©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit (MC) – nr. 26766/05 şi 22228/06
Hotărârea din 15.12.2011 (MC)
Art. 6
Art. 6 § 3 lit. d)
Audierea martorilor
Condamnări întemeiate pe depoziţiile unor martori absenţi: neîncălcare; încălcare
În fapt – Primul reclamant (M. Al-Khawaja), medic, a fost acuzat că a agresat sexual două din pacientele sale. Una dintre ele, ST, a decedat înainte de începerea procesului, dar după ce poliţia a obţinut depoziţia acesteia. Instanţa a reţinut că conţinutul acestei depoziţii era vital pentru instrumentarea privind primul cap de acuzare, deoarece nu exista nicio probă directă referitoare la ce se întâmplase. Apărarea a admis că, dacă declaraţia ar fi citită la proces, aceasta ar fi în măsură să o conteste prin audierea altor martori. Prin urmare, aceasta a fost citită de către juraţi, care au audiat, de asemenea, mai mulţi martori, printre care cealaltă reclamantă şi două prietene ale victimei decedate, cărora aceasta li se confesase la scurt timp de la fapte. Apărarea a avut posibilitatea de a supune unei examinări încrucişate toţi martorii care s-au înfăţişat. În instrucţiunile pentru juraţi, instanţa le-a reamintit că aceştia nu o văzuseră pe ST depunând mărturie, că nu audiaseră nici mărturia acesteia şi nici examinarea încrucişată corespunzătoare şi că inculpatul nega faptele de care era acuzat. Primul reclamant a fost găsit vinovat pentru cele două capete de acuzare formulate împotriva lui.
Al doilea reclamant (domnul Tahery) a fost acuzat, în special, de lovire şi alte violenţe, infracţiune săvârşită cu intenţie, cu o armă albă, în timpul unei lupte între bande. Niciunul din martorii audiaţi la locul incidentului nu a declarat că îl văzuse pe reclamant înjunghiind victima, dar, două zile mai târziu, unul din martori, T., a dat o declaraţie la poliţie, prin care îl acuza pe al doilea reclamant. La proces, Ministerul public a solicitat permisiunea de a citi juriului declaraţia lui T., susţinând că acestuia îi era prea teamă să se prezinte în persoană. După ce i-a audiat pe T. şi pe un agent de poliţie însărcinat cu ancheta, instanţa a concluzionat că temerile martorului erau reale, chiar dacă acestea nu erau cauzate de al doilea reclamant, şi că, dacă ar fi adoptate măsuri speciale, precum posibilitatea de a depune mărturie din spatele unui ecran, acestuia nu i-ar mai fi teamă. Astfel, T. nu s-a prezentat la proces şi depoziţia acestuia a fost citită juraţilor. Al doilea reclamant a făcut, de asemenea, o depoziţie la şedinţa de judecată. În instrucţiunile pentru juraţi, instanţa i‑a avertizat cu privire la riscurile încrederii în depoziţia lui T., în absenţa unei examinări încrucişate: Persoana în cauză a fost condamnată şi sentinţa a fost confirmată în apel.
În faţa Curţii europene, reclamanţii s-au plâns că respectivele lor condamnări s-au bazat într-o proporţie decisivă pe depoziţii ale unor martori care nu au făcut obiectul unei examinări încrucişate la şedinţă. Aceştia consideră că au fost privaţi de un proces echitabil. În hotărârea Camerei din 20 ianuarie 2009, Curtea a conexat cele două cauze şi a concluzionat, în unanimitate, că a fost încălcat art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie, pe motiv că imposibilitatea reclamanţilor de a supune martorii principali unei examinări încrucişate nu fusese compensată efectiv în procedură.
În drept – Art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. d): dreptul de audiere a martorilor, enunţat la art. 6 § 3 lit. d), se bazează pe principiul conform căruia, înainte ca un acuzat să poată fi declarat vinovat, toate probele acuzării trebuie prezentate, în principiu, în faţa acestuia în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri în contradictoriu. Acest principiu nu se aplică fără excepţii, dar acestea nu pot fi acceptate decât sub rezerva dreptului la apărare; ca regulă generală, acestea impun să i se ofere acuzatului o posibilitate adecvată şi suficientă de a contesta mărturiile acuzării şi de a-i interoga pe autorii acestora, fie la momentul depoziţiei acestora, fie într-o etapă ulterioară. Din acest principiu general decurg două consecinţe:
În primul rând, absenţa unui martor trebuie să fie justificată de un motiv serios. Acesta este cazul, de exemplu, atunci când martorul a decedat sau îi este teamă să se prezinte la proces şi această teamă este imputabilă inculpatului sau unor persoane care acţionează în numele acestuia. Într-adevăr, în acest ultim caz, trebuie să se considere că inculpatul a renunţat la dreptul său garantat la art. 6 § 3 lit. d). În cazul în care absenţa unui martor se datorează unei temeri mai generale de a depune mărturie, care nu este imputabilă direct unor ameninţări din partea inculpatului sau a persoanelor care acţionează în numele acestuia, instanţa are obligaţia de a efectua cercetările corespunzătoare pentru a stabili dacă această teamă se întemeiază pe motive obiective, care se bazează pe elemente concrete. Înainte de a putea scuti un martor de obligaţia de a apărea în instanţă, pe motivul temerii de a se prezenta, instanţa trebuie să considere stabilit faptul că toate celelalte posibilităţi, precum anonimatul sau alte măsuri speciale, ar fi nepotrivite sau imposibil de pus în practică.
În al doilea rând, în cazul în care o condamnare se bazează exclusiv sau într-o proporţie decisivă pe depoziţia unui martor absent, pe care inculpatul nu a avut posibilitatea de a-l interoga sau de a obţine audierea acestuia, fie în etapa anchetei, fie în cursul procesului, dreptul la apărare poate fi restrâns într-o manieră incompatibilă cu garanţiile prevăzute la art. 6 (norma privind proba „unică sau decisivă”). Totuşi, această normă nu este absolută şi nu trebuie să fie aplicată în mod rigid sau ignorând total aspectele specifice ale sistemului juridic respectiv: acest lucru ar însemna transformarea normei într-un instrument absolut şi inflexibil, fără nicio legătură cu modul în care Curtea examinează în general caracterul echitabil global al procedurii, şi anume punând în balanţă interesele concurente ale apărării, victimei şi martorilor şi interesul public de a asigura buna administrare a justiţiei. Astfel, condamnarea care se bazează pe o probă indirectă unică sau decisivă nu implică automat încălcarea art. 6 § 1. Cu toate acestea, în cazul în care o condamnare are la bază exclusiv sau într-o măsură decisivă depoziţii ale unor martori absenţi, Curtea trebuie să supună procedura unei examinări cât mai riguroase. Având în vedere riscurile inerente mărturiilor indirecte, caracterul unic sau decisiv al unei probe de acest tip, admisă într-o cauză, constituie un factor foarte important de luat în considerare la aprecierea caracterului echitabil global al procedurii şi trebuie contrabalansat de elemente suficiente, în special de garanţii procedurale solide. În fiecare cauză, trebuie să se stabilească dacă există elemente suficient de compensatorii, inclusiv măsuri care să permită o apreciere corectă şi echitabilă a fiabilităţii mărturiei.
În această privinţă, Curtea consideră că dreptul intern prevedea garanţii solide, care pot să asigure echitatea procedurii*. În ceea ce priveşte maniera în care aceste garanţii au fost aplicate în practică, Curtea examinează, în fiecare din cele două cauze, în primul rând, dacă era necesar să se admită depoziţii ale unor martori absenţi, în al doilea rând, dacă mărturia lor neverificată a constituit temeiul unic sau decisiv al condamnării reclamantului şi, în al treilea rând, dacă admiterea acesteia a fost contrabalansată de elemente, în special garanţii procedurale solide, suficiente pentru a asigura echitatea procedurii examinate în ansamblu.
a) Cu privire la primul reclamant – Curtea observă că nu se contestă faptul că decesul lui S.T. a impus, în vederea luării în considerare a mărturiei sale, admiterea depoziţiei sale scrise. În plus, instanţa a subliniat clar importanţa acesteia („fără declaraţie nu există prima acuzaţie”). Această depoziţie trebuie considerată aşadar decisivă. Astfel, fiabilitatea acesteia era coroborată de faptul că nu existau decât divergenţe minore între această depoziţie făcută de S.T. la poliţie şi relatarea făcută de aceasta, la scurt timp de la săvârşirea faptelor pretinse, celor două prietene ale sale, care au depus mărturie la proces. În special, existau asemănări importante între descrierea de către S.T. a pretinsei agresiuni şi cea făcută de cealaltă reclamantă, fără a exista indicii ale unei legături între acestea. În cazul unei agresiuni sexuale comise de un medic asupra unei paciente în cursul unei consultaţii în care s-a aflat singur cu aceasta, este greu de conceput că probele prezentate ar putea fi mai convingătoare şi consecvente, cu atât mai mult cu cât ceilalţi martori au fost chemaţi să se prezinte la proces şi fiabilitatea acestora a fost verificată printr-un contra-interogatoriu. Este adevărat că, în opinia curţii de apel, recomandările făcute de prima instanţă juraţilor fuseseră deficiente, dar aceasta a apreciat, de asemenea, că acestea ar fi trebuit să le dea de înţeles, în mod clar, că, ţinând seama de faptul că nu o văzuseră şi nici nu o audiaseră, trebuiau să acorde mai puţină importanţă depoziţiei lui S.T. Având în vedere această indicaţie şi elementele prezentate de acuzare în sprijinul depoziţiei lui S.T., Curtea a considerat că juraţii au putut aprecia corect şi echitabil fiabilitatea acuzaţiilor aduse în această depoziţie împotriva primului reclamant. În aceste condiţii, apreciind echitatea procesului în ansamblu, Curtea a considerat că, în speţă, existau elemente suficiente pentru a compensa admiterea depoziţiei lui S.T.
Concluzie: neîncălcare (cincisprezece voturi la două).
b) Cu privire la al doilea reclamant – Instanţa a efectuat cercetările necesare pentru a stabili dacă temerea pe care o manifesta T. se baza pe motive obiective şi a verificat dacă luarea unor măsuri special nu ar putea să îi diminueze temerile.
T. era singura persoană care pretindea că văzuse scena. Prin urmare, mărturia sa oculară necoroborată era, dacă nu proba unică, cel puţin proba decisivă împotriva reclamantului. Era evident vorba despre o probă importantă, fără de care probabilitatea unei condamnări ar fi fost cu mult redusă. Nici faptul că instanţa a concluzionat că nu ar fi inechitabilă admiterea depoziţiei lui T., având în vedere că reclamantul putea să o conteste sau să o respingă, depunând el însuşi mărturie sau citând alţi martori în instanţă, nici avertismentul instanţei din instrucţiunile pentru juraţi nu au compensat suficient obstacolele întâmpinate de apărare din cauza admiterii acestei depoziţii neverificate. Chiar dacă reclamantul a depus mărturie în persoană şi a negat faptele, acesta nu a putut contesta sinceritatea şi fiabilitatea lui T. prin intermediului unui contra-interogatoriu şi, având în vedere că T. era singurul martor aparent dispus sau capabil să relateze ceea ce văzuse, apărarea nu a putut să cheme alţi martori pentru a contrazice mărturia indirectă a acestuia. În plus, chiar dacă, în instrucţiunile sale pentru juraţi, instanţa i-a avertizat clar şi ferm pe aceştia cu privire la riscul de a avea încredere într-o mărturie făcută de o persoană care nu a putut fi supusă unui contra-interogatoriu, este la fel de adevărat că T. era singurul martor al acuzării şi că depoziţia acestuia era singurul element care îl acuza direct pe reclamant.
Natura decisivă a mărturiei lui T., având în vedere lipsa din dosar a unor probe solide capabile să o coroboreze, conduce la concluzia că juraţii nu au putut aprecia în mod corect şi echitabil fiabilitatea mărturiei. Având în vedere caracterul echitabil al procedurii în ansamblu, Curtea consideră că nu au fost suficiente elementele menite să contrabalanseze dificultăţile cu care s‑a confruntat apărarea ca urmare a admiterii depoziţiei lui T.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
* În special, norme care definesc precis circumstanţele în care putea fi admisă depoziţia unui martor absent, obligaţia de a avea în vedere alte măsuri pentru a permite martorilor cărora le este teamă să se înfăţişeze în instanţă, libertatea instanţei de a refuza să admită o mărturie indirectă şi obligaţia sa de a încheia procesul dacă se consideră că acuzaţiile se bazau „parţial sau total” pe o mărturie indirectă atât de puţin convingătoare încât o condamnare ar fi fost riscantă. De asemenea, instanţa are obligaţia să dea juraţilor instrucţiuni clasice în ceea ce priveşte sarcina probei şi să îi avertizeze cu privire la riscurile mărturiei indirecte.
Full & Egal Universal Law Academy