi sunt, la ora actuală, epuizate.
b) Hotărârea camerei
80. Camera a avut în vedere în special faptul că definiţiile în litigiu erau precedate de observaţia conform căreia utilizarea termenilor în cauză era „metaforică”. În consecinţă, aceasta a estimat că aceste expresii nu aduseseră atingere identităţii etnice a reclamantului şi a concluzionat că nu s-a încălcat art. 8 din convenţie.
c) Motivarea Curţii
81. Curtea subliniază de la început că reclamantul se pretinde victimă a stereotipurilor negative datorită unora dintre intrările din dicţionarele în cauză. Art. 8 din convenţie este, deci, aplicabil din motivele prezentate la pct. 60 de mai sus. Curtea observă, de asemenea, că deşi publicarea dicţionarelor fusese parţial finanţată de Ministerul Culturii, reclamantul a iniţiat o procedură civilă doar împotriva Asociaţiei lingvistice, organizaţie neguvernamentală, şi nu a încercat să aducă ministerul în faţa instanţelor administrative interne (pct. 31 - 34 de mai sus). Prin urmare, la fel ca pentru cererea nr. 4149/04 (pct. 60 – 61 de mai sus), Curtea îşi propune să examineze în lumina principiilor generale prezentate la pct. 62 – 68 de mai sus, dacă Guvernul a acţionat în conformitate cu obligaţia pozitivă care îi revenea în temeiul art. 8 de a proteja viaţa privată a reclamantului împotriva unei pretinse ingerinţe a unui terţ, în speţă Asociaţia lingvistică.
82. Pentru a respinge cererea reclamantului, instanţa superioară din Ankara a observat că definiţiile şi expresiile care figurau în dicţionare se bazau pe realitatea istorică şi sociologică şi nu denotau nicio intenţie de a umili sau devaloriza comunitatea romă. Aceasta a subliniat, de asemenea, că existau în limba turcă expresii similare cu referire la alte grupuri etnice, care apăreau în dicţionare şi enciclopedii (pct. 33 de mai sus).
83. Aceasta a examinat, deci, intrările contestate pentru a determina dacă acestea aduceau atingere în mod ilegal drepturilor garantate reclamanţilor prin art. 8 din convenţie. Astfel, a aplicat principiile consacrate prin jurisprudenţa Curţii (pct. 66 de mai sus).
84. În această privinţă, Curtea observă că un dicţionar constituie o sursă de informaţii care înregistrează cuvintele ce compun o limbă şi precizează diferitele accepţiuni ale acestora, cea de bază fiind doar descriptivă sau literală, celelalte putând fi figurative, alegorice sau metaforice. Astfel, acesta reflectă limbajul aflat în uz în societate. În cele două dicţionare, definiţia literală a termenului „çingene” („ţigan”) apare la pagina 279. Aceste dicţionare erau, deci, vizibil voluminoase şi urmăreau să acopere limba turcă în ansamblul ei. Curtea notează, de asemenea, prima definiţie a termenului „ţigan” care apare în dicţionarele în cauză şi care este redactată după cum urmează: „Grup etnic originar din India ai cărui membri duc o viaţă nomadă şi în mare parte s-au răspândit prin toată lumea, sau persoană care aparţine acestui grup etnic”. În al doilea rând, se arată că, într-un sens metaforic, termenul „ţigan” semnifică şi „zgârcit” (pct. 28 de mai sus). Pe aceeaşi pagină a dicţionarelor se află şi alte definiţii ale unor expresii care se raportează la ţigani, precum „monedă ţigănească” şi „trandafir ţigănesc”. Curtea subliniază în această privinţă că, aşa cum explică instanţa superioară din Ankara, aceste expresii fac parte din limbajul curent.
85. Este adevărat că, deşi au acelaşi conţinut, dicţionarele vizează un public-ţintă diferit, din moment ce al doilea este intitulat „Dicţionar de limba turcă pentru uzul elevilor”. Este clar că într-un dicţionar destinat şcolarilor se cere o atenţie mai mare în ceea ce priveşte definirea unor expresii care fac parte din limbajul curent dar care pot fi resimţite ca umilitoare sau insultătoare. În opinia Curţii, ar fi fost preferabil să se indice că astfel de expresii sunt „peiorative” sau „insultătoare”, decât să se limiteze la a le califica drept metaforice. O astfel de precauţie ar fi fost conformă cu recomandarea de politică generală nr. 10 a CERI, care prevede că statele trebuie să promoveze spiritul critic al elevilor şi să le furnizeze instrumentele necesare pentru a identifica şi pentru a reacţiona la stereotipurile şi elementele intolerante conţinute în materialele pe care le utilizează (pct. 39 de mai sus).
86. Totuşi, Curtea consideră că numai acest element nu este suficient pentru a o determina să substituie opinia sa opiniei instanţelor interne, mai ales că dicţionarul în cauză nu era un manual şcolar şi nu era distribuit în şcoli şi nici recomandat de Ministerul Educaţiei ca lucrare de referinţă pentru programele şcolare (pct. 79 de mai sus).
87. În cele din urmă, aşa cum observă Curtea, cauza reclamantului împotriva Asociaţiei lingvistice a fost examinată de instanţele interne în două etape distincte (pct. 31 – 34 de mai sus). Aceasta estimează că, chiar dacă în cele din urmă cererea i-a fost respinsă, persoana interesată a dispus, în conformitate cu art. 8 din convenţie, de mijloace efective pentru a-şi repara prejudiciul.
88. Având în vedere cele precedente, Curtea consideră că autorităţile interne nu şi-au depăşit marja de apreciere şi nu şi-au încălcat obligaţia pozitivă de a garanta reclamantului respectarea efectivă a vieţii lui private.
89. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 8 din convenţie în ceea ce priveşte cererea nr. 41029/04.
Pentru aceste motive, Curtea
1. Respinge, în unanimitate, excepţia preliminară a Guvernului şi hotărăşte că reclamantul se poate pretinde „victimă” în sensul art. 34 din convenţie;
2. Hotărăşte, cu şaisprezece voturi la unu, că nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie în ceea ce priveşte cererea nr. 4149/04;
3. Hotărăşte, cu şaisprezece voturi la unu, că nu a fost încălcat art. 8 din convenţie în ceea ce priveşte cererea nr. 41029/04;
Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 15 martie 2012.
Michael O’BoyleNicolas Bratza
Grefier adjunctPreşedinte
În conformitate cu art. 45 § 2 din convenţie şi 74 § 2 din regulament, este anexat la prezenta hotărâre un rezumat al opiniei separate a judecătorului Gyulumyan.
N.B. M.O’B.
OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI GYULUMYAN
(Traducere)
Majoritatea consideră că autorităţile turce nu şi-au depăşit marja de apreciere şi nu s-au sustras de la obligaţia pozitivă de a garanta reclamantului respectarea efectivă a vieţii lui private. Nu pot să subscriu la această concluzie.
În speţă, reclamantul susţine că anumite remarci pe care le conţinea cartea intitulată „Ţiganii din Turcia” şi expresii care se găseau în cele două dicţionare în litigiu denotau un sentiment de ostilitate evidentă împotriva romilor şi că refuzul instanţelor naţionale de a-i acorda o reparaţie şi de a interzice difuzarea lucrărilor în litigiu denota o prejudecată evidentă împotriva acestei comunităţi. Acesta a invocat art. 14 coroborat cu art. 8 din convenţie. Curtea a examinat cauza doar din perspectiva art. 8 din convenţie.
1. Consider că dacă s-ar examina faptele cauzei din punctul de vedere al art. 14 din convenţie, ar trebui să se concluzioneze că a fost încălcată această dispoziţie coroborată cu art. 8.
Contrar prevederilor de la pct. 45 din hotărâre, nu sunt convinsă „că nicio diferenţă de tratament, şi în special nicio problemă de discriminare etnică, nu este în joc în speţă”. Majoritatea a ajuns la această concluzie doar pe baza ideii că „reclamantul nu a prezentat elemente care să poată constitui un început de probă care să arate că publicaţiile în litigiu ar fi avut o intenţie de discriminare sau că acestea ar fi produs un efect discriminator”. În această privinţă, subscriu opiniei parţial separate a judecătorului Giovanni Bonello în cauza Anguelova împotriva Bulgariei (nr. 38361/97, CEDO 2002‑IV), în care acesta a declarat:
„Cu titlu subsidiar, Curtea ar trebui, în opinia mea, să declare că atunci când un membru al unei minorităţi defavorizate suferă un prejudiciu într-un mediu în care tensiunile rasiale sunt puternice şi impunitatea agenţilor statului este foarte răspândită, sarcina de a dovedi că faptul nu a fost provocat de specificităţile etnice îi revine guvernului”.
2. Curtea nu a luat în considerare contextul în care se inserau aceste trei publicaţii şi s-a mulţumit cu aprecierea făcută de instanţele turce. Or, aceste instanţe adoptă în general un punct de vedere destul de diferit atunci când se pronunţă cu privire la cauze în care este în joc o denigrare a caracterului turcesc (art. 301 din Codul penal turc).
În cauza Altuğ Taner Akçam împotriva Turciei (nr. 27520/07, 25 octombrie 2011), Guvernul a prezentat informaţii statistice care demonstrau că procedurile iniţiate în temeiul art. 301 (art. 159/1 din vechiul Cod penal) în 744 cauze introduse între 2003 şi 2007 s-au finalizat cu o condamnare.
În cadrul procedurii penale împotriva lui Hrant Dink (Dink împotriva Turciei, nr. 2668/07, 6102/08, 30079/08, 7072/09 şi 7124/09, pct. 28, 14 septembrie 2010), Curtea de Casaţie din Turcia a dat următoarea interpretare termenului de „caracter turcesc” (Yargıtay Ceza Genel Kurulu, E.2006/9-169, K.2006/184, hotărârea din 11 iulie 2006):
„(...) caracterul turcesc este constituit de ansamblul valorilor naţionale şi morale, compuse din valorile umane, religioase şi istorice precum şi din limba naţională, sentimentele naţionale şi tradiţiile naţionale (...)”
În ceea ce priveşte sentimentele şi tradiţiile naţionale ale romilor, instanţele turce au o abordare radical diferită, ceea ce, în sine, tinde să indice o diferenţă de tratament fondată pe originea etnică.
3. În cartea vizată în cererea nr. 4149/04, romii sunt descrişi în termeni duri precum „un grup marginal exclus şi peste tot dispreţuit”. Printre activităţile practicate de romi, se face referire la unii dintre ei care „îşi obţin veniturile ca hoţi de buzunare, dând spargeri şi făcând trafic de stupefiante”. Într-unul dintre capitolele cărţii, autorul explică că „ţiganii din zona centrală din Ankara trăiesc din ce produc furând, cerşind, (...) zercilik (spargeri de magazine de bijuterii)”. Într-un alt paragraf, „vrăjitoria” este evocată ca „una dintre caracteristicile cele mai frapante” ale comunităţii rome în cauză.
4. În dicţionarele care fac obiectul cererii nr. 41029/04, mai multe expresii care conţin cuvântul „ţigan” sunt definite în termeni care nu pot fi consideraţi decât denigranţi şi incendiari, precum „nuntă ţigănească: reuniune unde înghesuie o asistenţă numeroasă şi zgomotoasă”, „ceartă între ţigani: schimb verbal în cursul căruia se utilizează un limbaj vulgar” şi „a face pe ţiganul: a da dovadă de zgârcenie”.
5. Aceste expresii şi multe altele din cele trei lucrări denotă în mod evident o atingere adusă demnităţii romilor, intoleranţă şi o lipsă de respect pentru o cultură diferită de cultura majoritară în cadrul societăţii. În plus, acestea perpetuează stereotipurile şi prejudecăţile ale căror victime sunt romii şi susţin o atitudine discriminatorie împotriva unei minorităţi care se numără, fără nicio îndoială, în prezent printre cele mai vulnerabile, dacă nu este chiar cea mai vulnerabilă din Europa. Este necesar să se noteze că lucrările în litigiu au fost publicate cu susţinerea autorităţilor turce. Restituirea de către Ministerul Culturii a drepturilor uneia dintre lucrări autorului acesteia nu echivalează cu o retragere sau o denunţare a unui sprijin oficial.
6. Faptul că lucrarea a fost scrisă de un cadru universitar şi trebuie, deci, să fie considerată o lucrare academică nu poate nici să justifice, nici să scuze o insultă adusă demnităţii etnice a altcuiva. Art. 2 din Declaraţia privind rasa şi prejudecăţile rasiale, adoptată la 27 noiembrie 1978 de Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru educaţie, ştiinţă şi cultură, este redactat după cum urmează:
„Orice teorie care afirmă superioritatea sau inferioritatea intrinsecă a unor grupuri rasiale sau etnice care ar da unora dreptul de a le domina sau de a le elimina pe celelalte, presupuse inferioare, sau care fondează judecăţi de valoare pe o diferenţă rasială este lipsită de fundament ştiinţific şi contrară principiilor morale şi etice ale umanităţii”
7. Curtea citează un raport cu privire la ţară şi o recomandare generală a CERI (pct. 38, 39 şi 75), prin care CERI încurajează statele să combată stereotipurile negative şi să garanteze că educaţia şcolară joacă un rol-cheie în lupta împotriva rasismului şi a discriminării rasiale. „Dicţionarul limbii turce pentru uzul elevilor” era destinat unui public alcătuit din copii. Este puţin important, în opinia mea, că s-a decis de la început să nu fie distribuit în şcoli şi să nu fie recomandat ca lucrare de referinţă pentru programele şcolare (pct. 86).
8. Curtea a omis să menţioneze că în afară de ECRI, mai multe instituţii ale Consiliului Europei au întreprins acţiuni prin care era vizată promovarea drepturilor romilor. Reuniunea la nivel înalt pe tema romilor organizată de Consiliul Europei în octombrie 2010 a adoptat „Declaraţia de la Strasbourg cu privire la romi”. Preambulul acesteia condamnă categoric „rasismul, stigmatizarea şi discursul de incitare la ură împotriva romilor, în special în discursul politic sau public”. La capitolul intitulat „Combaterea stigmatizării şi a discursului de incitare la ură”, statele sunt invitate:
„Să consolideze eforturile care vizează să combată discursul de incitare la ură. Să încurajeze mijloacele de informare să trateze subiectele referitoare la romi în mod responsabil şi echitabil şi să se abţină de la toate stereotipurile negative şi de la orice stigmatizare.”
9. Alte instituţii care activează în domeniul drepturilor omului şi anumite organe ale organizaţiilor mondiale şi regionale au abordat în special problema discriminării căreia minorităţile rome trebuie să îi facă faţă.
Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale (CERD) a adoptat Recomandarea generală XXVII privind „discriminarea faţă de romi” în 2000. La pct. 9 din această recomandare, Comitetul invită statele să:
„să se implice, încurajând un dialog veritabil, consultaţii sau alte mijloace corespunzătoare, în vederea îmbunătăţirii relaţiilor între comunităţilor rome şi ne-rome, în special la nivel local, preocupându-se să promoveze toleranţa şi să depăşească prejudecăţile şi stereotipurile negative care există şi de o parte şi de alta, să favorizeze eforturile de ajustare şi de adaptare şi de evitare a discriminării şi să vegheze ca fiecare individ să se bucure din plin de drepturile şi libertăţile omului.”
10. În lumina acestei literaturi abundente emise de organizaţiile interguvernamentale mondiale şi regionale şi având în vedere vulnerabilitatea minorităţii rome din Turcia şi din alte ţări, nu pot subscrie concluziilor Curţii. Consider că Turcia a încălcat cel puţin art. 8 din convenţie susţinând că nu a interzis difuzarea lucrărilor în cauză. Nu a fost încălcat art. 10 în măsura în care această dispoziţie, la pct. 2, evocă sarcinile şi responsabilităţile rezultate din libertatea de exprimare şi protejarea reputaţiei şi a drepturilor altor persoane. Este extrem de important să se amintească că libertatea de exprimare nu doar conferă dreptul de a emite opinii ci impune şi sarcini şi responsabilităţi. Nu poate fi, deci, folosită pentru a susţine promovarea sau difuzarea unor idei de ură etnică şi de superioritate a unei naţiuni faţă de alte grupuri etnice.
Trebuie să se pună capăt stereotipurilor persistente care îi vizează pe romi. Ar fi extrem de regretabil să poată fi Curtea suspectată de indulgenţă faţă de declaraţii care incită la discriminare precum cele din lucrările în litigiu în speţă.
Full & Egal Universal Law Academy