©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Marea Cameră
CAUZA AL-KHAWAJA ŞI TAHERY ÎMPOTRIVA REGATULUI UNIT
(Cererile nr. 26766/05 şi 22228/06)
Hotărâre
Strasbourg
15 decembrie 2011
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din: Françoise Tulkens, preşedinte, Nicolas Bratza, Jean-Paul Costa, Christos Rozakis, Peer Lorenzen, Elisabet Fura, Alvina Gyulumyan, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Ineta Ziemele, Mark Villiger, Giorgio Malinverni, András Sajó, Mirjana Lazarova Trajkovska, Işıl Karakaş, Nebojša Vučinić, Kristina Pardalos, judecători, şi Michael O’Boyle, grefier adjunct,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 19 mai 2010 şi 9 noiembrie 2011,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află două cereri, nr. 26766/05 şi 22228/06, îndreptate împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”), prin care un resortisant britanic, domnul Imad Al-Khawaja („primul reclamant”), a sesizat Curtea la 18 iulie 2005, iar un alt resortisant iranian, domnul Ali Tahery („al doilea reclamant”), a sesizat Curtea la 23 mai 2006.
2. Primul reclamant a fost reprezentat înaintea Curţii de A. Burcombe şi D. Wells, avocaţi care profesează în Londra, în cadrul cabinetului Wells Burcombe LLP Solicitors, asistaţi de J. Bennathan Q.C., consilier. Cel de-al doilea reclamant a fost reprezentat de M. Fisher, avocat care profesează în Londra, în cadrul cabinetului Peter Kandler & Co. Solicitors, asistat de R. Trowler, consilier. Guvernul Regatului Unit („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul J. Grainger, din cadrul Foreign and Commonwealth Office (Ministerul Afacerilor Externe şi al Commonwealth).
3. Primul reclamant, domnul Al-Khawaja, a motivat că procesul în care a fost implicat pentru agresiune sexuală fusese inechitabil în măsura în care juriului i-a fost citită declaraţia (statement) dată poliţiei de către una dintre cele două reclamante, decedată înaintea începerii procesului. Cel de-al doilea reclamant, domnul Tahery, a motivat că procesul în care a fost implicat pentru vătămare corporală cu intenţie avusese un caracter inechitabil în măsura în care juriului i-a fost citită declaraţia unui martor în acuzare care, de teamă, a refuzat să se înfăţişeze.
4. Cererile au fost repartizate Secţiei a patra a Curţii (art. 52 § 1 din regulament). La 20 ianuarie 2009, în urma unei şedinţe având ca obiect probleme de admisibilitate, precum şi probleme de fond (art. 54 § 3 din regulament), o cameră din cadrul secţiei menţionate, compusă din judecătorii Casadevall, Bratza, Bonello, Traja, Mijović, Šikuta şi Hirvelä, precum şi T.L. Early, grefier de secţie, a decis, în unanimitate, conexarea cererilor, declararea admisibilităţii amândurora şi constatarea încălcării art. 6 § 3 din convenţie în cazul fiecărui reclamant.
5. La 1 martie 2010, după ce a admis o cerere formulată de Guvern la 16 aprilie 2009, colegiul Marii Camere a decis trimiterea cauzei în faţa Marii Camere, în temeiul art. 43 din convenţie.
6. Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art. 27 § 2 şi § 3 din convenţie şi cu art. 24 din regulament. În cadrul ultimelor deliberări, Alvina Gyulumyan, Işıl Karakaş şi Nebojša Vučinić, judecători supleanţi, i-au înlocuit pe Corneliu Bîrsan, Ireneu Cabral Barreto şi Sverre Erik Jebens, aflaţi în imposibilitate de participare (art. 24 § 3 din regulament). Jean Paul Costa, Christos Rozakis şi Giorgio Malinverni, ale căror mandate încetaseră în cursul procedurii, continuă să participe la judecarea cauzei (art. 23 § 7 din convenţie şi art. 24 § 4 din regulament).
7. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei. De asemenea, au fost primite observaţii de la JUSTICE, o organizaţie neguvernamentală cu sediul în Londra, pe care preşedintele o autorizase să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din convenţie şi art. 44 § 2 din regulament). Părţile au răspuns la aceste observaţii (art. 44 § 5 din regulament).
8. La 19 mai 2010, a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din regulament).
S-au înfăţişat:
– pentru Guvern
domniiJ. Grainger, agent,
D. Perry QC,
L. Mably,
doamnaV. Ailes,consilieri,
domniiC. Munro,
N. Gibbs,consilieri;
– pentru reclamanţi
J. Bennathan QC,consilier,
D. Wells, consilier.
Curtea a ascultat pledoariile lui J. Bennathan şi D. Perry, precum şi răspunsurile acestora la întrebările adresate de Curte.
În fapt
I. Circumstanţele cauzelor
A. Domnul Al-Khawaja
9. Primul reclamant s-a născut în 1956 şi are domiciliul în Brighton. Faptele aflate la originea cererii formulate de acesta se pot rezuma după cum urmează.
10. Medic primar în specialitatea medicină recuperatorie, domnul Al-Khawaja, primul reclamant, a fost învinuit că a agresat sexual două paciente, în timp ce acestea s-ar fi aflat sub hipnoză. Prima învinuire i-a fost adusă pentru că ar fi agresat-o sexual pe S.T. în timpul consultaţiei din 3 iunie 2003. A doua învinuire i-a fost adusă pentru că ar fi agresat-o sexual pe V.U. în timpul consultaţiei din 12 iunie 2003.
11. Din motive fără legătură cu presupusa agresiune de care era învinuit reclamantul, S.T. s-a sinucis anterior începerii procesului. Cu toate acestea, la câteva luni de la producerea presupusei agresiuni, S.T. dăduse o declaraţie poliţiei. De asemenea, povestite unor prieteni – B.F. şi S.H. – că fusese victima unei agresiuni sexuale comise de primul reclamant.
12. La 22 martie 2004, s-a desfăşurat o şedinţă preliminară pentru a se stabili dacă era necesar ca declaraţia lui S.T. să fie citită juriului. În şedinţă, apărarea a arătat că mijloacele pe care intenţiona să le folosească pentru a combate fiecare învinuire erau identice în esenţă şi constau în a demonstra că declaraţiile date de S.T. şi V.U. erau în întregime mincinoase. Judecătorul care a prezidat şedinţa a decis că era necesar ca declaraţia lui S.T. să fie citită juraţilor din proces. Acesta a observat că primul reclamant considera probabil că nu avea la dispoziţie o altă variantă realistă decât aceea de a depune mărturie pentru a se apăra împotriva celei de-a doua învinuiri referitoare la V.U. Prin urmare, a concluzionat că citirea declaraţiei lui S.T. nu ar fi putut avea ca efect punerea în dificultate a respectivului în eventuala absenţă a depunerii mărturiei din partea sa. Remarcând că ipoteza unei coluziuni între S.T. şi V.U. nu fusese avansată, a considerat că nu se impunea verificarea acestui aspect prin examinarea încrucişată a celor două femei.
13. Judecătorul respectiv a subliniat de asemenea că declaraţia lui S.T. era vitală pentru urmărirea penală în cazul primei învinuiri, deoarece nu exista nicio altă probă directă a ceea ce se petrecuse în timpul consultaţiei din 3 iunie 2003. Acesta s-a exprimat astfel: „ca să spunem lucrurilor pe nume, nicio declaraţie înseamnă nicio primă învinuire”. Considerând că problema reală care lua naştere era aceea de a stabili dacă acuzatul putea contesta declaraţia respectivă în condiţii echitabile pentru acesta, judecătorul a constatat că primul reclamant putea depune mărturie, explicând ceea ce se petrecuse în timpul consultaţiei. De asemenea, acuzarea intenţiona să îi citeze, pentru a se prezenta înaintea instanţei, pe prietenii lui S.T., pentru a depune mărturie asupra informaţiilor comunicate de aceasta. Inconsecvenţele dintre declaraţiile lor şi cea a lui S.T. i-ar oferi reclamantului un mijloc de a contesta declaraţia lui S.T. În plus, acuzarea urma să numească un expert judiciar pentru a depune mărturie despre modificările percepţiei provocate de hipnoză, iar apărarea l‑ar putea supune unei examinări încrucişate (cross-examination) pentru a respinge îndoiala privind credibilitatea declaraţiilor lui S.T.
14. În cadrul procesului, declaraţia lui S.T. a fost citită juraţilor, care au ascultat şi mărturiile depuse de prietenii lui S.T. – B.F. şi S.H. – şi de medicul curant al lui S.T. Acesta din urmă a depus mărturie în privinţa unei scrisori, adresate autorităţilor spitaliceşti în numele pacientei sale, în care indica acuzaţiile formulate de aceasta împotriva primului reclamant. V.U. şi poliţiştii care au efectuat cercetarea penală în cauză au fost audiaţi cu privire la a doua învinuire, cea referitoare la persoana lui V.U. Alte două femei au fost citate pentru a depune mărturie. Acestea au declarat că reclamantul le făcuse nişte propuneri nepotrivite în cursul consultaţiilor prin hipnoză. Acuzarea a calificat declaraţiile acestora ca „probe ale faptelor similare” (similar fact evidence), coroborând declaraţiile făcute de S.T. şi V.U. Acuzarea a numit un expert judiciar specializat în efectele hipnozei. Apărarea a avut posibilitatea de a supune unei examinări încrucişate (cross-examination) toţi martorii care au depus mărturie în instanţă. Reclamantul a depus mărturie în apărarea sa. De asemenea, a citat mai mulţi martori care au depus mărturie în susţinerea moralităţii sale.
15. În cadrul instrucţiunilor pentru juraţi (summing up to the jury), judecătorul cauzei (trial judge) le-a oferit acestora, în două rânduri, îndrumări în privinţa modului de apreciere a declaraţiei lui S.T. Mai întâi, acesta a declarat:
„Atunci când examinaţi declaraţia [lui S.T.], trebuie să ţineţi cont [dumneavoastră, juraţii] în mod absolut de faptul că nu aţi văzut-o pe aceasta depunând mărturie şi că nu aţi ascultat mărturia ei; nici nu aţi auzit mărturia acesteia, verificată prin examinarea încrucişată (cross-examination) [de către avocatul domnului Al-Khawaja], care cu siguranţă i-ar fi adresat acesteia întrebări.”
16. În continuare, a declarat:
„[...] nu uitaţi [...] că această declaraţie v-a fost citită. Acuzatul neagă întru totul faptele de care este învinuit [...], aspect de care trebuie să ţineţi seama în aprecierea acestei mărturii.”
17. Făcând trimitere la declaraţiile date de prietenii lui S.T., judecătorul cauzei (trial judge) le-a reamintit juraţilor că existau neconcordanţe între declaraţia lui S.T. şi cea a lui S.H. (în declaraţia sa, S.T. a indicat că reclamantul îi atinsese faţa şi gura; S.H. a depus mărturie că S.T. îşi atinsese singură faţa şi gura şi că nu fusese primul reclamant cel care îi atinsese faţa şi gura). Judecătorul cauzei (trial judge) a continuat astfel:
„Vă revine sarcina de a stabili în ce măsură declaraţiile lui [B.F.] şi [S.H.] vă pot ajuta să decideţi dacă [S.T.] a declarat adevărul. Însă trebuie să aveţi în vedere că declaraţiile lui [B.F.] şi [S.H.] care se referă la afirmaţiile făcute de [S.T.] nu constituie probe independente ale veracităţii susţinerilor acesteia din urmă.”
18. De asemenea, judecătorul cauzei (trial judge) a dat instrucţiuni juraţilor că, pentru a aprecia veracitatea susţinerilor lui S.T., ar putea ţine seama de declaraţia lui V.U. şi de declaraţiile celorlalte două femei privind propunerile nepotrivite imputate reclamantului. Cu toate acestea, i-a invitat mai întâi să excludă ipoteza unei coluziuni între cele patru femei, apoi să se întrebe dacă era rezonabilă supoziţia că patru persoane care au formulat, separat, acuzaţii similare au putut minţi sau greşi toate patru, ori au fost victime ale unor halucinaţii sau amintiri false. Acesta le-a indicat că, în cazul în care ipoteza respectivă le-ar părea neverosimilă, s-ar putea declara convinşi că S.T. şi V.U. au spus adevărul. Acesta a adăugat că, cu cât declaraţiile persoanelor implicate păreau să se asemene, cu atât veracitatea lor era mai probabilă. Acesta i-a invitat să se întrebe dacă fiecare dintre femeile respective ar fi putut fi influenţată, în mod conştient sau nu, de afirmaţiile celorlalte.
19. În cursul deliberărilor, juraţii au solicitat în două ocazii clarificări privind declaraţia lui S.T. La 30 noiembrie 2004, aceştia l-au declarat, în unanimitate, pe domnul Al-Khawaja vinovat de cele două învinuiri de agresiune sexuală formulate împotriva lui. Reclamantul a fost condamnat la două pedepse cu închisoarea, de 15 şi, respectiv, 12 luni, pentru prima şi a doua învinuire, care să fie executate consecutiv.
20. Primul reclamant a atacat hotărârea de condamnare în faţa Court of Appeal. Apelul s-a axat pe hotărârea premergătoare procesului (pre-trial ruling) prin care declaraţia lui S.T. fusese admisă ca mijloc de probă. Primul reclamant susţinea, de asemenea, că, în instrucţiunile pentru juraţi (summing up to the jury), judecătorul cauzei (trial judge) nu le oferise acestora îndrumări adecvate în privinţa dezavantajului corelativ al acestui mijloc de probă în raport cu interesele sale.
21. Apelul a fost judecat şi respins la 6 septembrie 2005. În hotărârea întocmită în formă scrisă, pronunţată la 3 noiembrie 2005, Court of Appeal a concluzionat că dreptul primului reclamant la un proces echitabil nu fusese încălcat. În ceea ce priveşte admiterea ca mijloc de probă a declaraţiei lui S.T., instanţa a reţinut că aceasta nu era obligatoriu incompatibilă cu art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din convenţie. Având la bază hotărârea pronunţată în cauza Doorson împotriva Ţărilor de Jos (26 martie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-II), instanţa a reţinut că admisibilitatea mijloacelor de probă este o chestiune reglementată, în primul rând, de dreptul intern. În continuare a constatat:
„25. Elementele importante din prezenta cauză se pot rezuma după cum urmează. Întrucât S.T. a decedat, [reclamantul] nu a putut solicita ca acesteia să îi fie adresate întrebări. Aceasta era singura martoră a cărei declaraţie se referea direct la pretinsa agresiune sexuală. Dacă declaraţia acesteia nu ar fi fost admisă, acuzarea ar fi trebuit să renunţe la prima învinuire. [Reclamantul] a avut posibilitatea de a contesta exactitatea declaraţiei lui [S.T.] exploatând divergenţele prezentate de aceasta faţă de declaraţiile martorilor [B.F.] şi [S.H.] şi declaraţia expertului privind «modificările de percepţie» provocate de hipnoză. Articolele relevante din legea din 1988 [infra, pct. 41] conţin dispoziţii privind protejarea acuzaţilor pe care judecătorul le-a luat în mod corespunzător în consideraţie înainte de a declara admisibilă declaraţia respectivă. În cele din urmă, instanţa de facto (tribunal of fact) – în acest caz, juriul – poate şi trebuie să ţină seama de dificultăţile pe care admiterea unei declaraţii le poate produce acuzatului, dificultăţi care trebuie menţionate în mod pertinent în instrucţiunile pentru juraţi (summing up to the jury).
26. Atunci când singurul martor al unei infracţiuni decedează după ce a dat o declaraţie pe care acuzarea intenţionează să o folosească, este posibil ca un interes public puternic să impună autorizarea admiterii acestui mijloc de probă în vederea continuării cercetării. Aceasta este situaţia în prezenta cauză. Totuşi, acest interes general nu poate prevala asupra dreptului acuzatului la un proces echitabil. Aşa cum am arătat în hotărârea pronunţată în cauza Sellick [a se vedea infra, pct. 48], nu considerăm că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului impune să se concluzioneze că procesul este inechitabil în asemenea împrejurări. Dispoziţia de la art. 6 § 3 lit. d), care recunoaşte acuzatului dreptul de a adresa întrebări [dreptul de a solicita să fie adresate întrebări] martorilor în acuzare, constituie un aspect special al procesului echitabil. Însă, atunci când acuzatul nu-şi poate exercita acest drept, se impune întrebarea dacă «procedura, în ansamblu, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil» (Doorson, pct. 19). În prezenta cauză, martorul nu refuzase să se înfăţişeze de teamă ori din alte motive, nu solicitase anonimatul şi nu îşi exercitase dreptul la tăcere. Absenţa sa era justificată de moartea sa, împrejurare al cărei caracter ireversibil face trimitere la considerente speciale, aşa cum am precizat la începutul paragrafului”.
22. În ceea ce priveşte instrucţiunile judecătorului pentru juraţi (summing up to the jury), Curtea de Apel s-a pronunţat astfel:
„Opinăm că ar fi fost preferabil ca judecătorul să precizeze explicit juraţilor că neprezentarea lui [S.T.] era potenţial defavorabilă [primului reclamant] şi că, având în vedere imposibilitatea de a o supune unei examinări încrucişate ori de a fi observată de către juraţi, îi invită să acorde o pondere redusă declaraţiei acesteia. Acestea fiind zise, în circumstanţele prezentei cauze, instrucţiunile judecătorului pentru juraţi (summing up to the jury) nu puteau primi din partea lor o altă interpretare. Din acest motiv, considerăm că juraţilor le-au fost oferite instrucţiunile corespunzătoare despre consecinţele admiterii declaraţiei lui [S.T.] în situaţia neprezentării acesteia în instanţă şi că acest element nu este de natură să confere procesului [primului reclamant] un caracter inechitabil şi incompatibil cu art. 6. De asemenea, ţinem să subliniem că probele în acuzare reţinute împotriva [reclamantului] sunt, în ansamblu, foarte solide. Nu avem nicio îndoială privind temeinicia verdictului.”
23. Curtea de Apel nu i-a încuviinţat reclamantului solicitarea de a sesiza House of Lords (Camera Lorzilor), însă a admis că hotărârea respectivă implica o problemă de drept de interes general.
24. La 30 noiembrie 2005, primul reclamant a solicitat Camerei Lorzilor încuviinţarea ca respectiva problemă de drept a cărei existenţă fusese recunoscută de Curtea de Apel să îi fie înaintată. La 7 februarie 2005, Camera Lorzilor a respins solicitarea respectivă.
B. Domnul Tahery
25. Al doilea reclamant s-a născut în 1975. Cererea sa are ca obiect condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală cu intenţie pe care a primit-o pentru faptele descrise mai jos.
26. La 19 mai 2004, S., un membru al comunităţii iraniene din Londra, a fost implicat într-o altercaţie cu mai mulţi kurzi. Pentru a-l apăra pe S., reclamantul s-a interpus între acesta şi ceilalţi. La 20 mai 2004, dis-de-dimineaţă, S. şi cel de-al doilea reclamant s-au întâlnit din nou cu respectivii în apropierea unui restaurant iranian din cartierul Hammersmith (Londra). Reclamantul l-a invitat pe S. la o discuţie şi l-a condus pe o străduţă învecinată. Cei doi au început să discute despre altercaţia din ziua precedentă. Cu toate că S. a negat că a aplicat prima lovitură, atunci când a depus mărturie la procesul celui de-al doilea reclamant a recunoscut că l-a lovit pe acesta. În timpul bătăii, cel de-al doilea reclamant l-a împins pe S., iar în acel moment, S. a realizat că simte o senzaţie de arsură pe spate, senzaţie care s-a dovedit a fi cauzată de trei lovituri de cuţit aplicate în acea zonă. Acesta a declarat că nu l-a văzut pe domnul Tahery înjunghiindu-l atunci când erau faţă în faţă şi că nu îşi amintea ca respectivul să se fi amplasat în spatele său ori să îl fi ocolit pentru a-l înjunghia cu cuţitul.
27. Mai multe persoane au asistat la evenimente, inclusiv kurzii implicaţi în altercaţia din ziua precedentă, precum şi un prieten al lui S., un alt membru al comunităţii iraniene pe nume T., doi prieteni ai acestuia din urmă şi unchiul reclamantului. S. nu a putut preciza care dintre aceştia se afla în spatele lui în momentul respectiv.
28. S. a văzut un cuţit pe jos după ce a înţeles că fusese înjunghiat. În cursul procesului domnului Tahery (infra, pct. 32), acesta a declarat că a încercat să ia arma, dar reclamantul sau T. i-a luat-o înainte şi a aruncat cuţitul înspre restaurant. Acesta a precizat că presupune că loviturile i-au fost aplicate de reclamant. S. a precizat că cel de-al doilea reclamant s-a apărat imediat de acuzaţie negând-o, i-a cerut să se aşeze şi să se sprijine de el, a încercat să oprească hemoragia în aşteptarea unei ambulanţe, iar după venirea acesteia l-a însoţit la spital. Acolo, reclamantul a declarat poliţiei că văzuse doi bărbaţi de culoare aplicându-i lovituri de cuţit lui S.
29. Niciunul dintre martorii cărora le-au fost puse întrebări la faţa locului nu a declarat că l-ar fi văzut pe reclamant înjunghiindu-l pe S. Totuşi, două zile mai târziu T. a declarat poliţiei că l-a văzut pe reclamant aplicându-i lui S. lovituri de cuţit. În declaraţia sa, a precizat că încercase să îl despartă pe reclamant de S. în momentul în care aceştia începuseră să se bată pe străduţă, apoi că l-a văzut pe reclamant apucându-l pe S. de gât, luând un cuţit şi înjunghiindu-l de două ori pe acesta în spate. Acesta a adăugat că atunci când s-a apropiat de reclamant, acesta din urmă a încercat să îl înjunghie în gât, apoi a lăsat arma şi a strigat „să nu spui nimic poliţiei!”.
30. La 3 noiembrie 2004, reclamantul a fost arestat şi dus la Secţia de Poliţie Hammersmith. În timpul interogatoriului, acesta a negat că l-a înjunghiat pe S., acuzând din nou doi bărbaţi de culoare. Acesta a fost pus sub învinuire pentru vătămare corporală cu intenţie, precum şi pentru tentativă la infracţiunea de împiedicare a înfăptuirii justiţiei pentru declaraţia dată poliţiei, la spital şi la secţia de poliţie, că văzuse doi bărbaţi de culoare înjunghiindu-l pe S.
31. La 25 aprilie 2005, a început procesul reclamantului în faţa Crown Court Blackfriars. Inculpatul s‑a declarat vinovat de săvârşirea tentativei la infracţiunea de împiedicare a înfăptuirii justiţiei şi nevinovat de săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală cu intenţie.
32. S. a depus mărturie pentru acuzare. Acesta a explicat cum s-a bătut cu cel de al doilea reclamant pe străduţă, precizând că i‑au trebuit câteva momente să înţeleagă că fusese rănit în spate, dar că nu a văzut cine l‑a înjunghiat. A mai precizat că domnul Tahery l‑a ajutat să se aşeze şi i‑a acoperit rana cu mâna. S. a declarat că l‑a întrebat cine l-a înjunghiat şi că respectivul l‑a asigurat că nu fusese el. În cursul examinării încrucişate, a recunoscut că nu l‑a văzut pe reclamant plasându‑se în spatele lui şi că erau faţă în faţă. De asemenea, a declarat că a auzit pe cineva strigând în direcţia lui „[S]pune‑i că au fost negrii!” şi că vocea acestei persoane nu era a reclamantului.
33. După ce S. a depus mărturie, acuzarea a formulat o cerere de încuviinţare a citirii declaraţiei lui T. juriului în temeiul art. 116 § 2 lit. e) şi § 4 din Criminal Justice Act 2003 („2003 Act”: a se vedea infra, pct. 43-45; Legea privind justiţia penală din 2003). Acuzarea şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile 2003 Act, argumentând că T. se temea prea tare pentru a se înfăţişa la proces înaintea juriului şi că se impuneau măsuri speciale în privinţa sa. Judecătorul cauzei (trial judge) l-a ascultat depunând mărturie pe un ofiţer de poliţie care conducea cercetarea, care a declarat că temerile lui T. erau reale, comunitatea iraniană fiind extrem de unită. T. a depus mărturie în faţa judecătorului cauzei (trial judge) (însă nu şi în faţa juriului) din spatele unui ecran. Acesta a explicat că temerile sale pentru familia lui, ca şi pentru sine, erau rezultatul anumitor vizite şi apeluri telefonice pe care le‑ar fi primit, acestea nefiind imputate celui de-al doilea reclamant. T. nu a precizat identitatea autorului vizitelor şi apelurilor telefonice.
34. Pronunţându-se asupra cererii de încuviinţare a solicitării ca declaraţia lui T. să fie citită juriului, judecătorul cauzei (trial judge) a motivat:
„Având în vedere circumstanţele cauzei şi ţinând seama de standardele probei în materie penală, sunt convins că frica resimţită de acest martor este reală; îmi întemeiez convingerea nu numai pe declaraţia sa orală, ci şi pe observaţiile mele asupra comportamentului adoptat de acesta în banca martorilor.
Prin urmare, îmi revine sarcina de a studia problemele pe care le ridică [art. 116 § 4 din 2003 Act]. În temeiul alin. (4) lit. a) am obligaţia de a ţine seama de conţinutul declaraţiei. Ceea ce am şi făcut. Apărarea pune la îndoială fiabilitatea acestei probe; se motivează că există inconsecvenţe în raport cu declaraţia dată de [S.].
Vor exista mereu situaţii în care, fie că este vorba despre declaraţii orale, fie că este vorba despre declaraţii care sunt citite, există inconsecvenţe. În orice caz, este sarcina juriului să aprecieze fiabilitatea probelor având în vedere concluziile puse de avocaţi şi declaraţiile pe care le-a ascultat. La momentul cuvenit, le voi da instrucţiunile necesare privind modul în care trebuie să se achite de această sarcină.
Se susţine, de asemenea, că declaraţia în litigiu prezintă o importanţă considerabilă prin aceea că provine de la o persoană care pretinde că a fost martor la incidente şi că priveşte aşadar esenţa subiectului.
În opinia mea, exact acest tip de martor aparţine categoriei persoanelor susceptibile să primească ameninţări şi, fără îndoială, asta a avut în vedere legiuitorul atunci când a adoptat dispoziţia menţionată anterior.
Este aşadar de datoria mea să cercetez, după ce am luat cunoştinţă de conţinutul declaraţiei, dacă admiterea sau excluderea acestei probe riscă să dea naştere unei nedreptăţi pentru una dintre părţile la procedură. Sunt convins că excluderea ei ar fi injustă şi la fel de convins că admiterea sa nu prezintă niciun aspect inechitabil. Procedând astfel, am luat în considerare prevederile [2003 Act]; în special dificultatea contestării unei declaraţii al cărei autor nu depune mărturie.
Contestarea unei declaraţii nu se realizează totdeauna prin examinare încrucişată (cross-examination). Contestarea unei declaraţii poate fi realizată printr-o declaraţie contrară; fie făcută de acuzat, dacă acesta acceptă să depună mărturie, fie făcută de orice terţ - iar noi ştim că au existat mai mulţi - prezent la locul faptei.
În aceste condiţii, consider că declaraţiile acuzatului, în cazul în care acceptă să depună mărturie, pot fi suficiente pentru răsturnarea şi contestarea probelor care se regăsesc în declaraţia lui T.
De asemenea, am avut în vedere şi alte elemente relevante şi i‑am oferit lui T. posibilitatea, atunci când se afla în banca martorilor, în spatele ecranului, de a depune mărturie în aceleaşi condiţii speciale. Acesta mi‑a răspuns că nu îşi va schimba punctul de vedere şi că teama pe care o resimţea îl împiedica să depună mărturie în faţa juriului.
Având în vedere toate circumstanţele cauzei, consider că prezenta cauză este una dintre cele pentru care legiuitorul a prevăzut că se putea impune citirea unei declaraţii.”
35. Declaraţia lui T., în calitate de martor, a fost citită juraţilor. Medicul care i-a oferit îngrijiri medicale lui S. în spital a depus mărturie privind natura rănilor suferite de acesta. Un expert medico-legal care a analizat sângele găsit pe hainele celui de-al doilea reclamant a confirmat în instanţă că se potrivea cu sângele lui S., însă (cu toate acestea, nu s-au putut stabili concluzii clare privind modalitatea în care sângele a ajuns pe hainele lui T.). De asemenea, acuzarea a prezentat procesul-verbal al interogatoriului celui de-al doilea reclamant de către poliţie (supra, pct. 30).
36. Cel de-al doilea reclamant a depus şi el mărturie în apărarea sa. Acesta a declarat că a asistat la prima altercaţie în care fuseseră implicaţi kurzii. Atunci când, mai târziu, s-a întâlnit cu S. în faţa restaurantului, l‑a luat pe acesta de braţ şi i‑a propus să facă o plimbare pentru a discuta, însă S. a început să îl lovească. Acesta s-a apărat apucându-l pe S. de guler şi îmbrâncindu‑l. T. a încercat apoi să intervină, iar alţi membri ai comunităţii iraniene l‑au temperat pe S. T. se afla între S. şi cel de-al doilea reclamant şi, la momentul respectiv, acesta din urmă a remarcat un cuţitul aflat pe jos, pe care l‑a ridicat şi l‑a aruncat fără să ştie în acel moment că S. fusese înjunghiat. Atunci când S. l‑a acuzat că l‑a înjunghiat, cel de-al doilea reclamant i‑a zis să se aşeze, a reuşit să îl calmeze şi şi‑a pus mâna pe rana din spatele acestuia. S. a părut apoi să înţeleagă că nu cel de-al doilea reclamant fusese cel care îl înjunghiase. Cel de-al doilea reclamant a recunoscut că a declarat poliţiştilor că S. fusese înjunghiat de doi bărbaţi de culoare, adăugând că procedase aşa în urma sfatului unchiului său. În ultimul rând, cel de-al doilea reclamant a declarat că anterior interogării sale de către poliţie, T. i‑a spus că ştia că nu acesta îl înjunghiase pe S.
37. În instrucţiunile pentru juraţi, judecătorul i‑a avertizat pe aceştia asupra pericolelor pe care le implica încrederea în mărturia depusă de T. Acesta a subliniat:
„După cum ştiţi, această mărturie v‑a fost citită în temeiul dispoziţiilor care dau posibilitatea unui martor care se teme – nefiind vorba despre nervozitate, ci teroare, frică – ca declaraţia sa să fie citită juriului, însă trebuie să o examinaţi cu precauţie. Apărarea a subliniat în mod corect că a fost privată de posibilitatea de a supune această probă unei examinări încrucişate (cross-examination). Este, de asemenea, adevărat că nu aţi putut observa martorul şi reacţiile acestuia în banca martorilor. Nu aţi avut ocazia să îl faceţi să se mai gândească asupra declaraţiei sale şi să spună, ceea ce ar fi dorit avocatul apărării, «este posibil să fi interpretat greşit ceea ce am văzut». Cu alte cuvinte, nu trebuie să pierdeţi din vedere niciodată faptul că acesta a putut asocia fapte al căror martor a fost într-adevăr, ajungând însă la concluzii greşite în privinţa acestora. Iată cum ar trebui să apreciaţi declaraţia sa. Trebuie să vă întrebaţi dacă vi se pare fiabilă, concludentă. Nu vă puteţi raporta la aceasta decât dacă sunteţi siguri că, în mod fidel, conţinutul acesteia reflectă ceea ce s‑a întâmplat în noaptea respectivă şi ceea ce a văzut martorul. Această regulă se aplică oricărui martor. Nu trebuie să vă bazaţi pe această probă decât dacă o consideraţi concludentă. Din acest motiv, trebuie să vă întrebaţi constant asupra fiabilităţii ei.
De asemenea, este necesar să ţineţi seama că a fost recunoscut şi stabilit faptul că acuzatul nu este responsabil de teama resimţită de martor.”
38. La 29 aprilie 2005, în urma votului majorităţii, cel de-al doilea reclamant a fost declarat vinovat de săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală cu intenţie, pentru care a fost ulterior condamnat la pedeapsa cu închisoare de 9 ani de, cumulată cu pedeapsa cu închisoare de15 luni pentru tentativa la infracţiunea de împiedicare a înfăptuirii justiţiei, învinuire pentru care pledase vinovat.
39. Cel de-al doilea reclamant a atacat hotărârea în faţa Court of Appeal, motivând că dreptul său la un proces echitabil nu fusese respectat în măsura în care nu a avut posibilitatea de a-l supune pe T. unei examinări încrucişate. Court of Appeal a recunoscut că acuzarea admisese că declaraţia în litigiu era „importantă şi avea valoare probatorie în raport cu un aspect crucial al cauzei [...] şi că, în cazul în care nu ar fi fost admisă, perspectiva condamnării ar fi dispărut, iar cea a achitării ar fi primit un avans.” Court of Appeal a menţinut raţionamentul primei instanţe, declarând că posibilitatea oferită apărării de a supune unei examinări încrucişate ceilalţi martori ai acuzării şi de a-l asculta pe cel de-al doilea reclamant depunând mărturie, precum şi pe terţii care au asistat la evenimente, era suficientă pentru a exclude riscul unei inechităţi. Instanţa a mai subliniat că judecătorul cauzei dăduse juraţilor instrucţiuni explicite şi precise asupra manierei în care mărturia depusă trebuia apreciată şi că îi informase corespunzător asupra modului în care era necesar să ţină seama de aceasta pentru a ajunge la verdictul lor. Cu toate că al doilea reclamant a susţinut că şi în eventualitatea unor instrucţiuni corespunzătoare ale judecătorului, inechitatea nu puteau fi reparată, Court of Appeal a reţinut că juraţii dispuseseră de toate informaţiile necesare pentru pronunţarea verdictului. La 24 ianuarie 2006, reclamantului nu i s-a încuviinţat solicitarea de a formula apel împotriva condamnării sale. În schimb, Court of Appeal a admis solicitarea celui de-al doilea reclamant de a formula apel împotriva sentinţei pronunţate, reducându-i pedeapsa de la 9 la 7 ani de închisoare.
II. Dreptul şi practica interne relevante
A. Principiile specifice common law aplicabile în fiecare dintre cele două cauze
40. Proba testimonială mijlocită reprezintă orice declaraţie factuală, alta decât cea făcută, pe baza informaţiilor cunoscute de acesta, de un martor în timp ce depune mărturie (a se vedea Lord Phillips, pct. 20 din hotărârea R. împotriva Horncastle şi a altora, prezentată pe scurt supra, pct. 57–62). Ca regulă generală, proba testimonială mijlocită nu este admisibilă în cauzele penale decât dacă legea sau common law prevede admiterea sa. În cele ce urmează, sunt expuse dispoziţiile legislative relevante aplicabile în cazul fiecăruia dintre cei doi reclamanţi. Aceste dispoziţii legislative sunt completate de trei principii specifice common law. Potrivit celui dintâi, în common law judecătorul are competenţa de a exclude orice probă al cărei caracter prejudiciabil cântăreşte mai greu decât valoarea probatorie. Acest principiu este completat, la rândul lui, de art. 78 din Police and Criminal Evidence Act 1984 (Legea din 1984 privind activitatea de poliţie şi probele în materie penală), care conferă instanţelor competenţa de a exclude mijloacele de probă a căror admitere ar avea un efect negativ asupra caracterului echitabil al procesului într-o aşa măsură încât nu trebuie să fie admise. Potrivit celui de-al doilea principiu, în condiţiile în care proba testimonială mijlocită este admisă, iar juraţii au luat cunoştinţă de ea, judecătorul, în instrucţiunile sale pentru aceştia, trebuie să îi îndrume asupra pericolelor pe care le implică încrederea în proba testimonială mijlocită. Potrivit celui de-al treilea principiu, într-un proces cu juraţi, aceştia din urmă trebuie să beneficieze de îndrumarea consacrată în ceea ce priveşte sarcina probei, adică trebuie să aibă convingerea vinovăţiei acuzatului dincolo de orice îndoială rezonabilă.
B. Legislaţia primară
1. Legislaţia primară aplicabilă în cauza Al-Khawaja
41. La momentul procesului primului reclamant, domnul Al-Khawaja, dispoziţiile legislative relevante aplicabile se regăseau la art. 23–28 din Criminal Justice Act 1988 (Legea din 1988 privind justiţia penală). Art. 23 din 1988 Act reglementează admisibilitatea, în materie penală, a mărturiei mijlocite, obţinute de la autorul său, consemnate după cum urmează:
„23.– [...] o declaraţie dată de o persoană, declaraţie care a fost consemnată într-un document, este admisibilă în procedura penală ca probă a oricărui fapt care poate fi dovedit prin proba testimonială nemijlocită dacă
2. a) persoana care a dat declaraţia a decedat sau se află în incapacitate de a se înfăţişa în calitate de martor din cauza stării sale de sănătate fizică ori mintală
[...]
25.– 1) Dacă, având în vedere aceste circumstanţe,
a) Crown Court
i. sesizată cu un proces ca urmare a trimiterii în judecată;
ii. sesizată în apel cu privire la o hotărâre pronunţată de magistrates’ court; sau
iii. sesizată cu o cerere formulată în temeiul art. 6 din Criminal Justice Act 1987 (Legea din 1987 privind justiţia penală) (cereri de respingere a învinuirii de înşelăciune transferate de la magistrates’ court la Crown Court) ; sau
b) secţia penală a Court of Appeal; sau
c) o magistrates’ court sesizată cu un proces declanşat ca urmare a unei sesizări directe
consideră că, în interesul justiţiei, o declaraţie care este admisibilă în temeiul art. 23 sau 24 de mai sus cu toate acestea poate să nu fie admisă, existând posibilitatea ca instanţa să dispună ca aceasta să nu fie admisă.
2. Fără a aduce atingere alin. (1) de mai sus, în ansamblu, trebuie să ţină seama de
a) natura şi originea documentului care include declaraţia, de probabilitatea autenticităţii ei în raport cu aceste elemente, precum şi de orice altă împrejurare pe care o consideră relevantă;
b) măsura în care declaraţia face dovada unor aspecte dificil de obţinut pe alte căi;
c) relevanţa dovezii pe care declaraţia pare să o furnizeze faţă de orice chestiune care se poate ridica în instanţă; şi
d) orice risc, luând în considerare circumstanţa că este posibilă contestarea declaraţiei dacă persoana care a dat-o nu se înfăţişează pentru a depune mărturie în cadrul procesului, ca admiterea sau excluderea declaraţiei să fie generatoare de nedreptate în cazul acuzatului, ori dacă sunt mai mulţi, a acuzaţilor.
26.– Atunci când o declaraţie care este admisibilă în procesul penal în temeiul art. 23 şi 24 de mai sus este prezentată instanţei [...] pentru buna desfăşurare
a) a unui proces penal pendinte ori preconizat a fi declanşat; sau
b) a unei cercetări penale,
declaraţia în cauză nu trebuie să fie admisă ca probă într-un proces penal fără încuviinţarea instanţei, iar instanţa nu trebuie să acorde încuviinţarea decât dacă este convinsă că admiterea respectivei probe este în interesul justiţiei. Pentru a se pronunţa asupra acestui ultim aspect, instanţa trebuie să ţină seama de:
i. conţinutul declaraţiei;
ii. orice risc, luând în considerare circumstanţa că este posibilă contestarea declaraţiei dacă persoana care a dat-o nu se înfăţişează pentru a depune mărturie în cadrul procesului, ca admiterea sau excluderea declaraţiei să fie generatoare de nedreptate în cazul acuzatului, ori dacă sunt mai mulţi, a acuzaţilor; şi
iii. orice altă împrejurare pe care o consideră relevantă [...]”
Anexa 2 la Act autorizează admiterea unor probe referitoare la credibilitatea şi consecvenţa persoanei care a dat declaraţia, atunci când astfel de probe ar fi fost admisibile dacă persoana respectivă ar fi depus mărturie în instanţă unde ar fi putut fi supusă unei examinări încrucişate. Anexa mai prevede că, pentru a stabili ponderea care trebuie acordată eventual unei astfel de declaraţii, este necesar să se ţină seama de împrejurările pe care se poate baza în mod rezonabil pentru a desprinde concluzii privind corectitudinea declaraţiei în cauză.
2. Legislaţia primară aplicabilă în cauza Tahery
a) Raportul Law Commission (Comisia juridică)
42. Într-un raport publicat în aprilie 1997 cu titlul Evidence in Criminal Proceedings: Hearsay and Related Topics (Probaţiunea în procesul penal: proba testimonială mijlocită şi aspecte conexe), Law Commission a recomandat o serie de reforme ale legislaţiei cu privire la proba testimonială mijlocită în Anglia şi Ţara Galilor, în special ale dispoziţiilor 1988 Act. În plus, a recomandat formularea unor clarificări privind condiţiile în care, în cadrul procesului, declaraţia martorului poate fi admisă (în special în circumstanţele, avute deja în vedere, de deces sau temere a persoanelor care le-au dat). În continuare, a propus ca, în sensul legii, să fie conferită judecătorilor o competenţă de apreciere limitată pentru admiterea unei probe testimoniale mijlocite care nu intră în sfera de aplicare a niciuneia dintre excepţiile prevăzute de lege sau de common law (recomandarea nr. 28).
În precedentul document de consultare, publicat în ianuarie 1995, Law Commission a analizat jurisprudenţa Curţii privind art. 6 § 3 lit. d) şi a concluzionat că exista un risc de încălcare a convenţiei atunci când o persoană urma să fie condamnată exclusiv pe baza probei testimoniale mijlocite. Law Commission a considerat că riscul respectiv era atât de important încât să justifice solicitarea ca instanţa de prim grad de jurisdicţie (trial court) să pună capăt procesului în care singura probă a unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii se baza pe o probă testimonială mijlocită (pct. 9.5 din documentul de consultare). Întrucât recomandarea a generat critici (referitoare în special la caracterul ei nejustificat de precaut şi la numeroasele dificultăţi practice care ar fi rezultat), Law Commission s-a abţinut de la reiterarea acesteia în raportul publicat în 1997 (pct. 5.33-5.41 din raport). În schimb, aceasta a concluzionat că garanţiile pe care le-a propus ofereau o protecţie suficientă, în special cele potrivit cărora era conferită judecătorului cauzei competenţa de a pune capăt unui proces în cazul în care proba testimonială mijlocită era considerată neconcludentă (recomandarea nr. 47, a se vedea infra pct. 45).
b) The Criminal Justice Act 2003 (Legea din 2003 privind justiţia penală)
43. Partea 11 din capitolul 2 din Criminal Justice Act 2003 (Legea din 2003 privind justiţia penală) a intrat în vigoare în aprilie 2005. Obiectivul său era de a modifica substanţial dispoziţiile legislative privind admisibilitatea probelor testimoniale mijlocite în cadrul procedurii penale pe baza proiectului de lege propus de Law Commission.
În temeiul art. 114 din 2003 Act, proba testimonială mijlocită este admisibilă numai în cadrul procedurii penale dacă una dintre „derogările” prevăzute de lege se aplică. Cu toate că nu a fost invocată în timpul procesului celui de-al doilea reclamant, o astfel de „derogare” o reprezintă art. 114 alin.(1) lit. d), dispoziţie care autorizează admiterea unei mărturii mijlocite dacă instanţa sesizată consideră că interesul justiţiei o impune. Art. 114 alin. (2) prevede următoarele:
„Pentru a stabili dacă o declaraţie care nu a fost dată ca urmare a depunerii mărturiei trebuie declarată admisibilă, în temeiul alin. (1) lit. d) [prezentul articol], instanţa trebuie să ia în considerare, pe lângă celelalte elemente pe care le consideră relevante,
a) valoarea probatorie a declaraţiei – în măsura în care este veridică – în raport cu o chestiune în discuţie în cadrul procedurii sau utilitatea acesteia pentru înţelegerea altor probe furnizate în respectiva cauză;
b) celelalte mijloace de probă furnizate – sau care pot fi furnizate – referitoare la chestiunea sau probele menţionate la lit. a) supra;
c) importanţa chestiunii sau a probelor menţionate la lit. a) supra în raport cu ansamblul cauzei;
d) circumstanţele în care declaraţia a fost dată;
e) credibilitatea pe care persoana care a dat declaraţia o prezintă;
f) fiabilitatea aparentă a probelor în raport cu circumstanţele în care declaraţia a fost dată;
g) posibilitatea depunerii mărturiei cu privire la afirmaţiile care se regăsesc în declaraţie şi, în caz negativ, motivele care justifică imposibilitatea;
h) gradul de dificultate pe care îl implică contestarea declaraţiei;
i) măsura în care această dificultate ar putea aduce atingere părţii care se confruntă cu aceasta.”
44. „Derogarea” invocată în procesul celui de-al doilea reclamant este cea prevăzută la art. 116, care autorizează admiterea declaraţiilor martorilor care nu se înfăţişează (absent witnesses). Dispoziţiile relevante ale acestei dispoziţii prevăd următoarele:
„1. În cadrul procedurii penale, o declaraţie care nu a fost dată ca urmare a depunerii mărturiei în cadrul procedurii este admisă ca probă a oricărei afirmaţii care se regăseşte în cuprinsul acesteia dacă:
a) mărturia depusă în cadrul procedurii de persoana care a dat declaraţia ar fi fost admisă ca probă a respectivei afirmaţii;
b) instanţa sesizată consideră că identitatea persoanei care a dat declaraţia („declarantul”) este stabilită corespunzător; şi
c) una dintre cele cinci condiţii enumerate la alin. (2) de mai jos este îndeplinită.
2. Condiţii:
a) declarantul a decedat;
b) declarantul este inapt să depună mărturie din cauza unei incapacităţi fizice sau mintale;
c) declarantul nu se află în Regatul Unit şi nu este posibil să se asigure înfăţişarea acestuia;
d) declarantul nu a fost găsit, în pofida demersurilor rezonabile făcute pentru localizarea sa;
e) declarantul, de teamă, refuză să depună mărturie – sau să continue mărturia – în cadrul procedurii, asupra tuturor sau anumitor aspecte vizate în declaraţia sa, iar instanţa sesizată încuviinţează admiterea declaraţiei lui ca probă.
3) În sensul alin.(2) lit. e) de mai sus, termenul „temere” are o interpretare largă. Acesta include, de exemplu, teama de o atingere adusă vieţii sau integrităţii fizice a altei persoane, ori chiar teama de o pierdere financiară.
4) Instanţa sesizată nu poate încuviinţa admiterea unei declaraţii în temeiul alin.(2) lit. e) a prezentului articol decât în cazul în care consideră că interesul justiţiei o impune, după ce a luat în considerare:
a) conţinutul declaraţiei;
b) nedreptatea pe care admiterea sau excluderea ei o poate cauza oricăreia dintre părţile la procedură (ţinând seama în special de dificultatea contestării declaraţiei dacă declarantul nu se înfăţişează pentru a depune mărturie);
c) după caz, faptul că o măsură ar putea fi luată în privinţa declarantului în temeiul art. 19 din Youth Justice and Criminal Evidence Act 1999 (Legea din 1999 privind justiţia pentru minori şi dovezile în materie penală), c. 23 (măsuri speciale pentru depunerea mărturiei de către martorii care au fost intimidaţi, etc.); şi
d) orice altă împrejurare relevantă.
5) În cazul în care este îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute la unul dintre paragrafele alin. (2), aceasta trebuie considerată neîndeplinită dacă reiese că faptele descrise în acest paragraf au fost cauzate de:
a) persoana în beneficiul căreia se solicită admiterea declaraţiei ca probă, sau
b) o persoană care acţionează în numele acesteia;
pentru a-l împiedica pe declarant să se înfăţişeze pentru a depune mărturie în persoană la proces (privind toate sau o parte din afirmaţiile din declaraţia sa).”
45. Art. 121 din lege prevede că art. 116 alin. (2) nu poate fi invocat decât în ceea ce priveşte mărturia mijlocită obţinută de la autorul său; acesta nu poate fi invocat exclusiv pentru a permite admiterea mărturiei multiple mijlocite (multiple hearsay).
În plus, art. 124 permite admiterea unor probe în măsură să pună la îndoială credibilitatea martorului care nu se înfăţişează (absent witness), de exemplu probe menite să demonstreze lipsa de probitate a acestuia (antecedente judiciare, predilecţie spre minciună etc.). De asemenea, permite admiterea declaraţiilor contradictorii pe care martorul le-a dat. Art. 124 alin. (2) permite admiterea unor probe pentru contestarea credibilităţii unui martor care nu se înfăţişează (absent witness) în circumstanţele în care respectivele probe nu ar fi admisibile dacă s-ar referi la un martor care se înfăţişează (live witness) , de exemplu atunci când probele în litigiu se referă la chestiuni fără legătură directă cu cauza.
În situaţia în care învinuirea se bazează integral sau parţial pe o probă testimonială mijlocită, art. 125 obligă judecătorul cauzei să pună capăt procesului – prin achitarea acuzatului sau eliberând din funcţie juriul – în cazul în care, având în vedere importanţa acesteia în raport cu învinuirile aduse acuzatului, proba testimonială mijlocită este neconcludentă astfel încât o condamnare nu ar fi prudentă. Dispoziţia pune în aplicare Recomandarea nr. 47 a Law Commission (supra, pct. 42).
Art. 126 păstrează nemodificată competenţa discreţionară pe care atât common law, cât şi art. 78 din Police and Criminal Evidence Act 1984 (Legea din 1984 privind activitatea de poliţie şi probele în materie penală) o recunosc judecătorului cauzei (trial judge) de a exclude probele testimoniale mijlocite (supra, pct. 40). În plus, îi este conferită competenţa de a exclude o probă testimonială mijlocită (hearsay evidence) în cazul în care consideră că „motivele excluderii acesteia, în special riscul pierderii de timp nejustificate pe care admiterea acesteia ar putea să o cauzeze, prevalează în general asupra motivelor admiterii ei, având în vedere valoarea probatorie a acesteia.”
3. The Coroners and Justice Act 2009 (Legea din 2009 privind coronerii şi justiţia)
46. Condiţiile în care martorii pot depune mărturie în mod anonim în cadrul procedurii penale sunt în prezent reglementate prin Coroners and Justice Act 2009 (Legea din 2009 privind coronerii şi justiţia). Anterior, acestea erau reglementate prin Criminal Evidence (Witness Anonymity) Act 2008 [Legea din 2008 privind probaţiunea în materie penală (Anonimitatea martorului)], care a fost adoptată ca urmare a hotărârii House of Lords în cauza R împotriva lui Davis (supra, pct. 49 şi 50). Conform 2009 Act, martorii pot depune mărturie în mod anonim atunci când, la cererea acuzării sau a unui acuzat, judecătorul pronunţă o „ordonanţă privind anonimitatea martorului” (“witness anonymity order”). Conform art. 87, judecătorul trebuie informat asupra identităţii martorului. Art. 88 alin.(2)–(6) şi art. 89 prevăd condiţiile în care o ordonanţă privind anonimitatea martorului poate fi pronunţată. Pentru a stabili dacă respectivele condiţii sunt întrunite, instanţa trebuie să cerceteze, inter alia, dacă mărturia depusă de către martor ar putea constitui mijlocul de probă exclusiv sau determinant (sole or decisive evidence) care îl incriminează pe acuzat [art. 89 alin. (2) lit. c)].
4. The Human Rights Act 1998 (Legea din 1998 privind drepturile omului)
47. Potrivit art. 2 din Human Rights Act 1998 (Legea din 1998 privind drepturile omului), pentru a se pronunţa asupra unei chestiuni legate de un drept garantat de convenţie, instanţele sesizate trebuie să ţină seama de jurisprudenţa Curţii în măsura în care consideră că aceasta este relevantă în procedura în cadrul căreia chestiunea respectivă a fost invocată. Art. 6 alin. (1) din 1998 Act prevede că este lipsit de legalitate ca o autoritate publică să acţioneze într-un mod care este incompatibil cu un drept garantat de convenţie.
C. Jurisprudenţa relevantă a instanţelor din Anglia şi Ţara Galilor
1. Cauza R. împotriva lui Sellick & Sellick
48. Hotărârea Curţii pronunţată în cauza Lucà împotriva Italiei (nr. 33354/96, pct. 40, CEDO 2001-II) a fost luată în considerare de Court of Appeal în cauza R. împotriva lui Sellick & Sellick [(2005) EWCA Crim 651] care privea doi acuzaţi despre care se pretindea că intimidaseră martorii. Judecătorul cauzei (trial judge) a încuviinţat ca declaraţiile martorilor să fie citite juriului. Acuzaţii au formulat apel împotriva hotărârii de încuviinţare, argumentând că admiterea declaraţiilor în litigiu reprezenta o încălcare a art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. d) din convenţie. Court of Appeal a respins apelul. Făcând trimitere la jurisprudenţa CEDO la pct. 50 din hotărârea sa, judecătorul cauzei (trial judge) a considerat că principiile care decurgeau din aceasta se puteau exprima astfel:
„i. Admisibilitatea probelor este, în primul rând, reglementată prin norme de drept intern;
ii. Mijloacele de probă trebuie prezentate în mod obişnuit în şedinţă publică şi, ca regulă generală, art. 6 alin. § 1 şi § 3 lit. d) impune ca reclamantului să i se acorde posibilitatea corespunzătoare şi suficientă pentru a contesta declaraţiile martorilor şi de a-i supune examinării încrucişate;
iii. Citirea unei declaraţii nu este obligatoriu incompatibilă cu art. 6 alin. § 1 şi § 3 lit. d), chiar şi în cazul în care martorul nu a putut fi interogat în niciun stadiu al procedurii. Art. 6 § 3 lit. d) se limitează la a prezenta exemple de elemente ce trebuie luate în considerare la aprecierea caracterului echitabil al procesului. În cazul în care o declaraţie a fost citită, motivele pentru care instanţa sesizată a considerat necesar să autorizeze această măsură şi procedurile menite să contrabalanseze inconvenientele care ar putea rezulta de aici pentru apărare trebuie luate în considerare în vederea aprecierii caracterului echitabil al procesului.
iv. Calitatea şi fiabilitatea intrinsecă a probelor, ca şi precauţiile luate în legătură cu invocarea acestora, constituie de asemenea elemente relevante în ceea ce priveşte caracterul echitabil al procesului.”
Court of Appeal a continuat astfel:
„Se ridică întrebarea dacă există un al cincilea principiu în temeiul căruia, în cazul în care circumstanţele ar justifica citirea declaraţiei, este interzisă o asemenea procedură dacă acuzaţia este în mod exclusiv sau determinant bazată pe aceasta şi în cazul în care acuzatul nu a avut posibilitatea de a interoga martorul în niciun stadiu al procedurii. Este adevărat că, la prima vedere, pct. 40 din hotărârea Lucà pare să implice că citirea unei declaraţii care constituie proba exclusivă sau determinantă implică obligatoriu încălcarea art. 6, indiferent de circumstanţele cauzei şi de elementele de contrabalansare oferite apărării, şi că această interpretare îşi găseşte sprijinul în anumite hotărâri pronunţate anterior. Astfel, teama de a se înfăţişa resimţită de un martor cunoscut de acuzat nu a fost contestată nici în cauza Lucà, nici în cauzele precedente, chiar dacă trebuie recunoscut faptul că aluziile la organizaţii mafiote şi la investigaţiile împotriva acestora făcute de Curte la pct. 40 din hotărâre denotă că avea în vedere cazurile extreme.”
2. Cauza R. împotriva lui Davis
49. În cauza R. împotriva lui Davis ([2008] UKHL 36), House of Lords a fost sesizată cu un apel împotriva unei hotărâri de condamnare, formulat de o persoană condamnată pentru comiterea a două omoruri prin împuşcare. În cursul procesului, trei martori au depus mărturie, identificându-l pe acuzat ca fiind autorul împuşcăturilor. Martorii au depus mărturie în mod anonim din spatele unui ecran, astfel încât puteau fi văzuţi de către judecător şi juraţi, însă nu şi de către acuzat. House of Lords a admis în unanimitate calea de atac formulată de acuzat.
House of Lords a considerat că declaraţiile martorilor intrau în contradicţie cu principiul consacrat în common law englez, conform căruia, cu anumite excepţii şi încadrări legale, acuzatul într-un proces penal trebuie confruntat cu acuzatorii săi pentru a putea să realizeze o examinare încrucişată (cross-examination) şi să conteste mărturiile acestora, principiu ce îşi are originea în Roma antică (Lord Bingham, pct. 5).
În plus, potrivit House of Lords, Curtea nu interzisese în orice împrejurare şi în mod absolut admiterea mărturiilor depuse în mod anonim. Cu toate acestea, a arătat că o condamnare nu se poate baza în mod exclusiv sau determinant pe mărturiile depuse în mod anonim. Oricum, pe baza elementelor cauzei Davis, Curtea a constatat încălcarea art. 6 deoarece, nu numai că mărturiile depuse în mod anonim de către martori reprezentau proba exclusivă sau determinantă pe baza căreia Davis fusese condamnat, ci şi posibilitatea examinării încrucişate (cross-examination) efective a martorilor fusese împiedicată.
50. În opinia separată concordantă, anexată la hotărârea House of Lords, Lord Mance a făcut o analiză a jurisprudenţei Curţii cu privire la art. 6. În cuprinsul acesteia şi-a exprimat îndoiala în privinţa existenţei unei cerinţe potrivit căreia mărturia depusă în mod anonim nu ar trebui să reprezinte proba exclusivă sau determinantă (sole or decisive evidence) împotriva unui acuzat. În schimb, măsura în care o mărturie de acest fel este determinantă nu ar putea fi decât un element – evident, unul foarte important – de pus în balanţă. Acesta a adăugat că hotărârea pronunţată în cauza R. împotriva lui Sellick & Sellick (alături de alte hotărâri) demonstraseră că era necesar să se ţină seama de faptul că atât convenţia, cât şi formulările aparent generale folosite de Curte exprimau norme absolut inflexibile.
3. Cauza R. împotriva Horncastle şi a altora
51. Hotărârea Camerei din 20 ianuarie 2009 pronunţată în cauzele prezente a fost analizată de Court of Appeal şi Supreme Court of United Kingdom în cauza R. împotriva Horncastle şi a altora. Cauza R. împotriva Horncastle şi a altora privea recursurile formulate de patru justiţiabili, condamnaţi pe baza declaraţiilor victimelor care nu se prezentaseră în instanţă, declaraţii care au fost citite în şedinţă în temeiul art. 116 din 2003 Act. Doi dintre aceştia fuseseră condamnaţi pe baza declaraţiei unui martor care decedase anterior desfăşurării procesului. Ceilalţi doi au fost condamnaţi pe baza declaraţiilor făcute de un martor pe care teama îl împiedicase să se prezinte. Recursurile formulate de aceştia au fost conexate cu cel formulat de al cincilea acuzat, pe nume Carter, a cărui condamnare s-a bazat pe registrele contabile prezentate în cadrul dezbaterilor.
a) Hotărârea Court of Appeal
52. La 22 mai 2009, Court of Appeal a respins în unanimitate recursurile formulate de primii patru acuzaţi [(2009) EWCA Crim 964]. Aceasta a recunoscut că art. 6 § 3 lit. d) constituie o normă de sine stătătoare, cu toate că nu dă naştere unui drept absolut de a examina toţi martorii, în consecinţă, 2003 Act menţine un echilibru just, pe deplin conform convenţiei. Admiterea unei probe testimoniale mijlocite (hearsay evidence) implica riscuri concrete, iar acest mijloc de probă trebuia utilizat cu precauţie sporită. Totuşi, având în vedere garanţiile prevăzute de 2003 Act, care se aplicau în mod riguros, nu putea avea loc o încălcare a art. 6 dacă o condamnare se realiza în mod exclusiv sau determinant pe baza unei probe testimoniale mijlocite (hearsay evidence). Atunci când fiabilitatea unei probe testimoniale mijlocite putea fi confirmată sau putea fi controlată şi verificată corespunzător, respectarea drepturilor apărării era asigurată, măsurile de contrabalansare erau suficiente, iar caracterul echitabil al procesului era garantat. Court of Appeal a considerat că nu era justificată adoptarea unei norme conform căreia o măsură de contrabalansare nu putea fi suficientă atunci când proba testimonială mijlocită avea caracter exclusiv sau determinant. Această propunere a fost discutată de Law Commission şi Parlament şi a fost respinsă la momentul elaborării 2003 Act.
53. Instanţa a subliniat că adoptarea „regulii «exclusiv sau determinant»” (sole or decisive rule) ridica de asemenea dificultăţi de principiu şi de ordin practic. Una dintre dificultăţile de principiu pornea de la premisa că nicio probă testimonială mijlocită (hearsay evidence) nu putea fi considerată fiabilă în absenţa verificării acesteia în şedinţă publică şi, în plus, se deducea de aici că nu putea fi acordată încredere instanţei de facto (fact finder) (de exemplu, juriului) la aprecierea valorii mijloacelor de probă. Aceasta a considerat că niciuna dintre cele două premise nu se justifica. Referitor la prima, Court of Appeal a citat exemple de probe testimoniale mijlocite fiabile, ca de exemplu cea furnizată de o victimă care, înainte de a muri, a indicat numele criminalului ei. Referitor la a doua, Court of Appeal a considerat că juraţii erau perfect capabili să aprecieze limitele unei declaraţii date de un martor despre care aflaseră informaţii conform art. 124 din 2003 Act (supra, pct. 45). Simpla circumstanţă că proba respectivă reprezenta o legătură esenţială din seria probelor în acuzare nu schimba cu nimic această stare de lucruri. În această privinţă, a remarcat că descoperirea unei probe medico-legale putea fi rezultatul lucrărilor efectuate de asistenţi de laborator neidentificaţi (motiv pentru care o asemenea probă era, în opinia sa, considerată probă testimonială mijlocită). Cu toate acestea, nu era necesar ca fiecare membru al laboratorului care lucrase cu proba respectivă să fie solicitat pentru aprecierea valorii probatorii a acesteia.
54. Pe de altă parte, instanţa a constatat existenţa unor dificultăţi de ordin practic în ceea ce priveşte „regula «exclusiv sau determinant»” (sole or decisive rule) sub raportul admisibilităţii probei din următoarele motive:
„Reiese clar din hotărârea Al-Khawaja împotriva Regatului Unit că CEDO a considerat că eroarea consta în admiterea probei testimoniale mijlocite în litigiu (a se vedea, în special, pct. 37, 40, 42 şi 46). Orice criteriu de admisibilitate a probelor trebuie să fie aplicabil înainte de furnizarea acestora, şi a fortiori înainte de încheierea procesului. Procesul nu ar fi decât un proces abstract dacă un criteriu de admisibilitate nu s-ar aplica decât în mod retrospectiv, ulterior deznodământului acestuia. Judecătorul, juraţii şi părţile s-ar afla atunci implicaţi într-o confruntare cu umbrele, întrucât ar fi în incapacitate de a prevedea dacă rezultatul formal al procesului nu ar putea fi declarat nul şi neavenit pe motiv că, având în vedere deznodământul, criteriile de admisibilitate nu au fost îndeplinite. În acelaşi mod, dacă un acuzat nu este în măsură să determine care este maniera optimă de instrumentare a cauzei sale, acesta nu poate opta pentru o anumită linie de apărare, nici măcar să ştie dacă trebuie sau nu să pledeze vinovat.
Desigur, adesea este posibil să stabilească în prealabil dacă într-o cauză o probă testimonială mijlocită constituie proba exclusivă în acuzare. Cazul evident este cel în care există un singur martor ocular, ale cărui declaraţii nu se coroborează cu niciun alt element. Dar în multe cazuri, lucrurile nu sunt de la început la fel de clare. Este posibil ca acuzarea să prezinte probe care, în cursul procesului, se dovedesc inutile împotriva acuzatului ori sunt respinse. În schimb, este posibil ca o probă care la început ar putea fi considerată o probă testimonială mijlocită izolată să se coroboreze cu alte probe pe măsură ce probele sunt prezentate. Un martor poate face o precizare de mare importanţă, nemenţionată anterior. Semnificaţia unui element cunoscut încă de la începutul procedurii poate fi descoperită abia după prezentarea unei probe în aparenţă fără legătură cu acesta. În orice caz, experienţa arată în general că, în cauzele îndreptate împotriva mai multor acuzaţi, declaraţiile unuia dintre ei pot ajuta instanţa sesizată să descopere mai multe lucruri despre vinovăţia sau nevinovăţia altuia. Rezultă astfel că însăşi conceptul probă „exclusivă” este un criteriu de admisibilitate ineficient.
Cu toate acestea, principalele dificultăţi riscă să fie generate de cel de-al doilea aspect al criteriului propus. Nimeni nu poate şti care mijloc de probă va fi determinant înainte de încheierea procesului decizional. Sub nicio formă nu este posibilă pronunţarea prealabilă, adică în stadiul evaluării admisibilităţii, care probă va fi determinantă [...]. Criteriul în cauză ar fi şi mai greu de aplicat dacă semnificaţia termenului «determinant» ar trebui extinsă într-atât încât să includă orice element în lipsa căruia «s-ar fi îndepărtat perspectiva condamnării şi s-ar fi apropiat cea a achitării» (a se vedea pct. 21 din hotărârea Al-Khawaja). Într-adevăr, în cazul în care caracterul determinant al probelor ar trebui apreciat după acest criteriu, aproape toate ar merita această încadrare. Probele care, deşi sunt acceptate de juriu, nu fac posibilă apropierea perspectivei unei condamnări, trebuie excluse în principiu ca fiind lipsite de relevanţă.”
Court of Appeal a observat, de asemenea, că respectivul criteriu ar fi imposibil de aplicat în cadrul unui proces împotriva a doi sau mai mulţi acuzaţi, atunci când unul dintre aceştia ar solicita admiterea unei probe testimoniale mijlocite în apărarea sa. Într-o astfel de situaţie judecătorul cauzei ar fi atunci obligat să încuviinţeze admiterea probei respective, chiar dacă acest element ar putea incrimina unul sau mai mulţi dintre ceilalţi acuzaţi şi într-adevăr să constituie o probă determinantă împotriva acestuia ori acestora.
55. Potrivit Court of Appeal, competenţa conferită judecătorului cauzei prin art. 125 din 2003 Act de a pune capăt procesului dacă proba testimonială mijlocită este neconcludentă (supra, pct. 45) reprezenta o garanţie menită să asigure o „apreciere echilibrată a fiabilităţii” acestui mijloc de probă şi că justiţia nu ar avea nimic de câştigat dacă respectiva competenţă ar fi limitată de o normă pentru folosirea acesteia de fiecare dată când proba testimonială mijlocită constituie proba exclusivă sau determinantă a vinovăţiei unui acuzat. Instanţa a explicat că o proba testimonială mijlocită exclusivă sau determinantă putea fi pe deplin concludentă, în acelaşi mod în care o probă care nu avea aceste caracteristici putea influenţa juriul astfel încât să determine judecătorul să considere că o condamnare ar fi riscantă. Aceasta a adăugat că în prezenţa unor motive legitime de îndoială faţă de valoarea probatorie a unei probe testimoniale mijlocite pentru soluţionarea unei cauze, judecătorului îi revine sarcina să îşi formeze propria opinie privind soliditatea unei eventuale condamnări prin evaluarea fiabilităţii probei testimoniale mijlocite, locul acesteia în ansamblul probelor, chestiunile abordate în cauză şi toate celelalte circumstanţe specifice acesteia. Aceasta a declarat că celelalte garanţii prevăzute de 2003 Act erau aplicate riguros şi că instanţele cunoşteau pe deplin dificultăţile cu care se confruntau acuzaţii, precizând că, în loc să echivaleze proba testimonială mijlocită cu proba directă, legea impunea prudenţă la folosirea acestora.
56. Court of Appeal a oferit, de asemenea, îndrumări în ceea ce priveşte aprecierea situaţiilor în care era oportun să fie admisă o probă testimonială mijlocită atunci când un martor se temea să se înfăţişeze. În jurisprudenţa sa relevantă nu se regăsea nicio cerinţă care să impună ca acuzatul să fie cauza temerii resimţite de martor: aspectele importante erau de a se asigura că neprezentarea martorului se baza pe un motiv legitim care putea fi dovedit şi că proba testimonială mijlocită era fiabilă, aspect ce putea fi dovedit, sau că fiabilitatea acesteia putea fi verificată şi evaluată în mod concret. Court of Appeal a adăugat:
„Cu toate acestea, este important să se depună toate eforturile posibile pentru aducerea martorilor în instanţă. Dreptul la confruntare este un imperativ al common law cu o vechime îndelungată şi este recunoscut prin art. 6 § 3 lit. d) din convenţie. Se poate deroga de la acesta numai în cazurile limitate şi în condiţiile prevăzute de [2003 Act]. Deşi este necesar ca toată susţinerea posibilă să fie acordată martorilor, aceştia trebuie totuşi făcuţi să înţeleagă că datoria lor civică are o mare importanţă şi că violenţa şi intimidarea vor avansa dacă se sustrag obligaţiei, în vreme ce acestea ar regresa în faţa hotărârii de a-şi face datoria. Din acest motiv, este deosebit de important să nu li se promită niciodată martorilor potenţiali că declaraţiile lor vor fi citite. Cu excepţia cazului în care acuzatul consimte, numai instanţei, care aplică condiţiile stricte ale [2003 Act] pe baza probelor, îi revine competenţa de a admite o astfel de declaraţie. Orice indicaţie – şi a fortiori promisiune – conform căreia o asemenea declaraţie poate fi admisă nu face decât să genereze aşteptări în acest sens, iar dacă declaraţia este admisă, valoarea probatorie a acesteia este astfel diminuată, iar dificultăţile pe care le poate cauza acuzatului pot determina excluderea definitivă a acesteia.
În etapa iniţială a cercetării penale în cazul unei infracţiuni de o gravitate deosebită, anchetatorii pot avea nevoie să obţină informaţii pe cale confidenţială: este vorba, aici, despre un aspect al activităţii de poliţie care nu intră în competenţa noastră. Este însă necesar ca niciodată să nu i se spună sau să i se dea de înţeles unei persoane care nu numai că furnizează simple informaţii, ci este martor, că declaraţia sa consemnată va fi citită. Acesteia i se poate comunica cel mult că martorii trebuie, în principiu, să se înfăţişeze, că nu se poate face excepţie de la acest principiu decât în cazuri deosebite şi că numai instanţa poate decide în acest sens, nu poliţia. Aşa cum am subliniat la pct. 127 şi 132, în cauza Marquis şi Graham [doi dintre apelanţi] – cu care am fost sesizaţi – judecătorul a constatat că ofiţerul de poliţie care realizase cercetarea în cauză contribuise în mare măsură la intimidarea unui martor prin numeroasele sale aluzii la o situaţie notorie în regiune, în care martorii, deşi schimbaseră domiciliul, au fost reperaţi şi asasinaţi. Situaţia respectivă, deşi notorie, avea un caracter atipic şi excepţional. Deşi obligaţia de vigilenţă a ofiţerilor de poliţie faţă de martorii potenţiali le impune să ofere sfaturi avizate, aceştia nu trebuie totuşi să îi înspăimânte cu informaţii care provoacă teamă. În timp ce [2003 Act] impune o interpretare amplă a noţiunii de teamă, nu trebuie să se deducă de aici că reţinerile unui martor cauzate de nişte declaraţii intempestive ale poliţiştilor sunt suficiente pentru ca declaraţia lui să fie citită şi ca procedura să se desfăşoare pe baza acesteia în faţa juraţilor. Dacă, aşa cum se întâmplă frecvent, declaraţia nu poate fi apreciată corect de către juraţi decât dacă aceştia pot vedea persoana care a dat-o, aceasta riscă să fie declarată inadmisibilă. Dacă este declarată admisibilă şi are o importanţă majoră pentru cauză, există o posibilitate însemnată ca judecătorul să concluzioneze, la încheierea procesului, în temeiul art. 125, că o condamnare care se bazează pe această probă nu ar fi sigură.”
b) Hotărârea Supreme Court
57. La 9 decembrie 2009, United Kingdom Supreme Court (Curtea Supremă de Justiţie a Regatului Unit) a menţinut, în unanimitate, hotărârea Court of Appeal [(2009) UKSC 14]. Lord Phillips, pronunţând hotărârea Supreme Court, a constatat că deşi instanţele naţionale erau obligate în temeiul Human Rights Act 1998 (Legea din 1998 privind drepturile omului) să ţină seama de jurisprudenţa CEDO în aplicarea principiilor consacrate, în rare ocazii, atunci când o instanţă manifesta o preocupare că o hotărâre pronunţată la Strasbourg nu înţelesese pe deplin sau nu luase în considerare suficient anumite aspecte de drept englez, acestea aveau posibilitatea de a nu se conforma hotărârii pronunţate de Curte. Hotărârea Chamber of Lords reprezenta un astfel de caz.
58. Potrivit Lord Phillips, nu trebuia să rămână necondamnat un acuzat împotriva căruia existau probe concludente şi aparent fiabile cuprinse într-o declaraţie care consemna mărturia depusă de o persoană care între timp decedase sau se afla în incapacitatea de a se înfăţişa la proces. Examinând jurisprudenţa CEDO relevantă referitoare la art. 6 § 3 lit. d), Lord Phillips a concluzionat că deşi CEDO recunoscuse necesitatea excepţiilor de la aplicarea strictă a art. 6 § 3 lit. d), modalitatea în care a încuviinţat excepţiile respective a dat naştere unei jurisprudenţe lipsite de claritate. Regula probei exclusive sau determinante (sole or decisive rule) a fost introdusă în jurisprudenţa de la Strasbourg prin hotărârea Doorson (citată anterior) fără a analiza ratio legis sau justificarea impunerii generale a criteriului respectiv drept un principiu absolut aplicabil atât sistemelor de drept continentale, cât celor common law. Într-adevăr, criteriul părea a fi fost creat deoarece, în contrast cu common law, sistemele procedurale penale continentale nu aveau un corpus comparabil de norme legislative şi jurisprudenţiale în materia admisibilităţii mijloacelor de probă.
59. În concordanţă cu Court of Appeal, Lord Phillips a constatat că introducerea regulii probei exclusive sau determinante (sole or decisive rule) în procedura penală din Anglia ar da naştere unor dificultăţi practice semnificative. În primul rând, criteriul respectiv ar fi dificil de aplicat din cauza lipsei de claritate a termenului „determinant(e)”: conform procedurii penale din Anglia, nu era permisă admiterea mijloacelor de probă care nu puteau asigura condamnarea şi, teoretic, orice mijloc de probă putea face diferenţa între condamnare şi achitare. În al doilea rând, aplicarea acestui criteriu ar fi dificilă pentru instanţele de prim grad, însă ar fi imposibilă pentru instanţele de apel naţionale ori pentru Supreme Court să stabilească dacă o anumită declaraţie constituie fundamentul exclusiv sau determinant pentru o condamnare. În cadrul unui proces cu juraţi singurul mod de aplicare a criteriului respectiv ar consta în excluderea tuturor probelor testimoniale mijlocite.
60. De asemenea, Lord Phillips a evidenţiat următoarele:
„Regula „exclusiv sau determinant” (sole or decisive test) creează un paradox. Aceasta permite instanţei să ţină seama de mijloace de probă incriminatorii care sunt secundare instrumentării dosarului de către acuzare, însă nu şi de cele care au un caracter determinant pentru aceasta. Altfel spus, cu cât proba este mai certă, cu atât mai puţin poate fi invocată. Se întâmplă adesea ca unele declaraţii ale martorilor care nu pot fi citaţi să se înfăţişeze pentru a depune mărturie să fie insuficient de credibile sau de solide pentru a reprezenta un temei al condamnării. Cu toate acestea, vor fi cazuri în care fiabilitatea probelor de acest gen poate fi demonstrată. Court of Appeal a oferit o serie de exemple. Mă voi rezuma la un singur exemplu, inspirat din cele citate de Court of Appeal. Să presupunem că un turist aflat în trecere prin Londra este martorul unui accident de circulaţie, urmat de părăsirea locului producerii sale, accident care a cauzat moartea unui biciclist. În declaraţia dată poliţiei, martorul indică numărul de înmatriculare, marca şi culoarea autovehiculului, şi precizează că şoferul avea barbă. Reîntors în ţara sa, martorul moare într-un accident rutier. Ulterior, poliţia descoperă că marca şi culoarea autovehiculului cu numărul de înmatriculare indicat de martor corespund celor indicate în declaraţia lui şi că proprietarul este un bărbat cu barbă. Acesta din urmă refuză să răspundă la întrebări, declarând unde se afla în momentul producerii accidentului. În această ipoteză, o normă care împiedică condamnarea proprietarului autovehiculului pe baza declaraţiei martorului decedat nu îşi poate găsi nicicum justificarea. Cu toate acestea, tocmai acesta este rezultatul la care ar conduce aplicarea regulii «exclusiv sau determinant» (sole or decisive test)”.
61. În încheiere, Lord Phillips a concluzionat că introducerea regulii „exclusiv sau determinant” (sole or decisive rule) în procedura penală din Anglia nu era necesară în condiţiile în care dacă dispoziţiile 2003 Act ar fi fost respectate, nu ar fi existat o încălcare a art. 6 § 3 lit. d) chiar dacă o condamnare ar fi avut la bază în mod exclusiv sau decisiv o probă testimonială mijlocită. Pentru a demonstra acest aspect, în anexa 4 la hotărârea Supreme Court se face o analiză a unei serii de cauze împotriva altor state contractante în cazul cărora Curtea a constatat încălcarea art. 6 § 1 atunci când este coroborat cu art. 6 § 3 lit. d). În cazul fiecăreia dintre aceste cauze dacă procedura s-ar fi desfăşurat în Anglia şi Ţara Galilor, mărturiile depuse de martori nu ar fi fost admisibile în temeiul 2003 Act fie din cauză că martorul era anonim şi nu se înfăţişase, fie din cauză că instanţa nu depusese suficiente diligenţe pentru a se asigura că neprezentarea martorilor era justificată. Ca alternativă, dacă probele în litigiu ar fi fost admise, orice hotărâre de condamnare ar fi fost infirmată în apel.
62. Pronunţându-se în concordanţă, Lord Brown a declarat:
„Prezenta cauză are o importanţă capitală. Dacă jurisprudenţa consacrată la Strasbourg stabileşte într-adevăr un principiu inflexibil şi nepotrivit, conform căruia orice condamnare bazată în mod exclusiv sau determinant pe proba furnizată de un martor care nu se înfăţişează sau este anonim aceasta trebuie considerată obligatoriu ca fiind inechitabilă şi trebuie respinsă ca fiind contrară art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d) din convenţie, atunci întregul sistem naţional care garantează procese echitabile – sistem actualmente consacrat (referitor la probele testimoniale mijlocite) în Criminal Justice Act 2003 (Legea din 2003 privind justiţia penală) şi (referitor la probele anonime) în Criminal Evidence (Witness Anonymity) [Legea din 2008 privind probaţiunea în materie penală] (Anonimitatea martorului)], [a se vedea supra, pct. 46] – nu ar rezista şi numeroşi acuzaţi vinovaţi ar trebui eliberaţi. Este greu de presupus că instanţa de la Strasbourg a stabilit într-adevăr un principiu atât de absolut precum acesta şi, într-adevăr, cel puţin o excepţie de la acesta pare să fie recunoscută: caracterul echitabil al admiterii unei probe testimoniale mijlocite furnizate de un martor care nu se înfăţişează ca urmare a intimidării lui de către acuzat.
(...)
De asemenea, nu putem presupune că instanţa de la Strasbourg a avut în vedere tipul de probleme practice şi anomaliile identificate de Court of Appeal [pct. 61-63 şi 68-71 (din hotărârea sa)], care decurg inevitabil din orice principiu absolut precum este cel contestat în prezenta cauză.. În mod evident, cu cât un mijloc de probă prezintă o importanţă mai mare pentru dovedirea vinovăţiei, cu atât mai scrupuloasă trebuie să fie Curtea pentru a se asigura că acesta este furnizat în mod corect şi că, probabil, este fiabil. În această privinţă, conceptul «exclusiv(ă) sau determinant(ă)» nu prezintă niciun inconvenient cu condiţia să fie utilizat în sens larg, cum este cazul 2008 Act în ceea ce priveşte anonimitatea martorilor, precum şi în materia ordonanţelor de control, unde se aplică mai degrabă afirmaţiilor formulate împotriva suspecţilor, decât probelor care sprijină afirmaţiile respective. În schimb, deşi această noţiune ar trebui înţeleasă şi aplicată în sens strict, interpretarea ei exactă şi aplicarea ei ar ridica dificultăţi insurmontabile.
În aceste condiţii, ar fi de preferat să se considere că instanţa de la Strasbourg nu a formulat un principiu absolut în hotărârea pe care a pronunţat-o în cauza Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit [...]”.
III. Elemente de drept comparat relevante
1. Scoţia
63. Sub rezerva unor excepţii stabilite prin lege, dreptul penal din Scoţia interzice ca o persoană să fie condamnată pentru săvârşirea unei fapte penale grave ori pentru o altă încălcare a legii penale (crime or statutory offence) pe baza mărturiei necoroborate a unui martor, chiar dacă mărturia este credibilă (a se vedea Morton împotriva HM Advocate 1938 JC 52, citată în Campbell împotriva HM Advocate 2004 S.L.T. 135).
64. Proba testimonială mijlocită este reglementată prin art. 259 din Criminal Procedure (Scotland) Act 1995 [Legea din 1995 privind procedura penală (Scoţia)], care permite admiterea acestui mijloc de probă în anumite condiţii, inclusiv atunci când persoana care a dat o declaraţie a decedat. Art. 259 § 4 permite admiterea unor mijloace de probă relevante pentru credibilitatea persoanei care are calitatea de martor. În cauza N împotriva HM Advocate (2003 S.L.T. 761), High Court of Justiciary, ca instanţă de apel, a constatat cu reticenţă că art. 259 lipsea instanţa sesizată de puterea de care se bucurase anterior în cadrul common law pentru a exclude o probă de acest tip dacă nu era fiabilă. Lordul Justice Clerk a observat că, în mod contrar art. 259, riscurile îndelung cunoscute conexe probei testimoniale mijlocite rămăseseră intacte. Acesta a adăugat:
„În situaţiile în care trebuie aplicată o dispoziţie generală precum art. 259, vor exista întotdeauna cauze care prezintă circumstanţe în care proba testimonială mijlocită ar aduce atingere caracterului echitabil al procesului astfel încât singura direcţie de acţiune corectă şi corespunzătoare ar fi de a o declara inadmisibilă. În opinia mea, ne aflăm într-o astfel de situaţie.
Nu apreciez ca fiind convingătoare cele trei garanţii la care judecătorul cauzei a făcut trimitere (HM Advocate împotriva N, p. 437C–E). Cerinţa coroborării reprezintă un argument neutru. Este vorba despre o garanţie care se aplică tuturor categoriilor de probe în acuzare. Nu îmi dau seama ce poate garanta eficient principiul coroborării dacă proba principală pe care intenţionăm să o coroborăm este în sine inechitabilă pentru acuzat. În plus, posibilitatea de a propune probe de natură a pune la îndoială credibilitatea persoanei care a dat declaraţia relatată poate avea ca efect cel mult limitarea prejudiciului atunci când, în mod evident, o probă prejudiciabilă a fost deja propusă. În ceea ce priveşte garanţia reprezentată de instrucţiunile judecătorului, consider că există cauze în care proba testimonială mijlocită are consecinţe prejudiciabile atât de pronunţate încât nicio instrucţiune, oricât de strictă, nu este suficientă pentru a îndrepta lipsa de justeţe generată de admiterea ei. (...)
Prin dispoziţiile de drept englez privind admisibilitatea declaraţiilor consemnate într-un document, Parlamentul a conferit în mod expres instanţei competenţa de a nu le admite dacă aceasta consideră că interesul justiţiei impune excluderea lor. În această privinţă, instanţa trebuie să verifice dacă admiterea declaraţiilor respective riscă să cauzeze acuzatului o nedreptate [Criminal Justice Act 1988 (Legea din 1988 privind justiţia penală), art. 25 § 1, 25 § 2 lit. d) şi 26 ii); a se vedea R împotriva Gokal]. În opinia mea, este vorba despre dispoziţii prudenţiale. Dacă judecătorul cauzei ar fi beneficiat de dispoziţii de acest tip în prezenta cauză, ar fi putut să le folosească pentru a exclude de la început proba testimonială mijlocită.”
65. High Court of Justiciary a examinat, de asemenea, compatibilitatea dintre art. 6 § 3 lit. d) şi încuviinţarea în cauza McKenna împotriva HM Advocate a declaraţiei date de un martor care nu s-a înfăţişat. În această cauză - este vorba despre un proces pentru săvârşirea unui omor - acuzarea a solicitat încuviinţarea probei prin declaraţiile date poliţiei de către un potenţial coacuzat care a decedat ulterior. Printr-o hotărâre interlocutorie premergătoare procesului (2000 SLT 508), High Court of Justiciary, ca instanţă de apel, constatase că numai în circumstanţe excepţionale un acuzat putea susţine, anterior începerii procesului, că încuviinţarea unei probe testimoniale mijlocite era de natură a aduce atingere perspectivei unui proces echitabil astfel încât instanţa sesizată putea să se pronunţe asupra chestiunii în avans. În consecinţă, a încuviinţat desfăşurarea procesului. Declaraţiile au fost admise în cadrul procesului, iar acuzatul, găsit vinovat, a formulat ulterior apel împotriva hotărârii de condamnare. În hotărârea de respingere a apelului (2003 SLT 508), High Court of Justiciary a constatat că, deşi declaraţiile constituiau probe importante, nu se putea concluziona, având în vedere celelalte mijloace de probă propuse în cadrul procesului (care au inclus mărturisiri ale acuzatului şi probe medico-legale), că respectiva condamnare se bazase în mod decisiv pe acele declaraţii. Juraţii primiseră de asemenea instrucţiuni adecvate şi suficiente privind modalitatea de apreciere a declaraţiilor martorului care nu se înfăţişase. Aceasta a ajuns la o concluzie similară în cauza HM Advocate împotriva M (2003 SLT 1151).
66. Ulterior, High Court of Justiciary s-a pronunţat în cauza Campbell împotriva HM Advocate, citată anterior, asupra compatibilităţii dintre încuviinţarea probei testimoniale mijlocite şi art. 6 § 3 lit. d). Instanţa a subliniat că multe dintre încălcările art. 6 § 3 lit. d) constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa relevantă aveau originea în jurisdicţii care nu aplicau regula coroborării [probelor] specifică dreptului scoţian:
„Majoritatea situaţiilor în care Curtea a constatat încălcarea art. 6 § 1 şi a art. 6 § 3 lit. d) nu ar fi existat în Scoţia. Cerinţa coroborării tuturor faptelor esenţiale exclude posibilitatea ca o condamnare să se bazeze exclusiv pe declaraţia unui singur martor, indiferent dacă este vorba despre afirmaţii directe sau afirmaţii indirecte. Curtea a constatat încălcări ale convenţiei în cauze în care prezentarea martorului principal în acuzare nu putea fi asigurată în vederea realizării examinării încrucişate şi în cauze în care niciunul dintre martorii principali nu a putut fi prezent în instanţă. Nu a fost citată nicio cauză în care să se fi constatat o încălcare în condiţii în care acuzatul avusese posibilitatea de a interoga sau de a obţine interogarea reclamantului sau a altor martori direcţi ori cruciali şi în care să fi existat alte mijloace de probă sub formă de declaraţii. Aşa cum este folosită în jurisprudenţa europeană, expresia «în mod determinant» pare conexată de ponderea pe care o poate avea o probă, nu de un principiu care exclude posibilitatea ca o condamnare să se bazeze pe o singură sursă de probă. Faptul că mărturia mijlocită trebuie să îndeplinească cerinţa cu privire la coroborare nu îi conferă per se un caracter «determinant» în sensul jurisprudenţei europene.
În consecinţă, considerăm că nu poate fi constatată o încălcare a art. 6 § 1 şi a art. 6 § 3 lit. d) în toate cauzele în care proba testimonială mijlocită constituie o probă esenţială în seria mijloacelor de probă coroborate de care dispune acuzarea. În schimb, judecătorului cauzei îi revine sarcina de a examina, în lumina tuturor probelor disponibile, semnificaţia fiecărei probe testimoniale mijlocite invocate de acuzare şi de a lua toate măsurile corespunzătoare pentru a garanta că astfel nu se încalcă dreptul acuzatului la un proces echitabil.”
67. High Court of Justiciary a adăugat că, atunci când juraţilor le erau oferite instrucţiuni, era necesar să se ţină seama de liniile directoare trasate de Lord Justice Clerk în hotărârea N împotriva HM Advocate, citată anterior. High Court a admis recursul primului recurent în cauza Campbell, motivând că instrucţiunile pentru juraţi oferite de judecătorul cauzei nu erau corespunzătoare. În schimb, a respins recursul formulat de al doilea recurent întemeiat pe o pretinsă încălcare a art. 6 din convenţie, considerând că proba testimonială mijlocită nu fusese determinantă şi că proba principală în acuzare provenea de la un martor care depusese mărturie în instanţă.
68. Principiile stabilite în hotărârea Campbell au fost aplicate în cauza HM Advocate împotriva Johnston (2004 S.L.T. 1005) în care, printr-o hotărâre interlocutorie, Lord Ordinary a încuviinţat admiterea probei prin declaraţia dată poliţiei de un martor care a decedat înainte de începerea procesului; declaraţia a fost admisă inter alia deoarece nu a fost considerată „determinantă”. În cauza Humphrey împotriva HM Advocate [(2008) HCJAC 30], High Court of Justiciary a subliniat că avea „dificultăţi mari” în a înţelege sensul termenului „determinant (ă)” în contextul unei cauze bazate pe probe circumstanţiale, dar că, în cauza respectivă, mijlocul de probă reprezentat de declaraţia dată poliţiei de un martor care ulterior a decedat nu era „determinantă, nici pe departe” şi că existau suficiente alte probe care să justifice condamnarea şi în absenţa acesteia. La concluzii similare s-a ajuns şi în cauzele Allison împotriva HM Advocate (2008) HCJAC 63 şi Harkins împotriva. HM Advocate (2008) HCJAC 69.
2. Irlanda
69. Într-un document consultativ privind mărturia mijlocită în materie civilă şi penală publicat în martie 2010, Law Reform Commission of Ireland (Comisia pentru reforma sistemului de drept din Irlanda) a recomandat, cu titlu provizoriu, menţinerea principiului inadmisibilităţii probei testimoniale mijlocite în procedurile penale, cu excepţiile consacrate de common law şi de diverse dispoziţii legale. De asemenea, Comisia a recomandat, tot cu titlu provizoriu, ca nicio dispoziţie legală care să confere o anumită libertate de a dispune admiterea probei testimoniale mijlocite să nu fie introdusă în lege, precizând că noţiunile de fiabilitate şi necesitate nu puteau servi ca temei pentru o reformă a reglementării probei testimoniale mijlocite deoarece erau lipsite de claritate.
70. De asemenea, Comisia a formulat observaţiile următoare:
„Art. 38 alin. 1 din Constituţia Irlandei garantează dreptul la examinare încrucişată. Libera admisibilitate a probei testimoniale mijlocite în procedurile penale ar aduce atingere acestui drept ocrotit prin constituţie. Admiterea declaraţiilor martorilor care se află în incapacitatea de a se înfăţişa reprezintă pericole în sensul în care s-ar compromite dreptul acuzatului la un proces echitabil şi s-ar crea posibilitatea producerii unei erori judiciare dacă ar fi încuviinţate mijloacele de probă oferite de:
un martor care a decedat (cu excepţia declaraţiilor făcute în pragul morţii);
un martor pe care incapacitatea fizică sau mintală îl împiedică să compară;
un martor aflat în afara jurisdicţiei ţării;
un martor imposibil de localizat.”
71. Comisia a refuzat să recomande adoptarea în Irlanda a dispoziţiilor legislative aplicabile în Anglia şi Ţara Galilor, în special în ceea ce priveşte art. 114 din 2003 Act (Legea din 2003). Aceasta a subliniat următoarele:
„Acest model de reformă relaxează principiul inadmisibilităţii probei testimoniale mijlocite într-atât încât îl face parţial redundant. Categoriile de mărturii mijlocite admisibile sunt astfel extinse în mare măsură conform acestui model, iar în lumina protecţiei constituţionale acordate dreptului la examinare încrucişată, Comisia consideră, cu titlu provizoriu, că admiterea mijloacelor de probă neverificate provenite de la martori intimidaţi sau indisponibili ar periclita acest drept. Comisia reaminteşte că a recomandat, cu titlu provizoriu, ca instanţele să aibă o oarecare libertate de apreciere a principiului inadmisibilităţii probei testimoniale mijlocite dacă este cazul.”
Comisia a adăugat că, sub rezerva modificărilor pe care le-ar putea aduce eventual hotărârea definitivă ulterioară în cauza Al‑Khawaja, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului părea în mare măsură comparabilă cu abordarea adoptată de instanţele irlandeze.
3. Australia
72. Instanţele australiene au avut întotdeauna o poziţie strictă în ceea ce priveşte inadmisibilitatea declaraţiilor extrajudiciare [a se vedea, de exemplu, Bannon împotriva The Queen (1995) 185 CLR 1].
73. Normele privind admisibilitatea mărturiei mijlocite în procedurile penale federale în Australia sunt în prezent incluse în Evidence Act 1995 (Legea din 1995 privind probaţiunea). Art. 65 din lege permite admiterea unor probe testimoniale – în special declaraţii – extrajudiciare atunci când martorii nu sunt disponibili pentru a depune mărturie privind „fapte declarate”. Acest tip de probă este admisibil inter alia atunci când: (i) declaraţiile au fost date concomitent cu sau imediat după producerea faptului declarat, în circumstanţe în care este puţin probabil ca acestea să fie false [art. 65 alin. 2 lit. b)]; sau (ii) declaraţiile au fost date în circumstanţe în care este foarte probabil să fie fiabile [art. 65 alin. 2 lit. c)].
74. În hotărârea pe care a pronunţat-o în cauza Williams împotriva The Queen [(2000) 119 A Crim R 490], Federal Court of Australia (Curtea Federală a Australiei) a examinat chestiunea aplicării acestor dispoziţii în vederea admiterii unei declaraţii date de un martor care a decedat înainte de începerea procesului. Instanţa a concluzionat că, în circumstanţele cauzei respective, acea declaraţie dată poliţiei nu era suficient de fiabilă, în special deoarece era dată de un martor care avea motive să declare poliţiştilor ceea ce aceştia doreau să audă. În cauza Harris împotriva The Queen [(2005) 158 A Crim R 454], Supreme Court of New South Wales (Curtea Supremă a Noii Galii de Sud), în temeiul unor dispoziţii legale similare, a constatat că declaraţia dată de un petent înainte de a muri era suficient de fiabilă pentru a fi admisă ca probă, mai ales pentru că persoana în cauză ştia că poliţia urma să interogheze în cauză şi alţi martori.
4. Canada
75. Dispoziţiile legale privind proba testimonială mijlocită în Canada au fost modificate în urma a trei hotărâri importante prin care Supreme Court of Canada (Curtea Supremă a Canadei) a impus o „abordare bazată pe principii” a chestiunii admisibilităţii acestui mijloc de probă.
76. Prima dintre hotărârile respective, pronunţată în cauza R împotriva Khan [(1990) 2 S.C.R. 531], a determinat Supreme Court să constate că judecătorul cauzei a greşit atunci când a refuzat să permită victimei, o fetiţă de 3 ani şi jumătate care pretindea că a fost victima unei agresiuni sexuale, să depună mărturie fără a presta jurământ, şi când a respins solicitarea acuzării de încuviinţare a declaraţiilor pe care copilul le făcuse mamei sale la aproximativ un sfert de oră de la comiterea agresiunii. În cazul în care nu putea fi depusă mărturie fără prestarea jurământului exista pericolul ca infracţiuni săvârşite asupra copiilor cu vârste foarte mici să nu fie niciodată urmărite în justiţie. Referitor la declaraţiile făcute de către copil mamei, Supreme Court a considerat că se impunea o abordare mai flexibilă a probei testimoniale mijlocite, „bazate pe principii subiacente normei privind proba testimonială mijlocită”. Deşi prudenţa era necesară, proba testimonială mijlocită putea fi admisă în cazul în care cele două cerinţe generale, de necesitate şi fiabilitate, erau respectate. Aceasta a adăugat că, pentru a se pronunţa asupra admisibilităţii probei, judecătorul cauzei trebuia să ţină seama de necesitatea protejării intereselor acuzatului. Preocupările acestuia faţă de veridicitatea probei trebuiau tratate prin intermediul argumentelor privind valoarea care trebuia acordată mărturiei şi calitatea oricărei probe coroborante.
77. Cea de a doua hotărâre de principiu a fost pronunţată în cauza R împotriva Smith [(1992) 2 S.C.R. 915], în care Supreme Court a confirmat adoptarea „abordării bazate pe principii” consacrate în hotărârea Khan, stabilind că proba reprezentată de cele două apeluri telefonice pe care victima în cazul unei infracţiuni de omor le făcuse către mama sa cu puţin timp înainte de a muri era admisibilă. Cu toate acestea, a considerat că mărturia depusă de aceasta din urmă cu privire la conţinutul unei a treia discuţii telefonice nu putea fi admisă deoarece condiţiile în care această declaraţie a fost făcută nu prezentau „garanţia circumstanţială de veridicitate” care ar fi justificat admiterea ei, fără posibilitatea unei examinări încrucişate.
78. În hotărârea R. împotriva Rockey [(1996) 3 S.C.R. 829], Supreme Court şi-a menţinut poziţia adoptată în cauzele Khan şi Smith. Supreme Court a considerat că orice judecător rezonabil ar fi considerat necesară admiterea declaraţiilor premergătoare procesului pe care le-a dat un copil în vârstă de 5 ani la momentul procesului, din care reieşea că fusese victima unei agresiuni sexuale. Judecătorul McLachlin, formulând o opinie concordantă, a subliniat că învinuirile aduse acuzatului erau solide: declaraţiile date de copil erau coerente, erau susţinute de probe medicale, de schimbările din comportamentul său survenite ulterior agresiunii invocate şi de lipsa oricărei alte explicaţii plauzibile care să indice alt făptuitor decât acuzatul.
79. Cea de a treia şi cea mai importantă hotărâre din această serie de hotărâri a fost pronunţată de Supreme Court în cauza R. împotriva Khewalon ([2006] 2 S.C.R. 787), în care a adoptat o poziţie mai strictă faţă de cerinţa fiabilităţii. Cauza avea ca obiect plângerea unei persoane în vârstă, dintr-un cămin pentru pensionari, îndreptată împotriva unuia dintre angajaţii căminului pe care îl învinuia de rele tratamente. Pacientul, pe nume S., a dat poliţiei o declaraţie înregistrată pe suport video; declaraţia fusese dată în absenţa prestării de jurământ. Ulterior, alţi pensionari din cămin au dat declaraţii că au fost agresaţi de acuzat. La data începerii procesului, toate persoanele, inclusiv S., care depuseseră plângeri erau fie decedate, fie în incapacitatea de a mai depune mărturie. Judecătorul cauzei a admis unele dintre declaraţiile respective în virtutea similitudinii lor frapante. În schimb, Court of Appeal for Ontario (Curtea de Apel din Ontario) s-a pronunţat în sensul inadmisibilităţii tuturor declaraţiilor respective şi l-a achitat pe acuzat. Sesizată cu recursul formulat de acuzare, Supreme Court (Curtea Supremă) a respins acţiunea şi a confirmat hotărârea de achitare. Cu această ocazie, instanţa a clarificat hotărârile sale anterioare privind cerinţa fiabilităţii, precizând că era posibil în general ca aceasta să fie îndeplinită dacă se demonstra: i) că, având în vedere condiţiile în care declaraţia fusese dată, nu exista nicio preocupare concretă dacă această era adevărată sau nu; sau ii) nu exista nicio preocupare concretă deoarece veridicitatea şi corectitudinea declaraţiei puteau fi verificate suficient în alt mod decât prin intermediul examinării încrucişate. Îi revenea judecătorului cauzei sarcina de realiza aprecierea preliminară a „pragului” fiabilităţii declaraţiei, iar acesta trebuia să lase instanţei de facto/juraţilor sarcina de a stabili valoarea acesteia în ultimă instanţă. Judecătorul cauzei trebuia să ia în considerare toţi factorii relevanţi, inclusiv, după caz, prezenţa mijloacelor de probă coroborante sau contradictorii. Pronunţând hotărârea – adoptată în unanimitate –judecătorul Charron s-a exprimat astfel (pct. 49 din hotărâre):
„În anumite cazuri, conţinutul unei declaraţii relatate poate fi atât de fiabil, în baza circumstanţelor în care aceasta a fost luată, încât ar fi mai mult sau mai puţin inutilă examinarea încrucişată concomitentă a declarantului. În alte cazuri, este posibil ca proba să nu fie certă, dar ca circumstanţele cauzei să permită verificarea suficientă a probei prin alte mijloace decât examinarea încrucişată concomitentă cu faptele. În aceste împrejurări, admiterea probei va submina în rare cazuri caracterul echitabil al procesului. Cu toate acestea, întrucât caracterul echitabil al procesului poate include factori care depăşesc examinarea strictă a necesităţii şi fiabilităţii, chiar dacă cele două criterii sunt îndeplinite, judecătorul cauzei are competenţa discreţionară de a exclude declaraţia relatată în cazul în care valoarea probatorie a acesteia este depăşită de efectul ei prejudiciabil.”
80. Curtea a concluzionat că declaraţiile lui S. nu erau admisibile. Aceasta a observat că învinuirile aduse lui Khelawon în raport cu S. „se bazau integral” pe veridicitatea alegaţiilor făcute în declaraţiile date acesta din urmă (pct. 101 din hotărâre). Imposibilitatea de a-l supune unei examinări încrucişate avea efect asupra chestiunii fiabilităţii, un alt mijloc adecvat pentru a verifica declaraţiile în cauză nu exista. Precizând că excepţiile de principiu de la norma privind inadmisibilitatea declaraţiei relatate nu puteau fi invocate pentru a justifica o condamnare exclusiv pe baza unei declaraţii, chiar înregistrată de poliţie pe suport video ori altfel (pct. 106 din hotărâre), Curtea a considerat că fiabilitatea intrinsecă a declaraţiei în litigiu nu putea fi suficientă pentru a îndeplini cerinţa fiabilităţii deoarece, contrar declaraţiei contestate în cauza Khan, declaraţia în litigiu nu avea o valoare probatorie astfel încât ar fi fost excesiv de scrupulos să se insiste asupra necesităţii verificării corectitudinii declaraţiei printr-o examinare încrucişată. Aceasta a indicat că S. era bătrân şi slăbit la data la care şi-a formulat acuzaţiile, că facultăţile sale mintale erau chestionabile, că observaţiile medicale în privinţa sa indicau că rănile sale ar fi putut rezulta în urma unei căderi şi că nu era cert că acesta ar fi înţeles consecinţele declaraţiei sale pentru acuzat. Astfel, Curtea a constatat că imposibilitatea examinării încrucişate a lui S. limitase considerabil capacitatea acuzatului de a verifica proba în litigiu şi, în consecinţă, pe cea a judecătorului de a aprecia corect valoarea acesteia.
5. Hong Kong
81. Într-un raport publicat în noiembrie 2009, Law Reform Commission of Hong Kong (Comisia pentru revizuirea dreptului aplicabil în Hong Kong) a propus importante modificări ale normelor privind admisibilitatea probei testimoniale mijlocite în procedurile penale. Una dintre aceste propuneri preconiza menţinerea principiului inadmisibilităţii probelor de acest tip, recomandând totodată ca posibilităţile de a le admite în anumite circumstanţe să fie extinse. Respingând modelul legislativ englez instituit prin 2003 Act (Legea din 2003), aceasta a observat că Hong Kong nu dispunea de niciunul dintre mecanismele legislative referitoare la inadmisibilitatea probei testimoniale mijlocite aplicabile în Anglia şi Ţara Galilor, precum art. 126 § 1 din 2003 Act (Legea din 2003) şi art. 78 din PACE (supra, pct. 40 şi 45). De asemenea, a subliniat că, deşi prezentau un nivel de certitudine şi coerenţă satisfăcător pentru procesul decizional, motivele admiterii probei testimoniale mijlocite enumerate la art. 116 din 2003 Act (Legea din 2003) aveau „o semnificaţie excesivă în sensul că ofereau posibilitatea încuviinţării probelor de orice fel, inclusiv testimoniale mijlocite lipsite de fiabilitate” (pct. 8.25 din raport).
Comisia a propus un model de reformă bazat pe demersul adoptat de New Zealand Law Commission (Comisia juridică neo-zeelandeză) (infra, pct. 82) şi de instanţele canadiene (ulterior adoptării hotărârii Khewalon). Aceasta a recomandat admiterea probei testimoniale mijlocite inter alia în cazul în care instanţa sesizată considera că era necesară şi că proba era fiabilă. Aprecierea fiabilităţii unei declaraţii de către judecătorul cauzei trebuia să includă verificarea coroborării acesteia cu alte probe admisibile. Comisia a recomandat ca, în orice etapă a procedurii penale, ulterior admiterii probei testimoniale mijlocite, instanţa sesizată să poată dispune achitarea acuzatului în cazul în care consideră că o condamnare ar fi nesigură. Pentru a ajunge la o astfel de concluzie, instanţa ar trebui să ia în considerare inter alia importanţa probei respective în susţinerea învinuirii aduse acuzatului. Comisia a considerat că, graţie recomandărilor sale, modelul său de reformă era compatibil cu hotărârea Camerei pronunţată în prezenta cauză.
6. Noua Zeelandă
82. În raportul său privind probaţiunea publicat în 1999, New Zealand Law Commission (Comisia juridică neo-zeelandeză) a recomandat ca admisibilitatea probei testimoniale mijlocite să fie condiţionată de două criterii: fiabilitate şi necesitate. Recomandarea a fost transpusă prin Evidence Act 2006 (Legea din 2006 privind mijloacele de probă), intrată în vigoare în 2007. Art. 18 alin. (1) din textul de lege prevede următoarele:
„O declaraţie relatată poate fi admisă ca probă în orice procedură dacă
a) circumstanţele în care a fost luată oferă garanţii rezonabile ale fiabilităţii ei,
b) şi
i. fie persoana care a dat declaraţia nu este disponibilă pentru a depune mărturie;
ii. fie instanţa consideră că prin citarea acestuia pentru a se înfăţişa în instanţă ca martor s-ar cauza cheltuieli sau întârzieri nejustificate.”
83. Art. 16 alin. (1) precizează că, pentru buna aplicare a acestei dispoziţii, termenul „circumstanţe” include a) natura declaraţiei; b) cuprinsul declaraţiei; c) circumstanţele în care declaraţia a fost dată; d) orice element referitor la credibilitatea declarantului; e) orice circumstanţă legată de corectitudinea observaţiilor făcute de declarant.
84. Art. 8 alin. (1) prevede că un mijloc de probă nu trebuie să fie admis dacă a) riscul ca acesta să aducă atingere caracterului echitabil al procedurii este mai mare decât valoarea lui probatorie sau b) dacă admiterea lui ar prelungi inutil durata procesului. Art. 8 alin. (2) prevede că, pentru a stabili dacă riscul de a aduce atingere caracterului echitabil al procedurii penale depăşeşte valoarea probatorie a mijlocului de probă, judecătorul trebuie să ţină seama de dreptul acuzatului la apărare efectivă.
7. Africa de Sud
85. Cu toate că Africa de Sud a renunţat la procedura proceselor cu juraţi, aceasta a aplicat reforme importante ale dreptului în materia probei testimoniale mijlocite. Art. 3 alin. (4) din Law of Evidence Amendment Act 1988 (Legea din 1988 de modificare a legislaţiei în materia mijloacelor de probă) defineşte proba testimonială mijlocită ca fiind o mărturie, orală sau consemnată, a cărei valoare probatorie depinde de credibilitatea altei persoane decât cea care depune mărturie. Conform art. 3 alin. (1) din lege, nu sunt admise probe testimoniale mijlocite de acest tip decât dacă i) admiterea lor a fost consimţită; sau ii) persoana de a cărei credibilitate depinde proba depune mărturie; sau iii) instanţa sesizată consideră că interesul justiţiei impune admiterea lor. Art. 3 alin. (1) lit. c) prevede că, pentru a-şi forma opinia sa, instanţa sesizată trebuie să ţină seama de: i) natura procedurii; ii) natura probei a cărei admitere este solicitată; iii) scopul urmărit prin prezentarea probei; iv) valoarea probatorie a probei; v) motivul pentru care nu depune mărturie persoana de a cărei credibilitate depinde valoarea probatorie a acestui tip de probă; vi) prejudiciul pe care admiterea probei l-ar putea cauza unei părţi; şi vii) orice factor considerat relevant de către instanţă.
86. În hotărârea pronunţată în cauza State împotriva Ramavhale [(1996) ZASCA 14], Supreme Court (Curtea Supremă a Africii de Sud) a menţionat persistenţa unei „reticenţe instinctive faţă de admiterea probelor neverificate spre a fi folosite împotriva unui acuzat într-un proces penal” contrar prevederilor art. 3 alin. (1). Aceasta a subscris la hotărârile anterioare care invitau judecătorii la o „ezitare prelungită”, în lipsa unor motive imperioase, înainte de a admite sau a se baza pe o probă testimonială mijlocită având un rol decisiv sau important în constatarea vinovăţiei unui acuzat, considerând că era necesar să se continue respectarea criteriului fiabilităţii la aprecierea admisibilităţii probei testimoniale mijlocite, în pofida modificărilor aduse de art. 3 alin. (1). De asemenea, în cauza cu care fusese sesizată, pentru a se pronunţa asupra chestiunii dacă admisibilitatea probei testimoniale mijlocite putea cauza acuzatului vreun prejudiciu, judecătorul cauzei comisese o eroare bazându-se pe faptul că putea contesta acest mijloc de probă prin alte mijloace, în special depunând chiar acesta mărturie. Pentru Supreme Court, această abordare ar fi condus, logic, la a recunoaşte acuzării competenţa de a constrânge acuzatul, prin propunerea unei probe testimoniale mijlocite „neîntemeiate”, să depună mărturie în situaţii în care absenţa unor probe directe era de natură să îl determine să nu depună mărturie.
În cauza State împotriva Ndhlovu şi a altora [(2002) ZASCA 70], Supreme Court a considerat că, în pofida caracterului lor decisiv, probele testimoniale mijlocite trebuiau admise din raţiuni imperioase, mai ales din cauză că fiabilitatea lor se baza pe garanţii solide şi că acestea erau strâns asociate cu alte mijloace de probă admisibile. Aceasta a reiterat rezervele pe care le-a exprimat în cauza Ramavhale cu privire la admiterea sau invocarea unor probe testimoniale mijlocite având un rol decisiv sau important în condamnarea unui acuzat în cauzele State împotriva Libazi and others [(2010) ZASCA 91], State împotriva Mpungose şi a altora [(2011) ZASCA 60] şi State v. Mamushe [(2007) ZASCA 58]. În ultima cauză, Curtea Supremă a declarat că era de la sine înţeles că o probă testimonială mijlocită considerată a servi exclusiv la completarea unui „set de probe” putea fi admisă mai uşor decât o probă testimonială mijlocită menită să joace un rol vital pentru argumentaţia acuzării.
8. Statele Unite ale Americii
87. Al Şaselea amendament al Constituţiei Statelor Unite garantează tuturor acuzaţilor în procedurile penale dreptul de a fi confruntaţi cu martorii în acuzare („dreptul la confruntare”). În hotărârea pronunţată în cauza Ohio împotriva Roberts [448 U.S. 56 (1980)], Supreme Court of the United States (Curtea Supremă a Statelor Unite) a stabilit că mijloacele de probă care prezintă „garanţii specifice de fiabilitate” sunt admisibile chiar şi în absenţa confruntării. Hotărârea a fost infirmată prin hotărârea pronunţată în cauza Crawford împotriva Washington (541 U.S. 36), instanţa stabilind că dreptul la confruntare se aplica oricărui mijloc de probă de natură testimonială şi că al Şaselea amendament al Constituţiei nu oferea niciun temei legal pentru admiterea probelor exclusiv pe baza fiabilităţii lor. În privinţa declaraţiilor testimoniale, singurul criteriu de fiabilitate suficient era cel prevăzut de constituţie, şi anume confruntarea. În consecinţă, proba testimonială nu este admisibilă în cazul în care martorul nu se înfăţişează în instanţă sau, în cazul în care acesta nu este disponibil, dacă acuzatul a avut posibilitatea de a-l supune examinării încrucişate într-o etapă anterioară a procedurii (a se vedea, de asemenea, Melendez-Diaz împotriva Massachusetts [129 S.Ct. 2527 (2009)] şi Bullcoming împotriva New Mexico [131 S. Ct. 2705 (2011)].
În cazul în care se stabileşte că acuzatul a intimidat martorul pentru a-l descuraja să depună mărturie, acesta va fi decăzut din dreptul său la confruntare (Davis împotriva Washington [547 U. S. 813 (2006)] şi Giles împotriva California [554 U.S. 353 (2008)].
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din convenţie
88. Art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din convenţie prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa [...]
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
[...]
d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.”
A. Concluziile Camerei
89. Pentru Cameră, dispoziţiile art. 6 § 3 lit. d), ca de altfel toate dispoziţiile art. 6 § 3, erau unele care impuneau drepturi minime ce trebuiau acordate oricărui acuzat într-o procedură penală. Camera a constatat că, din moment ce consacra drepturi minime, dispoziţiile art. 6 § 3 constituiau garanţii exprese care nu puteau fi privite drept simple exemplificări ale aspectelor de luat în considerare la aprecierea caracterului echitabil al unui proces.
90. În continuare, Camera a constatat că indiferent de motivul aflat la originea imposibilităţii acuzatului de a adresa întrebări unui martor, fie că este vorba despre absenţa ori anonimitatea martorului sau ambele situaţii, punctul de pornire al examinării realizate de Curte era acela de a cerceta dacă a existat o încălcare a art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) pornind de la principiile enumerate la pct. 40 din hotărârea Lucà (citată anterior):
„În cazul în care acuzatul a avut o ocazie adecvată şi corespunzătoare pentru a contesta depoziţiile fie la momentul la care au fost făcute, fie într-o etapă ulterioară, admiterea acestora ca mijloace de probă nu este contrară în sine art. 6 § 1 şi § 3 lit. d). Consecinţa acestei situaţii este că, totuşi, atunci când o condamnare se bazează în mod exclusiv sau în mod determinant pe depoziţiile unei persoane căreia acuzatul nu a avut posibilitatea de a-i adresa întrebări ori de a solicita să îi fie adresate întrebări nici în etapa cercetării, nici în cursul judecăţii, dreptul la apărare este restrâns în mod incompatibil cu garanţiile prevăzute la art. 6 [trimiteri omise].”
91. Camera a subliniat că ambele părţi au consimţit să abordeze chestiunea pornind de la premisa că fiecare dintre condamnări se baza în mod exclusiv sau în mod determinant pe declaraţiile celor doi martori, iar aceasta a urmat aceeaşi abordare. În continuare, a apreciat elementele de contrabalansare invocate de Guvern în cele două cauze. În primul rând, a analizat elementele de contrabalansare conform cărora, în fiecare dintre cele două cauze, judecătorul cauzei a aplicat în mod corect verificarea prevăzută de lege relevantă, iar Court of Appeal a verificat soliditatea fiecărei condamnări. Cu toate acestea, a constatat că elementele respective aveau o pondere limitată din moment ce chestiunea esenţială în fiecare cauză era aceea de a se stabili dacă judecătorii cauzelor şi Court of Appeal au acţionat în conformitate cu art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din convenţie.
92. În ceea ce-l priveşte pe domnul Al-Khawaja, Camera s-a exprimat astfel:
„41. Examinând faptele cauzei Al-Khawaja, Curtea observă că elementele de contrabalansare invocate de Guvern sunt reprezentate de faptul că declaraţia lui S.T., per se, nu obliga reclamantul să depună mărturie; nu exista niciun indiciu privind coluziunea între petente; existau contradicţii între declaraţia lui S.T. şi ceea ce declaraseră ceilalţi martori, contradicţii ce puteau fi cercetate prin examinarea încrucişată a martorilor respectivi; credibilitatea acesteia ar fi putut fi contestată de apărare; iar juraţii ar fi fost atenţionaţi aibă în vedere că nu au văzut-o pe S.T. şi nici nu au auzit-o depunând mărturie, iar declaraţia sa nu fusese verificată prin examinare încrucişată.
42. Analizând aceste elemente, Curtea nu consideră că vreunul dintre acestea, considerat izolat sau împreună cu altele, ar putea contrabalansa prejudiciul cauzat apărării prin admiterea declaraţiei lui S.T. Este adevărat că, şi în absenţa declaraţiei lui S.T., reclamantul ar fi putut fi nevoit să depună mărturie pentru a se apăra împotriva celei de-a doua învinuiri formulate împotriva sa. Însă în cazul în care declaraţia lui S.T. nu ar fi fost admisă, este posibil ca reclamantul să fi fost judecat numai pentru a doua învinuire şi să fi fost nevoit să depună mărturie numai cu privire la aceasta. În ceea ce priveşte contradicţiile dintre declaraţia lui S.T. şi cele relatate de aceasta celor doi martori, Curtea le consideră a fi minore. Apărarea nu a făcut trimitere decât la o singură contradicţie, anume faptul că din declaraţia lui S.T. reieşea că reclamantul îi atinsese faţa şi gura în cursul pretinsei agresiuni, în timp ce unuia dintre martori îi spusese că acuzatul o incitase să îşi atingă singură faţa. Apărarea avea desigur posibilitatea de a pune la îndoială credibilitatea lui S.T., însă ne este greu să înţelegem pe ce elemente s-ar fi putut baza, în special din cauză că declaraţiile lui S.T. se coroborau în mare măsură cu cele ale celeilalte reclamante, iar judecătorul [...] exclusese orice risc de coluziune între cele două. Absenţa coluziunii poate reprezenta în dreptul intern un element în favoarea admisibilităţii, însă în prezenta cauză nu poate fi considerată a fi un element de contrabalansare în sensul art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. d). Absenţa coluziunii nu schimbă cu nimic concluzia Curţii, conform căreia, odată admisă, declaraţia constituia un mijloc de probă referitor la prima învinuire pe care reclamantul nu era în măsură să o conteste în mod eficient. În ceea ce priveşte atenţionarea juraţilor de către judecător, Court of Appeal a considerat-o insuficientă. Chiar dacă nu ar fi fost aşa, Curtea nu este convinsă că o atenţionare, oricât de corespunzătoare ar fi fost, putea contrabalansa eficient efectele unei declaraţii neverificate care constituia singurul mijloc de probă împotriva acuzatului.”
În consecinţă, Camera a constatat încălcarea art. 6 § 1, coroborat cu art. 6 § 3 lit. d) din convenţie, în cauza Al-Khawaja.
93. În ceea ce-l priveşte pe domnul Tahery, Camera s-a exprimat astfel:
„45. În această cază, Guvernul a invocat următoarele elemente principale de contrabalansare: judecătorul cauzei a avut în vedere alte măsuri; reclamantul a avut posibilitatea de a contesta sau de a respinge declaraţia respectivă, depunând chiar el mărturie sau citând alţi martori să compară; judecătorul cauzei a atenţionat juraţii că era necesar să dea dovadă de circumspecţie în aprecierea mărturiei depuse de martorul car nu se înfăţişase; judecătorul informase juriul că teama resimţită de T. nu putea fi imputată acuzatului.
46. Curtea nu consideră că aceste elemente, considerat izolat sau împreună cu altele, erau de natură a asigura caracterul echitabil al procedurii sau a contrabalansa inconvenientul semnificativ cauzat apărării prin admiterea declaraţiei lui T. Este legitim ca instanţele interne, atunci când se confruntă cu problema martorilor care nu se prezintă sau care solicită păstrarea anonimatului, să analizeze dacă pot fi luate măsuri mai puţin restrictive pentru dreptul la apărare decât admiterea ca mijloace de probă a declaraţiilor date de martori. Totuşi, faptul că măsurile alternative sunt considerate a fi necorespunzătoare nu absolvă instanţele interne de responsabilitatea acestora de a se asigura că nu se aduce atingere art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) atunci când încuviinţează admiterea citirii unor astfel de declaraţii. Într-adevăr, respingerea măsurilor mai puţin restrictive implică o datorie extinsă de a veghea la respectarea dreptului la apărare. În ceea ce priveşte posibilitatea reclamantului de a contesta declaraţia prin citarea altor martori, problema reală era că, excepţie făcând T., nu existau alţi martori capabili sau dispuşi să povestească ceea ce văzuseră. În aceste circumstanţe, Curtea nu consideră că declaraţia lui T. putea fi infirmată efectiv. Curtea observă că reclamantul a depus mărturie în instanţă pentru a nega învinuirea adusă, decizia de a proceda astfel fiind probabil influenţată de circumstanţa admiterii declaraţiei lui T. Dreptul unui acuzat de a depune mărturie în apărarea sa nu poate contrabalansa imposibilitatea acestuia de a-l vedea pe singurul martor ocular al acuzării, de a-i adresa întrebări ori a solicita să-i fie adresate şi de a-l supune unei examinări încrucişate.
47. În încheiere, Curtea admite că atenţionarea adresată de judecătorul cauzei juraţilor era completă şi formulată cu grijă. Aceasta reaminteşte că, în ceea ce priveşte martorii anonimi în cauza Doorson, citată anterior, avertizase că „declaraţiile obţinute de la martori în condiţii în care dreptul la apărare nu poate fi garantat în măsura impusă în mod obişnuit de convenţie ar trebui tratate cu prudenţă maximă (pct. 76 din hotărâre)”. În cauza respectivă, a putut constata că măsuri corespunzătoare fuseseră luate, după cum în mod expres declarase Court of Appeal că tratase acele declaraţii „cu prudenţa şi circumspecţia necesare”. Totuşi, în cazul unui martor care nu se prezintă, cum era cazul lui T., Curtea consideră că, oricât de clară ar fi, o avertizare care precizează că acuzatul nu este responsabil de absenţa martorului în cauză nu poate fi considerată un element de contrabalansare suficient atunci când declaraţia neverificată a acestui martor constituie singura probă incriminatoare directă.”
În consecinţă, Camera a constatat în cauza Tahery, de asemenea, încălcarea art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. d) din convenţie.
B. Argumentele părţilor
1. Guvernul
a) Hotărârea Camerei
94. Guvernul consideră că dispoziţiile art. 6 § 3 lit. d) constituie în mod evident o garanţie expresă, însă nu o normă absolută de la care nu se poate deroga: punctul central era reprezentat de procedură în ansamblu, garanţiile de care dispune acuzatul, fiabilitatea probelor şi, după caz, interesul martorilor sau al victimelor. O regulă inflexibilă privind proba exclusivă sau determinantă ar fi incompatibilă cu interpretarea generală dată de Curte art. 6 § 3 lit. d).
95. Guvernul a argumentat că modalitatea în care Curtea a aplicat şi a dezvoltat această regulă este lipsită de claritate în mai multe privinţe: nu a existat o dezbatere adecvată asupra principiului care stă la baza acestei reguli; nu a fost examinată niciodată integral problema aplicabilităţii acesteia atât în jurisdicţiile de drept civil (continentale), cât şi în cele de common law; anterior cauzei A.M. împotriva Italiei (nr. 37019/97, CEDO 1999‑IX), nu exista un fundament în jurisprudenţa Curţii pentru aplicarea acestei reguli în privinţa unui martor care nu se înfăţişează, martor a cărui identitate era cunoscută apărării; nu se putea distinge în jurisprudenţa Curţii consecvenţa în stabilirea cazurilor în care un mijloc de probă era considerat determinant.
96. În continuare, Guvernul argumentează că, aşa cum a fost aplicată de Cameră în hotărârea sa, regula privind proba exclusivă sau determinantă (sole or decisive rule) se baza pe supoziţia eronată că orice probă testimonială mijlocită care era crucială pentru o cauză era fie lipsită de fiabilitate, fie, în absenţa examinării încrucişate a martorului, imposibil de evaluat în mod corect. În fapt, probă testimonială mijlocită „exclusivă sau determinantă” putea fi cât se poate de fiabilă, iar examinarea încrucişată putea să nu contribuie cu nimic ori să aibă doar o contribuţie marginală la evaluarea fiabilităţii acesteia. Regula putea să genereze în realitate rezultate arbitrare; putea conduce la excluderea unor probe pentru simplul motiv că erau importante, independent de faptul dacă erau sau nu fiabile sau certe. Camera nu a explicat dacă, şi dacă da, în ce sens, chestiunea fiabilităţii este relevantă pentru aplicarea acestei reguli. Camera nu a realizat o analiză completă a garanţiilor disponibile în Anglia şi Ţara Galilor, nici nu a înţeles diferenţa semnificativă existentă între procedurile de judecată specifice sistemului common law şi cele ale celorlalte state contractante. De asemenea, nu a explicat suficient de clar din ce moment o mărturie ar trebui considerată determinantă pentru a permite instanţei de prim grad de jurisdicţie (trial court) să aplice regula privind proba exclusivă sau determinantă (sole or decisive rule) în practică şi nu a examinat corespunzător problemele concrete susceptibile să rezulte din aplicarea acestei reguli în Anglia şi Ţara Galilor.
97. De asemenea, regula privind proba exclusivă sau determinantă ar putea predispune la intimidarea martorilor, mai ales în cazurile în care unul dintre aceştia a avut curajul de a se prezenta. Aceasta are un impact deosebit în cazul agresiunilor sexuale, când infracţiunea este comisă, de regulă, într-un loc retras şi când, prin urmare, mărturia victimei este adesea proba „exclusivă sau determinantă” (sole or decisive).
98. Pentru aceste motive, Guvernul a invitat Curtea să adopte abordarea urmată de Supreme Court în cauza Horncastle şi alţii. Hotărârea Supreme Court a demonstrat că jurisprudenţa acestei instanţe permitea o abordare mai flexibilă decât cea a regulii, aparent inflexibile, privind proba exclusivă sau determinantă definită de Cameră. În lumina celor concluzionate de Supreme Court în cauza Horncastle şi alţii, anume că regula privind proba exclusivă sau determinantă ar crea în practică dificultăţi importante dacă ar fi aplicată în Anglia şi Ţara Galilor, Guvernul a invitat Curtea să clarifice că importanţa unei probe neverificate trebuie considerată mai degrabă unul dintre elementele de luat în considerare la aprecierea caracterului echitabil al unei proceduri în ansamblu. În subsidiar, acesta a avansat ipoteza că regula privind proba exclusivă sau determinantă nu ar trebui să se aplice atunci când există motive întemeiate care să justifice neprezentarea unui martor, precum cele menţionate la art. 23 din 1988 Act (Legea din 1988) şi art. 116 alin. (2) din 2003 Act (Legea din 2003).
b) Dreptul şi practica interne relevante
99. Guvernul a subliniat că garanţii generale îl apărau pe acuzat împotriva oricăror inechităţi care puteau rezulta din admiterea unei probe testimoniale mijlocite. Judecătorul cauzei avea rolul unui „gardian al sistemului judiciar”: acesta avea obligaţia conform common law şi în temeiul art. 78 din Police and Criminal Evidence Act 1984 (Legea din 1984 privind activitatea de poliţie şi probele în materie penală) să împiedice juriul să asculte mărturii al căror efect negativ asupra caracterului echitabil al procedurii era de aşa natură încât era indicat să nu fie admise. Judecătorul cauzei trebuia să aibă convingerea că acuzarea nu a putut furniza mijlocul de probă în urma citării martorului pentru a se înfăţişa în instanţă şi trebuia să atragă atenţia juraţilor asupra pericolelor care puteau lua naştere ca urmare a încrederii în proba testimonială mijlocită. Juraţii trebuia să aibă convingerea vinovăţiei acuzatului dincolo de orice îndoială rezonabilă, iar posibilitatea sesizării Court of Appeal trebuia să se menţină, apelul formulat urmând a fi admis în situaţia în care condamnarea nu prezenta garanţii.
100. Art. 23 din 1988 Act (Legea din 1988) stabilea că o declaraţie scrisă este admisibilă în anumite împrejurări enumerate şi se aplica în egală măsură acuzării şi apărării. Judecătorul cauzei avea obligaţia de a condiţiona necesitatea admiterii unei astfel de probe de exercitarea unui control strict. Art. 25 îi permitea judecătorului să refuze admiterea unei declaraţii în situaţia în care considera că refuzul era necesar în interesul justiţiei (garanţiile fiabilităţii şi respectării dreptului la apărare). Art. 26, care se aplică declaraţiilor pregătite în scopul procedurilor penale, impunea judecătorului să ţină seama de natura, originea şi conţinutul declaraţiei, de posibilitatea de a examina alte probe, de relevanţa declaraţiei şi de măsura în care admiterea acesteia ar genera o inechitate pentru acuzat. De asemenea, anexa 2 la Act (lege) permitea admiterea probelor referitoare la credibilitatea şi coerenţa persoanei care a dat declaraţia.
101. În privinţa 2003 Act (Legea din 2003), Guvernul a subliniat că aceasta a fost adoptată după efectuarea unei verificări detaliate a regulilor privind probele testimoniale mijlocite de către Law Commission, care concluzionase că multe dintre supoziţiile aflate la baza excluderii în mod tradiţional a probelor testimoniale mijlocite nu erau justificate: de exemplu, aceasta a constatat că probele testimoniale mijlocite nu erau obligatoriu lipsite de acurateţe ori de fiabilitate şi că, în numeroase cazuri, regula a condus la excluderea arbitrară a unor probe certe.
102. 2003 Act (Legea din 2003), la fel ca şi 1989 Act (Legea din 1989), permite atât apărării, cât şi acuzării, să solicite furnizarea unor probe testimoniale mijlocite. Art. 116 alin. (2) lit. e) a fost încorporat în 2003 Act în scopul combaterii criminalităţii prin măsuri speciale de protecţie a martorilor care aveau motive legitime să se teamă de intimidări sau represalii. Atunci când o cerere era motivată de teama martorului de a depune mărturie, judecătorul cauzei o putea încuviinţa numai dacă avea convingerea că admiterea declaraţiei era în interesul justiţiei. De asemenea, contrar legislaţiilor din numeroase alte state membre ale Consiliului Europei, 2003 Act nu permitea admiterea probelor testimoniale mijlocite furnizate de martori anonimi şi care totodată nu se înfăţişaun instanţă. Art. 124–126 din Act prevedeau diverse garanţii suplimentare (supra, pct. 45).
c) Faptele celor două cauze
103. În ceea ce priveşte cauza Al-Khawaja, Guvernul a argumentat că ceea ce era important era că S.T. nu fusese citată pentru a depune mărturie în instanţă dintr-un motiv întemeiat (aceasta decedase). Judecătorul cauzei a concluzionat că admiterea declaraţiei sale era în interesul justiţiei şi, pentru a ajunge la această concluzie, a ţinut seama de inconvenientele care puteau fi cauzate primului reclamant. Apărarea a admis că se aflau într-o poziţie din care puteau răsturna proba prin declaraţia respectivă.
104. Pe de altă parte, declaraţia lui S.T. nu reprezenta proba exclusivă sau determinantă în această cauză. Existau şi alte probe cu care aceasta se corobora, în special faptul că S.T. depusese plângerea fără întârziere, comportamentul acesteia la data depunerii plângerii şi susţinerile de o asemănare izbitoare cu cele ale altor femei. Primul reclamant a avut posibilitatea de a examina încrucişat (to cross-examine) ceilalţi martori, de a depune mărturie în apărarea sa şi de a se adresa juriului cu privire la probele în acuzare. Juriul a primit îndrumările necesare despre natura declaraţiei lui S.T. şi sarcina probei în această cauză. 1988 Act a fost aplicată corect şi nu există nici un fundament pentru infirmarea raţionamentului instanţei de prim grad şi Court of Appeal potrivit căruia admiterea acestei declaraţiei era corectă.
105. În cauza Tahery, teama resimţită de T. constituia un just motiv pentru a nu fi citat spre a se înfăţişa în instanţă. Ca şi în cauza Al-Khawaja, judecătorul cauzei a concluzionat că admiterea declaraţiei era în interesul justiţiei şi, pentru a ajunge la această concluzie, a ţinut seama de inconvenientele care puteau fi cauzate apărării. Declaraţia lui T. nu reprezenta proba exclusivă sau determinantă în această cauză: existau şi alte probe cu care aceasta se corobora, inclusiv mărturisirea celui de al doilea reclamant că era prezent în momentul săvârşirii infracţiunii, că a mânuit cuţitul cu care S. a fost înjunghiat, că a fost implicat într-o altercaţie cu acesta şi că dăduse o declaraţie mincinoasă poliţiei. Al doilea reclamant a avut posibilitatea de a examina încrucişat (to cross-examine) ceilalţi martori, de a depune mărturie în apărarea sa şi de a se adresa juriului cu privire la probele în acuzare. Juriul a primit îndrumările necesare despre natura declaraţiei lui T. şi sarcina probei în această cauză. 1988 Act a fost aplicată corect şi nu există nici un fundament pentru infirmarea raţionamentului instanţei de prim grad şi Court of Appeal potrivit căruia admiterea acestei declaraţiei era corectă.
2. Reclamanţii
a) Hotărârea Camerei
106. Reclamanţii au argumentat că dispoziţiile art. 6 § 3 lit. d) permiteau trei interpretări. Prima era cea rigidă şi literală, adoptată de Curtea Supremă a Statelor Unite atunci când a avut de interpretat dispoziţii similare din al Şaselea amendament la Constituţie, interpretare pe care reclamanţii nu au avut-o în vedere. A doua, cea adoptată de Curte, nu a tratat dispoziţiile art. 6 § 3 lit. d) ca fiind inflexibile, ci le-a interpretat ca stabilind o bază de echitate minimă şi ireductibilă. Această abordare, care s-a bazat pe regula privind proba exclusivă sau determinantă (sole or decisive rule), era cea corectă. Cea de a treia interpretare era cea urmată de Guvern, dar şi de Curtea Supremă a Regatului Unit în cauza Horncastle şi alţii, care conform celor susţinute de reclamanţi, reducea garanţiilor oferite prin art. 6 § 3 la chestiuni care necesitau examinare numai atunci când se stabilea dacă acuzatul a beneficiat sau nu de un proces echitabil.
Pentru aceste motive, reclamanţii au susţinut că instanţele interne şi Guvernul nu au acordat o pondere corespunzătoare dreptului oricărui acuzat de a adresa întrebări sau de a solicita să fie adresate întrebări martorilor în acuzare. Acest drept nu putea fi exclus sub pretextul caracterului său formal sau caduc; exista o serie întreagă de motive pentru a considera că o condamnare bazată exclusiv sau în mod determinant pe declaraţia unui martor care nu s-a înfăţişat în instanţă nu prezenta garanţii şi nu era echitabilă. De exemplu, comportamentul martorului în sala de judecată; ar exista posibilitatea de a-i fi analizate percepţia, memoria sau sinceritatea, în absenţa cărora era posibil ca unele erori, greşeli, exagerări sau minciuni intenţionate să treacă neobservate. Este o situaţie ca o persoană să facă în mediu privat o declaraţie prejudiciabilă pentru cineva, şi altceva să repete acea declaraţie în cadrul unui proces.
107. Mai mult, justificarea regulii privind proba exclusivă sau determinantă este clară: pentru a aprecia dacă, în cazul în care o probă testimonială mijlocită (hearsay evidence) a fost admisă, dificultăţile cauzate astfel apărării au fost contrabalansate suficient în cadrul procedurii, ar trebui să se ţină seama în mod corespunzător de ponderea în care mărturia depusă a fost determinantă pentru condamnarea pronunţată împotriva acuzatului. Cu cât caracterul mărturiei este mai accentuat determinant, cu atât prejudiciul suferit de apărare este mai mare. Reclamanţii au argumentat că regula a fost expusă în mod clar şi simplu în cauza Lucà împotriva Italiei (nr. 33354/96, pct. 40, CEDO 2001‑II); regula este consacrată în jurisprudenţa Curţii şi corespunde unei interpretări principiale, pragmatice şi rezonabile a art. 6 § 3 lit. d).
108. Reclamanţii au argumentat că nu era corect să fie urmat raţionamentul Supreme Court în cauza Horncastle şi alţii. Aceasta a greşit apreciind că abordarea urmată de Cameră era de natură să conducă la excluderea unor probe certe şi vădit fiabile. Existau pericole inerente în admiterea unei probe neverificate, în mod aparent fiabile: jurisprudenţa abunda de cazuri în care probe la început aparent fiabile, ulterior au fost răsturnate.
109. Lordul Phillips a argumentat că art. 6 § 3 lit. d) avea ca scop să remedieze o slăbiciune a sistemelor de drept civil (continentale), spre deosebire de cele de common law. Cu toate acestea, reclamanţii au susţinut că, independent de originile istorice ale acestui articol, dreptul englez s-a abătut de la norma tradiţională care interzice proba testimonială mijlocită. Aceştia au adăugat că era inadmisibil ca standarde distincte să se aplice unor sisteme juridice diferite: aceasta ar echivala cu subminarea naturii înseşi a sistemului convenţiei.
110. De asemenea, reclamanţii au apreciat că Supreme Court comisese o eroare constatând că aplicarea regulii privind proba exclusivă sau determinantă (sole or decisive rule) în Anglia şi Ţara Galilor ar ridica probleme practice. O probă „determinantă” ar fi, prin definiţie, o probă de importanţă crucială pentru cauză şi, la aplicarea normei, Curtea însăşi a demonstrat că era posibil să stabilească dacă o probă era exclusivă sau determinantă. În faţa Camerei, Guvernul nu a avut nicio dificultate în a recunoaşte că în fiecare din cele două cauze mărturia martorului care nu se înfăţişase constituise proba exclusivă sau determinantă. Judecătorii cauzelor din Regatul Unit au apreciat, în mod obişnuit, circumstanţe factuale complexe şi au stabilit dacă au fost îndeplinite anumite criterii juridice precum caracterul „echitabil” sau „suficient” al probelor prezentate în faţa lor. De asemenea, acest criteriu era inclus în Coroners and Justice Act 2009 (Legea din 2009 privind coronerii şi justiţia) în cazul martorilor anonimi (supra, pct. 46). Reclamanţii au subliniat că Supreme Court a acordat o importanţă mare pentru a demonstra că soluţiile cauzelor judecate de această Curte ar fi fost aceleaşi dacă respectivele cauze ar fi fost judecate în temeiul 1988 Act şi 2003 Act (Legile din 1988 şi 2003). Corolarul acestei afirmaţii era că punerea în aplicare a regulii privind proba exclusivă sau determinantă (sole or decisive rule) ar conduce la acelaşi rezultat în numeroase cauze cu care instanţele interne sunt sesizate înainte de orice astfel de punere în aplicare.
b) Dreptul şi practica interne relevante
111. Reclamanţii au susţinut de asemenea că, în contradicţie cu cele susţinute de Guvern şi cu observaţiile Supreme Court în cauza Horncastle şi alţii, Camera a înţeles care erau garanţiile procedurale prevăzute de 1988 Act şi 2003 Act (Legile din 1988 şi 2003). Procedurile respective nu pot oferi o protecţie adecvată decât în cadrul unui sistem care integrează valorile fundamentale ale art. 6; aceasta ar presupune ca instanţele interne să ţină seama în mod corespunzător de dreptul oricărui acuzat de a adresa întrebări ori de a solicita să fie adresate întrebări martorilor în acuzare.
c) Faptele din cele două cauze
112. Potrivit reclamanţilor, natura exclusivă sau determinantă a mărturiilor neverificate pe baza cărora şi unul şi celălalt au fost condamnaţi a însemnat că nu au putut beneficia de un proces echitabil din moment ce nu au avut posibilitatea de a interoga persoanele care depuseseră mărturie. În cauza care îl viza pe primul reclamant, se ridicau întrebări evidente care ar fi trebuit să îi fie puse lui S.T., în special dacă auzise ceea ce susţinea V.U. înainte de a da propria declaraţie şi de ce aşteptase aproape patru luni înainte de a întreprinde acest demers. În cauza care îl viza pe al doilea reclamant, întrebările care în mod evident ar fi trebuit adresate lui T. erau de ce nu vorbise cu ofiţerii de poliţie chiar în seara săvârşirii faptelor, ce imaginea avea asupra acelui incident foarte rapid, dacă le cunoştea pe celelalte persoane prezente la faţa locului şi dacă avea vreun motiv să le protejeze. În absenţa examinării încrucişate, garanţiile procedurale prevăzute de 1988 Act şi 2003 Act (Legile din 1988 şi 2003) erau, prin urmare, insuficiente. Faptul că judecătorul cauzei a aplicat în fiecare cauză criteriul „interesul justiţiei” a lăsat chestiunea examinată fără răspuns: criteriul respectiv trebuia aplicat în conformitate cu art. 6, iar chestiunea dacă judecătorii cauzelor stabiliseră în mod corect că admiterea fiecăreia dintre declaraţiile respective era în interesul justiţiei era, în esenţă, o chestiune pe care Curtea urma să o stabilească.
113. Nu prezenta relevanţă nici faptul că reclamanţii au avut dreptul de a prezenta probe în contestarea credibilităţii martorilor care nu s-au înfăţişat în instanţă: nu exista un astfel de material disponibil pentru fiecare martor, iar dispoziţiile legale nu permiteau contestarea credibilităţii sau sincerităţii martorilor în legătură cu susţinerile esenţiale din fiecare cauză. Pe de altă parte, nicio atenţionare din partea judecătorului cauzei nu putea să compenseze absenţa ocaziei ca juraţii să vadă şi să asculte un martor atât de important, nici să elimine riscul de a acorda mărturiilor acestora o valoare probatorie pe care nu o meritau. Referitor la dreptul de a formula apel împotriva hotărârii de condamnare, acesta nu prezenta eficienţă din moment ce Court of Appeal refuzase, în ambele cauze, să aplice regula privind proba exclusivă sau determinantă (sole or decisive rule) consacrată în cauza Lucà, citată anterior.
3. Terţul intervenient
114. JUSTICE (supra, pct. 7) a reamintit că dreptul de a adresa întrebări martorilor ori de a solicita să li se adreseze întrebări era un drept cu vechime. Acest drept avea originea în dreptul roman şi în tradiţionalul drept la confruntare specific common law. Acest din urmă drept specific common law recunoştea riscurile legate de admiterea probelor testimoniale mijlocite, în special acela al lipsei fiabilităţii. Pornind de la aceste considerente au fost elaborate garanţiile procesului echitabil consacrate în Al Şaselea Amendament la Constituţia Statelor Unite, în procedura penală a tuturor sistemelor de common law şi în dreptul internaţional al drepturilor omului. Cu toate că regimul probelor testimoniale mijlocite a devenit prea rigid în dreptul englez, este fals să se afirme, astfel cum a făcut Supreme Court în cauza Horncastle şi alţii, că reformele propuse de Law Commission (Comisia juridică) au fost „transpuse în mare măsură” în 2003 Act (Legea din 2003). De exemplu, 2003 Act (Legea din 2003) prevedea la art. 114 o libertate mai generală de a admite mărturiile mijlocite în cazurile care erau „în interesul justiţiei” pe care Law Commission (Comisia juridică) le avusese în vedere (supra, pct. 42 şi 43). De asemenea, chiar dacă reforma regulii privind mărturiile mijlocite era probabil necesară, cu siguranţă nu era necesară reforma dreptului la confruntare garantat în common law: acest drept consacra principiul conform căruia nimeni nu putea depune mărturie într-un proces penal altfel decât sub jurământ, în faţa acuzatului şi cu posibilitatea realizării unei examinări încrucişate (cross-examination).
115. Pe de altă parte, constituia o eroare faptul că Supreme Court a considerat că nu se justifica impunerea regulii privind proba exclusivă sau determinantă (sole or decisive rule) în mod identic în sistemele de drept continental şi cele de common law. Supreme Court s-a bazat prea mult pe posibilitatea adoptării unor măsuri de contrabalansare pentru a echilibra lipsa caracterului echitabil al unui proces la finalul căruia acuzatul este declarat vinovat numai sau în mare parte în temeiul unei mărturii neverificate. Esenţa dreptului la confruntare garantat în common law constă în aceea că examinarea încrucişată este instrumentul cel mai eficace pentru a testa fiabilitatea unei mărturii. Ar fi util de reamintit atenţionarea judecătorului Megarry [în John împotriva Rees (1970) Ch 345], conform căreia „calea justiţiei este presărată cu exemple de cauze deschise şi încheiate care, cumva, nu erau evidente; de acuzaţii incontestabile care, în cele din urmă, au fost contestate în totalitate”. În plus, aşa cum a remarcat Lord Justice Sedley în cauza Secretary of State for the Home Department împotriva AF şi a altora [(2008) EWCA Civ 1148], ar fi „tentant de uşor să se constate că nu există soluţie la o cauză în care nu a fost ascultată decât una dintre părţi”. Din acest motiv, paradoxul la care a făcut trimitere Lordul Phillips nu era, de fapt, un paradox. O probă testimonială mijlocită nu devine mai certă (cogent) numai pentru că este proba exclusivă sau de esenţă pentru a dovedi vinovăţia unei persoane. Necesitatea de a exclude probe testimoniale mijlocite aparent „determinante” era justificată de teama seculară a judecătorilor din sistemele de common law că juraţii i-ar putea acorda o pondere exagerată.
116. Regula privind proba exclusivă sau determinantă (sole or decisive rule) nu era dificil de aplicat în procedurile penale din Anglia deoarece judecătorii cauzelor aveau deja obligaţia de a examina consecinţele potenţiale ale admiterii unei probe în temeiul unor dispoziţii diferite, inclusiv fragmente ale 2003 Act (Legea din 2003). De exemplu, art. 125 § 1 din această lege, obliga judecătorul cauzei să îndrume juraţii să se pronunţe pentru achitarea acuzatului atunci când învinuirile aduse acestuia se bazau „în totalitate sau în parte” pe o mărturie mijlocită neconvingătoare. Desigur, trebuie precizat ce anume se înţelege prin „determinant(ă)”, însă acest criteriu este totuşi utilizabil şi chiar se aplică în Anglia şi Ţara Galilor în contextul în care se încuviinţează păstrarea anonimatului unor martori [Coroners and Justice Act 2009 (Legea din 2009 privind coronerii şi justiţia), supra pct. 46]. În contextul unei proceduri penale, se impune interpretarea termenului „determinant(ă)” în sens strict: nu ar trebui să însemne pur şi simplu „de natură să facă diferenţa”, ci mai degrabă „în măsură să fie hotărâtor sau convingător”.
117. În cele din urmă, analiza de drept comparat realizată de Supreme Court este, în cel mai bun caz, incompletă. Pornind de la mijloacele de probă disponibile (a se vedea în special supra pct. 63–87), nu era pur şi simplu posibil să se concluzioneze, aşa cum Supreme Court a făcut, că alte sisteme de common law ar fi considerat o condamnare penală bazată în mod exclusiv sau determinant pe o mărturie mijlocită ca fiind compatibilă cu dreptul la un proces echitabil.
C. Aprecierea Marii Camere
1. Principiile pertinente
118. Curtea aminteşte că cerinţele art. 6 § 3 constituie aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat de § 1 al acestei dispoziţii, de care este necesar să se ţină seama la aprecierea caracterului echitabil al procedurii. De asemenea, atunci când examinează un capăt de cerere întemeiat pe art. 6 § 1, Curtea trebuie, în esenţă, să stabilească dacă procedura penală a avut, în ansamblu, un caracter echitabil [a se vedea, dintre hotărârile recente, Taxquet împotriva Belgiei (MC), nr. 926/05, pct. 84, 16 noiembrie 2010, cu referinţele citate acolo]. În acest scop, are în vedere procedura în ansamblu şi verifică respectarea nu numai a dreptului la apărare, ci şi a interesului public şi al victimelor ca fapta penală gravă săvârşită să fie sancţionată potrivit legii [Gäfgen împotriva Germaniei (GC), nr. 22978/05, pct. 175, CEDO 2010 ...] şi, după caz, a drepturilor martorilor (a se vedea, printre multe altele, Doorson, citată anterior, pct. 70). Curtea reaminteşte, tot în acest context, că admisibilitatea probelor este subordonată normelor de drept intern şi instanţelor naţionale şi că singura ei sarcină este de a stabili dacă procedura a fost echitabilă (Gäfgen, citată anterior, pct. 162, cu referinţele citate acolo).
Art. 6 § 3 lit. d) consacră principiul conform căruia, înainte ca un acuzat să poată fi condamnat, toate probele în acuzare trebuie, în principiu, să îi fie prezentate acestuia în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Principiul nu se aplică fără excepţii, dar acestea nu pot fi acceptate decât sub rezerva dreptului la apărare; ca regulă generală, acestea impun să i se ofere acuzatului o posibilitate adecvată şi suficientă de a contesta şi de a adresa întrebări martorilor în acuzare, la momentul la care aceştia depun mărturie sau mai târziu (a se vedea Lucà, citată anterior, pct. 39, şi Solakov împotriva „fostei Republici Iugoslave a Macedoniei”, nr. 47023/99, pct. 57, CEDO 2001-X).
În sistemul de common law din în Anglia şi Ţara Galilor există un principiu asemănător, consacrat de mult timp (a se vedea observaţia Lordului Bingham la pct. 5 din hotărârea R. împotriva lui Davis, rezumată la pct. 49 supra).
119. Din acest principiu general decurg, conform jurisprudenţei Curţii, două cerinţe: prima – neprezentarea unui martor în şedinţă trebuie justificată de un motiv serios; a doua – atunci când o condamnare se bazează în mod exclusiv sau în mod determinant pe depoziţiile unei persoane căreia acuzatul nu i-a putut adresa întrebări sau nu a putut solicita să îi fie adresate întrebări nici în stadiul cercetării, nici în cursul judecăţii, dreptul la apărare poate fi restrâns în mod incompatibil cu garanţiile prevăzute la art. 6 (regula privind proba „exclusivă sau determinantă”). Curtea va examina în cele ce urmează dacă această regulă trebuie considerată o regulă absolută a cărei nerespectare conferă automat un caracter inechitabil procedurii şi implică în consecinţă încălcarea art. 6 § 1 din convenţie.
2. Justificarea neprezentării martorilor în şedinţa de judecată printr-un motiv serios
120. Cerinţa existenţei unor motive întemeiate pentru a admite mărturia unui martor care nu se înfăţişează în şedinţa de judecată este o chestiune preliminară care trebuie examinată înainte de a cerceta dacă mărturia depusă trebuie analizată ca probă exclusivă sau determinantă (sole or decisive evidence). Chiar și în cauzele în care mărturia martorului care nu s-a înfăţişat nu avea caracterul unei probe exclusive sau determinante, Curtea tot a constatat încălcarea art. 6 § 1 şi 3 lit. d) atunci când nu s-a demonstrat că imposibilitatea apărării de a adresa întrebări martorului era justificată de un motiv serios (a se vedea de exemplu Lüdi împotriva Elveţiei, 15 iunie 1992, seria A nr. 238, Mild şi Virtanen împotriva Finlandei, nr. 39481/98 şi 40227/98, 26 iulie 2005, Bonev împotriva Bulgariei, nr. 60018/00, 8 iunie 2006, precum şi Pello împotriva Estoniei, nr. 11423/03, 12 aprilie 2007). Într-adevăr, ca regulă generală, martorii trebuie să depună mărturie în cadrul procesului şi se impune luarea tuturor măsurilor necesare pentru a fi asigurată înfăţişarea acestora. Prin urmare, dacă un martor nu se prezintă să depună mărturie în instanţă, există o obligaţie de a cerceta dacă absenţa sa este justificată. Neprezentarea unui martor la un proces se poate explica prin diverse motive, dar aici este relevantă numai neprezentarea din motive de teamă sau de deces al martorului.
121. Este evident că, în cazul în care martorul a decedat, mărturia acestuia nu poate fi luată în considerare decât dacă declarația sa a fost inclusă în dosar [Ferrantelli şi Santangelo împotriva Italiei, 7 august 1996, pct. 52, Culegere 1996‑III, Mika împotriva Suediei (dec.), nr. 31243/06, 27 ianuarie 2009].
122. Absenţa motivată de teamă necesită o examinare mai detaliată. Există două tipuri de teamă posibile: teama imputabilă ameninţărilor sau manevrelor acuzatului ori ale persoanelor care acţionează în numele acestuia şi teama, mai generală, de consecinţele care ar putea rezulta în urma depunerii mărturiei în cadrul procesului.
123. Atunci când teama martorului este imputabilă acuzatului ori persoanelor care acţionează în numele acestuia, este de înţeles ca judecătorul să admită ca probă în proces declarația martorului fără a fi nevoie ca acesta să se înfățișeze pentru a depune mărturie în proces şi fără ca acuzatul sau reprezentanţii acestuia să îl supună unei examinări încrucișate, chiar dacă proba respectivă ar constitui proba exclusivă sau determinantă împotriva acuzatului. A permite unui acuzat care a încercat să intimideze martori să beneficieze de teama provocată acestora ar fi incompatibil cu drepturile victimelor şi ale martorilor. Nu se se poate aştepta din partea niciunei instanţe să permită ca asemenea procedee să submineze procesul judiciar. În consecinţă, se consideră că un acuzat care a acţionat în acest mod a renunţat astfel la dreptul său garantat prin art. 6 § 3 lit. d) de a adresa întrebări martorilor respectivi ori de a solicita să le fie adresate întrebări. La fel se consideră şi atunci când ameninţările sau manevrele aflate la originea temerii unui martor de a se înfățișa pentru a depune mărturie provin de la persoane care acţionează în numele sau cu consimţământul și aprobarea acuzatului.
În hotărârea Horncastle şi alţii, Supreme Court a observat că era în mod evident dificil pentru orice instanţă să aprecieze caracterul real al ameninţărilor prezumate a fi fost proferate de un acuzat la adresa unui martor. Curtea nu subestimează dificultăţile care pot apărea atunci când trebuie stabilit dacă, într-o cauză, un acuzat sau persoane apropiate acestuia au ameninţat un martor ori l-au intimidat direct. Totuşi, însăşi cauza Tahery arată că aceste dificultăţi nu sunt insurmontabile cu condiţia efectuării unei cercetări corespunzătoare.
124. Pe de altă parte, jurisprudenţa Curţii arată că, cel mai adesea, teama martorilor de a se înfățișa în instanţă nu este imputabilă direct ameninţărilor acuzatului sau persoanelor care acţionează pentru acesta. De exemplu, în numeroase cazuri, aceasta este cauzată de notorietatea acuzatului sau persoanelor apropiate acestuia [a se vedea, de exemplu, Dzelili împotriva Germaniei (dec.), nr. 15065/05, 29 septembrie 2009]. Nu este necesar aşadar pentru ca martorul să fie scutit de obligaţia de a se înfățișa în instanţă ca teama să fie cauzată direct de ameninţările din partea acuzatului. În plus, teama pentru viaţa sau integritatea fizică a unui terţ şi teama de un prejudiciu material sunt de asemenea factori de luat în considerare la aprecierea oportunităţii constrângerii unui martor să se înfățișeze. Cu toate acestea, orice teamă subiectivă resimţită de un martor nu este suficientă pentru a-l scuti de obligaţia de a se înfățișa. Instanţa trebuie să facă cercetările de rigoare pentru a stabili, în primul rând, dacă teama se bazează pe motive obiective şi, în al doilea rând, dacă aceste motive obiective se bazează pe elemente concrete [a se vedea, de exemplu, cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe (nr. 51277/99, pct. 80‑83, 28 februarie 2006), în care Curtea a hotărât că nu s-a demonstrat faptul că instanţele interne au cercetat motivele temerii martorilor înainte de a le încuviința păstrarea anonimatului].
125. În cele din urmă, ţinând seama de ponderea în care neînfățișarea unui martor aduce atingere dreptului la apărare, Curtea întărește că, atunci când martorul nu a fost interogat deloc în etapele anterioare ale procedurii, declarația scrisă a acestuia nu trebuie admisă în locul înfățișării sale la proces decât ca ultimă măsură posibilă. Înainte de a scuti un martor de obligaţia de a se înfățișa pe motivul temerii de a se prezenta la proces, instanţa de prim grad de jurisdicție trebuie să aibă convingerea că toate celelalte măsuri posibile, precum păstrarea anonimatului sau alte măsuri speciale, ar fi nepotrivite sau imposibil de pus în practică.
3. Regula privind proba exclusivă sau determinantă (regula „exclusiv sau determinant”; sole or decisive rule)
a) Consideraţii generale
126. Curtea observă că prezentele cauze privesc numai martorii care nu s-au înfăţişat în instanţă ale căror declaraţii au fost citite în cadrul procesului. Nu este sarcina Curţii să examineze in abstracto aplicarea regulii specifice common law privind excluderea probei testimoniale mijlocite, nici să stabilească dacă, în general, excepţiile de la această regulă, în prezent aplicabile în dreptul penal englez, sunt compatibile cu convenţia. Aşa cum a reamintit Curtea (la pct. 118 supra), art. 6 nu stabileşte nicio regulă privind admisibilitatea probelor ca atare, această domeniu aparţinând în primul rând dreptului intern.
127. Curtea observă totodată că, în prezentele cauze, nu este vorba despre mărturii depuse în cadrul procesului de martori a căror identitate a fost păstrată secretă faţă de acuzaţi [mărturii depuse în mod anonim (anonymous testimony)]. Cât timp problemele pe care le generează martorii anonimi (anonymous witnesses) şi martorii care nu se înfăţişează (absent witnesses) nu sunt identice, cele două situaţii nu diferă în principiu din moment ce, aşa cum a confirmat Supreme Court, fiecare riscă să creeze un dezavantaj acuzatului. Principiul subiacent este acela că, într-un proces penal, acuzatul trebuie să aibă posibilitatea reală de a contesta probele în acuzare. Acest principiu impune nu numai ca acuzatul să cunoască identitatea acuzatorilor săi, pentru a putea contesta probitatea şi credibilitatea acestora, ci şi ca acesta să poată verifica sinceritatea şi fiabilitatea mărturiilor lor, supunându-i unei examinări orale în prezenţa lui, fie la momentul la care este dată declaraţia, fie într-o etapă ulterioară a procedurii.
128. Izvoarele regulii „exclusiv sau determinant” (sole or decisive rule) au originea în hotărârea Unterpertinger împotriva Austriei (24 noiembrie 1986, seria A nr. 110, pct. 33), care furnizează totodată argumentaţia pentru care această regulă trebuie aplicată: dacă o condamnare a acuzatului se bazează exclusiv sau în proporţie decisivă pe mărturiile unor martori cărora nu le-a putut adresa întrebări în nicio etapă a procedurii, dreptul său la apărare este restricţionat în mod nejustificat. Aşa cum a subliniat Supreme Court, în jurisprudenţa de început a Curţii, când regula a fost schiţată în ceea ce priveşte situaţia martorilor care nu se înfăţişau (absent witnesses) sau a martorilor anonimi (anonymous witnesses), constatarea unei încălcări a art. 6 § 3 lit. d) se baza, cel puţin în parte, pe absenţa justificării faptului că martorii nu fuseseră citaţi pentru a se prezenta în instanţă sau identitatea acestora nu fusese dezvăluită. Pentru prima dată, în hotărârea Doorson (citată anterior) Curtea a reţinut că, chiar şi în cazul în care exista o justificare a faptului că un martor nu fusese citat pentru a se înfăţişa în instanţă, condamnarea bazată în mod exclusiv sau într-o proporţie determinantă pe mărturia depusă de acest martor ar fi fost inechitabilă.
b) Criticile aduse regulii „exclusiv sau determinant” (sole or decisive rule)
129. În baza hotărârii pronunţate de Supreme Court în cauza Horncastle şi alţii, Guvernul contestă regula „exclusiv sau determinant” (sole or decisive rule), ori cel puţin aplicarea acesteia de către Cameră în prezentele cauze, invocând în esenţă patru argumente.
În primul rând, se argumentează că, prin regulile sale de probaţiune care interzic admiterea probelor testimoniale mijlocite (hearsay), reguli anterioare intrării în vigoare a convenţiei, common law proteja acel aspect al procesului echitabil pe care art. 6 § 3 lit. d) era menit a-l asigura, fără a mai fi necesară aplicarea unei reguli „exclusiv sau determinant” (sole or decisive rule). Prin opoziţie, sistemele de drept civil (continental) nu au astfel de reguli de probaţiune. Prin urmare, impactul major al art. 6 § 3 lit. d) s-a răsfrânt asupra procedurilor din sistemele continentale, care permiteau anterior condamnarea unui acuzat în baza mărturiilor unor martori pe care acesta nu a putut să le conteste.
În al doilea rând, aplicarea acestei reguli generează dificultăţi de ordin practic, prin aceea că nu a fost explicat de către Cameră când o probă trebuie considerată a fi determinantă cu suficientă precizie pentru ca o instanţă de prim grad de jurisdicţie (trial court) să poată aplica efectiv regula „exclusiv sau determinant” (sole or decisive rule). Pe de altă parte, nu a fost acordată suficientă atenţie problemelor de ordin practic care pot rezulta din aplicarea regulii într-un sistem de common law precum cel din Anglia şi Ţara Galilor.
În al treilea rând, nu s-a realizat o analiză corespunzătoare a principiului aflat la baza acestei reguli, care este construită pe supoziţia eronată că orice probă testimonială mijlocită (hearsay evidence) care este crucială pentru o cauză trebuie considerată fie ca lipsită de fiabilitate, fie – în absenţa examinării încrucişate (cross-examination) a martorului – ca imposibil de evaluat în mod corect.
În al patrulea şi ultimul rând, Camera a aplicat regula cu o rigiditate excesivă şi nu a făcut o analiză completă a garanţiilor disponibile în Anglia şi Ţara Galilor, nici nu a apreciat diferenţa semnificativă existentă între procedurile de judecată în sistem de common law şi cele din celelalte state contractante.
Curtea va examina aceste argumente pe rând.
130. În ceea ce priveşte primul argument, Curtea admite că regula „exclusiv sau determinant” (sole or decisive rule) a putut fi elaborată în contextul sistemelor juridice care permiteau condamnarea unui acuzat pe baza mărturiilor unor martori pe care acesta nu avusese ocazia să le conteste, situaţie care nu ar fi luat naştere dacă s-ar fi aplicat regula absolută specifică common law care excludea probele testimoniale mijlocite (hearsay evidence). Totuşi, Curtea observă că prezentele cauze au luat naștere tocmai ca urmare a faptului că sistemul juridic din Anglia și Țara Galilor a renunţat la regula absolută specifică common law de excludere a probelor testimoniale mijlocite (hearsay evidence). Excepții de la regulă au fost create, în special prin 1988 Act și 2003 Act (Legile din 1988 şi 2003), care au permis admiterea declarației lui S.T. în cauza Al-Khawaja şi pe cea a lui T. în cauza Tahery (supra, pct. 41 şi 44). Curtea recunoaşte că aceste atenuări ale regulii absolute a excluderii probele testimoniale mijlocite (hearsay evidence) au fost însoțite de garanţii legale şi, în consecință, în prezentele cauze este necesar să se stabilească dacă aplicarea acestor garanţii a fost suficientă pentru a asigura respectarea drepturilor reclamanţilor la apărare în temeiul art. 6 § 1 şi § 3 lit. d). În acest context, deşi este important să se ţină seama de către Curte de diferenţele semnificative dintre sisteme juridice şi proceduri, inclusiv de diferitele abordări ale chestiunii admisibilității probelor în procesele penale, în cele din urmă, trebuie să se aplice aceleași norme de control judiciar (standard of review) în temeiul art. 6 § 1 şi § 3 lit. d), indiferent de sistemul juridic din care provine cauza.
131. În al doilea rând, în ceea ce priveşte pretinsa imprecizie a regulii, Curtea observă că termenul „exclusiv(ă)” (sole), în sensul probei unice (the only evidence) împotriva unui acuzat (a se vedea de exemplu Saïdi împotriva Franţei, 20 septembrie 1993, seria A nr. 261-C), nu pare să fi generat dificultăți, principala critică vizând termenul „determinant(ă)” (decisive). În acest context, termenul „determinant(ă)” („decisive ” în engleză, respectiv „déterminante” în franceză) este mai semnificativ decât „probatoriu/probatorie”. În plus, înseamnă că nu este suficient să fie evident că, fără acea probă, probabilitatea unei condamnări ar fi mai mică decât probabilitatea unei achitări: aşa cum a subliniat Court of Appeal în cauza Horncastle şi alţii (supra, pct. 54), practic toate probele ar putea fi astfel încadrate. În fapt, termenul „determinant(ă)” trebuie interpretat într-un sens strâns, ca desemnând o probă de asemenea relevanță sau importanţă încât este în măsură să determine soluţia cauzei. În cazul în care mărturia neverificată depusă de un martor se coroborează cu alte mijloace de probă, aprecierea caracterului său determinant depinde de forţa probatorie a celorlalte mijloace de probă: cu cât aceasta va fi mai mare, cu atât mai puţin mărturia depusă de martorul care nu s-a înfățișat în instanță va putea fi considerată determinantă.
132. De asemenea, s-a argumentat că regula „exclusiv sau determinant” (sole or decisive rule) nu poate fi aplicată într-un sistem de common law fără a cauza dificultăţi practice excesive. În cauza Horncastle şi alţii, Supreme Court a observat că era deja dificil pentru un judecător de profesie să respecte obligaţia de a nu trata o anumită probă ca determinantă, dar dacă regula trebuia aplicată în procesele cu jurați, singura modalitate de a o aplica în practică era de a o considera o regulă de admisibilitate: judecătorul cauzei ar trebui atunci să excludă ca inadmisibilă orice declarație a unui martor susceptibilă să se dovedească determinantă, ceea ce nu este o sarcină uşoară. În ceea ce privește Court of Appeal sau Curtea Europeană, aceasta s-ar afla adesea în imposibilitatea de a stabili dacă o anumită declarație constituia temeiul exclusiv sau determinant al unei condamnări în absența motivării verdictului de către juriu.
133. Curtea admite că ar putea fi dificil pentru judecătorul cauzei să stabilească înainte de proces care anume mijloace de probă vor fi cele determinante fără a fi examinat şi cântărit toate mijloacele de probă depuse la dosar.
134. Cu toate acestea, odată ce acuzarea a pus concluziile sale în cauză (the prosecution concluded its case), importanţa şi ponderea mărturiilor neverificate (untested evidence) pot fi apreciate de judecătorul cauzei în lumina celorlalte mijloace de probă în acuzare. În sistemele de common law, se întâmplă frecvent ca judecătorilor cauzelor să li se solicite, la momentul punerii concluziilor de către acuzare, să stabilească dacă este necesar un proces împotriva acuzatului. În cadrul procesului, aceștia trebuie adesea să aprecieze forţa probatorie şi fiabilitatea probelor în acuzare. Curtea observă, de altfel, că art. 125 din 2003 Act (Legea din 2003) obligă expres judecătorul cauzei să pună capăt procesului (stop the case) dacă, având în vedere importanţa acesteia pentru acuzare, proba testimonială mijlocită (hearsay evidence) este atât de puţin convingătoare încât condamnarea nu ar prezenta garanții.
135. Pe de altă parte, Curtea nu este convinsă că o instanţă de apel (appellate court) dintr-un sistem de common law, în cadrul căruia juriul nu îşi motivează verdictul, nu este în măsură să stabilească dacă o mărturie neverificată a constituit mijlocul de probă exclusiv sau determinant (sole or decisive evidence) pentru condamnarea acuzatului. Se întâmplă adesea ca instanţelor de apel să li se solicite să stabilească dacă probele au fost admise în mod nelegal în proces şi, în această situaţie, dacă respectiva condamnare poate fi considerată totuşi ca prezentând garanții. Astfel, acestea trebuie să examineze în special importanţa probelor în litigiu pentru acuzare şi măsura în care acestea au adus atingere dreptului la apărare. Instanţele de apel sunt aşadar în măsură să stabilească dacă o mărturie neverificată poate fi considerată proba exclusivă sau determinantă (sole or decisive evidence) împotriva acuzatului şi dacă procedura în ansamblu a fost echitabilă.
136. Curtea observă că elementele de drept comparat de care dispune sprijină această concluzie în ceea ce priveşte aplicarea regulii în diferitele jurisdicţii common law (a se vedea supra, pct. 63-87 şi, în special, abordarea High Court of Justiciary din Scoţia).
137. În acest context, Curtea observă totodată că, în cauza R. împotriva lui Davis (supra, pct. 49 şi 50), House of Lords nu a părut să întrevadă nicio dificultate în aplicarea regulii „exclusiv sau determinant” (sole or decisive rule) în ceea ce îi priveşte pe martorii anonimi (anonymous witness): Lordul Bingham a observat că o condamnare bazată exclusiv sau în mod determinant pe declaraţii ori mărturii ale martorilor anonimi din cadrul unui proces nu poate fi considerată echitabilă şi că „aceasta [era] poziţia asumată în mod tradiţional de common law în Anglia” (a se vedea pct. 25 din hotărârea Davis). În cauza Davis, House of Lords a concluzionat nu numai că mărturia depusă de martorul anonim constituise temeiul exclusiv sau determinant al condamnării acuzatului, ci şi că se ridicaseră piedici împotriva posibilităţii realizării unei examinări încrucişate efective. Hotărârea pronunţată în cauza Davis a condus la introducerea, în Coroners and Justice Act 2009 (Legea din 2009 privind coronerii şi justiţia), a obligaţiei judecătorului ca, atunci când examinează oportunitatea încuviinţării păstrării anonimatului martorului, să ţină seama mai ales de faptul dacă mărturia depusă de martorul respectiv ar putea constitui sau nu o probă în acuzare exclusivă sau determinantă (sole or decisive evidence) (supra, pct. 46).
138. În continuare, Curtea subliniază în această privinţă că, în ceea ce priveşte cazurile în care acuzatul alege să păstreze tăcerea, aceasta a aplicat regula potrivit căreia ar fi incompatibil cu dreptul la tăcere (right to silence) a fundamenta o condamnare în mod exclusiv sau principal pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul acestuia de a răspunde la întrebări ori de a depune mărturie în persoană (John Murray împotriva Regatului Unit, 8 februarie 1996, pct. 47, Culegere 1996‑I; Condron împotriva Regatului Unit, nr. 35718/97, pct. 56, CEDO 2000‑V).
139. În mod similar, Curtea nu poate admite nici cel de al treilea argument al Guvernului, conform căruia regula „exclusiv sau determinant” (sole or decisive rule) se bazează pe supoziţia că orice probă testimonială mijlocită (hearsay evidence) crucială pentru o cauză trebuie considerată fie ca nefiind fiabilă, fie ca imposibil de evaluat în mod corect dacă aceasta nu a fost verificată prin examinare încrucişată (cross-examination). În realitate, regula se bazează mai degrabă pe principiul conform căruia, cu cât este mai mare importanţa mijlocului de probă, cu atât este mai mare nedreptatea pentru acuzat dacă se încuviinţează păstrarea anonimatului martorului sau se încuviinţează ca martorul să nu se înfăţişeze la proces, şi cu atât mai mare este necesitatea de a exista garanţii care să asigure că fiabilitatea mărturiei este demonstrabilă sau că poate fi verificată şi evaluată potrivit legii.
140. În cauza Kostovski împotriva Ţărilor de Jos (20 noiembrie 1989, seria A nr. 166), când s-a admis că, într-o măsură determinantă, condamnarea reclamantului s-a realizat pe baza mărturiilor a doi martori, unul a cărui anonimitate a fost păstrată, iar celălalt care nu s-a înfăţişat în instanţă, Curtea a întărit (pct. 42):
„O mărturie sau alte declaraţii împotriva unui acuzat pot fi foarte bine o minciună sau rezultatul unei simple erori, iar apărarea va putea cu mare greutate să demonstreze asta dacă nu deţine informaţiile care i-ar permite să verifice credibilitatea autorului sau să înlăture îndoiala în privinţa acestuia. Pericolele inerente unei astfel de situaţii sunt evidente.”
În continuare, Curtea a constatat că, atât timp cât judecătorii cauzelor au dovedit prudenţă în aprecierea declaraţiilor în litigiu, acest demers nu putea fi considerat nicicum drept un substitut corespunzător al observaţiei directe. În consecinţă, aceasta a concluzionat că folosirea declaraţiilor determinase restrângerea dreptului la apărare într-un mod incompatibil cu garanţiile conţinute de art. 6.
141. În cauza ulterioară Doorson (citată anterior), Curtea a observat că anonimitatea celor doi martori din cauză a creat apărării „dificultăţi pe care o procedură penală nu ar trebui să le genereze”, dar că nu se putea constata nicio încălcare dacă minusurile sub imperiul cărora apărarea a acţionat erau contrabalansate în mod suficient de procedurile urmate (pct. 72 din hotărâre). Ulterior a apreciat că, prin contrast cu cauza Kostovski, apărarea a avut posibilitatea de a contesta fiabilitatea mărturiilor depuse în mod anonim (pct. 73 şi 75). În plus, chiar după ce a declarat că o condamnare nu trebuie să se bazeze exclusiv sau în mod determinant pe martorii anonimi (anonymous witnesses), Curtea a subliniat că „mărturiile obţinute de la martori în condiţii în care dreptul la apărare nu putea fi garantat în măsura solicitată în mod obişnuit de convenţie trebuie tratate cu o prudenţă extremă” (pct. 76).
142. În ceea ce priveşte al patrulea şi ultimul argument al Guvernului, Curtea consideră că cele două motive aflate la baza regulii „exclusiv sau determinant” (sole or decisive rule), definite în hotărârea Doorson, rămân valabile. Referitor la cel dintâi, Curtea constată că nu există niciun motiv să se abată de la concluzia formulată în hotărârea Kostovski, potrivit căreia probele incriminatoare pot fi foarte bine „în mod deliberat neadevărate sau simple erori”. De asemenea, declaraţiile date fără prestarea jurământului (unsworn statements) de martori care nu pot fi examinaţi par, la prima vedere, certe şi convingătoare şi, aşa cum a subliniat Lord Justice Sedley, este „tentant de uşor” să se concluzioneze astfel că nu există nicio soluţie a cauzei împotriva acuzatului (supra, pct. 115). Experienţa arată că fiabilitatea probelor, inclusiv cele care par certe şi convingătoare, poate fi complet diferită în urma unei examinări atente. Riscurile inerente admiterii unei probe testimoniale mijlocite neverificate (untested hearsay evidence) sunt cu atât mai mari dacă această probă constituie proba exclusivă sau determinantă (sole or decisive evidence) împotriva acuzatului. Referitor la cel de-al doilea motiv, acuzatul nu trebuie pus într-o poziţie în care este privat efectiv de o posibilitate reală de a se apăra deoarece nu poate contesta probele în acuzare. Procedurile de judecată trebuie să garanteze că dreptul la apărare al acuzatului, drept protejat prin art. 6, nu este restrâns în mod inacceptabil şi să permită acuzatului să participe efectiv la procedură [T. împotriva Regatului Unit (MC), nr. 24724/94, pct. 83, 16 decembrie 1999, şi Stanford împotriva Regatului Unit, 23 februarie 1994, pct. 26, seria A nr. 282‑A]. Motivarea Curţii cu privire la faptul dacă un proces penal a fost echitabil nu poate depinde exclusiv de circumstanţa dacă probele în acuzare par prima facie a fi fiabile dacă nu există posibilităţi de contestare a acestor probe după admiterii lor.
143. Pentru aceste motive, Curtea a evaluat în mod consecvent impactul pe care imposibilitatea acuzatului de a examina un martor l-a avut asupra caracterului echitabil al procesului în mod global. Curtea a considerat totuşi necesară examinarea importanţei mărturiei neverificate (untested evidence) pentru a stabili dacă drepturile acuzatului au făcut sau nu obiectul unei restrângeri inacceptabile (a se vedea, printre primele exemple, Unterpertinger, citată anterior, Bricmont împotriva Belgiei, 7 iulie 1989, seria A nr. 158, şi, mai recent, Kornev şi Karpenko împotriva Ucrainei, nr. 17444/04, pct. 54-57, 21 octombrie 2010, Caka împotriva Albaniei, nr. 44023/02, pct. 112-116, 8 decembrie 2009, Guilloury împotriva Franţei, nr. 62236/00, pct. 57-62, 22 iunie 2006, precum şi A.M., Krasniki, Lucà, şi Saïdi, citate anterior).
De altfel, Comisia a urmat aceeaşi abordare în jurisprudenţa sa (a se vedea, printre primele exemple, X. împotriva Austriei, nr. 4428/70, decizia din 1 iunie 1972, Collection 40, p. 1, X împotriva Belgiei, nr. 8417/78, decizia din 4 mai 1979, D.R. 16, p. 205, X. împotriva Republicii Federale Germania, nr. 8414/78, decizia din 4 iulie 1979, DR. 17, p. 231, şi S. împotriva Republicii Federale Germania, nr. 8945/80, decizia din 13 decembrie 1983, D.R. 39, p. 43).
Cu toate acestea, pentru a aprecia respectarea art. 6 § 3, Curtea examinează totuşi caracterul echitabil al procedurii în ansamblu [a se vedea, recent, Salduz împotriva Turciei (MC), nr. 36391/02, pct. 50, 27 noiembrie 2008].
144. De regulă, atunci când examinează cereri formulate în temeiul art. 6 § 1, Curtea apreciază caracterul global al procedurii ţinând seama de factori precum modul de aplicare a garanţiilor legale, sfera posibilităţilor procedurale oferite apărării pentru a contrabalansa neajunsurile cu care s-a confruntat şi modul în care judecătorul cauzei a administrat procedura în ansamblu (a se vedea, de exemplu, John Murray împotriva Regatului Unit, citată anterior).
145. De asemenea, în cazurile referitoare la nedivulgarea probelor (withholding of evidence) către apărare, pentru a proteja sursele poliţiei, Curtea a lăsat în sarcina instanţelor interne să stabilească dacă dreptul la apărare ar trebui să cedeze în faţa interesului public şi s-a limitat la a verifica dacă procedurile desfăşurate de autorităţile judiciare au contrabalansat suficient restrângerile respective prin garanţii corespunzătoare. Faptul că anumite probe nu au fost puse la dispoziţia apărării nu a fost apreciat a conduce în mod automat la o încălcare a art. 6 § 1 [a se vedea, de exemplu, Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit (MC), nr. 28901/95, CEDO 2000‑II]. De asemenea, în cauza Salduz, citată anterior (pct. 50), Curtea a reamintit că dreptul de a fi asistat de un apărător (right to legal assistance) prevăzut la art. 6 § 3 lit. c) constituia unul dintre aspectele noţiunii de proces echitabil în materie penală, prevăzută la art. 6 § 1.
146. Curtea consideră că regula „exclusiv sau determinant” (sole or decisive rule) trebuie aplicată într-o manieră similară. Nu ar fi corect, atunci când se reexaminează chestiunea caracterului echitabil, să se aplice această regulă în mod rigid. Totodată, nu ar fi corect ca această Curte să ignore în totalitate specificul sistemului juridic respectiv şi, mai ales, a regulilor sale de probaţiune, chiar dacă puncte de vedere cu caracter judiciar (judicial dicta), au sugerat opusul (a se vedea, de exemplu, Lucà, citată anterior, pct. 40). A proceda astfel ar însemna transformarea regulii într-un instrument absolut şi inflexibil fără nicio legătură cu modul în care Curtea examinează în general chestiunea caracterului echitabil global al procedurii, şi anume punând în balanţă interesele concurente ale apărării, victimei şi martorilor şi interesul public pentru asigurarea bunei administrări a justiţiei.
c) Concluzie generală privind regula „exclusiv sau determinant” (sole or decisive rule)
147. Curtea concluzionează că, atunci când o declaraţie relatată (hearsay statement) reprezintă proba exclusivă sau determinantă (sole or decisive evidence) împotriva acuzatului, admiterea sa ca mijloc de probă nu implică automat încălcarea art. 6 § 1. În acelaşi timp, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau în mod determinant pe mărturiile martorilor care nu se înfăţişează în instanţă (absent witnesses), Curtea trebuie să supună procedura celei mai riguroase examinări. Din cauza riscurilor inerente admiterii probelor de acest tip, ar reprezenta un factor important de luat în considerare, pentru a-l cita pe Lord Mance în R. v. Davis (supra, pct. 50), un factor care necesită elemente suficiente de contrabalansare, inclusiv garanţii procedurale solide. Chestiunea care se ridică în fiecare dintre cauze este dacă există suficiente elemente de contrabalansare, inclusiv măsuri care dau posibilitatea realizării unei aprecieri corecte şi echitabile a fiabilităţii probei respective. Examinarea acestei chestiuni oferă posibilitatea ca o condamnare să se bazeze pe o astfel de probă numai dacă aceasta este suficient de fiabilă ţinând seama de importanţa ei în cauză.
d) Garanţiile procedurale prevăzute de 1988 Act şi de 2003 Act (Legile din 1988 şi 2003)
148. Curtea va examina aşadar măsurile de contrabalansare (counterbalancing measures) care existau, la vremea respectivă, în dreptul englez. Aceasta observă că, în temeiul 1988 Act şi al 2003 Act (Legile din 1988 şi 2003), neprezentarea martorilor (absence of witnesses) trebuie să fie motivată şi să se încadreze în una dintre categoriile definite (a se vedea art. 23 din Legea din 1988 şi art. 116 din Legea din 2003 la pct. 41 şi 44 de mai sus). Pe de altă parte, indiferent de motivele pentru neprezentarea unui martor (absence of a witness), declaraţia acestuia este inadmisibilă dacă martorul nu doar că nu se înfăţişează, ci este şi anonim.
De asemenea, în cazul în care neprezentarea este cauzată de teamă, în temeiul 2003 Act (Legea din 2003) judecătorul cauzei poate încuviinţa admiterea declaraţiei martorului numai dacă are convingerea că este în interesul justiţiei şi trebuie să se asigure dacă nu ar fi posibilă luarea unor măsuri speciale care să permită persoanei în cauză să depună personal mărturie. În această situaţie, judecătorul cauzei trebuie să ţină seama de dificultatea cu care se confruntă acuzatul, de a contesta o mărturie al cărei autor nu este chemat în instanţă.
149. 2003 Act (Legea din 2003) prevede de asemenea că, indiferent de motivul pentru care martorul nu se înfăţişează, mijloacele de probă relevante pentru credibilitatea sau coerenţa persoanei care a dat declaraţia pot fi admise chiar şi în situaţia în care nu ar fi fost admisibile dacă martorul ar fi depus personal mărturie. Judecătorului cauzei îi revine libertatea de a refuza admiterea unei declaraţii mijlocite (hearsay statement) în cazul în care consideră că argumentele în favoarea excluderii acesteia cântăresc mai mult decât cele în favoarea admiterii sale. Un element deosebit de important este cerinţa în temeiul 2003 Act (Legea din 2003) ca judecătorul cauzei să pună capăt procesului dacă apreciază că, odată ce au fost prezentate toate probele în acuzare, învinuirile aduse acuzatului se bazează „în totalitate sau în parte” pe o declaraţie mijlocită (hearsay statement) admisă în temeiul 2003 Act (Legea din 2003), cu condiţia ca aceasta să considere că respectiva declaraţie este atât de puţin convingătoare încât, având în vedere importanţa acesteia în raport cu alte probe în acuzare, condamnarea nu ar prezenta garanţii.
150. Curtea subliniază de asemenea că, pe lângă garanţiile incluse în cele două legi (acts), art. 78 din Police and Criminal Evidence Act 1984 (Legea din 1984 privind activitatea de poliţie şi probele în materie penală) stabileşte o competenţă generală de excludere a mărturiilor dacă admiterea acestora ar avea aşa un efect advers asupra caracterului echitabil al procesului încât este mai bine să nu fie admise. În cele din urmă, common law impune judecătorului cauzei (trial judge) să ofere juraţilor instrucţiunile clasice în ceea ce priveşte sarcina probei şi să îi îndrume în privinţa riscurilor pe care le implică încrederea în declaraţia mijlocită (hearsay statement).
151. Curtea consideră că respectivele garanţii incluse în 1988 Act şi în 2003 Act (Legile din 1988 şi 2003), susţinute de cele prevăzute la art. 78 din Police and Criminal Evidence Act 1984 (Legea din 1984 privind activitatea de poliţie şi probele în materie penală), şi în common law – reprezintă, în principiu, garanţii solide, menite să asigure caracterul echitabil al procedurii. Rămâne de cercetat în ce mod aceste garanţii au fost aplicate în prezentele cauze.
4. Prezentele cauze
152. Revenind la prezentele cauze, Curtea începe prin a arăta că, în cursul şedinţei în faţa Marii Camere, a fost adresată părţilor o întrebare, respectiv aceea dacă erau de acord că mărturia lui S.T. reprezentase proba exclusivă sau determinantă (sole or decisive evidence) în cauza Al-Khawaja, iar mărturia lui T. reprezentase proba exclusivă sau determinantă (sole or decisive evidence) în cauza Tahery. Drept răspuns la această întrebare, Guvernul, revenind asupra poziţiei pe care a avut-o în faţa Camerei, a argumentat că nici mărturia lui S.T., nici mărturia lui T. nu reprezentau o probă exclusivă sau determinantă (supra, pct. 104 şi 105). Prin urmare, Curtea va examina în fiecare dintre cauze trei chestiuni: în primul rând, dacă era necesară admiterea mărturiilor respective; în al doilea rând, dacă mărturia neverificată a constituit, în fiecare cauză în parte, temeiul exclusiv sau determinant al condamnării; şi în al treilea rând, dacă au existat suficienţi factori de contrabalansare (counterbalancing factors), în special garanţii procedurale solide, pentru a asigura caracterul echitabil al fiecărui proces, examinat în ansamblu, în sensul art. 6 § 1 şi 3 lit. d).
a) Cauza Al-Khawaja
153. Curtea observă că nu este contestat faptul că decesul lui S.T. a impus admiterea declaraţiei sale de martor (witness statement), în vederea luării în considerare a mărturiei sale.
154. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului potrivit căruia declaraţia lui S.T. nu putea fi considerată exclusivă sau determinantă, fiind susţinută de alte mijloace de probă, Curtea subliniază că judecătorul care a admis declaraţia lui S.T. era în măsură să evalueze importanţa acesteia. Judecătorul respectiv chiar a declarat foarte clar că „nicio declaraţie înseamn[a] nicio primă învinuire” (supra, pct. 13). Nu este de competenţa Curţii, atât de distanţată de procedura de judecată, să infirme această apreciere. În consecinţă, se impune concluzia că declaraţia lui S.T. a fost determinantă.
155. Cu toate acestea, aşa cum s-a indicat la pct. 147 de mai sus, admiterea aceste declaraţii nu poate fi considerată ca atribuind automat un caracter inechitabil procesului, ci ca un factor foarte important de pus în balanţă alături de garanţiile procedurale menţionate anterior şi de celelalte elemente de contrabalansare prezente în această cauză.
156. Interesul justiţiei era în mod evident în favoarea admiterii ca mijloc de probă a declaraţiei lui S.T., care fusese înregistrată de poliţie cu respectarea formalităţilor. Fiabilitatea declaraţiei era susţinută de faptul că S.T. se plânsese celor doi prieteni, B.F. şi S.H., la scurt timp după producerea faptelor în litigiu; nu existau decât nişte contradicţii minore între declaraţia ei şi relatarea făcută de aceasta celor doi prieteni, care au depus mărturie la proces; existau, mai ales, asemănări importante între descrierea pretinsei agresiuni făcută de S.T. şi cea făcută de cealaltă reclamantă, V.U., fără a exista indicii ale unei coluziuni între acestea. În cazul unei agresiuni sexuale comise de un medic asupra unei paciente în cursul unei consultaţii în care s-a aflat singur cu aceasta, este greu de conceput că probele prezentate ar putea fi mai convingătoare şi consecvente, cu atât mai mult cu cât ceilalţi martori au fost chemaţi în instanţă, iar fiabilitatea acestora a fost verificată printr-o examinare încrucişată (cross-examination).
157. Este adevărat că instrucţiunile judecătorului cauzei pentru juraţi au fost considerate deficiente de Court of Appeal. Cu toate acestea, a reţinut că ar fi trebuit să le fie clar juraţilor că, având în vedere imposibilitatea reclamantului de a o supune pe S.T. unei examinări încrucişate (cross-examination) şi faptul că aceştia nu au văzut-o şi nici nu au ascultat-o, declaraţia acesteia avea o pondere redusă (supra, pct. 22). Ţinând seama de această indicaţie şi de probele prezentate de acuzare în susţinerea declaraţiei lui S.T., Curtea consideră că juraţii au putut aprecia în mod corect şi echitabil fiabilitatea susţinerilor din declaraţie împotriva primului reclamant.
158. În acest context, având în vedere caracterul echitabil al procedurii în ansamblu, Curtea consideră că, deşi admiterea declaraţiei lui S.T. a cauzat dificultăţi apărării şi deşi există riscuri inerente atunci când se procedează astfel, în speţă existau elemente de contrabalansare suficiente pentru a constata că această circumstanţă nu a constituit o încălcare a art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. d) din convenţie.
b) Cauza Tahery
159. Curtea consideră că judecătorul cauzei (trial judge) a realizat cercetarea necesară pentru a stabili dacă teama resimţită de T. se baza pe motive obiective. Acesta l-a ascultat în acest sens atât pe T., cât şi pe un poliţist. Judecătorul cauzei (trial judge) şi-a format convingerea că luarea unor măsuri speciale, precum depunerea mărturiei din spatele unui panou, era de natură a atenua temerile lui T. Deşi în cursul procesului a fost dezvăluită identitatea persoanei care dăduse declaraţia incriminatoare, aceasta fiind T., concluzia judecătorului cauzei (trial judge) conform căreia acestuia îi era într-adevăr teamă să se înfăţişeze pentru a depune mărturie şi nu s-ar fi prezentat în instanţă chiar dacă s-ar fi aplicat măsuri speciale de aducere constituie o justificare suficientă pentru admiterea declaraţiei lui T.
160. Curtea observă că, atunci când persoanele prezente la faţa locului agresiunii asupra lui S. au fost interogate pentru prima dată, niciuna nu a afirmat că l-a văzut pe domnul Tahery aplicându-i loviturile de cuţit lui S., iar S. însuşi a declarat că nu ştie cine l-a înjunghiat, adăugând că a presupus la început că fusese domnul Tahery. T. a dat declaraţia prin care îl incrimina pe reclamant la două zile după producerea faptelor. A fost singurul martor care a afirmat că a văzut momentul înjunghierii. Mărturia sa necoroborată dată în calitate de martor ocular era aşadar, dacă nu proba exclusivă, cel puţin proba determinantă împotriva reclamantului. Era evident vorba despre o probă importantă, fără de care probabilitatea unei condamnări ar fi fost redusă. Oricât de coerentă şi convingătoare ar fi putut părea la început, această mărturie nu poate fi inclusă în categoria probelor care ar putea fi considerate „vădit fiabile”, cum ar putea fi de exemplu declaraţia unui muribund care identifică asasinul său, ca să nu cităm decât unul dintre exemplele date de Court of Appeal şi de Supreme Court în hotărârile lor în cauza Horncastle and others (supra, pct. 53 şi 60).
161. Caracterul exclusiv sau determinant al unei asemenea probe neverificate are o pondere mare şi necesită elemente de contrabalansare (counterbalancing factors) suficiente pentru a compensa problemele pe care admiterea ei le‑ar cauza apărării. În acest sens, Guvernul se bazează în esenţă pe două elemente de contrabalansare (counterbalancing factors): concluzia judecătorului cauzei (trial judge) că nu ar fi echitabilă admiterea declaraţiei lui T. având în vedere că reclamantul putea să o conteste sau să o infirme depunând personal mărturie sau citând alţi martori care fuseseră prezenţi, dintre care unul fiind unchiul său, şi atenţionarea adresată de judecătorul cauzei (trial judge) juraţilor - conform căreia mărturia depusă de martorul care nu s-a înfăţişat trebuia tratată cu prudenţă.
162. Curtea consideră că niciunul dintre aceste elemente şi nici combinaţia acestora nu erau în măsură să contrabalanseze suficient neajunsurile cu care s-a confruntat apărarea. Chiar dacă martorul a depus personal mărturie şi a negat faptele, în mod inevitabil acesta nu a putut contesta sinceritatea şi fiabilitatea lui T. prin intermediul unei examinări încrucişate (cross-examination). Cert este că T. era singurul martor aparent dispus sau capabil să declare ce văzuse. Apărarea nu a putut cita alţi martori pentru a contrazice declaraţia relatată (hearsay statement) a acestuia.
163. Cealaltă mărturie prezentată în proces este cea a victimei, S., care nu ştia cine a înjunghiat-o, dar presupunea că fusese reclamantul. Mărturia sa nu putea da naştere aşadar decât unei prezumţii şi, în esenţă, reclamantul nu a contestat‑o. S. a depus mărturie cu privire la altercaţie, precum şi la faptele şi gesturile reclamantului după agresiune (supra, pct. 32). Deşi această mărturie se corobora în anumite detalii cu mărturia lui T., aceasta nu putea eventual, decât în mod indirect, să sprijine susţinerile acestuia din urmă, cum că reclamantul fusese autorul loviturilor de cuţit.
164. Este adevărat că recomandările făcute de judecător în instrucţiunile pentru juraţi (summing up to the jury) erau precise şi atent formulate, atrăgând atenţia asupra riscului inerent încrederii într‑o mărturie neverificată (untested evidence). Curtea consideră totuşi că o astfel de atenţionare, oricât de clară şi de convingătoare ar fi, nu poate să fie considerată un element de contrabalansare suficient atunci când declaraţia neverificată (untested statement) a singurului martor ocular prezentată de acuzare constituie singura probă directă a acuzării.
165. În consecinţă, Curtea consideră că natura determinantă a declaraţiei lui T., în lipsa în cauză a unor probe solide coroborante, conduce la concluzia că juraţii nu au putut aprecia în mod corect şi echitabil fiabilitatea mărturiei lui T. Având în vedere caracterul echitabil al procedurii în ansamblu, Curtea concluzionează că nu au fost suficiente elementele de contrabalansare pentru a compensa dificultăţile cu care s-a confruntat apărarea ca urmare a admiterii declaraţiei lui T. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie coroborat cu art. 6 § 3 lit. d) în cauza Tahery.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
166. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
167. Întrucât nu s‑a constatat nicio încălcare în cazul primului reclamant, nu este necesară examinarea chestiunii satisfacţiei echitabile decât în legătură cu cel de al doilea reclamant.
A. Prejudiciu
168. Cel de al doilea reclamant şi-a menţinut argumentaţia potrivit căreia, spre deosebire de majoritatea cauzelor întemeiate pe art. 6, se poate constata cu uşurinţă că atât condamnarea sa pentru săvârşirea infracţiunilor respective, cât şi aplicarea pedepsei cu închisoarea nu ar fi avut loc dacă nu ar fi existat o încălcare a convenţiei. Pornind de la perioada de timp pe care a petrecut-o în închisoare şi făcând trimitere la indemnizaţii interne comparabile acordate pentru detenţie nelegală, acesta solicită 65 000 de lire sterline (GBP), respectiv circa 83 830 de euro (EUR). Guvernul şi-a menţinut argumentaţia potrivit căreia, în primul rând, nu exista nicio legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare a convenţiei şi condamnarea reclamantului, în al doilea rând, jurisprudenţa naţională nu prezenta niciun interes pentru problema reparaţiei şi, în al treilea rând, o constatare a încălcării constituia o reparaţie echitabilă suficientă. În mod alternativ, apreciază că o sumă mult mai mică, de aproximativ 6 000 EUR aşa cum s-a acordat în cauza Visser împotriva Ţărilor de Jos (nr. 26668/95, pct. 56, 14 februarie 2002), ar fi corespunzătoare.
169. În hotărârea sa, Camera a admis că jurisprudenţa instanţelor interne nu prezenta niciun interes pentru chestiunea reparaţiei prejudiciului moral pe care trebuia să o soluţioneze. Cu toate acestea, a considerat că procedura penală împotriva reclamantului, cel puţin în privinţa acuzaţiilor întemeiate pe declaraţia lui T., nu a îndeplinit cerinţele impuse de convenţie, iar reclamantul a fost, în consecinţă, în mod inevitabil supus stărilor de stres şi angoasă. Aceasta i-a acordat suma de 6 000 EUR pentru prejudiciul moral.
170. Marea Cameră nu constată existenţa niciunui temei pentru a se abate de la motivarea Camerei şi acordă aşadar aceeaşi sumă de 6 000 EUR.
B. Cheltuieli de judecată
171. În faţa Camerei, al doilea reclamant a solicitat pentru cheltuielile de judecată suma totală de 7 995 GBP (9 079 EUR) pentru, pe de o parte, intervenţia lui R. Trowler (45 de ore de muncă, inclusiv înfăţişarea în faţa Curţii şi deplasarea la Strasbourg, adică un total de 5 571,47 GBP, TVA inclus) şi, pe de altă parte, intervenţia avocatului său (solicitor) (1 734,16 GBP reprezentând onorariul pentru 15 ore de muncă şi 689,40 GBP reprezentând cheltuielile, în total 2 423,56 GBP, TVA inclus).
172. În faţa Marii Camere, al doilea reclamant a solicitat o sumă totală de 3 614,82 GBP cheltuieli de judecată cu avocatul (solicitor), care acoperea procedura în faţa Camerei şi a Marii Camere. Acesta mai solicită 3 643 GBP (TVA inclus) pentru alte 37 de ore de lucru efectuate de R. Trowler. Dintre acestea, 17 de ore au acoperit înfăţişarea prevăzută pentru şedinţa în faţa Marii Camere şi deplasarea sa la Strasbourg. În realitate, R. Trowler nu a putut lua parte la şedinţă.
173. Guvernul apreciază că onorariile per oră percepute sunt excesive.
174. Curtea consideră că sumele pretinse nu sunt excesive în raport cu complexitatea cauzei. În consecinţă, cu excepţia celor 17 ore calculate pentru deplasarea şi înfăţişarea programată dar nerealizată de R. Trowler în şedinţa în faţa Marii Camere, Curtea consideră necesar să admită în totalitate restul cererii de rambursare a cheltuielilor de judecată formulată de cel de al doilea reclamant şi îi acordă astfel suma de 13 150 EUR, TVA inclus, minus cei 1 150 EUR primiţi de la Consiliul Europei cu titlu de asistenţă judiciară, care trebuie convertiţi în lire sterline la data plăţii.
C. Dobânzi moratorii
175. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea
1. Hotărăşte, cu 15 voturi la 2, că nu a fost încălcat art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. d) din convenţie în cauza Al‑Khawaja;
2. Hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. d) din convenţie în cauza Tahery;
3. Hotărăşte, în unanimitate:
a) că statul pârât trebuie să plătească celui de al doilea reclamant, domnul Tahery, în termen de trei luni, următoarele sume, care trebuie convertite în lire sterline la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i. 6.000 EUR (şase mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
ii. 12 000 EUR (douăsprezece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pentru această sumă de către al doilea reclamant, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi comunicată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 15 decembrie 2011.
Michael O’BoyleFrançoise Tulkens
Grefier adjunctPreşedinte
În conformitate cu art. 45 § 2 din convenţie şi art. 74 § 2 din regulament, următoarele opinii separate sunt anexate la prezenta hotărâre:
– opinia concordantă a judecătorului Bratza;
– opinia parţial separată şi parţial concordantă a judecătorilor Sajó şi Karakaş.
F.T.
M.O.B.
Opinia concordantă a judecătorului Bratza
(Traducere)
1. În hotărârea sa pronunţată în cauza R. împotriva Horncastle şi a altora, la care au subscris şi ceilalţi membri ai Supreme Court, Lord Phillips a refuzat să aplice criteriul „exclusiv sau determinant” (sole or decisive test) al prezentei Curţi mai degrabă decât dispoziţiile Criminal Justice Act 2003 (Legea din 2003 privind justiţia). În opinia sa, dispoziţiile respective menţineau echilibrul just între, pe de o parte, imperativul echităţii procesului şi, pe de altă parte, interesul victimelor în special, şi cel al societăţii în general, ca un infractor să nu rămână nepedepsit atunci când un martor, care a furnizat o probă crucială reprezentată de o declaraţie aparent fiabilă, a decedat sau nu poate fi citat pentru a se înfăţişa şi a depune mărturie din alt motiv. Deşi a precizat că a ajuns la această concluzie după ce a luat în considerare, în mod corespunzător, jurisprudenţa Curţii, Lord Phillips a conchis că spera că „şi Curtea din Strasbourg ar putea lua în considerare, la momentul potrivit, motivele care m-au determinat să nu aplic în această cauză criteriul „exclusiv sau determinant” (sole or decisive test)” (hotărârea Horncastle, pct. 108).
2. În opinia mea, prezenta cauză este un bun exemplu al dialogului judiciar, la care făcea trimitere Lord Phillips, între instanţele naţionale şi Curtea Europeană cu privire la aplicarea convenţiei. Cauza Horncastle a fost judecată de Supreme Court ulterior pronunţării hotărârii în prezenta cauză de către Cameră, al cărei membru am fost, şi, tocmai pentru a putea examina criticile formulate împotriva respectivei hotărâri, colegiul Marii Camere a admis cererea guvernului pârât de trimitere a cauzei în faţa Marii Camere.
3. În calitate de judecător naţional într-o cauză împotriva Regatului Unit, am avut datoria incomodă, conform convenţiei, de a face parte şi de a vota din nou în cadrul Marii Camere. În hotărârea, pe care o împărtăşesc, Marea Cameră nu s-a mulţumit să ţină seama de punctul de vedere al Supreme Court cu privire la criteriul „exclusiv sau determinant” (sole or decisive test) şi la aplicarea acestuia conform opiniei Camerei, ci a reexaminat garanţiile prevăzute de 2003 Act (Legea din 2003) [şi de predecesoarea ei, Criminal Justice Act 1998 (Legea din 1998 privind justiţia penală)] pentru a asigura caracterul echitabil al procesului penal în cazul admiterii unei probe testimoniale mijlocite (hearsay evidence). Deşi reiese din prezenta hotărâre că nu toate criticile la adresa criteriului respectiv au fost admise de Curte, aceasta a ţinut seama de ceea ce părea a fi una dintre principalele dificultăţi semnalate de Supreme Court, respectiv aplicarea strictă a acestui criteriu sau principiu care transpărea în hotărârea Camerei Lucà împotriva Italiei şi care urmărea ca o condamnare bazată exclusiv sau într-o măsură determinantă pe declaraţiile unor martori care nu se înfăţişaseră în instanţă (absent witnesses) să fie considerată incompatibilă cu cerinţa caracterului echitabil de la art. 6, indiferent de garanţiile procedurale în contrabalansare prevăzute eventual de sistemul naţional. Împărtăşesc opinia majorităţii, conform căreia o aplicare inflexibilă a regulii în cauză, care ar ignora aspectele specifice ale sistemului juridic respectiv, ar contraveni modului tradiţional în care Curtea a examinat, în alte împrejurări, problema caracterului echitabil global al procesului penal. Potrivit noului principiu formulat de Curte, faptul că o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură determinantă pe declaraţiile unor martori care nu s-au înfăţişat în instanţă constituie un factor foarte important care trebuie pus în balanţă la aprecierea caracterului echitabil al procesului şi care trebuie contrabalansat cu elemente solide, în special garanţii procedurale efective, dar care nu trebuie să conducă automat la constatarea unei încălcări a art. 6 § 1 din convenţie.
4. După reexaminarea celor două cauze în lumina principiilor citate anterior, subscriu la concluziile majorităţii că, spre deosebire de opinia pe care am avut-o iniţial la nivelul Camerei, art. 6 § 1 nu a fost încălcat în cauza Al-Khawaja, dar că a existat o încălcare a acestui articol în cauza Tahery.
Opinia comună parţial separată şi parţial concordantă a judecătorilor Sajó şi Karakaş
(Traducere)
Supreme Court of the United Kingdom (Curtea Supremă a Regatului Unit) ne-a invitat [cauza R. împotriva Horncastle şi a altora (2009) UKSC 14] să clarificăm principiile care stau la baza regulii excluderii [probelor] (exclusionary rule) în cauzele în care proba testimonială mijlocită (hearsay evidence) reprezintă proba exclusivă sau determinantă (sole or decisive evidence). Astfel de solicitări, ce reflectă preocupări reale faţă de jurisprudenţa noastră, dar şi aparente contradicţii în cuprinsul acesteia, necesită atenţia cuvenită pentru ca un dialog de bună-credinţă[1] să poată avea loc.
În mod aparent, chestiunea care necesită clarificări este prezentată în continuare. Atunci când o condamnare se bazează într-o proporţie exclusivă sau determinantă pe depoziţiile unei persoane căreia acuzatul nu a avut ocazia de a-i adresa întrebări ori de a solicita să-i fie adresate întrebări, nici în etapa de urmărire penală, nici în etapa de judecată, se consideră că dreptul la apărare a fost restrâns într-o măsură incompatibilă cu garanţiile prevăzute la art. 6 [așa numita regulă „exclusiv sau determinant” („sole or decisive rule”)]. Întrebarea care se pune este dacă regula „ exclusiv sau determinant” („sole or decisive rule”) trebuie considerată a fi o regulă absolută, a cărei nerespectare conferă automat un caracter lipsit de echitate procedurii şi implică, în consecinţă, încălcarea art. 6 § 1 din convenţie (pct. 119 din hotărâre). În joc este însă o chestiune mult mai importantă, respectiv legătura dintre drepturile fundamentale ale acuzatului şi interesul legitim al societăţii de a aplica o pedeapsă în urma unui proces echitabil (caracterul echitabil implicând totodată faptul că persoanele nevinovate nu trebuie pedepsite). În fapt, trebuie să se stabilească în ce măsură dreptul la un proces echitabil, care constituie o preocupare instituţională şi o problemă de păstrarea a unui echilibru just între interesele divergente ale acuzatului şi cele ale administrării justiţiei, poate absorbi sau submina drepturile individuale menţionate în convenţie în termeni absoluţi şi categorici.
Pentru a clarifica principiile în litigiu în prezenta cauză, se porneşte de la protecţia expresă a dreptului la apărare în temeiul art. 6 § 1 şi § 3 lit. d).
Trebuie subliniat că dispoziţiile art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) există în contextul unui dezechilibru intrinsec de puteri între acuzat şi stat. Aceste dispoziţii se bazează pe postulatul că interesul justiţiei, per se, nu oferă acuzatului o protecţie corespunzătoare împotriva riscului unui proces lipsit de echitate şi a unei condamnări pe nedrept. Întrucât puterea acuzatorială (prosecutorial power) poate face obiectul unor abuzuri, precum şi presiunii birocratice, care impune identificarea şi pedepsirea unui făptuitor, apărarea nu trebuie să fie împiedicată în mod nelegal să contracareze susţinerile acuzării. Se spune uneori că dreptul la apărare trebuie „pus în balanţă” cu interesul public al administrării justiţiei, în special cu drepturile victimelor şi ale martorilor care decurg din convenţie. Protecţia dreptului la apărare, care include dreptul de a adresa întrebări martorilor în acuzare, este deja încorporată, ca un element fundamental al unui proces echitabil, în interesul administrării justiţiei. Faptul că o dispoziţie diferită a convenţiei (art. 6 § 3) este consacrată dreptului fundamental la apărare arată că acest drept este necesar, în interesul echităţii, pentru a contrabalansa puterea dominantă a acuzării. Ponderarea acestora a doua oară în interesul administrării justiţiei, aşa cum a intenţionat Guvernul să procedeze în cauzele Al-Khawaja şi Tahery, echivalează cu a acorda un avantaj vădit acuzării şi interesului administrării justiţiei (în sensul de „a pedepsi”). Curtea nu a susţinut niciodată că „art. 6 § 3 lit. d) reprezintă numai o exemplificare a unor chestiuni de luat în considerare pentru a aprecia caracterul echitabil al unui proces penal”, aşa cum a afirmat Lord Justice Waller în hotărârea R împotriva Sellick [(2005) EWCA Crim 651, citată în Horncastle, pct. 79][2].
La pct. 143 din hotărâre, Curtea s-a pronunţat astfel: „[c]u toate acestea, Curtea a interpretat întotdeauna art. 6 § 3 în cadrul unei examinări în ansamblu a caracterului echitabil al procedurii [a se vedea, recent, Salduz împotriva Turciei (MC), nr. 36391/02, pct. 50, 27 noiembrie 2008]” (subliniere adăugată). Folosirea expresiei „examinare în ansamblu” este nouă în contextul art. 6. Este adevărat că prezenta Curte evaluează în mod constant impactul pe care imposibilitatea acuzatului de a adresa întrebări unui martor îl are asupra caracterului echitabil al procesului „în ansamblu”. În fapt, Curtea a recunoscut că o eventuală restrângere a unui element al dreptului la apărare poate fi compensată, iar caracterul echitabil al procesului poate fi menţinut. Totuşi, în pofida abordării holistice (prezentată în cauză drept „examinare în ansamblu”) pe care o aplică pentru a verifica echitatea procesului, prezenta Curte nu s-a pronunţat niciodată că procesul îşi poate păstra caracterul echitabil dacă unul dintre drepturile fundamentale este lipsit de conţinutul său. În ceea ce priveşte dreptul de a examina încrucişat martorii (right to cross-examine witnesses) şi principiul conex, însă mai amplu, al egalităţii armelor (equality-of-arms principle), Curtea a trasat sistematic şi constant o limită clară, la care nu a renunţat niciodată, aceasta fiind reprezentată de regula „exclusiv sau determinant” (sole or decisive rule). Astăzi, această ultimă linie a protecţiei dreptului la apărare este abandonată în numele examinării în ansamblu a caracterului echitabil al procesului.
În lumina jurisprudenţei noastre, este incontestabil că drepturile menţionate la art. 6 § 3 sunt supuse interpretării în contextul examinării caracterului echitabil al unui proces. În acest sens, s-a făcut trimitere la cauza Salduz (a se vedea pct. 143 din hotărâre). Diferenţele de raţionament între prezenta cauză şi cauza Salduz, care face parte din jurisprudenţa consacrată, sunt însă cât se poate de grăitoare. Conceptul „examinare în ansamblu” lipseşte în mod evident în cauza Salduz. Curtea a constatat încălcarea „art. 6 § 3 lit. c) din convenţie coroborat cu art. 6 § 1”[3]. Desigur, terminologia, în sine, nu este deosebit de elocventă, dar schimbarea terminologiei este însă.
Aspectele relevante în cauza Salduz [aplicabile mutatis mutandis în prezenta cauză ţinând seama de caracterul analog al structurii drepturilor garantate la lit. c) şi, respectiv, d) de la art. 6 § 3] pentru natura raportului analizat sunt: temeiul reprezentat de art. 6 § 1 pentru a interpreta dreptul la avocat (right to counsel) era dictat de necesitatea interpretării extensive a dreptului aflat în discuţie. Convenţia garantează dreptul la asistenţă juridică (dreptul de „a se apăra”) (right to legal assistance), dar nu precizează în ce etapă a procedurii este acordat acest drept. S-ar putea argumenta că acesta este limitat la etapa de judecată. Cu toate acestea, Curtea nu a acceptat o interpretare atât de restrictivă şi, analizând dreptul la avocat (right to counsel) în raport cu consecinţele lui asupra caracterului echitabil al procesului, i-a extins semnificaţia. Nici în cauza Salduz şi nici în altă cauză Curtea nu a argumentat că procesul echitabil înglobează drepturile specifice prevăzute la art. 6 § 3.
Indubitabil, există o serie de hotărâri în jurisprudenţa noastră în care drepturile enumerate la art. 6 § 3, inclusiv dreptul de a adresa întrebări martorilor, au fost interpretate restrictiv, şi cu toate acestea, cerinţele unui proces echitabil fuseseră respectate. Art. 6 § 1 a fost aplicat întotdeauna ca soluţie de repliere; nu se considera că restrângerea adusese atingere caracterului echitabil al procesului în cazul în care fusese contrabalansată, cel puţin teoretic. După caz, restrângerea putea fi dictată de necesitatea practică de a garanta eficacitatea cercetării penale şi a procesului (necesitatea administrării justiţiei) sau de conflictele cu drepturile terţilor în temeiul convenţiei (de exemplu: în cazuri în care trebuia protejat dreptul la viaţă al unui martor). În toate aceste cazuri, au fost necesare garanţii suplimentare, iar Curtea a verificat întotdeauna respectarea substanţei dreptului de a examina încrucişat (right to cross-examine) martorul conform principiului egalităţii armelor [ca în cazul „avocatului special” (special counsel) – sau în cazul în care, în vederea protecţiei martorilor vulnerabili, au fost aplicate tehnici speciale de confruntare].
Jurisprudenţa Curţii referitoare la dreptul la apărare în contextul caracterului echitabil al procesului este axată pe patru propoziţii. În primul rând, aceste drepturi decurg din principiul egalităţii armelor şi cel al contradictorialităţii procedurii, ambele impunând ca apărarea să nu fie pusă într-o situaţie dezavantajoasă în raport cu acuzarea şi ca oricine ar face obiectul unei învinuiri să aibă posibilitatea de a verifica probele care stau la baza condamnării sale. În al doilea rând, chiar dacă sunt permise anumite derogări de la aceste drepturi, derogările trebuie justificate şi compensate suficient prin garanţii procedurale. În al treilea rând, pentru a stabili dacă procesul, în ansamblu, a fost echitabil, se impune luarea în considerare a măsurii în care apărarea a fost dezavantajată. În cele din urmă, în cazul în care condamnarea se bazează în mare măsură pe declaraţiile unor martori cărora apărarea nu a avut posibilitatea de a le adresa întrebări nici anterior, nici în cursul procesului, dezavantajul este de natură să nu poată fi contrabalansat efectiv prin nicio garanţie procedurală şi constituie în sine o încălcare a art. 6. Această a patra propoziţie este cunoscută sub denumirea de regula „exclusiv sau determinant” (sole or decisive rule). Poate ar fi mai înţelept, aşa cum propunem în cele ce urmează, să interpretăm ca un întreg cea de a doua, a treia şi a patra propoziţie şi să considerăm că, împreună, acestea constituie o excepţie restrânsă de la interdicţia mărturiilor mijlocite (exception to the prohibition of hearsay). Repetăm, le revine statelor competenţa de a stabili ce tipuri de probe sunt admisibile, iar Curtea nu a impus niciodată vreo interdicţie globală în acest sens. Totuşi, jurisprudenţa acesteia scoate în evidenţă faptul că mărturia mijlocită (hearsay) este un tip de probă problematic care, din cauza imposibilităţii generale de a verifica fiabilitatea acesteia, necesită precauţii speciale. Aşa cum Curtea s-a pronunţat în hotărârea Kostovski împotriva Ţărilor de Jos (20 noiembrie 1989, pct. 42, seria A nr. 166), „[p]ericolele inerente unei astfel de situaţii sunt evidente”. Curtea face desigur apel la precauţie «extremă» în tratarea mijloacelor de probă neverificate, dar adevărul este că o probă este folosită sau nu[2].
Convenţia nu prevede motive care permit restrângerea dreptului la apărare. Din contră, adesea considerăm că vizează expres drepturile care, datorită faptului că sunt esenţiale caracterului echitabil, trebuie protejate pentru ca procesul să fie echitabil. În cazul în care survin dificultăţi de ordin practic, măsurile luate pentru remedierea lor nu trebuie apreciate în funcţie de circumstanţa dacă aceste drepturi trebuie să cedeze în faţa altor interese legitime, ci funcţie de circumstanţa dacă au fost protejate corespunzător. Nu pot fi lăsate să prevaleze interesele acuzării sub pretextul protejării martorilor ori pur şi simplu în vederea pedepsirii acuzatului (pedeapsa fiind prezentată ca interesul fundamental al justiţiei).
Curtea a reamintit în jurisprudenţa sa anterioară că admisibilitatea probelor intră în primul rând sub incidenţa normelor de drept intern şi că nu are sarcina de a se pronunţa dacă o anumită probă a fost admisă în mod corect, ci de a cerceta dacă procedura luată în considerare în ansamblu a avut un caracter echitabil (Kostovski, citată anterior, pct. 39). Pentru a verifica dacă un proces a fost echitabil, aceasta trebuie totuşi să aprecieze, în special, modalitatea în care mărturiile pentru acuzare şi pentru apărare au fost depuse. În principiu, art. 6 § 3 lit. d) dispune, în vederea garantării respectării principiului contradictorialităţii dezbaterilor, ca mărturiile să fie depuse în şedinţă publică şi în prezenţa acuzatului. În lipsa confruntării în cadrul procesului, examinarea realizată în etapa premergătoare procesului poate fi totuşi suficientă (Kostovski, citată anterior, pct. 39). Cauzele în care se ridică o problemă în raport cu art. 6 § 3 lit. d) sunt în principal cauze precum Al Khawaja şi Tahery, în care apărarea nu a avut posibilitatea de a examina martorii-cheie anterior sau în timpul procesului. Prin urmare, punctul de plecare este acela că apărării trebuie să i se ofere posibilitatea de a contesta declaraţia în instanţă şi, cu excepţia unor motive imperioase, chiar în faţa instanţei competente să soluţioneze cauza. Faptul că nu Curtea examinează problema admisibilităţii probelor (cu excepţia probelor obţinute prin încălcarea art. 3) nu înseamnă că nu cunoaşte natura sa problematcă.
Cerinţa examinării încrucişate (cross-examination) este justificată, mai ales în cazul în care mărturia este esenţială pentru acuzare. Valoarea unei mărturii depinde de credibilitatea martorului. Pentru a îi putea contesta credibilitatea, trebuie cunoscută identitatea martorului. Comportamentul martorului este de asemenea foarte important, ca şi posibilitatea judecătorului şi a juraţilor de a asculta în mod direct mărturia depusă de acesta. Chiar şi judecătorii cauzelor experimentaţi pot acorda, fără să ştie, o pondere nemeritată mărturiei unei persoane pe care apărarea nu a examinat-o încrucişat. A fortiori, aceste consideraţii sunt şi mai importante în cazul sistemului cu juraţi (jury system), în măsura în care un magistrat de profesie se află într-o poziţie mai bună decât un profan pentru a aprecia informaţiile obţinute de alt judecător sau în prezenţa judecătorului care prezidează o şedinţă preliminară. A solicita juraţilor să aprecieze o mărturie neverificată necesită competenţe judiciare mult mai avansate decât a solicita juraţilor să aprecieze admisibilitatea probei în raport cu valoarea ei potenţială pentru acuzare. În vederea respectării art. 6 § 3 lit. d), poate fi aşadar necesar să fie luate precauţii speciale pentru a avea siguranţa că o mărturie neverificată nu va fi prezentată juraţilor dacă este susceptibilă în sine să determine soluţia cauzei. În speţă, Curtea trebuie aşadar să se întrebe a) dacă precauţiile luate în sistemul juridic al Angliei şi Ţării Galilor au fost suficiente; sau b) dacă, din contră, riscurile asociate admiterii, altminteri contrabalansată atent, a unei mărturii mijlocite (hearsay) care constituie proba exclusivă sau determinantă, sunt de natură să pună în pericol dreptul la apărare şi în consecinţă caracterul echitabil al procesului şi au adus astfel atingere caracterului efectiv al apărării drepturilor omului.
O condamnare penală bazată (în mod determinant) pe o mărturie mijlocită (hearsay) este paradigmatică nedreptăţii necesitând protecţia fermă a art. 6 § 3 lit. d). În aceste condiţii, nu se impune întrebarea dacă instanţa consideră pe de altă parte că mărturia neverificată este fiabilă. În acest sens, apelul la prudenţă al judecătorului Scalia în cauza Crawford împotriva Washington (541 U.S. 36, 62, 2004) este instructiv: „[d]ispensing with confrontation because testimony is obviously reliable is akin to dispensing with jury trial because a defendant is obviously guilty” ([r]enunţarea la confruntare pe motiv că mărturia este evident fiabilă se aseamănă cu renunţarea la procesul cu juraţi pe motiv că un acuzat este în mod evident vinovat)[3]. Aprecierea Guvernului cu privire la caracterul concludent şi fiabil al probelor admise în cauzele Al Khawaja şi Tahery necesită prudenţă din acelaşi motiv pentru care modul în care s-a făcut aprecierea aducea atingere dreptul apărării de a examina martorii-cheie.
Din momentul în care se recunoaşte relaţia de principiu dintre respectarea dreptului la apărare şi caracterul echitabil al procesului, criteriul „exclusiv sau determinant” (sole or decisive test) apare ca o excepţie de la interzicerea absolută a mărturiei mijlocite (hearsay) prevăzute de o regulă diferită. Ca excepţie, aceasta trebuie interpretată în sens strict şi restrâns. În cazurile în care, anterior, Curtea nu a constatat încălcarea art. 6 § 3 lit. d), aceasta a remarcat totodată prezenţa unor probe coroborante, de natură să justifice condamnarea (a se vedea de exemplu Ferrantelli şi Santangelo împotriva Italiei, 7 august 1996, pct. 52, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, Doorson împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1996, pct. 72, Culegere 1996‑II, şi Gossa împotriva Poloniei, nr. 47986/99, pct. 61, 9 ianuarie 2007).
Aplicarea dreptului englez în cauzele Al-Khawaja şi Tahery echivalează cu a crea o excepţie de la ceea ce constituie deja o excepţie. Întrebarea la care Curtea trebuie aşadar să răspundă este dacă principiile aflate la baza art. 6 § 1 şi 3 lit. d) pot rezista unei noi restrângeri a dreptului la apărare. Guvernul a afirmat că probele reţinute în respectivele cauze erau demne de încredere deoarece sistemul common law permitea aprecierea solidităţii probelor în absenţa confruntării şi protecţia dreptului la apărare independent de dispoziţiile convenţiei. Acest raţionament nu este convingător. Însuşi scopul convenţiei este acela de a apăra persoanele de încălcări ale drepturilor omului comise de stat, în special de sistemul judiciar reprezentat de judecătorii de facto (triers of fact) care, indiferent de profesionalismul şi umanismul lor, sunt totuşi failibili. Nu este un accident dacă neîncrederea în mărturiile nesupuse unei confruntări rămâne o regulă în sistemele de common law. Opiniile exprimate de Law Reform Commission of Ireland (Comisia pentru reforma dreptului din Irlanda) sunt cât se poate de instructive în acest sens: „[a]dmiterea declaraţiilor martorilor care nu se înfăţişează (unavailable witnesses) constituie pericole în sensul că s-ar compromite dreptul acuzatului la un proces echitabil şi că s-ar deschide posibilitatea comiterii unei erori judiciare dacă s-ar declara admisibile mărturiile neverificate depuse de martori intimidaţi sau imposibil de localizat. Aceasta reaminteşte că a recomandat, cu titlu provizoriu, ca instanţele să aibă o libertate de interpretare, după caz, a principiului aplicabil probei testimoniale mijlocite” (pct. 69-71 din hotărâre). Într-un context comparabil cu cel din cauza Al-Khawaja, pericolele inerente admiterii mărturiei mijlocite (hearsay) au determinat Supreme Court of Canada (Curtea Supremă a Canadei) să restrângă admisibilitatea mărturiilor care nu puteau fi contestate [cauza R. împotriva Khewalon (2006) 2 S.C.R. 787]. De asemenea, aşa cum s-a precizat mai sus, Statele Unite, care au un sistem de common law perfect operaţional, aplică o cerinţă de confruntare mai strictă decât cea din Convenţia europeană a drepturilor omului. Şi mai important, atunci când Regatul Unit a ratificat convenţia, acesta era prezumat, ca şi celelalte ţări, a avea un sistem juridic conform cu acest instrument. Însă la data ratificării, regula aplicabilă în common law era excluderea mărturiei mijlocite (hearsay)[4].
Întrucât motivele absenţei sau anonimatului martorului pot fi diverse (deces, intimidare, vulnerabilitate în calitate de victimă a unor violenţe în familie sau de minor care a suferit abuzuri sexuale ...), se impune evitarea tratării tuturor cauzelor după acelaşi tipar. Protecţia martorilor minori împotriva unui alt traumatism, de exemplu, necesită o atenţie deosebită. Totuşi, chiar şi în acest tip de cauze, apărarea trebuie să poată adresa întrebări martorului în cadrul fie al unei şedinţe preliminare, fie al unei cercetări preliminare. Sesiunile pot fi înregistrate pe suport video pentru a permite astfel apărării să conteste credibilitatea martorului în faţa juriului (a se vedea, de exemplu, S.N. împotriva Suediei, nr. 34209/96, pct. 52, CEDO 2002-V). În general, orice restrângere a dreptului la apărare trebuie tratată cu prudenţă maximă (S.N. împotriva Suediei, citată anterior, pct. 53). În acea cauză, soluţia acceptabilă a fost o formă specială de verificare a mărturiei. Dar a existat o verificare, iar încrederea nu a fost acordată unei mărturii exclusive sau determinante a unui martor fără a-i demonstra fiabilitatea.
În cauzele Al-Khawaja şi Tahery, nu a existat nicio posibilitate de a examina încrucişat (to cross-examine) martorii anterior procesului şi niciun interes concret, cu excepţia celor omniprezente ale siguranţei publice şi reprimării încălcărilor, nu a fost invocat pentru a justifica neajunsurile create pentru apărare. În cauza Al-Khawaja, sinuciderea lui S.T., iar în cauza Tahery refuzul lui T. de a depune mărturie în instanţă de teamă să nu fie considerat informator de către comunitatea sa, se deosebesc clar de situaţiile în care există o necesitate excepţională de a proteja martorul de acuzat, ca de exemplu cazul minorilor victime ale unui abuz sau al martorilor hărţuiţi de membri ai crimei organizate. Este posibil chiar să fie necesare precauţii speciale în cazul în care martorii-cheie sunt ucişi sau intimidaţi ca urmare a manevrelor acuzatului. Totuşi, această situaţie nu s-a concretizat nici în cauza Al-Khawaja şi nici în cauza Tahery. Prin urmare, nu este necesară examinarea acestei chestiuni pentru soluţionarea cauzelor.
Înţelegem natura dificultăţilor cu care se confruntă acuzarea atunci când martori-cheie decedează sau refuză să compară deoarece le este într-adevăr teamă, însă art. 6 nu vizează decât protecţia dreptului la apărare, nu priveşte eventualele probleme ale martorilor sau acuzării. Sarcina Curţii este de a-l proteja pe acuzat tocmai în cazul în care statul îi restrânge drepturile garantate de convenţie pentru a-şi ameliora situaţia în proces. Atunci când sunt strict necesare, mecanisme de contrapondere pot oferi statului o oarecare flexibilitate pentru respectarea cerinţelor art. 6 § 3 lit. d). Totuşi, aplicarea noastră evolutivă a criteriului „exclusiv sau determinant” (sole or decisive test) arată că excepţia de la regula generală conform căreia acuzatul trebuie confruntat cu martorii acuzării este limitată de anumite principii. În definitiv, acuzarea este cea responsabilă să îşi susţină dosarul prin probe coroborante care nu constituie probe testimoniale mijlocite. În caz contrar, rezultă probleme grave în legătură cu caracterul corespunzător al procedurilor naţionale, iar statul nu îşi îndeplineşte obligaţiile care îi revin în temeiul art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. d).
În prezent, Curtea s-a abătut de la poziţia sa anterioară conform căreia, în cazul în care un martor nu poate fi supus unei examinări încrucişate, iar condamnarea se bazează exclusiv sau în mod determinant pe o probă testimonială mijlocită, există o încălcare a drepturilor protejate prin art. 6. Făcând trimitere la cauzele în care, pentru a proteja sursele poliţiei, apărării nu i s-a permis accesul la toate mijloacele de probă [de exemplu, hotărârea Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit (MC), nr. 28901/95, CEDO 2000-II], în prezenta cauză Curtea declară că în jurisprudenţa sa „nu pune în discuţie aprecierea făcută de instanţele interne cu privire la faptul dacă dreptul la apărare cedează în faţa interesului public şi se limitează la a verifica dacă procedurile desfăşurate de autorităţile judiciare au compensat suficient restrângerile respective prin garanţii corespunzătoare. Potrivit acesteia, faptul că apărarea nu a avut acces la anumite documente nu implică în mod automat o încălcare a art. 6 § 1” (pct. 145 din hotărâre).
Astfel, Curtea subliniază că a admis deja că accesul la probe constituie o problemă de echilibru just între interesul public şi interesul privat aflate în conflict. Este evident că art. 6, spre deosebire de art. 8–11, nu permite prin conţinutul său o asemenea punere în balanţă şi că aceasta nici nu constituie o practică generală a Curţii.
Pur şi simplu nu putem vedea cum se poate pune bază pe aceste cauze, care nu privesc o mărturie exclusivă (sole witness evidence). Cauza Rowe şi Davis se referea la dreptul de a divulga probe relevante. Concluzia Curţii a fost că acest drept nu este absolut: „[î]ntr-o procedură penală, pot exista interese concurente precum securitatea naţională sau necesitatea de a proteja martori care riscă represalii ori de a păstra secretul metodelor poliţieneşti de investigare a încălcărilor – care trebuie puse în balanţă cu drepturile acuzatului (a se vedea, de exemplu, hotărârea Doorson împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1996, pct. 70, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-II)” (Rowe şi Davis, citată anterior, pct. 61). În hotărârea Doorson, Curtea a precizat că posibilitatea de a aplica măsuri de contrabalansare nu se aplica decât în cazul în care proba nu era exclusivă sau determinantă (în special, precum în prezenta cauză, atunci când era vorba de o mărturie mijlocită). Demersurile pentru compensarea unei atingeri aduse unui drept implică riscul de a nu ajunge la nivelul de precizie şi de fiabilitate preconizat de la o normă de drept[5], iar acest risc a fost considerat prea ridicat şi mai presus de orice măsură de contrabalansare în cazul probelor exclusive sau determinante (sole or decisive evidence).
Cu excepţia referinţei la echitate bazate pe o interpretare eronată a hotărârii Rowe şi Davis, Curtea nu invocă niciun motiv pentru a se abate de la interpretarea categorică a regulii „exclusiv sau determinant” (sole or decisive rule), cu excepţia faptului că va solicita elemente de contrabalansare capabile să reziste unei examinări minuţioase. Incertitudinea şi insuficienţa protecţiei drepturilor care rezultă din această abordare este amplu ilustrată în cauza Al-Khawaja, în care însăşi Court of Appeal a trebuit să admită că instrucţiunile date de judecător erau insuficiente, dar a considerat totuşi că juraţii fuseseră capabili să aprecieze la justa ei valoare mărturia neverificată şi să se bazeze pe asemănările frapante dintre această mărturie şi plângerea celeilalte prezumtive victime a agresiunii. Apreciem că această consideraţie nu este pertinentă din motivele menţionate de Supreme Court în hotărârea Horncastle. Aşa cum s-a pronunţat Supreme Court, una dintre temele recurente în demersul procesului penal echitabil în common law „este reticenţa de a încredinţa unei instanţe compuse din profani sarcina de a acorda ponderea corespunzătoare probelor care îi sunt prezentate” (pct. 17). Însă Curtea permite tocmai acest lucru în cauza Al-Khawaja[6]. Astfel, garanţiile prezumtiv oferite de sistemul contraponderii prevăzut de lege şi aplicat de judecători foarte competenţi formaţi în nobila tradiţie a common law s-au dovedit deficiente în prima cauză. În cea de a doua cauză (Tahery), însăşi Curtea a trebuit să constate că judecătorul aplicase incorect garanţia considerată infailibilă.
În concluzie, din motivele menţionate anterior, suntem de părere că a fost încălcat art. 6 § 3 lit. d) coroborat cu art. 6 § 1 în cauza Al-Khawaja şi din această cauză nu ne putem alinia opiniei majorităţii în această cauză. În cauza Tahery, ne aliniem concluziei majorităţii privind încălcarea, însă dintr-un motiv diferit, şi anume nerespectarea regulii „exclusiv sau determinant” (sole or decisive rule).
Curtea, care se străduieşte să răspundă cerinţelor legitime în materia procesului echitabil, a impus sistematic şi constant o limită clară, şi anume regula „exclusiv sau determinant” (sole or decisive rule). Acum, renunţă la această poziţie în numele unei examinări globale a caracterului echitabil al procesului, în speranţa că echitatea va putea fi garantată impunând elemente care contrabalansează restrângerile dreptului la apărare, raţiuni foarte stricte în sprijinul acestor restrângeri şi o dovadă reală a existenţei elementelor de contrabalansare. Chiar şi atunci când reuşeşte acest lucru, rezultatul este chestionabil, obţinut cu preţul sacrificiului unui drept garantat expres de convenţie. Istoria juridică arată că numeroase condamnări care s-au bazat pe o probă testimonială mijlocită neverificată s-au dovedit a fi erori judiciare şi că, în plus, poate fi un instrument preferat pentru abuzuri politice. Desigur, nu este cazul abordării în contrabalansare aplicate în prezent în Anglia şi Ţara Galilor. Totuşi, cauzele care ne sunt înfăţişate acum, ca şi altele menţionate în Horncastle, demonstrează incertitudinile inerente abordării în contrabalansare, care aduce atingere securităţii juridice şi predictibilităţii legii. Pericolele acestei abordări au fost evidenţiate încă din 2008, adică cu un an înainte de pronunţarea hotărârii în cauza Horncastle.
În R împotriva lui Davis (§ 8), Lordul Bingham, într-un efort nobil de a proteja principiile procesului echitabil, a considerat necesar să citeze din hotărârea R împotriva lui Hughes [(1986) 2 NZLR 129] a Court of Appeal of New Zealand (Curtea de Apel a Noii Zeelande), în care judecătorul Richardson s-a exprimat astfel (p. 147):
„Clearly the accused cannot be assured of a true and full defence to the charge unless he is supplied with sufficient information about his accuser in order to decide on investigation whether his credibility should be challenged.” (Evident, acuzatul nu poate avea garanţia unei apărări veritabile şi complete împotriva învinuirii decât dacă i se asigură informaţii suficiente cu privire la acuzatorul său pentru a decide în urma cercetării dacă ar trebui contestată credibilitatea acestuia.)
Lordul Bingham a continuat citatul:
„We would be on a slippery slope as a society if on a supposed balancing of the interests of the State against those of the individual accused the Courts were by judicial rule to allow limitations on the defence in raising matters properly relevant to an issue in the trial. Today the claim is that the name of the witness need not be given: tomorrow, and by the same logic, it will be that the risk of physical identification of the witness must be eliminated in the interests of justice in the detection and prosecution of crime, either by allowing the witness to testify with anonymity, for example from behind a screen, in which case his demeanour could not be observed, or by removing the accused from the Court, or both. The right to confront an adverse witness is basic to any civilised notion of a fair trial. That must include the right for the defence to ascertain the true identity of an accuser where questions of credibility are in issue” (p. 148-149)[7]. (Ca societate, ne-am regăsi pe o pantă alunecoasă dacă la o presupusă punere în balanţă a intereselor statului şi ale persoanei acuzate, instanţele ar fi obligate prin norme legale să admită restrângeri impuse apărării la abordarea corespunzătoare a unor chestiuni relevante pentru un aspect al procesului. Acum, argumentul este că indicarea numelui martorului nu este obligatorie: după o logică similară, mâine se va argumenta că riscul identificării martorului trebuie eliminat în interesul justiţiei în cadrul cercetării şi urmăririi unei infracţiuni, fie permiţând martorului să depună mărturie sub anonimat, de exemplu în spatele unui panou, caz în care comportamentul acestuia nu poate fi observat, fie scoţând acuzatul din instanţă, sau ambele. Dreptul la confruntare cu un martor în acuzare (right to confront an adverse witness) este fundamental pentru orice noţiune civilizată de proces echitabil. Acesta trebuie să includă dreptul apărării de a afla adevărata identitate a unui martor în acuzare în cazul în care se ridică probleme de credibilitate.)
Regula „exclusiv sau determinant” (sole or decisive rule) aplicată până în prezent avea ca obiect protejarea acuzatului de „fructul arborelui otrăvit” [dacă sursa probei („arborele”) este viciată, orice probă („fructul”) provenită din acea sursă este la fel]. Prin adoptarea acestei abordări în contrabalansare, Curtea înlocuieşte o normă pentru apărarea drepturilor omului cu incertitudinile acestui demers. După informaţiile noastre, este pentru prima dată când, în lipsa unui motiv nou şi imperios, aceasta diminuează nivelul apărării. Această evoluţie este extrem de îngrijorătoare pentru viitorul protecţiei judiciare a drepturilor omului în Europa.
[1] Suntem de acord cu Supreme Court că este posibil să nu fi fost oferite suficiente explicaţii cu privire la conceptul „probă determinantă” (decisive evidence). Acest neajuns este rezultatul unei abordări concrete a cauzelor de către Curte, pentru a respecta suveranitatea legislativă şi judiciară a statelor, iar, pe de altă parte, se datorează ipotezei că astfel de definiţii sunt cel mai bine elaborate în cadrul sistemelor juridice naţionale. Această abordare este conformă principiului subsidiarităţii. Astfel, pentru a răspunde solicitării Guvernului, Curtea formulează în prezenta hotărâre o definiţie a acestui concept.
În opinia noastră, în mod rezonabil, o probă „determinantă” (decisive evidence) este o probă fără de care autorităţile judiciare nu ar fi putut efectua urmărirea penală în cauză. Un standard mai ridicat ar conduce probabil la o excludere totală a mărturiilor mijlocite (hearsay). Un standard mai flexibil ar da posibilitatea producerii unor abuzuri. De asemenea, în cazul în care mărturia este de aşa natură încât, în absenţa ei, nu este posibilă urmărirea penală – şi cu atât mai puţin condamnarea – faptul că acuzatului nu i se lasă o posibilitate suficientă pentru a examina încrucişat (to cross-examine) martorul restrânge dreptul la apărare într-o măsură mult mai mare decât în cazul în care alte probe coroborează în mod independent argumentaţia acuzării. Criteriul „exclusiv sau determinant” (sole or decisive test) funcţionează aici ca o ultimă protecţie în aplicarea art. 6 § 3 lit. d): are scopul de a garanta că excepţia nu sensibilizează norma şi că nicio condamnare nu se bazează în principal sau în exclusivitate pe o mărturie mijlocită (hearsay).
[2] Lucrările pregătitoare sugerează, de altfel, că § 1 şi § 3 au fost examinate separat.
[3] Unele opinii concordante utilizează expresia „art. 6 § 3 lit. c), citit în coroborare cu art. 6 § 1”. Curtea foloseşte destul de frecvent următoarea formulare: „Întrucât cerinţele de la art. 6 § 3 reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1, Curtea va examina capătul de cerere din perspectiva celor două dispoziţii coroborate” (a se vedea, de exemplu, Gossa împotriva Poloniei, nr. 47986/99, 9 ianuarie 2007, pct. 51).
[2] A se vedea critica lui Stefan Trechsel în Human Rights in Criminal Proceedings, OUP, 2005, 313.
[3] În observaţiile sale în faţa Marii Camere, Guvernul consideră în mod eronat hotărârea Crawford ca absolutistă şi anacronică. Adevărul este că, din contră, trimiterile făcute de judecătorul Scalia la preocupările fondatorilor în raport cu procesul lui Sir Walter Raleigh arată principiul de la baza regulii. Deşi aplică criterii mai stricte decât ale noastre, hotărârea Crawford nu este totuşi absolutistă. Regula excluderii [probelor] (exclusionary rule) din SUA nu se aplică decât în cazul mărturiilor şi admite excepţii care erau deja bine cunoscute în momentul întemeierii republicii (a se vedea Davis împotriva Washington, 547 U.S. 813, 2003). Faptul că un martor nu este disponibil şi că nu a existat anterior posibilitatea de a-l supune unei examinări încrucişate este suficient pentru a îndeplini cerinţa unei confruntări în dreptul pozitiv american. În cauzele Davis şi Hammon, ambele referitoare la violenţe în familie, Supreme Court a explicat că: „[s]tatements are non-testimonial when made in the course of police interrogation under circumstances objectively indicating that the [interrogation’s] primary purpose ... is to enable police assistance to meet an ongoing emergency, [but they] are testimonial when the circumstances objectively indicate that there is no such ongoing emergency, and that the [interrogation’s] primary purpose is to establish or prove past events potentially relevant to later criminal prosecution” (547 U.S., 822) (declaraţiile nu au valoare de mărturie când sunt făcute în cursul unui interogatoriu la poliţie în împrejurări care arată în mod obiectiv că principalul scop [al interogatoriului] […] este de a permite ajutorul poliţiei pentru a rezolva o urgenţă, [dar] au valoare de mărturie în împrejurări care arată în mod obiectiv că nu există o urgenţă de rezolvat şi că principalul scop [al interogatoriului] […] este de a stabili sau dovedi fapte anterioare posibil relevante pentru urmărirea penală ulterioară).
[4] A se vedea declaraţia Lordului Bingham: «As my noble and learned friend Lord Rodger of Earlsferry suggested … ‘the introduction of article 6(3)(d) will not have added anything of significance to any requirements of English law for witnesses to give their evidence in the presence of the accused’. It may well be (this was not explored in argument) that the inclusion of article 6(3)(d), guaranteeing to the defendant a right to examine or have examined witnesses against him, reflected the influence of British negotiators. It is in any event clear, as my noble and learned friend observed in the same case, para 11, that ‘An examination of the case law of the European Court of Human Rights tends to confirm that much of the impact of article 6(3)(d) has been on the procedures of continental systems which previously allowed an accused person to be convicted on the basis of evidence from witnesses whom he had not had an opportunity to challenge » (R v. Davis, pct. 24) [Aşa cum a sugerat nobilul şi savantul meu prieten, Rodger of Earlsferry … «introducerea art. 6 § 3 lit. d) nu a contribuit cu nimic semnificativ la cerinţele dreptului englez ca martorii să depună mărturie în prezenţa acuzatului». Se prea poate (ceea ce nu s-a detaliat în discuţie) ca introducerea art. 6 § 3 lit. d), care garantează acuzatului dreptul de a întreba sau solicita audierea martorilor în acuzare, să fi reflectat influenţa negociatorilor britanici. În orice caz, este evident, aşa cum a remarcat nobilul şi savantul meu prieten în acelaşi caz, pct. 11, că «examinarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului pare să confirme că mare parte din efectul art. 6 § 3 lit. d) a fost asupra procedurilor sistemelor continentale, care anterior permiteau ca un acuzat să fie condamnat în baza depoziţiilor unor martori pe care nu a putut să îi interogheze»].
[5] Trechsel, op cit., 313. Referitor la încrederea acordată simţului justiţiei judecătorului însărcinat cu aprecierea admisibilităţii unei probe testimoniale mijlocite neverificate, a se vedea textul art. 116 din Legea din 2003 privind justiţia penală (partea 11, capitolul 2):
„...
4) Instanţa sesizată nu poate autoriza admiterea unei declaraţii în temeiul alin. 2 lit. e) al prezentului articol decât în cazul în care consideră că interesul justiţiei o impune, după ce a luat în considerare:
a) conţinutul declaraţiei;
b) nedreptatea pe care admiterea sau excluderea o poate genera în raport cu oricare dintre părţile la procedură (ţinând seama în special de dificultăţile pe care lipsa unei depoziţii orale a declarantului o poate cauza unei persoane care ar intenţiona să îi conteste declaraţia).”
[6] A se vedea declaraţia judecătorului în şedinţa preliminară: „ca să spunem lucrurilor pe nume, nicio declaraţie înseamnă nicio primă învinuire”. A se vedea, de asemenea, instrucţiunile sale pentru juraţi (pct. 15-16).
[7] Într-un trist epilog al eforturilor judiciare pentru a asigura echitatea, Parlamentul a autorizat prin legea adoptată la 33 de zile după hotărârea Lorzilor o măsură eminamente contrară common law şi principiilor procesului echitabil, cu privire la un subiect pe care Lorzii îl considerau normă prin jurisprudenţa Curţii Europene. Un an mai târziu, Supreme Court s-a declarat convinsă (într-un context diferit şi în baza unor legi anterioare) că principiile reafirmate de regretatul Lord Bingham erau respectate într-un context comparabil cu garanţii reduse, în pofida preocupărilor pe care acesta şi confraţii săi le exprimaseră.
Full & Egal Universal Law Academy