Tradus şi revizuit de IER ()
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
FOSTA SECŢIE A PATRA
HOTĂRÂREA
din 24 iulie 2014
În Cauza Al Nashiri împotriva Poloniei
(Cererea nr. 28761/11)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
PROCEDURA
A. Procedurile scrisă şi orală
B. Neprezentarea de către Guvernul polonez a informaţiilor şi a probelor cu înscrisuri în prezenta cauză şi în cauza Husayn (Abu Zubaydah)
ÎN FAPT
I. Probe prezentate în faţa Curţii
II. Contextul cauzei
A. Atacurile teroriste de care a fost suspectat reclamantul
1. Atacul cu bombă asupra USS Cole în 2000
2. Atacul cu bombă asupra MV Limburg
B. Aşa-numitul „Program privind deţinuţii de mare importanţă”
1. Crearea Programului DMI
2. Tehnici avansate de interogare
3. Proceduri standard şi tratamentul aplicat „Deţinuţilor de mare importanţă” plasaţi în detenţie de CIA (utilizarea combinată a tehnicilor de interogare)
4. Condiţii de detenţie în centrele de detenţie ale CIA
5. Închiderea Programului DMI
C. Rolul Companiei Jeppesen
D. Comisiile militare
1. Ordinul militar din 13 noiembrie 2001
2. Ordinul Comisiei Militare nr. 1
3. Legea privind comisiile militare din 2006 şi Legea privind comisiile militare din 2009
E. Examinarea de către Senatul SUA a activităţilor efectuate de CIA în cadrul Programului DMI 2001-2009
III. Circumstanţele speciale ale cauzei
A. Capturarea reclamantului, transferarea sa sub autoritatea CIA şi detenţia iniţială (de la sfârşitul lunii octombrie până la 4 decembrie 2002)
B. Transferul în Polonia şi detenţia în „locaţia neagră” de la Stare Kiejkuty (între 4/5 decembrie 2002 şi 6 iunie 2003)
1. Transferul (4-5 decembrie 2002)
2. Detenţia şi relele tratamente (5 decembrie 2002 – 6 iunie 2003)
C. Transferul din Polonia din 6 iunie 2003
D. Transferurile ulterioare ale reclamantului în perioada în care s-a aflat în detenţie sub autoritatea CIA (din 6 iunie 2003 până la 6 septembrie 2006)
E. Detenţia reclamantului la Guantánamo Bay şi procesul său în faţa Comisiei Militare (din 6 septembrie 2006 până în prezent)
1. Şedinţa în faţa Tribunalului pentru examinarea statutului de combatant
2. Procesul în faţa Comisiei militare
F. Ancheta parlamentară din Polonia
1. Ancheta parlamentară din Polonia
2. Opinii privind ancheta exprimate de organizaţiile internaţionale
(a) Consiliul Europei
(b) Parlamentul European
G. Ancheta penală din Polonia
1. Informaţii furnizate de Guvernul polonez în observaţiile scrise şi orale prezentate în prezenta cauză şi în cauza Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei
2. Fapte furnizate de reclamant în prezenta cauză, la care se adaugă faptele relatate în cauza Abu Zubaydah împotriva Poloniei şi anumite materiale disponibile din spaţiul public
3. Opinii privind ancheta exprimate de organizaţiile internaţionale
(a) Organizaţia Naţiunilor Unite
(b) Amnesty International
IV. Dreptul intern relevant
A. Codul penal
1. Jurisdicţia teritorială
2. Infracţiunea de abuz de putere
3. Termene de prescripţie
4. Protecţia secretului anchetei (infracţiunea de diseminare a informaţiilor privind ancheta penală)
B. Codul de procedură penală
1. Urmărirea penală a infracţiunilor
2. Materiale clasificate
C. Legi privind informaţiile clasificate şi ordonanţe conexe
1. Legi privind informaţiile clasificate
(a) Situaţia până la 2 ianuarie 2011 – „Legea din 1999”
(a) Situaţia începând cu 2 ianuarie 2011 – „Legea din 2010”
2. Ordonanţa din 2012
D. Legea privind agenţiile de informaţii
V. Drept internaţional relevant
A. Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor
Articolul 26 „Pacta sunt servanda”
Articolul 27 Dreptul intern şi respectarea tratatelor
B. Comisia de Drept Internaţional, Articolele privind răspunderea statelor pentru fapte internaţionale ilicite din 2001
Articolul 7 Exces de autoritate sau încălcarea instrucţiunilor
Articolul 14 Întinderea în timp a încălcării unei obligaţii internaţionale
Articolul 15 Încălcarea constând într-un fapt compus
Articolul 16 Ajutorul sau asistenţa la comiterea unui fapt internaţional ilicit
C. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
D. Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva torturii
E. Rezoluţia Adunării Generale a ONU 60/147
VI. Surse publice selectate care conţin informaţii generale despre Programul DMI şi care subliniază îngrijorările legate de încălcări ale drepturilor omului despre care se presupune că s-au produs în centrele de detenţie operate de SUA, în urma evenimentelor din 11 septembrie 2001
A. Organizaţia Naţiunilor Unite
1. Declaraţia Înaltului Comisar al ONU pentru Drepturile Omului privind detenţia prizonierilor talibani şi Al’Qaeda la baza americană din Guantánamo Bay, Cuba, 16 ianuarie 2002
2. Declaraţia Consiliului Internaţional pentru Reabilitarea Victimelor Torturii
3. Grupul de lucru al ONU privind Detenţia Arbitrară, Opinia Nr. 29/2006, Domnul Ibn al-Shaykh al-Libi şi alte 25 de persoane împotriva Statelor Unite ale Americii, UN Doc. A/HRC/4/40/Anexa 1 la 103 (2006)
B. Alte organizaţii internaţionale
1. Amnesty International, Memorandum adresat Guvernului SUA privind drepturile persoanelor aflate în custodia SUA în Afganistan şi Guantánamo Bay, aprilie 2002
2. Human Rights Watch, „Statele Unite, Prezumţia de vinovăţie: abuzuri împotriva drepturilor omului faţă de deţinuţii arestaţi după 11 septembrie”, vol. 14, nr. 4 (G), august 2002
3. Human Rights Watch, „Statele Unite: Rapoarte privind torturarea suspecţilor Al‑Qaeda”, 26 decembrie 2002
4. Federaţia Internaţională Helsinki pentru Drepturile Omului, „Măsuri de combatere a terorismului, securitatea şi drepturile omului: Evoluţii în Europa, Asia Centrală şi America de Nord în urma evenimentelor din 11 septembrie”, raport, aprilie 2003
5. Raportul Amnesty International 2003 – Statele Unite ale Americii, 28 mai 2003
6. Amnesty International, „Detenţia ilegală a şase bărbaţi, din Bosnia-Herţegovina la Guantánamo Bay”, 29 mai 2003
7. Amnesty International, „Statele Unite ale Americii, Ameninţarea unui exemplu negativ: Subminarea standardelor internaţionale, în condiţiile în care detenţiile în «războiul împotriva terorii» continuă”, 18 august 2003
8. Amnesty International 2003, „Detenţia incommunicado/Teama de rele tratamente”, 20 august 2003
9. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, Statele Unite: Preşedintele CICR solicită raportări privind aspectele legate de detenţie, comunicat de presă 04/03, 16 ianuarie 2004
10. Human Rights Watch – Declaraţie privind centrele secrete de detenţie ale SUA la 6 noiembrie 2005
11. Human Rights Watch – Lista prizonierilor-fantomă aflaţi probabil în custodia CIA, din 30 noiembrie 2005
C. Rezoluţia nr. 1340 (2003) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind drepturile persoanelor reţinute în custodia Statelor Unite ale Americii în Afganistan sau Guantánamo Bay, 26 iunie 2003
D. Rapoarte şi articole media
1. Mass-media internaţională
2. Mass-media poloneză
3. Interviu cu domnul A. Kwaœniewski, fost Preşedinte al Poloniei
VII. Anchete internaţionale referitoare la detenţiile secrete de către CIA şi predările persoanelor suspectate de terorism în Europa, inclusiv în Polonia
A. Consiliul Europei
1. Procedura în temeiul art. 52 din Convenţie
2. Ancheta Adunării Parlamentare – Ancheta Marty
(a) Raportul Marty din 2006
a) În ce măsură acuzaţiile reclamantului privind evenimentele premergătoare pretinsei sale detenţii în Polonia (capturarea şi detenţia iniţială de la finalul lunii octombrie până la 4 decembrie 2002 şi transferul din Thailanda în data de 4 decembrie 2002) au fost demonstrate în faţa Curţii
b) În ce măsură acuzaţiile reclamantului privind transferul său în Polonia, detenţia secretă la „locaţia neagră” din Stare Kiejkuty şi transferul din Polonia la alt centru de detenţie secret al CIA (4/5 decembrie 2002 – 6 iunie 2003) au fost dovedite în faţa Curţii
a) Procedura specială pentru aterizărilor aeronavelor CIA la Aeroportul Szymany aplicată de autorităţile poloneze
b) Scutirile pe motiv de statut/tratament special, ghidarea prin spaţiul aerian polonez în lipsa unor planuri de zbor complete şi validarea unor planuri de zbor false pentru CIA
c) Pretinsa existenţă a unui acord bilateral „special” cu CIA şi autorizarea, de către funcţionarii polonezi, a rolului Poloniei în operaţiunile CIA
d) Lipsa de cooperare din partea Poloniei cu organismele internaţionale de anchetă
e) Reuniunea transatlantică neoficială
f) Relaţiile de cooperare dintre serviciile de informaţii poloneze şi CIA
VI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 din Convenţie
A. Argumentele părţilor
1. Guvernul
2. Reclamantul
B. Motivarea Curţii
1. Cu privire la admisibilitate
2. Cu privire la fond
(a) Principii generale aplicabile care decurg din jurisprudenţa Curţii
(b) Aplicarea principiilor menţionate anterior în prezenta cauză
VII. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
A. Argumentele părţilor
1. Guvernul
2. Reclamantul
B. Motivarea Curţii
1. Cu privire la admisibilitate
2. Cu privire la fond
VIII. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 coroborat cu art. 3 din Convenţie
A. Argumentele părţilor
B. Motivarea Curţii
1. Cu privire la admisibilitate
2. Cu privire la fond
(a) Principii generale aplicabile care decurg din jurisprudenţa Curţii
(b) Aplicarea principiilor menţionate anterior în prezenta cauză
IX. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
A. Argumentele părţilor
1. Guvernul
2. Reclamantul
B. Motivarea Curţii
1. Cu privire la admisibilitate
2. Cu privire la fond
(a) Principii aplicabile care decurg din jurisprudenţa Curţii
(b) Aplicarea principiilor menţionate anterior în prezenta cauză
X. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 şi 3 din Convenţie, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenţie
A. Argumentele părţilor
1. Guvernul
2. Reclamantul
B. Motivarea Curţii
1. Cu privire la admisibilitate
2. Cu privire la fond
(a) Principii generale aplicabile care decurg din jurisprudenţa Curţii
(b) Aplicarea principiilor menţionate anterior în prezenta cauză
XI. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenţiei
XII. Cu privire la aplicarea art. 46 din Convenţie
XIII. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
A. Prejudiciu
B. Cheltuieli de judecată
C. Dobânzi moratorii
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
În Cauza Al Nashiri împotriva Poloniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din Ineta Ziemele, preşedinte, Päivi Hirvelä, George Nicolaou, Ledi Bianku, Zdravka Kalaydjieva, Vincent A. De Gaetano, Krzysztof Wojtyczek, judecători, şi Françoise Elens-Passos, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 2 şi 3 decembrie 2013 şi la 1, 2 şi 8 iulie 2014,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la ultima dintre aceste date.
PROCEDURA
A. Procedurile scrisă şi orală
1. La originea cauzei se află cererea nr. 28761/11 îndreptată împotriva Republicii Polone, prin care un resortisant din Arabia Saudită, de origine yemenită, domnul Abd Al Rahim Hussayn Muhammad Al Nashiri („reclamantul”), a sesizat Curtea la 6 mai 2011, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul a fost reprezentat în faţa Curţii de domnul J.A. Goldston, avocat, membru al Baroului din New York şi Director Executiv al Open Society Justice Initiative („OSJI”), de domnul R. Skilbeck, barrister, membru al Baroului din Anglia şi Ţara Galilor şi Director Litigii în cadrul OSJI, de doamna A. Singh, avocat, membru al Baroului din New York şi Senior Legal Officer în cadrul OSJI, şi, de asemenea, de doamna N. Hollander, avocat, membru al Baroului din New Mexico.
Guvernul polonez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna J. Chrzanowska, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a invocat încălcarea mai multor dispoziţii ale Convenţiei, în special:
(i) art. 3, 5 şi 8, întrucât Polonia a dat posibilitatea CIA să îl deţină în centrul de detenţie Stare Kiejkuty, permiţând astfel CIA să îl supună unui tratament care a constituit tortură, detenţie incommunicado (în izolare) şi privarea de la orice acces la sau contact cu familia sa;
(ii) art. 2 şi 3 din Convenţie, art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenţie şi, de asemenea, art. 5 şi 6 din Convenţie, întrucât Polonia a dat posibilitatea CIA să îl transfere din Polonia în alte centre de detenţie operate de CIA, deşi exista un risc real de a fi supus în continuare torturii, relelor tratamente, detenţiei incommunicado (în izolare), aplicării pedepsei cu moartea şi unui proces inechitabil flagrant;
(iii) art. 3 şi 13 din Convenţie, întrucât Polonia nu a efectuat o anchetă eficientă şi aprofundată privind acuzaţiile legate de încălcări grave ale drepturilor sale protejate de Convenţie, în timpul detenţiei pe teritoriul polonez.
4. Cererea a fost repartizată Secţiei a patra a Curţii (art. 52 § 1 din Regulamentul Curţii).
5. La 30 noiembrie 2011, vicepreşedintele Secţiei a decis examinarea cu prioritate a cererii, în conformitate cu art. 41 din Regulament.
6. La 10 iulie 2012, Camera competentă pentru examinarea cauzei (art. 26) a decis să comunice Guvernului cererea.
7. Atât Guvernul, cât şi reclamantul au prezentat observaţii cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei. În plus, au fost primite observaţii formulate de terţi, respectiv de Fundaţia Helsinki pentru Drepturile Omului [Helsiñska Fundacja Praw Cz³owieka (Helsinki Foundation for Human Rights) („HFHR”)], Comisia Internaţională a Juriştilor (International Commission of Jurists) şi Amnesty International, precum şi de Raportorul Special al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în procesul de combatere a terorismului („Raportorul Special ONU”).
8. La 22 ianuarie 2013, Camera a decis să invite părţile şi terţii intervenienţi să transmită observaţii în cauză, conform hotărârii pronunţate de Marea Cameră în cauza El-Masri împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), nr. 39630/09, CEDO 2012.
9. La 9 iulie 2013, Camera a decis ca această cauză să fie examinată simultan cu Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei (nr. 7511/13).
10. Ulterior, Camera a decis, după consultarea părţilor, ca şedinţa publică cu privire la admisibilitate şi fond să fie organizată simultan în ambele cauze (art. 63 § 1) şi a invitat Raportorul Special ONU să participe la şedinţă. Şedinţa a fost stabilită pentru data de 3 decembrie 2013.
De asemenea, Camera a hotărât, din oficiu, să asculte declaraţiile unui martor şi ale unor experţi (art. A1 din Anexa la Regulamentul Curţii). Şedinţa de stabilire a faptelor a fost stabilită pentru data de 2 decembrie 2013.
11. La 14 octombrie 2013, Guvernul a cerut Curţii să interzică, în temeiul art. 63 § 2 din Regulamentul Curţii, accesul presei şi al publicului pe durata tuturor şedinţelor motivând că, date fiind circumstanţele speciale ale cauzelor, publicitatea ar aduce atingere intereselor justiţiei.
Reclamantul, care a fost invitat să îşi prezinte observaţiile, s-a opus cererii Guvernului, susţinând că cererea nu a fost motivată corespunzător. Reclamantul a invocat principiul accesului liber la justiţie.
12. Ulterior, în ceea ce priveşte solicitarea Guvernului de a interzice accesul presei şi al publicului pe durata tuturor şedinţelor, Camera a hotărât că şedinţa urma să fie publică, în conformitate cu art. 63 § 1 din Regulamentul Curţii. În continuare a decis organizarea unei şedinţe separate in camera în data de 2 decembrie 2013.
13. În acest sens, preşedintele Camerei a dispus transcrierea înregistrării integrale a tuturor şedinţelor, în temeiul art. 70 din Regulamentul Curţii şi al art. A8 din Anexa la Regulamentul Curţii, şi a dat instrucţiuni grefierului în consecinţă.
14. La 2 decembrie 2013, Curtea a organizat o şedinţă de stabilire a faptelor şi a ascultat mărturiile experţilor şi ale martorului, în conformitate cu art. A1 § 1 şi art. A1 §5 din Anexa la Regulamentul Curţii. În aceeaşi zi a fost organizată, ulterior, o şedinţă in camera, în temeiul art. 63 § 2 din Regulamentul Curţii, şi au fost ascultate observaţiile părţilor în raport cu mărturiile depuse. Şedinţele s-au desfăşurat în clădirea Curţii Europene a Drepturilor Omului, Strasbourg.
15. La 3 decembrie 2013, a avut loc o şedinţă publică în clădirea Curţii Europene a Drepturilor Omului, Strasbourg (art. 59 § 3).
Au compărut în faţa Curţii:
(a)pentru Guvernul pârât:
Domnul A. Nowak-Far, Subsecretar de stat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe,
Doamna J. Chrzanowska, Agentul guvernamental în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
Domnul J. Śliwa, Procuror-adjunct pe lângă Curtea de Apel din Cracovia ,
Doamna A. Mężykowska, Co-agent guvernamental în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
Doamna K. Górska-Łazarz, Consilier, Ministerul Afacerilor Externe.
(b)pentru reclamantul Al Nashiri:
Doamna A. Singh, Avocat,
Domnul M. Pietrzak, Avocat,
Domnul R. Skilbeck, Avocat,
Doamna N. Hollander, Avocat.
(c)pentru reclamantul Husayn (Abu Zubaydah):
DomnulP. Hughes, Avocat,
Domnul B. Jankowski, Avocat,
Doamna H. Duffy, Avocat,
Domnul J. Margulies, Avocat,
Domnul C. Black, Consilier.
(d)pentru terţul intervenient în cauza Al Nashiri:
Domnul B. Emmerson, Raportorul Special al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în procesul de combatere a terorismului,
Doamna A. Katulu, Consilier.
Curtea a ascultat declaraţiile domnului Nowak-Far, ale domului Œliwa, ale doamnei Singh, ale domnului Pietrzak, ale domnului Hughes, ale domnului Jankowski şi ale domnului Emmerson.
16. La 1 februarie 2014, Curtea a modificat compunerea secţiilor sale (art. 25 § 1), dar prezenta cauză a rămas spre soluţionare în competenţa Secţiei a patra (art. 52 § 1).
B. Neprezentarea de către Guvernul polonez a informaţiilor şi a probelor cu înscrisuri în prezenta cauză şi în cauza Husayn (Abu Zubaydah)
17. La 10 iulie 2012, atunci când a comunicat cererea Guvernului (a se vedea supra, pct. 6), Camera a solicitat Guvernului să furnizeze, în mod confidenţial în temeiul art. 33 § 2 din Regulamentul Curţii, materiale care să prezinte motivele pentru care reclamantului i-a fost acordat statutul de parte vătămată (pokrzywdzony) în cadrul anchetei deschise la 11 martie 2008 (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 131-172) şi să indice dacă, în cadrul respectivei anchete, s-a stabilit că acesta a fost ţinut în detenţie în Polonia şi, în cazul unui răspuns afirmativ, potrivit cărui temei.
În legătură cu susţinerile potrivit cărora a existat un document (acord) privind înfiinţarea şi funcţionarea unei închisori secrete a CIA pe teritoriul polonez, întocmit de autorităţile poloneze, Camera a solicitat Guvernului, în cazul în care acest document există, să transmită o copie, în mod confidenţial în temeiul art. 33 § 2 din Regulamentul Curţii. Totodată, Camera a solicitat Guvernului să răspundă dacă acest document a fost inclus în cadrul probelor strânse pe durata anchetei.
18. În acest sens, Camera a decis în continuare să păstreze confidenţialitatea următoarelor documente în temeiul art. 33 § 2 din Regulamentul Curţii şi în interesul securităţii naţionale într-o societate democratică:
1) orice documente care ar putea fi depuse ulterior de Guvern cu privire la presupusele operaţiuni de predare (rendition operations) ale CIA în Polonia sau în alte state şi cu privire la presupusa participare a Poloniei sau a altor state în această operaţiune;
2) orice documente care urmează să fie depuse de Guvern şi care dezvăluie scopul şi evoluţia anchetei efectuate în acest sens în Polonia sau să identifice persoanele care au depus mărturie, au fost acuzate sau au fost altfel implicate în cadrul anchetei; şi
3) orice materiale clasificate care ar putea fi solicitate ulterior Guvernului de către Curte sau care vor fi transmise Curţii, din oficiu.
19. Guvernul a fost totodată informat că, dacă doreşte să obţină asigurarea unor măsuri de securitate speciale pentru a se garanta secretul deplin al materialelor, Curtea era pregătită să răspundă unei astfel de cerinţe, prin dispoziţii procedurale şi practice adecvate.
20. La 5 septembrie 2012, Guvernul a depus observaţiile sale privind admisibilitatea şi fondul cauzei. Într-o scrisoare de însoţire anexată observaţiilor, Guvernul a solicitat Curţii să restricţioneze, în temeiul art. 33 § 2 din Regulamentul Curţii, accesul publicului la observaţiile Guvernului, precum şi la observaţiile reclamantului depuse în replică, în interesul securităţii naţionale într-o societate democratică şi având în vedere necesitatea de a proteja secretul anchetei penale efectuate în Polonia.
21. De asemenea, Guvernul a susţinut că, întrucât ancheta penală în Polonia era în curs de desfăşurare, nu era în măsură să răspundă în detaliu la întrebările Curţii sau să prezinte probele cu înscrisuri solicitate de Curte. În schimb, în aceeaşi scrisoare, a susţinut următoarele:
“[Guvernul] doreşte totodată să informeze Curtea că, pentru a completa poziţia actuală, va fi întocmit un material suplimentar, până la 1 octombrie 2012, de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cracovia, cu privire la evoluţia procedurii nr. Ap VDs.12/12/S, pentru judecătorii Curţii care examinează cererea de faţă. Cu toate acestea, ca urmare a necesităţii de a proteja caracterul secret al anchetei, materialul va fi clasificat. Ca atare, poate fi dezvăluit numai judecătorilor Curţii desemnaţi nominal, într-un mod şi într-o locaţie care să respecte legislaţia internă poloneză de reglementare a protecţiei informaţiilor clasificate.
În plus, Guvernul doreşte să informeze Curtea că, în temeiul art. 156 § 5 din Codul de procedură penală, în cursul procedurii prealabile, dosarele cauzei pot fi puse la dispoziţia terţilor în situaţii excepţionale, sub rezerva aprobării de către procuror. Prin prezenta, Guvernul îşi manifestă disponibilitatea de a oferi asistenţă în scopul pregătirii şi completării cererilor relevante pentru a pune la dispoziţia judecătorilor anume desemnaţi de Curte dosarele procedurii prealabile.”
22. La 25 septembrie 2012, Preşedintele Camerei a admis cererea Guvernului, în temeiul art. 33 § 2. Cu toate acestea, Guvernului i-a fost reamintit că, deja, Camera impusese păstrarea confidenţialităţii în privinţa anumitor documente specifice solicitate Guvernului şi că aceste documente nu au fost furnizate. Guvernul nu a solicitat însă o prelungire a termenului-limită menţionat.
23. În ceea ce priveşte procedura propusă pentru furnizarea de „materiale suplimentare”, Curtea a atras atenţia Guvernului asupra faptului că aceasta este exclusiv responsabilă de procedura sa şi că, atunci când examinează probele, în temeiul Convenţiei şi al Regulamentului Curţii, se supune procedurii, o respectă şi nu se supune procedurii statelor contractante. Guvernului i s-a amintit, de asemenea, că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, Guvernul pârât nu poate invoca impedimente de ordin juridic intern pentru a justifica faptul că nu a oferit facilităţile necesare pentru examinarea cauzei de către Curte. De asemenea, Guvernului i s-a amintit că a fost deja informat că, prin măsuri de securitate adecvate, Curtea era pregătită să răspundă favorabil preocupărilor în materie de securitate.
24. Până la 1 octombrie 2012, Guvernul nu a furnizat nici un fel de „material suplimentar” la care a făcut trimitere în scrisoarea din 5 septembrie 2012 (a se vedea supra, pct. 21). Guvernul nu a transmis nici documentele solicitate iniţial de Curte (a se vedea supra, pct. 17-18).
25. La 31 octombrie 2012, reprezentanţii reclamantului au solicitat Curţii să reconsidere caracterul confidenţial şi unilateral (ex parte) al observaţiilor în cauză. În primul rând, au formulat obiecţii faţă de propunerea Guvernului polonez de a transmite documentele Curţii în mod unilateral (ex parte), susţinând că acest lucru nu este prevăzut de Convenţie sau de Regulamentul Curţii.
În al doilea rând, au atras atenţia Curţii asupra faptului că Guvernul a recunoscut în mod expres că nu a putut prezenta documentele solicitate de Curte şi că observaţiile sale scrise nu conţin nicio informaţie care să se supună caracterului secret al anchetei sau vreunui alt fel de prevederi de confidenţialitate. Dimpotrivă, observaţiile se limitează la informaţii în mare parte din spaţiul public şi la argumente juridice ce nu ar trebui să fie ascunse publicului.
26. Fiind invitat de Curte să-şi precizeze poziţia cu privire la oportunitatea menţinerii caracterului confidenţial al pledoariilor părţilor, Guvernul a răspuns la 29 noiembrie 2012. Acesta a solicitat Curţii să menţină restricţiile privind accesul public la dosar.
27. În privinţa „materialului suplimentar” elaborat de organele de urmărire penală poloneze, a menţionat:
„În cele din urmă, Guvernul ar dori să abordeze problema observaţiilor unilaterale (ex parte) transmise de Guvern în scrisoarea din 5 septembrie 2012. Documentul clasificat în cauză a fost elaborat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cracovia în termenul-limită declarat, iar informaţiile au fost transmise grefierului Secţiei a patra în timpul vizitei sale la Varşovia. Prin urmare, Guvernul doreşte să informeze prin prezenta că materialul respectiv este pus la dispoziţia judecătorilor Curţii şi Guvernul ar dori să-i fie comunicate de către Curte numele judecătorilor şi momentul adecvat în care aceştia ar putea să ia cunoştinţă de document.
Totodată, Guvernul îşi reafirmă încă o dată disponibilitatea de a oferi Curţii asistenţă în domeniul pregătirii şi completării cererilor pentru a obţine accesul la dosarele procedurii prealabile, în temeiul art. 156 § 5 din Codul de procedură penală.
Documentul clasificat sus-menţionat nu a fost elaborat de Guvern ca atare, ci de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cracovia. În consecinţă, este disponibil la Grefa secretă a Parchetului General, organ independent al Guvernului. Pentru a proteja caracterul secret al anchetei efectuate, numai persoanele autorizate pot lua cunoştinţă de materialul depus.”
28. La 22 ianuarie 2013, Camera a decis să nu mai aplice art. 33 § 2 din Regulamentul Curţii şi a înlăturat caracterul confidenţial în ceea ce priveşte observaţiile transmise de Guvern şi de reclamant. Părţile au fost informate că acest lucru se va produce fără a aduce atingere oricărei decizii viitoare a Camerei sau a Preşedintelui acesteia de a impune confidenţialitatea cu privire la orice pledoarii sau materiale care ar putea fi prezentate ulterior, în cazul în care ar fi oferite motive care să justifice o astfel de decizie.
29. La 14 februarie 2013, Guvernul şi-a reînnoit propunerea de a acorda asistenţă Curţii în formularea cererii către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel din Cracovia privind obţinerea accesului la dosarul anchetei şi la alte materiale – la care face referire ca fiind un „document special” – pregătit de organele de urmărire penală pentru Curte. Guvernul a arătat că îşi „declară încă o dată disponibilitatea de a oferi Curţii asistenţă în domeniul pregătirii şi completării cererilor pentru a obţine accesul la dosar”.
În replică, Curtea a informat Guvernul că respectivele condiţii impuse Curţii pentru accesul la documentele menţionate şi modul în care i s-a propus Curţii să procedeze nu erau în conformitate cu regulamentele şi practica Curţii. S-a reamintit că, în scrisoarea Curţii din 25 septembrie 2012, Guvernului i s-a atras atenţia asupra faptului că aceasta este exclusiv responsabilă de procedura sa şi că, în temeiul Convenţiei şi al Regulamentului Curţii, în examinarea probelor, se supune procedurii, o respectă şi nu se supune procedurii statelor contractante.
Prin urmare, Guvernul a fost invitat să prezinte „documentul special” elaborat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cracovia. S-a subliniat că, în conformitate cu informaţiile de care dispunea, documentul urma să fie inclus în dosarul Curţii drept un material care să fie considerat şi să rămână confidenţial, în conformitate cu decizia Camerei din 10 iulie 2012 de a impune confidenţialitatea pentru, între altele, „toate documentele care urmează a fi prezentate de Guvern pentru a clarifica scopul şi cursul anchetei efectuate în acest sens în Polonia sau pentru a identifica persoanele care au depus mărturie, au fost puse sub acuzare sau au fost implicate în alt fel în anchetă”. De asemenea, s-a subliniat încă o dată că, prin toate măsuri de securitate adecvate, Curtea era pregătită să răspundă preocupărilor Guvernului legate de securitate.
În cele din urmă, Guvernului i s-a atras atenţia asupra obligaţiei părţilor contractante, în temeiul art. 38 din Convenţie, de a „asigura toate facilităţile necesare” pentru buna desfăşurare a procedurii în faţa Curţii şi asupra obligaţiei părţilor de a coopera cu Curtea, pentru a respecta un ordin al Curţii şi pentru a participa efectiv la procedură, astfel cum este prevăzut la art. 44A, 44B şi 44C.
30. La 16 septembrie 2013, Guvernul a depus observaţiile scrise privind admisibilitatea şi fondul în ceea ce priveşte cauza Husayn (Abu Zubaydah). În aceste observaţii, în secţiunea intitulată „Mijloace de care dispune Curtea pentru a lua cunoştinţă de dosarele din procedura prealabilă”, a sugerat din nou că, pentru a avea acces la dosarul anchetei, Curtea ar trebui să se adreseze autorităţilor interne. De asemenea, Guvernul s-a oferit să solicite organelor de urmărire penală să pregătească pentru Curte un document pe care l-a menţionat ca fiind un „extras comprehensiv din partea neconfidenţială a dosarului Ap. V Ds. 12/12/S.”. Fragmentele relevante ale pledoariei sale se citesc după cum urmează:
“[G]uvernul doreşte să arate că există mijloace pe care Curtea le are la dispoziţie pentru a lua cunoştinţă de dosarul cauzei Ap. V Ds 12/12/S. În cursul procedurii prealabile interne, dosarele pot fi puse la dispoziţie, în circumstanţe excepţionale, terţilor, sub rezerva aprobării de către procuror. Guvernul îşi declară disponibilitatea de a oferi Curţii asistenţă pentru pregătirea şi completarea cererilor pentru a obţine acces la dosarele procedurii prealabile, în temeiul art. 156 § 5 din Codul de procedură penală. ...
În plus, Guvernul doreşte să informeze Curtea că, la cererea acesteia, va solicita Parchetului de pe lângă Curtea de la Apel Cracovia să redacteze un extras comprehensiv din partea neconfidenţială a dosarului Ap. V Ds. 12/127S. Acest document va fi clasificat, ca urmare a necesităţii de a proteja caracterul secret al anchetei. Prin urmare, documentul va fi pus la dispoziţia Curţii la sediul Parchetului General din Varşovia sau al Reprezentanţei Permanente a Republicii Polone la Consiliul Europei de la Strasbourg. (...)”
31. La 3 octombrie 2013, Curtea a informat Guvernul că a hotărât să organizeze simultan o audiere în prezenta cauză şi în cauza Husayn (Abu Zubaydah). Guvernul şi reclamanţii au fost informaţi că, în cazul în care intenţionau să invoce orice probe cu înscrisuri suplimentare în cadrul şedinţei, acestea trebuiau să fie transmise cu cel puţin trei săptămâni înainte de şedinţă sau să fie încorporate textual în observaţiile lor orale.
Referitor la observaţiile Guvernului cu privire la secţiunea „Mijloace de care dispune Curtea pentru a lua cunoştinţă de dosarele din procedura prealabilă” în cauza Husayn (Abu Zubaydah), în special cu privire la condiţiile în care Curţii i se acordă accesul la documentele şi la informaţiile necesare pentru examinarea cauzelor, inclusiv partea neconfidenţială din dosarul anchetei, Guvernul a fost informat că, după ce a luat în considerare observaţiile sale, Camera doreşte să îi reamintească obligaţiile pe care le are statul polonez în temeiul art. 38 din Convenţie (obligaţia de a pune la dispoziţie toate facilităţile necesare pentru examinarea de către Curte a cauzei) şi al art. 44A (obligaţia de a coopera cu Curtea). De asemenea, Curtea a dorit amintească Guvernului conţinutul art. 44B (nerespectarea unei dispoziţii a Curţii) şi al art. 44C (lipsa participării efective).
În acest context, după cum s-a constatat deja în prezenta cauză în privinţa restricţionărilor similare ale accesului la mijloacele de probă impuse Curţii de către Guvern, s-a reamintit că respectivele condiţii şi modul de a proceda propus Curţii nu respectă Regulamentul şi practica Curţii şi, că, în examinarea probelor, Curtea se supune procedurii în temeiul Convenţiei şi al Regulamentului Curţii şi o respectă, şi nu se supune procedurii statelor contractante.
Camera a decis totodată să reamintească încă o dată Guvernului că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii, statele contractante trebuie să pună la dispoziţie toate facilităţile necesare pentru a face posibilă o examinare efectivă a cererilor şi că acestea nu pot invoca impedimente de ordin intern pentru a justifica o neîndeplinire a acestei obligaţii. S-a subliniat în special că, în cazul în care o cerere ridică probleme cu privire la eficacitatea urmăririi penale, datoria statelor în temeiul articolul 38 include prezentarea de documente din cadrul anchetei, deoarece acestea din urmă sunt esenţiale pentru stabilirea faptelor de către Curte.
Prin urmare, Guvernul a fost invitat să prezinte în privinţa ambelor cauze, până la 30 octombrie 2013, documentul la care a făcut trimitere în observaţiile din 16 septembrie 2013 în Husayn (Abu Zubaydah) ca fiind un „extras comprehensiv din partea neconfidenţială a dosarului cauzei Ap. V Ds. 12/12/S”.
32. Guvernul nu a transmis documentul în termenul-limită stabilit de Curte. Nu a fost solicitată nicio prelungire a acestui termen-limită.
33. Cu toate acestea, în scrisoarea din 30 octombrie 2013, Guvernul a informat Curtea că extrasul din partea neconfidenţială a dosarului de anchetă a fost redactat „până la data indicată de Curte”. Guvernul a susţinut că, întrucât documentul a fost clasificat pentru a proteja caracterul secret al anchetei, „poate fi pus la dispoziţia Curţii în conformitate cu condiţiile convenite între Guvern şi Curte”. Guvernul a adăugat că acelaşi document va fi disponibil, conform acestuia, şi pentru reprezentanţii „enumeraţi” ai celor doi reclamanţi.
34. La 5 noiembrie 2013, Curtea a informat Guvernul că este dorinţa Camerei ca documentul în cauză să fie predat grefierului Secţiei a patra la sediul Curţii fie de către o persoană împuternicită de acesta, fie prin curier, cu predare personală, până la 12 noiembrie 2013 cel mai târziu, adică până la data deja stabilită de Cameră pentru transmiterea de către părţi a oricăror documente justificative suplimentare pe care doresc să le utilizeze în cursul audierii (a se vedea supra, pct. 31). Guvernul a fost informat că termenul-limită menţionat, având în vedere data stabilită pentru şedinţă şi necesitatea de a asigura în mod corespunzător procedura în faţa Curţii, nu urmează a fi prelungit. S-a reamintit că este responsabilitatea Curţii să adopte măsurile necesare de securitate internă care să asigure confidenţialitatea acestui document şi disponibilitatea sa pentru reprezentanţii celor doi reclamanţi.
În consecinţă, Guvernul a fost invitat să transmită documentul în modul şi la termenul-limită specificat de Curte.
35. Guvernul nu a transmis documentul în termenul-limită stabilit. În scrisoarea din 12 noiembrie 2013, acesta a declarat, între altele, cele ce urmează:
„Aşa cum s-a menţionat anterior în scrisorile Guvernului, documentul elaborat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cracovia este clasificat, pentru a proteja caracterul secret al anchetei. Guvernul a propus să prezinte documentul Curţii potrivit condiţiilor convenite de Guvern şi Curte. Totodată, Guvernul a propus ca acelaşi document să fie pus la dispoziţie şi plenipotenţiarilor enumeraţi ai reclamanţilor.
Guvernul Poloniei este pe deplin conştient de faptul că exclusiv Curtea este responsabilă de procedura sa şi, prin urmare, îi revine Curţii să stabilească condiţiile care să asigure confidenţialitatea documentelor transmise. Cu toate acestea, dispoziţiile generale cuprinse în Regulamentul de procedură al Curţii nu indică în niciun fel modul în care documente sensibile furnizate de părţi, în special de state, urmează să fie protejate de către Curte. Această situaţie nu este deloc comparabilă cu reglementările interne ale altor organe judiciare internaţionale. (...)
Prin urmare, Guvernul nu poate accepta presupunerea formulată de Curte potrivit căreia condiţiile pentru transmiterea de către autorităţile poloneze a documentului în cauză au fost îndeplinite. Guvernul reiterează oferta anterioară potrivit căreia documentul va fi pus la dispoziţia judecătorilor Curţii şi plenipotenţiarilor enumeraţi ai reclamanţilor la sediul Reprezentanţei Permanente a Republicii Polone la Consiliul Europei sau la sediul Procurorului General din Varşovia. În continuare, Guvernul, dorind să îndeplinească cât mai mult posibil aşteptările Curţii, declară că este pregătit să aducă documentul în cauză la şedinţa de luni, 2 decembrie 2013, care urmează să se desfăşoare in camera, astfel încât judecătorii Curţii şi plenipotenţiarii enumeraţi ai reclamanţilor să ia cunoştinţă de conţinutul acestuia.”
36. La 2 decembrie 2013, la încheierea şedinţei pentru constatarea faptelor (a se vedea, de asemenea, supra, pct. 15), reprezentanţii Guvernului au informat Curtea că au adus documentul în cauză prin poştă diplomatică ad-hoc. Între altele, au susţinut că:
„Acesta este un document clasificat, care va permite judecătorilor o mai bună înţelegere a detaliilor anchetei. El conţine diverse informaţii despre activitatea Procuraturii poloneze cu privire la cauzele care fac obiectul reuniunii de astăzi. Având în vedere reglementările poloneze privind documentele clasificate, astăzi va fi acordat accesul la aceste materiale judecătorilor prezenţi la şedinţă, interpreţilor şi reprezentanţilor polonezi ai părţilor. ...
[Documentul va fi înmânat Curţii], cu condiţia ca acesta să fie examinat în cursul şedinţei în conformitate cu reglementările noastre naţionale şi să fie returnat şi preluat de către noi, întrucât este un document clasificat. (...)
[P]utem identifica o compatibilitate între reglementările Curţii şi reglementările noastre, dar luarea la cunoştinţă de document se va face in situ, aici şi acum. (...)”
37. Reprezentanţii reclamanţilor, care au fost invitaţi să comenteze propunerea Guvernului, au declarat că limitarea accesului numai la reprezentanţii polonezi ai celor doi reclamanţi ar fi extrem de împovărătoare în ceea ce priveşte capacitatea lor de a le reprezenta în mod eficient interesele. În plus, reprezentanţii reclamanţilor au afirmat că nu au cunoştinţă despre vreo reglementare de drept polonez care ar justifica o astfel de interdicţie. Aceştia au adăugat că aveau nevoie de timp pentru a se familiariza cu materialul şi că a accepta propunerea Guvernului i-ar forţa să reacţioneze ad-hoc şi imediat faţă de un document, posibil foarte important, pentru depunerea căruia termenul-limită a fost de mult depăşit.
38. În cursul şedinţei de stabilire a faptelor şi al şedinţei cu uşile închise, avocatul domnului Al Nashiri şi cel al domnului Abu Zubaydah au confirmat că, în timpul anchetei, au obţinut acces la partea neconfidenţială a dosarului şi, într-o oarecare măsură, la materialele confidenţiale conţinute de acesta.
39. După ce a deliberat asupra propunerii Guvernului, Camera:
1) a reamintit Guvernului că a acordat deja mai multe termene-limită pentru depunerea documentului;
2) a reamintit jurisprudenţa Curţii referitoare la cooperarea cu Curtea, pentru a face ca sistemul cererii individuale în temeiul art. 34 din Convenţie să fie eficient;
3) a reiterat principiile relevante, în special cele referitoare la transmiterea de documente clasificate în cadrul procedurilor în faţa Curţii, astfel cum a stabilit recent în cauza Janowiec şi alţii împotriva Rusiei (MC), nr. 55508/07 şi 29520/09, pct. 202-206;
4) a solicitat ca Guvernul să furnizeze documentul în cauză, într-o formă redactată (de exemplu, în modul descris în Janowiec şi alţii, pct. 206), Curţii şi celorlalte părţi fie a doua zi (în cazul în care acest lucru era posibil), fie în termen de două săptămâni.
40. Guvernul nu a prezentat documentul solicitat, într-o formă redactată.
În scrisoarea din 17 decembrie 2013, Guvernul a informat Curtea că, deşi era conştient că aceasta este exclusiv responsabilă de procedura sa, Curtea fiind cea care decide cu privire la condiţiile ce pot asigura protecţia confidenţialităţii documentelor transmise, Regulamentul Curţii nu specifică modul în care urmau a fi protejate documentele sensibile transmise de părţi, în special de state. Nu există dispoziţii specifice care să reglementeze modul în care documentele clasificate prezentate de state trebuie predate, păstrate şi puse la dispoziţie.
Cu această ocazie, Guvernul a afirmat că „documentul adus la Strasbourg (...) a fost elaborat pe baza unor dosare neclasificate şi, de asemenea, în parte, pe baza unor dosare clasificate”.
Guvernul a declarat în continuare că „Curtea a refuzat să facă uz” de oricare dintre modalităţile de a se familiariza cu documentul în cauză pe care le-a propus, pe motiv că ar fi în contradicţie cu reglementările şi practicile Curţii, „fără a indica temeiul legal al deciziei sale şi exemple ale acestei practici”. Guvernul a considerat că, în ciuda cererilor sale repetate, Curtea nu a arătat „nicio înţelegere faţă de buna-credinţă a Guvernului polonez, care decurge dintr-un respect profund pentru Convenţie şi Curte”.
La împlinirea termenului-limită stabilit de Cameră pentru depunerea documentului în cauză, procedurile orală şi scrisă în cauză au fost închise.
După încheierea procedurii, la 20 martie şi la 25 aprilie 2014, Guvernul a solicitat Curţii să includă în dosarul cauzei observaţii suplimentare, în special informaţii referitoare la acţiunile recent întreprinse în cadrul anchetei. Cu toate acestea, Preşedintele a respins cererile respective, întrucât memoriile erau nesolicitate şi au fost depuse în afara termenului-limită stabilit de Cameră (art. 38 § 1 din Regulamentul Curţii şi pct. 6 din Instrucţiunile practice privind observaţiile scrise).
ÎN FAPT
41. Reclamantul s-a născut în 1965. În prezent, este deţinut în Centrul de internare al Bazei Navale a Statelor Unite ale Americii din Golful Guantánamo, Cuba.
I. Probe prezentate în faţa Curţii
42. Pentru a stabili faptele cauzei, Curtea şi-a fundamentat cercetarea pe probele cu înscrisuri care au fost în mare parte furnizate de reclamant şi, într-o oarecare măsură, suplimentate de Guvern (a se vedea infra, pct. 131-140), pe observaţiile părţilor, pe materiale disponibile în spaţiul public (a se vedea infra, pct. 213-302), precum şi pe mărturiile experţilor şi ale unui martor care au depus mărturie în faţa Curţii, în cadrul şedinţei de stabilire a faptelor care a avut loc la 2 decembrie 2013 (a se vedea infra, pct. 14).
În cursul respectivei şedinţe, Curtea, cu participarea părţilor, a ascultat mărturiile a trei experţi-martori, şi anume:
(1) Domnul Giovanni Claudio Fava, în calitatea sa de raportor al Comisiei temporare a Parlamentului European privind presupusa folosire a unor ţări europene de către CIA pentru transportarea şi deţinerea ilegală de prizonieri („TDIP”), ancheta respectivă fiind, de asemenea, numită „Ancheta Fava”, denumită astfel în cele ce urmează (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 266-272 );
(2) Senatorul Dick Marty, în calitatea sa de Raportor al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei în ancheta privind acuzaţiile legate de centre de detenţie secrete ale CIA în statele membre ale Consiliului Europei („Ancheta Marty”; a se vedea, de asemenea, infra, pct. 244-265);
(3) Domnul J.G.S., în calitatea sa de consilier al senatorului Marty în cadrul Anchetei Marty;
În cadrul mărturiei depuse în faţa Curţii, senatorul Marty şi domnul J.G.S. au făcut, de asemenea, o prezentare PowerPoint intitulată: „Sinteza probelor cu înscrisuri disponibile, inclusiv a datelor de zbor în ceea ce priveşte Polonia şi cauzele Al Nashiri şi Abu Zubaydah”.
43. În continuare, Curtea a ascultat mărturia unui martor – senatorul Józef Pinior, în legătură cu declaraţia scrisă sub jurământ în cauza Husayn (Abu Zubaydah) şi implicarea sa în activitatea TDIP (a se vedea infra, pct. 267 şi 303).
44. Pasajele relevante din mărturiile martorilor sunt reproduse mai jos (a se vedea infra, pct. 304-338).
II. Contextul cauzei
A. Atacurile teroriste de care a fost suspectat reclamantul
1. Atacul cu bombă asupra USS Cole în 2000
45. La 12 octombrie 2000, în Aden, Yemen, a avut loc un atac terorist sinucigaş asupra distrugătorului purtător de rachete ghidate USS Cole, aparţinând Marinei Statelor Unite ale Americii, atunci când nava s-a oprit în portul Aden pentru realimentare. Nava a fost atacată de o barcă de dimensiuni reduse, încărcată cu bombe. Explozia a creat o gaură de cca 12 metri (40 de picioare) în nava de război, omorând 17 marinari americani şi rănind alţi 40 de membri ai personalului.
Autorităţile SUA au considerat că reclamantul era unul dintre cei mai importanţi lideri Al’Qaeda şi suspect în cazul atacului cu bombă. Acesta a fost suspectat că a pus la cale şi a organizat atacul (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 114 şi 122).
2. Atacul cu bombă asupra MV Limburg
46. La 6 octombrie 2002, petrolierul francez MV Limburg, în timp ce se afla în Golful Aden la câteva mile marine faţă de ţărm, a fost lovit de o barcă de dimensiuni reduse, plină cu explozivi, care a fost detonată. Petrolierul a luat foc şi aproximativ 90 000 de barili (14 000 m3) de petrol s-au scurs în Golful Aden. Un membru al echipajului a fost ucis şi alţi doisprezece au fost răniţi. Stilul în care a fost realizat atacul semăna cu cel al atacului sinucigaş cu bombă asupra USS Cole, descris anterior. Autorităţile SUA l-au suspectat pe reclamant de a fi jucat un rol în atac (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 122).
B. Aşa-numitul „Program privind deţinuţii de mare importanţă”
47. După 11 septembrie 2001, Guvernul SUA a pus în aplicare un program special de interogare şi de detenţie a persoanelor suspectate de terorism. La 17 septembrie 2001, preşedintele Bush a semnat un decret prezidenţial clasificat, care acorda Agenţiei Centrale de Informaţii [Central Intelligence Agency, („CIA”)] competenţe extinse cu privire la acţiunile sub acoperire, în special autoritatea de a deţine suspecţii de terorism şi de a înfiinţa centre secrete de detenţie în afara Statelor Unite ale Americii, în cooperare cu guvernele ţărilor respective.
48. La o dată ulterioară nespecificată, CIA a creat un program în cadrul Centrului pentru Combaterea Terorismului, pentru a plasa în detenţie şi a interoga terorişti, în locaţii din străinătate. În documentele ulterioare, autorităţile americane au făcut referire la acesta ca fiind „programul CCT” (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 51), dar, ulterior, a fost, de asemenea, numit „Programul privind deţinuţii de mare importanţă” („Programul DMI”) sau Programul de predare, detenţie şi interogare [Rendition Detention Interrogation Program - RDI Programme, („Programul PDI”)]. În documentele Consiliului Europei este, de asemenea, descris ca fiind „programul de detenţie secretă al CIA” sau „programul de predare extraordinară” („the extraordinary rendition programme”) (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 244-261). Pentru a servi scopului prezentei cauze, se va face referire la acesta ca „Programul DMI”.
1. Crearea Programului DMI
49. La 24 august 2009, autorităţile americane au dat publicităţii un raport elaborat de John Helgerson, Inspector General al CIA în 2004 („Raportul CIA din 2004”). Documentul, datat 7 mai 2004 şi intitulat „Analiză specială privind activităţile de combatere a terorismului, detenţie şi interogare, septembrie 2001-octombrie 2003” („Special Review Counterterrorism Detention and Interrogation Activities September 2001-October 2003”), cu anexele A–F, fusese anterior clasificat „strict secret de importanţă deosebită”. Acesta a fost în mare parte prelucrat; în total, peste o treime din documentul de 109 pagini a fost obscurat.
50. Raportul, care acoperă perioada din septembrie 2001 până la jumătatea lunii octombrie 2003, începe cu o declaraţie potrivit căreia, în noiembrie 2002, Directorul Adjunct pentru Operaţiuni al CIA („DAO”) a informat Biroul Inspectorului General („BIG”), că Agenţia a creat un program în cadrul Centrului pentru Combaterea Terorismului („CCT”), pentru a deţine şi a interoga teroriştii în locaţii din străinătate.
51. Contextul creării Programului DMI era explicat la punctele 4-5 astfel:
„4. [PRELUCRAT] Agenţia a început să deţină şi să interogheze în mod direct un număr de persoane suspectate de terorism. Capturarea şi interogarea iniţială de către Agenţie a deţinutului de mare importanţă, Abu Zubaydah, în martie 2002, a făcut ca Agenţia să se confrunte cu o dilemă semnificativă. Agenţia era presată să facă tot ceea ce era posibil pentru a preveni noi atacuri teroriste. Înalţii oficiali ai Agenţiei au considerat că Abu Zubaydah ascundea informaţii care nu puteau fi obţinute prin tehnici de interogare la acel moment autorizate. Oficialii Agenţiei au considerat că era necesară o abordare mai dură pentru a obţine informaţii legate de ameninţări de la Abu Zubaydah şi, eventual, de la alţi deţinuţi de mare importanţă, lideri Al’Qaeda’Qaeda.
5. [PRELUCRAT] Desfăşurarea activităţilor de menţinere în detenţie şi de interogare au oferit noi provocări pentru CIA. Acestea au inclus stabilirea locului în care centrele de detenţie şi de interogare puteau fi amplasate şi utilizate în siguranţă şi identificarea şi pregătirea personalul calificat care să gestioneze şi să desfăşoare activităţi de menţinere în detenţie şi de interogare. Cunoscând faptul că membrii Al’’Qaeda au fost instruiţi în utilizarea tehnicilor de rezistenţă la interogatorii, o altă provocare a fost aceea de a identifica tehnici de interogare pe care personalul agenţiei le putea folosi în mod legal pentru a le învinge rezistenţa. În acest context, CCT, cu sprijinul Biroului Serviciului Tehnic (BST), a propus pentru a fi utilizate în cazul lui Abu Zubaydah anumite tehnici fizice mai coercitive. Toate aceste considerente au avut loc pe fondul evitării interogatoriilor de către CIA înainte de 11 septembrie 2001 şi pe fondul declaraţiilor repetate ale SUA prin care se condamna tortura şi se pleda pentru tratamentul uman al prizonierilor politici şi al deţinuţilor din comunitatea internaţională.”
52. După cum se explică în continuare în raportul CIA din 2004, „ţintele teroriste” şi deţinuţii la care se face referire în acesta au fost calificaţi, la nivel general, ca fiind „de mare importanţă” sau „de medie importanţă”. Această diferenţiere s-a bazat pe calitatea informaţiilor secrete pe care se considera că le pot oferi despre ameninţările teroriste curente împotriva Statelor Unite ale Americii. „Deţinuţii de medie importanţă” erau persoanele considerate că au mai puţine cunoştinţe directe despre ameninţări teroriste, care nu aveau informaţii secrete valoroase. „Deţinuţii de mare importanţă” (numiţi şi „DMI”) sunt cei cărora li s-a acordat cea mai mare prioritate în privinţa capturării, detenţiei şi interogării. În unele documente ale CIA ei sunt menţionaţi şi ca „ţinte de mare importanţă” („TMI”).
Reclamantul intră în această categorie.
2. Tehnici avansate de interogare
53. Potrivit Raportului CIA din 2004, în august 2002, Departamentul de Justiţie al SUA (Department of Justice) a transmis CIA un aviz juridic de stabilire a 10 „tehnici avansate de interogare” specifice („TAI”), care, aplicate persoanelor suspectate de terorism, nu încălcau interdicţia torturii. Documentul respectiv oferea „fundamentul pentru politicile şi deciziile administrative care reglementau Programul CCT”.
54. TAI sunt descrise la pct. 36 din Raportul CIA din 2004 astfel:
„[1.] Atragere forţată a atenţiei (attention grasp) constă în apucarea bruscă a deţinutului cu ambele mâini, cu câte o mână de fiecare parte a gulerului, cu o mişcare controlată şi rapidă. În timp ce este ţinut strâns, deţinutul este tras spre anchetator.
[2.] Când este folosită tehnica izbirii de perete (walling), deţinutul este tras în faţă şi apoi împins rapid şi cu fermitate într-un perete fals, flexibil, astfel încât să se lovească cu omoplaţii de perete. Capul şi gâtul sunt ţinute cu un prosop rulat, pentru a nu se produce un traumatism cervical.
[3.] Imobilizarea feţei (facial hold) este folosită pentru a menţine imobil capul deţinutului. Anchetatorul pune palma deschisă pe fiecare parte a feţei deţinutului, iar degetele acesteia sunt ţinute departe de ochii deţinutului.
[4.] În cazul pălmuirii faciale sau pălmuirii insultătoare (facial or insult slap), degetele se ţin uşor depărtate. Mâna anchetatorului intră în contact cu zona dintre vârful bărbiei deţinutului şi partea de jos a lobului urechii.
[5.] În cazul încarcerării într-un spaţiu strâmt (cramped confinement), deţinutul este plasat într-un spaţiu închis, de obicei, o cutie mică sau mare, care de regulă este de culoare închisă. Încarcerarea în spaţiul mic nu va dura mai mult de două ore, iar în spaţiul mai mare poate dura până la 18 ore.
[6.] Insectele plasate într-o cutie de încarcerare (confinement box) implică introducerea unei insecte inofensive în cutia în care se află deţinutul.
[7.] În cadrul tehnicii fixitate la perete, deţinutul este plasat la aproximativ 4-5 metri de perete, cu picioarele desfăcute, aproximativ la lăţimea umerilor. Braţele sunt întinse în faţă şi degetele sunt plasate pe perete, pentru a sprijini întreaga greutate a corpului. Deţinutului nu i se permite să-şi repoziţioneze mâinile sau picioarele.
[8.] Impunerea unor poziţii de stres (stress positions) poate include ca deţinutul să fie ţinut pe podea cu picioarele întinse în faţă, cu anusul ridicat deasupra capului sau în genunchi pe podea, în timp ce spatele se află la un unghi de 45 de grade.
[9.] Privarea de somn nu va depăşi 11 zile odată.
[10.] Aplicarea tehnicii simulării înecării cu apă implică legarea deţinutului de o bancă, cu picioarele ridicate deasupra capului. Capul deţinutului este imobilizat şi anchetatorul pune o pânză peste gura şi nasul deţinutului în timp ce toarnă apă prin pânză, în mod controlat. Fluxul de aer este restricţionat de la 20 la 40 de secunde şi tehnica produce senzaţia de înec şi sufocare.”
55. Anexa F la Raportul CIA din 2004 (Proiect privind Orientările OMS asupra asistenţei medicale şi psihologice în interogatoriile deţinuţilor din 4 septembrie 2003) se referă la „tehnici de interogare sancţionate prin lege”.
Se prevede, printre altele, că „teroriştii capturaţi, predaţi CIA pentru interogare, ar putea fi supuşi unei game largi de tehnici sancţionate prin lege. (...) Acestea sunt concepute pentru a „disloca” psihologic deţinutul, pentru a-i maximiza sentimentul de vulnerabilitate şi neputinţă şi pentru a-i reduce sau elimina dorinţa de a rezista (...) în efortul de a obţine informaţii secrete esenţiale”.
Tehnicile includ, în mod ascendent al gradului intensităţii:
1) Măsuri standard (adică fără aplicarea de presiune fizică sau presiune psihologică substanţială): raderea părului (shaving); dezbrăcarea completă (stripping); purtarea de scutece (diapering) (în general pentru perioade care nu depăşesc 72 de ore); acoperirea capului cu un sac (hooding); izolarea; zgomot alb sau muzică la volum sonor ridicat (la un nivel de decibeli care să nu afecteze auzul); lumină sau întuneric în mod continuu; mediu rece, neconfortabil; restricţionarea dietei, inclusiv aport caloric redus (suficient pentru a menţine starea generală de sănătate bună); încătuşarea în poziţie verticală, în poziţie şezut sau în poziţie orizontală; udarea cu apă; privarea de somn (până la 72 de ore).
2) Măsuri avansate (cu aplicarea de presiune fizică sau presiune psihologică care depăşeşte cele de mai sus): atragerea forţată a atenţiei; imobilizarea feţei; pălmuire insultătoare (facială); lovitură abdominală cu palma (abdominal slap); purtarea prelungită de scutece; privarea de somn (peste 72 de ore); poziţii de stres: în genunchi, cu corpul înclinat înainte sau înapoi ori sprijinit cu fruntea de perete; izbirea de perete; încarcerarea într-un spaţiu strâmt (cutii de încarcerare) şi simularea înecării cu apă.
56. Anexa C la Raportul CIA din 2004 (Memorandum pentru John Rizzo, avocat general interimar al Agenţiei Centrale de Informaţii, la 1 august 2002) a fost redactată de Jay S. Baybee, Asistentul Procurorului General, în legătură cu aplicarea TAI în cazul prizonierului Abu Zubaydah, membru Al’Qaeda de ‘Qaedarang înalt, care urma să fie supus acestor metode de interogare. Documentul respectiv, o analiză clasificată a tehnicilor specifice de interogare propuse pentru a fi utilizate în interogarea lui Abu Zubaydah, a fost declasificat în 2009.
Se concluzionează că, având în vedere că „nu există nici o intenţie specială de a provoca suferinţe grave psihice sau dureri (...)” aplicarea „acestor metode separat sau în cursul interogatoriului” nu ar încălca interdicţia torturii, astfel cum este definită la secţiunea 2340, titlul 18, din Codul Statelor Unite ale Americii (United States Code).
57. Raportul Biroului pentru Responsabilitate Profesională (Office of Professional Responsibility) din cadrul Departamentului de Justiţie al SUA (US Department of Justice) cu privire la raportul: „Anchetă în cadrul Biroului consilierului juridic asupra memorandumurilor privind aspecte referitoare la utilizarea de către Agenţia Centrală de Informaţii a «tehnicilor avansate de interogare» în cazul persoanelor suspectate de terorism” („Raportul DOJ din 2009”) (Professional Responsibility Report: “Investigation into the Office of Legal Counsel’s Memoranda Concerning Issues Relating to the Central Agency’s Use of ‘Enhanced Interrogation Techniques’ on Suspected Terrorists” - “the 2009 DOJ Report”) a fost dat publicităţii de autorităţile americane într-o formă în mod considerabil obscurată, în 2010. Raportul are 260 de pagini, dar toate fragmentele care par să se refere la amplasamentele CIA denumite „locaţii negre” (black sites) sau la numele persoanelor care au interogat sunt obscurate. Se menţionează, printre altele, următoarele:
„Problema modului de abordare a interogatoriilor a apărut după capturarea unui lider Al’Qaeda’Qaeda, Abu Zubaydah, în timpul unui raid în Faisalabad, Pakistan, la sfârşitul lunii martie 2002. Abu Zubaydah a fost transportat la o „locaţie neagră”, o închisoare secretă a CIA [obscurat], unde a fost tratat pentru rănile produse prin împuşcare pe care le-a suferit în timpul capturării [...]”.
58. Conform Raportului DOJ din 2009, psihologii CIA au propus în cele din urmă douăsprezece TAI care să fie utilizate pentru interogarea domnului Abu Zubaydah: atragerea forţată a atenţiei, izbirea de perete, imobilizarea feţei, pălmuirea facială sau pălmuire insultătoare, încarcerare într-un spaţiu strâmt, insecte, fixitate la perete (wall-standing), poziţii de stres, privarea de somn, folosirea de scutece, simularea înecării cu apă– denumirile celor douăsprezece TAI au fost obscurate.
59. Raportul CIA din 2004 precizează că, ulterior, Biroul Avocatului General al CIA („OGC”) a continuat consultările cu Departamentul de Justiţie al SUA, pentru a extinde utilizarea TAI în cazul altor persoane, în plus faţă de interogatoriile lui Abu Zubaydah.
Potrivit raportului, „aceste consultări au dus la elaborarea unui document nedatat şi nesemnat, intitulat „Principii juridice aplicabile în cazul detenţiei şi al interogării de către CIA a membrilor Al’Qaeda’Qaeda capturaţi”. Anumite fragmente din document sunt incluse în Raportul CIA din 2004. În special, raportul citează următoarele pasaje:
„Convenţia [împotriva torturii] permite utilizarea [tratamentelor cu cruzime, inumane sau degradante] în circumstanţe deosebite, cum ar fi urgenţa naţională sau războiul. (...) interogarea membrilor Al’Qaeda’Qaeda nu încalcă amendamentele al cincilea şi al paisprezecelea întrucât aceste dispoziţii nu se aplică extrateritorial şi nu încalcă nici amendamentul al optulea întrucât se aplică numai persoanelor cărora le-au fost aplicate sancţiuni de drept penal. (...)
Utilizarea tehnicilor menţionate şi a unor tehnici similare, tehnici care sunt aprobate, nu încalcă niciun statut federal sau alte dispoziţii legislative, în situaţia în care anchetatorii din cadrul CIA nu intenţionează în mod specific să supună deţinutul unor suferinţe sau dureri fizice sau psihice grave (adică se acţionează cu credinţa sinceră că respectivul comportament nu va provoca o astfel de durere sau suferinţă): izolare, reducerea aportului caloric (atât timp cât cantitatea este calculată pentru a menţine starea generală de sănătate bună a deţinuţilor), privarea de materiale de lectură, muzica la volum sonor ridicat sau zgomot alb (la un nivel de decibeli calculat pentru a evita deteriorarea auzului deţinuţilor), atragerea forţată a atenţiei, izbirea de perete, imobilizarea feţei, pălmuirea facială (pălmuirea insultătoare), lovitura abdominală cu palma, încarcerarea într-un spaţiu strâmt, fixitatea la perete, poziţii de stres, privarea de somn, folosirea de scutece, utilizarea de insecte inofensive, simularea înecării cu apă.”
La pct. 44, raportul prevede că, în conformitate cu OGC, această analiză conţine acordul Departamentului de Justiţie al SUA potrivit căruia motivarea din avizul Biroului Consilierului Juridic (BCJ), secretizat, din 1 august 2002, a extins şi la alte persoane modul de interogare a lui Abu Zubaydah şi condiţiile prevăzute în acest aviz.
60. După cum se arată la pct. 51 din raport, în noiembrie 2002, CCT a iniţiat cursuri de formare pentru agenţii CIA implicaţi în interogatorii. La 28 ianuarie 2003, „Liniile directoare privind condiţiile de izolare pentru deţinuţii CIA” şi „Orientări privind interogarea, desfăşurate în conformitate cu [OBSCURAT]” au fost aprobate oficial (pct. 50).
61. Aplicarea TAI în cazul altor persoane suspectate de terorism, plasate în detenţie de CIA, inclusiv în cazul domnului Al Nashiri, a început în noiembrie 2002.
3. Proceduri standard şi tratamentul aplicat „Deţinuţilor de mare importanţă” plasaţi în detenţie de CIA (utilizarea combinată a tehnicilor de interogare)
62. La 30 decembrie 2004, CIA a elaborat un document de bază cu privire la tehnicile de interogare combinate ale CIA („Documentul de bază al CIA din 2004” - „the 2004 CIA Background Paper”), în atenţia lui D. Levin, Asistent Interimar al Procurorului General al SUA (US Acting Assistant Attorney General). Documentul, iniţial clasificat ca „strict secret de importanţă deosebită”, a fost făcut public la 24 august 2009 într-o versiune extrem de prelucrată. Acesta explică procedurile autorizate standard şi tratamentul la care au fost supuşi deţinuţii de mare importanţă – DMI – plasaţi în detenţie de CIA, de la capturarea lor până la predarea (rendition) şi primirea acestora într-o „locaţie neagră” a CIA pentru interogare. El „se concentrează pe subiectul utilizării combinate a tehnicilor de interogare, [al căror scop] este de a-i convinge pe deţinuţii de mare importanţă să ofere în timp util informaţii privind ameninţările şi informaţii secrete privind activităţile teroriste (...) Interogarea efectivă se bazează pe conceptul care utilizează atât presiune fizică, cât şi presiune psihologică într-un mod comprehensiv, sistematic şi cumulativ, de natură a influenţa comportamentul DMI, pentru a depăşi postura de rezistenţă a deţinutului. Scopul interogării este de a crea o stare de neajutorare dobândită şi de dependenţă (...) Procesul de interogare poate fi împărţit în trei faze separate: condiţiile iniţiale, tranziţia la interogatoriu şi interogatoriul [a se vedea, de asemenea, El-Masri împotriva „Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei” (MC), nr. 39630/09, pct. 124, CEDO 2012].
63. Prima secţiune a Documentului de bază al CIA din 2004, intitulată „Capturarea iniţială”, era dedicată procesului de capturare, predare şi primire în „locaţia neagră”. Se afirmă că „indiferent de mediul şi experienţele lor anterioare, odată ce DMI este predat CIA, o serie previzibilă de evenimente se produce”. Capturarea are ca scop să „contribuie la starea fizică şi psihică a DMI înainte de începerea interogatoriului”.
64. „Seria previzibilă de evenimente” menţionată care urmează capturării a început de la predare, fiind descrisă astfel:
„a. DMI este transportat cu avionul la o „locaţie neagră”. Înaintea zborului este efectuat un examen medical. În timpul zborului, deţinutul este încătuşat în condiţii de siguranţă şi este lipsit de contact audio-vizual prin utilizarea de benzi de legat la ochi (blindfolds), antifoane externe (earmuffs) şi saci (hoods). [OBSCURAT] Nu există nici o interacţiune cu DMI pe parcursul operaţiunii de predare, cu excepţia verificărilor periodice, discrete, efectuate de medicul-ofiţer aflat la bord.
b. La sosirea la aerodromul de destinaţie, DMI este condus la „locaţia neagră” în aceleaşi condiţii, fiind utilizate proceduri de securitate adecvate.”
65. Descrierea următorului „eveniment” – primirea în „locaţia neagră” – este astfel redactată:
„DMI este supus unor proceduri administrative şi unei evaluări medicale, în momentul sosirii la „locaţia neagră”. [OBSCURAT] DMI se află în controlul complet al americanilor; [OBSCURAT] procedurile la care este supus sunt precise, efectuate în tăcere şi aproape medicale; nicio persoană nu îl tratează necorespunzător. Deşi fiecare DMI este diferit, procesul de predare şi primire creează, în general, un sentiment amplificat de anxietate DMI, date fiind proporţiile uriaşe şi rapiditatea schimbării de mediu, incertitudinea cu privire la ceea ce urmează să se întâmple în continuare şi potenţiala groază pe care DMI ar putea avea-o, fiind plasat în detenţie de SUA. Procedurile de primire includ:
a. Capul şi faţa DMI sunt rase.
b. Se realizează o serie de fotografii cu DMI dezbrăcat complet, pentru a proba starea fizică a DMI la sosire.
c. Un ofiţer-medic face anamneza DMI şi efectuează un examen medical pentru a se evalua starea fizică a DMI. Ofiţerul-medic stabileşte, de asemenea, dacă există contraindicaţii în ceea ce priveşte utilizarea tehnicilor de interogare.
d. Un psiholog adresează întrebări DMI pentru a-i evalua starea mentală. Psihologul stabileşte, de asemenea, dacă există contraindicaţii în ceea ce priveşte utilizarea tehnicilor de interogare.”
66. Secţiunea a doua, intitulată „Tranziţia la interogatoriu – Interviul iniţial”, se referă la etapa anterioară aplicării TAI. Se specifică:
„Anchetatorii folosesc interviul iniţial pentru a evalua poziţia de rezistenţă iniţială a DMI şi pentru a stabili – într-un mediu relativ benign – dacă DMI intenţionează să coopereze de bunăvoie cu anchetatorii CIA. Standardul de participare este stabilit ca foarte ridicat în timpul interviului iniţial. DMI ar trebui să ofere de bunăvoie informaţii cu privire la ameninţări iminente şi informaţii referitoare la localizarea ţintelor de mare importanţă, şi nu informaţii de valoare scăzută, ci pe larg, pentru ca anchetatorii să continue abordarea neutră. [OBSCURAT] către sediul central. Odată aprobat, începe procesul de interogare, sub rezerva condiţiei ca evaluările medicale şi psihologice impuse să nu conţină contraindicaţii cu privire la interogatoriu.”
67. Secţiunea a treia, „Interogatoriul”, care este în mare parte obscurată, descrie modul standard de aplicare combinată a tehnicilor de interogare, definit drept 1) „condiţii de detenţie existente”, 2) „tehnici de condiţionare”, 3) „tehnici corective” şi 4) „tehnici coercitive”.
1) Partea care se referă la „condiţiile de detenţie existente” specifică:
„Condiţiile de detenţie nu reprezintă tehnici de interogare, dar au impact asupra deţinutului supus interogatoriului. Mai exact, DMI va fi expus la zgomot alb/sunete puternice (nu se vor depăşi 79 de decibeli) şi la lumină constantă, în anumite momente ale procesului de interogare. Aceste condiţii asigură securitate operaţională suplimentară: zgomotul alb/sunetele puternice maschează conversaţiile membrilor personalului şi nu oferă DMI indicii auditive despre mediul înconjurător şi descurajează şi perturbă potenţialele eforturi ale DMI de a comunica cu alţi deţinuţi. Lumina constantă oferă un mediu îmbunătăţit pentru personalul de securitate medical, psihologic şi anchetatorii din cadrul „locaţiei negre”, în vederea monitorizării DMI.”
2) „Tehnicile de condiţionare” se referă la următoarele:
„DMI este de regulă redus la o stare de bază, de dependenţă, prin folosirea în mod combinat a celor trei tehnici de interogare discutate mai jos. Stabilirea acestei stări de bază este importantă pentru a demonstra DMI că nu are niciun control asupra nevoilor umane de bază. Starea de bază creează, de asemenea, deţinutului o stare de spirit în care învaţă să perceapă şi să preţuiască bunăstarea sa personală, confortul şi nevoile imediate mai mult decât informaţiile pe care le protejează. Utilizarea acestor tehnici de condiţionare nu aduce, în general, rezultate imediate; reprezintă mai degrabă efectul cumulat al acestor tehnici, utilizate în timp şi în combinaţie cu alte tehnici de interogare şi metode de obţinere a informaţiilor care să atingă obiectivele interogatoriului. Aceste tehnici de condiţionare necesită o cantitate foarte mică, sau inexistentă, de interacţiune fizică între deţinut şi anchetator. Tehnicile specifice de condiţionare în cursul interogatoriului sunt:
a. Nuditate. Hainele DMI sunt luate, iar acesta rămâne complet dezbrăcat până când anchetatorii îi oferă haine.
b. Privarea de somn. DMI este plasat încătuşat în poziţie verticală, pentru a începe privarea de somn. Pot fi utilizate şi alte proceduri de încătuşare în cursul interogatoriilor. Deţinutului i se pune un scutec, în scopuri sanitare; cu toate acestea, scutecul nu este folosit în permanenţă.
c. Manipularea dietei. DMI este hrănit cu Ensure Plus sau cu alte alimente, la intervale regulate. DMI primeşte o cantitate de 1 500 de calorii pe zi, conform orientărilor OMS.”
3) „Tehnicile corective”, aplicate în combinaţie cu „tehnicile de condiţionare”, sunt definite ca cele care necesită „interacţiune fizică între anchetator şi deţinut” şi „sunt folosite în principal pentru a corecta, a induce teamă sau pentru a realiza un alt obiectiv de tip formativ în cazul deţinutului”. Ele sunt descrise astfel:
„Aceste tehnici – pălmuirea insultătoare, lovitura abdominală cu palma, imobilizarea feţei şi atragerea forţată a atenţiei – nu sunt folosite simultan, dar sunt adesea folosite alternativ în cursul unei sesiuni de interogatoriu individual. Aceste tehnici sunt de regulă utilizate în timp ce deţinutul este supus tehnicilor de condiţionare subliniate mai sus (nuditatea, privarea de somn şi manipularea dietei). Exemple ale modului de aplicare includ:
a. Pălmuirea insultătoare reprezintă adeseori prima tehnică fizică utilizată cu un DMI, odată ce începe interogatoriul. După cum s-a menţionat, DMI poate fi deja complet dezbrăcat, privat de somn şi supus manipulării dietei, chiar dacă deţinutul va simţi probabil un efect redus al acestor tehnici în debutul interogatoriului. Pălmuirea insultătoare este utilizată cu moderaţie, dar periodic în cursul procesului de interogare, atunci când anchetatorul are nevoie să corecteze imediat deţinutul sau drept consecinţă a răspunsului sau a lipsei răspunsului din partea deţinutului. Anchetatorul va evalua continuu eficacitatea pălmuirii insultătoare şi va continua să o folosească atât timp cât are efectul dorit asupra deţinutului. Datorită dinamicii fizice a diferitelor tehnici, pălmuirea insultătoare poate fi folosită în combinaţie cu udarea cu apă sau cu poziţii de stres, în genunchi. Sunt posibile şi alte combinaţii, dar ar putea fi nepractice.
b. Lovitura abdominală cu palma. Lovitura abdominală cu palma este similară pălmuirii insultătoare ca mod aplicare şi rezultat dorit. Oferă variaţia necesară pentru a menţine un nivel ridicat de imprevizibilitate în procesul de interogare. Lovitura abdominală cu palma va fi utilizată cu moderaţie şi periodic în cursul procesului de interogare, atunci când anchetatorul vrea să corecteze imediat deţinutul [OBSCURAT], iar anchetatorul va evalua continuu eficacitatea acesteia. Datorită dinamicii fizice a diferitelor tehnici, lovitura abdominală cu palma poate fi folosită în combinaţie cu udarea cu apă, cu poziţii de stres sau cu fixitatea la perete. Sunt posibile şi alte combinaţii, dar s-ar putea să nu înregistreze rezultatele scontate.
c. Imobilizarea feţei. Imobilizarea feţei este o tehnică corectivă şi se utilizează cu moderaţie în cursul interogatoriului. Imobilizarea feţei nu este dureroasă si este folosită pentru a corecta deţinutul într-un mod care să demonstreze controlul anchetatorului asupra DMI [OBSCURAT]. Datorită dinamicii fizice a diferitelor tehnici, imobilizarea feţei poate fi folosită în combinaţie cu udarea cu apă, cu poziţii de stres sau cu fixitatea la perete. Sunt posibile şi alte combinaţii, dar ar putea fi nepractice.
d. Atragerea forţată a atenţiei. Se poate folosi de mai multe ori în cursul aceluiaşi interogatoriu. Această tehnică se aplică de obicei [OBSCURAT] prin prinderea DMI şi tragerea acestuia în imediata apropiere a anchetatorului (faţă în faţă). Datorită dinamicii fizice a diferitelor tehnici, atragerea forţată a atenţiei poate fi folosită în combinaţie cu udarea cu apă sau cu poziţii de stres, în genunchi. Sunt posibile şi alte combinaţii, dar s-ar putea să nu înregistreze rezultatele scontate”.
4) „Tehnicile coercitive”, definite ca fiind cele care plasează deţinutul „într-o stare de stres mai accentuată din punct de vedere fizic şi psihologic şi, prin urmare, considerate instrumente mai eficiente pentru a fi depăşită rezistenţa unui DMI, pentru a coopera cu anchetatorii CIA”, sunt descrise după cum urmează:
„Aceste tehnici – izbirea de perete, udarea cu apă, menţinerea în poziţii de stres, fixitatea la perete şi încarcerarea într-un spaţiu strâmt – nu sunt, de regulă, folosite în combinaţie, deşi utilizarea combinată a unor dintre acestea este posibilă. De exemplu, un DMI ţinut într-o poziţie de stres sau în poziţia fixitate la perete poate fi în acelaşi timp udat cu apă. Pot fi utilizate şi alte combinaţii ale acestor tehnici în timp ce deţinutul este supus tehnicilor de condiţionare analizate mai sus (nuditatea, privarea de somn şi manipularea dietei). Exemplele de tehnici coercitive includ:
a. Izbirea de perete. Izbirea de perete este una dintre cele mai eficiente tehnici de interogare, pentru că îl epuizează fizic pe DMI, sporeşte incertitudinea deţinutului cu privire la ceea ce poate face cu el anchetatorul şi creează un sentiment de teamă atunci când DMI ştie că va fi trântit de perete din nou. [OBSCURAT] anchetatorul [OBSCURAT]. DMI poate fi trântit de perete o singură dată (un singur impact cu peretele) pentru accentuarea unei situaţii sau de 20-30 de ori consecutiv, atunci când anchetatorul doreşte un răspuns mai important la o întrebare. În cursul unei sesiuni de interogare stabilită a fi intensă, DMI va fi lovit de perete de mai multe ori în timpul sesiunii. Datorita dinamicii fizice a izbirii de perete, este nepractic să se folosească simultan cu alte tehnici corective sau coercitive.
b) Udarea cu apă. Frecvenţa şi durata aplicărilor tehnicii udării cu apă se bazează pe temperatura apei şi pe alte considerente de securitate stabilite de orientările OMS. Reprezintă o tehnică de interogare eficientă şi poate fi utilizată în mod frecvent, în limita acestor orientări. Dinamica fizică a tehnicii stropirii cu apă este de aşa natură încât poate fi folosită în combinaţie cu alte tehnici corective sau coercitive. După cum s-a menţionat anterior, un DMI ţinut într-o poziţie de stres sau în poziţia fixitate la perete poate fi udat cu apă. De asemenea, este posibil să se utilizeze pălmuirea insultătoare sau lovitura abdominală cu palma în timp ce DMI este udat cu apă.
c. Poziţii de stres. Frecvenţa şi durata utilizării poziţiilor de stres se bazează pe evaluarea anchetatorului privind eficacitatea continuării lor în cursul interogatoriului. Aceste tehnici sunt de regulă autolimitative, în sensul că oboseala musculară temporară face de regulă ca DMI să fie incapabil să fie menţinut în poziţia de stres, după o perioadă de timp. Poziţii de stres care impun ca DMI să fie în contact cu peretele pot fi utilizate în combinaţie cu udarea cu apă şi lovitura abdominală cu palma. Poziţii de stres care impun ca DMI să îngenuncheze pot fi utilizate în combinaţie cu udarea cu apă, pălmuirea insultătoare, lovitura abdominală cu palma, imobilizarea feţei şi atragerea forţată a atenţiei.
d. Fixitatea la perete. Frecvenţa şi durata aplicării acestei tehnici sunt bazate pe evaluarea anchetatorului privind eficacitatea sa continuă în cursul interogatoriului. Fixitatea la perete este de regulă autolimitativă, în sensul că oboseala musculară temporară face de regulă ca DMI să fie incapabil să fie menţinut în poziţia respectivă, după o perioadă de timp. Datorită dinamicii fizice a diferitelor tehnici, fixitatea la perete poate fi folosită în combinaţie cu udarea cu apă şi cu lovitura abdominală cu palma. Sunt posibile şi alte combinaţii, dar ar putea fi nepractice.
e. Încarcerarea într-un spaţiu strâmt. Orientările actuale ale OMS cu privire la durata încarcerării într-un spaţiu strâmt limitează încarcerarea într-o cutie de mari dimensiuni la nu mai mult de 8 ore o dată, nu mai mult de 18 ore pe zi, şi încarcerarea într-o cutie de mici dimensiuni la 2 ore. [OBSCURAT] Date fiind aspectele unice ale încarcerării într-un spaţiu strâmt, nu poate fi folosită în combinaţie cu alte tehnici corective sau coercitive.”
68. Secţiunea următoare din Documentul de bază al CIA din 2004, intitulată „Interogatoriul – O examinare pe zile”, stabileşte – într-un mod prelucrat pe larg – „prototipul interogatoriului” practicat în mod curent în „locaţiile negre” ale CIA, cu „accent pe aplicarea de tehnici de interogare, în combinaţie şi separat”.
Aceasta este astfel redactată:
„1) [OBSCURAT]
2) Sesiunea întâi
a. DMI este adus în camera de interogare şi, sub controlul anchetatorilor, este dezbrăcat complet de haine şi i se pun cătuşe.
b. DMI este poziţionat în picioare, cu spatele lipit de un perete flexibil (walling wall). DMI rămâne cu sacul peste cap.
c. Anchetatorii se apropie de DMI, îi pun gulerul utilizat în tehnica izbirii de perete (walling collar) de peste cap şi în jurul gâtului şi se plasează în faţa DMI. [OBSCURAT].
d. Anchetatorii îi scot DMI sacul şi [OBSCURAT] îi explică DMI situaţia sa, îi spun că anchetatorii vor face ceea ce este necesar pentru a obţine informaţii importante şi că îşi poate îmbunătăţi imediat situaţia dacă va coopera cu aceştia. Pălmuirea insultătoare este de regulă folosită de îndată ce DMI face sau spune ceva în contradicţie cu instrucţiunile anchetatorilor.
e. [OBSCURAT] Dacă este cazul, urmează pălmuire insultătoare sau lovitură abdominală cu palma.
f. Anchetatorii se vor folosi probabil de tehnica izbirii de perete de îndată ce devine clar că DMI minte, ascunde informaţii sau foloseşte alte tehnici de rezistenţă.
g. Secvenţa poate fi repetată de mai multe ori pe măsură ce anchetatorii continuă să evalueze rezistenţa DMI şi o vor aplica drept o consecinţă negativă a eforturilor de rezistenţă din partea DMI.
h. Anchetatorii, asistaţi de ofiţeri de securitate (din motive de securitate), îl plasează pe DMI în centrul camerei de interogatoriu, încătuşat în poziţie verticală, şi îi pun un scutec DMI pentru a începe procedura privării de somn. DMI este hrănit cu Ensure Plus – (supliment alimentar lichid) – pentru a începe procedura manipulării dietei. DMI rămâne complet dezbrăcat. Se utilizează procedura zgomotului alb (nu se vor depăşi 79dB) în camera de interogare. Prima sesiune a interogatoriului se încheie în acest moment.
i. [OBSCURAT]
j. Această primă sesiune a interogatoriului poate dura de la 30 minute la mai multe ore, pe baza evaluării făcute de anchetatorilor în ceea ce priveşte postura de rezistenţă a DMI. [OBSCURAT] Au fost folosite cele trei tehnici de condiţionare pentru a-l aduce pe DMI la o stare de bază, de dependenţă, care să ducă la îndeplinirea obiectivelor interogatoriului în timp util. [OBSCURAT].
3) Sesiunea a doua.
a. Perioada de timp dintre sesiunea întâi şi sesiunea a doua poate fi de o oră sau mai mult de 24 de ore [OBSCURAT]. În plus, personalul medical şi psihologii care observă interogatoriile trebuie să informeze că nu există contraindicaţii în ceea ce priveşte o nouă sesiune de interogare.
b. [OBSCURAT]
c. La fel ca în cursul primei sesiuni, anchetatorii se apropie de DMI, îi pun gulerul utilizat în tehnica izbirii de perete (walling collar) peste cap şi în jurul gâtului şi se plasează în faţa DMI. [OBSCURAT].
d. [OBSCURAT] În cazul în care DMI nu răspunde în mod adecvat la primele întrebări, anchetatorii vor răspunde prin pălmuire insultătoare sau lovitură abdominală cu palma, pentru a pregăti următoarele întrebări.
e. [OBSCURAT] Anchetatorii se vor folosi probabil de tehnica izbirii de perete de îndată ce stabilesc că DMI intenţionează să menţină postura de rezistenţă.
f. Secvenţa [OBSCURAT] poate continua de mai multe ori pe măsură ce anchetatorii continuă să evalueze postura de rezistenţă a DMI.
g. Pentru a spori presiunea asupra DMI, [OBSCURAT] se va folosi procedura udării cu apă, timp de câteva minute. [OBSCURAT].
h. Anchetatorii, asistaţi de ofiţeri de securitate, îl plasează din nou pe DMI încătuşat în poziţie verticală pentru a relua procedura privării de somn. De asemenea, continuă manipularea dietei şi DMI rămâne complet dezbrăcat. Se utilizează procedura zgomotului alb (nu se vor depăşi 79dB) în camera de interogare. Sesiunea de interogare se încheie în acest moment.
i. După cum s-a menţionat mai sus, durata acestei sesiuni poate varia de la 30 minute la mai multe ore, pe baza evaluării de către anchetatori a posturii de rezistenţă a DMI. În acest exemplu al celei de-a doua sesiuni, au fost utilizate următoarele tehnici: privarea de somn, nuditatea, manipularea dietei, izbirea de perete, udarea cu apă, atragerea forţată a atenţiei, pălmuirea insultătoare şi lovitura abdominală cu palma. Cele trei tehnici de condiţionare au fost folosite pentru a menţine DMI la o stare de bază, de dependenţă şi pentru a-i slăbi hotărârea şi dorinţa de a rezista. În combinaţie cu aceste trei tehnici, au fost folosite pe parcursul sesiunii de interogare şi alte tehnici corective şi coercitive pe baza obiectivelor interogatoriului şi a evaluării de către anchetatori a posturii de rezistenţă a DMI.
4) Sesiunea a treia
a. [OBSCURAT] Suplimentar, personalul medical şi psihologii care observă interogatoriile trebuie să constate că nu există contraindicaţii pentru a continua interogatoriul.
b. DMI este în continuare privat de somn, supus manipulării dietei şi rămâne complet dezbrăcat. [OBSCURAT].
c. La fel ca pe parcursul sesiunilor anterioare, DMI începe sesiunea fiind ţinut în picioare la perete, cu gulerul utilizat în tehnica izbirii de perete (walling collar) în jurul gâtului.
d. În cazul în care DMI continuă să opună rezistenţă, anchetatorii vor continua să folosească tehnica izbirii de perete şi pe cea a udării cu apă. Toate aceste tehnici corective (pălmuirea insultătoare, lovitura abdominală cu palma, imobilizarea feţei, atragerea forţată a atenţiei) pot fi folosite de mai multe ori în timpul acestei sesiuni, în funcţie de răspunsurile şi acţiunile DMI. Vor fi integrate în interogatorii tehnicile menţinerii în poziţii de stres şi fixităţii la perete. [OBSCURAT]. Interogarea la un nivel intens şi izbirea de perete se pot repeta de mai multe ori. [OBSCURAT].
Anchetatorii se vor folosi adesea de o tehnică pentru a crea o bază pentru alta. De exemplu, anchetatorii îi vor spune unui DMI aflat într-o poziţie de stres că (DMI) va fi pus din nou la perete (pentru aplicarea tehnicii izbirii de perete) dacă nu rămâne în poziţia de stres până când i se comandă altfel. Acest lucru supune DMI unui stres suplimentar, care, de regulă, va încerca să rămână în poziţia de stres cât mai mult posibil pentru a evita izbirea de perete (walling wall). [OBSCURAT] Anchetatorii îi vor reaminti DMI că este responsabil pentru modul în care este tratat şi că poate pune capăt acestei situaţii în orice moment dacă va coopera cu anchetatorii.
e. Anchetatorii, asistaţi de ofiţeri de securitate, îl plasează din nou pe DMI încătuşat în poziţie verticală pentru a relua procedura privării de somn. De asemenea, continuă manipularea dietei şi DMI rămâne complet dezbrăcat. Se utilizează procedura zgomotului alb (nu se vor depăşi 79dB) în camera de interogare. Sesiunea de interogare se încheie în acest moment.
În acest exemplu referitor la a treia sesiune, au fost utilizate următoarele tehnici: privarea de somn, nuditatea, manipularea dietei, izbirea de perete, udarea cu apă, atragerea forţată a atenţiei, pălmuirea insultătoare şi lovitură abdominală cu palma, poziţii de stres, fixitate la perete.
5) Sesiunile următoare.
[OBSCURAT] Tehnicile de interogare evaluate ca fiind cele mai eficiente vor fi accentuate, în timp ce tehnicile evaluate ca având o slabă eficacitate vor fi reduse la minimum.
a. [OBSCURAT]
b. Poate fi introdusă tehnica încarcerării într-un spaţiu strâmt dacă anchetatorii evaluează că aceasta va avea un efect adecvat asupra DMI.
c. [OBSCURAT]
d. Privarea de somn poate continua la intervale de 70-120 ore sau, eventual, peste acest interval pentru cei care sunt foarte rezistenţi, dar în niciun caz să nu poate să depăşească limita de 180 de ore. Privarea de somn se va încheia mai devreme în cazul în care medicul-observator sau psihologul- observator consideră că există contraindicaţii pentru a continua privarea de somn.
e. [OBSCURAT].
f. [OBSCURAT]
g. Obiectivul anchetatorilor este de a realiza tranziţia DMI într-un punct în care acesta să fie participativ într-un mod previzibil, credibil şi durabil. Tehnicile de interogare pot fi în continuare aplicate după cum este necesar, dar devin mai puţin frecvente. [OBSCURAT]
Această perioadă de tranziţie durează de la câteva zile la câteva săptămâni, în funcţie de răspunsurile şi acţiunile DMI.
h. Întregul proces de interogare subliniat mai sus, inclusiv perioada de tranziţie, poate dura 30 de zile. [OBSCURAT] În medie, utilizarea efectivă a tehnicilor de interogare poate varia de la 15 zile în sus, în funcţie de rezistenţa DMI [OBSCURAT]. În cazul în care echipa de anchetatori anticipează posibila necesitate de a utiliza tehnici de interogare peste intervalul aprobat de 30 de zile, va prezenta un nou plan de interogare către sediul central [sediul central CIA] pentru evaluare şi aprobare.”
4. Condiţii de detenţie în centrele de detenţie ale CIA
69. Din 2003 până în 2006, condiţiile de detenţie din centrele de detenţie ale CIA în străinătate au fost reglementate prin Orientările privind condiţiile de încarcerare a deţinuţilor CIA, document semnat de directorul CIA, George Tenet, la data de 28 ianuarie 2003.
Potrivit acestor orientări, cel puţin următoarele „şase condiţii standard de încarcerare” erau folosite în 2003:
(i) benzi de legat la ochi (blindfolds) sau acoperirea capului cu un sac (hooding) concepute pentru a dezorienta deţinutul şi pentru a-l împiedica să cunoască locaţia sau amplasarea centrului de detenţie;
(ii) ) îndepărtarea părului la sosirea în centrul de detenţie, astfel încât părul de pe cap şi părul de pe faţă al fiecărui deţinut va fi ras cu un aparat de ras electric, în timp ce deţinutul este încătuşat de un scaun;
(iii) incommunicado, izolarea în celulă;
(iv) zgomot continuu de până la 79dB, emis permanent, menţinut în intervalul 56-58 dB în celulele deţinuţilor şi 68-72 dB pe culoar;
(v) lumină continuă, astfel încât „fiecare celulă este luminată de două becuri cu tub fluorescent de 17 watt, tip T-8, care iluminează celula la aproximativ aceeaşi luminozitate ca într-un birou;
(vi) utilizarea de cătuşe la picioare în toate situaţiile care presupun deplasarea şi controlarea deţinutului.
70. Memorandumul adresat lui John A. Rizzo, avocat general interimar al CIA, intitulat „Aplicarea Legii privind tratamentul deţinuţilor la condiţiile de încarcerare din centrele de detenţie ale Agenţiei Centrale de Informaţii”, document datat 31 august 2006, care a fost dat publicităţii la 24 august 2009, într-o formă în mare parte prelucrată, face referire la condiţiile în care au fost ţinuţi deţinuţii de mare importanţă (DMI), astfel:
„(...) Deţinuţii CIA sunt ţinuţi în celule iluminate permanent, fiind redus substanţial contactul uman, şi se află sub supraveghere 24 de ore pe zi. De asemenea, recunoaştem că mulţi dintre deţinuţi au fost incluşi în program timp de mai mulţi ani şi, prin urmare, nu putem evalua aceste condiţii ca şi cum ar fi avut loc doar la un moment dat. (...)
Cu toate acestea, recunoaştem că izolarea la care au fost supuşi deţinuţii CIA poate provoca o traumă psihologică. În unele cazuri, e posibil ca izolarea în celulă să fi continuat câţiva ani şi să fi alterat capacitatea deţinutului de a interacţiona cu alte persoane. (...)”
5. Închiderea Programului DMI
71. La 6 septembrie 2006, preşedintele Bush a rostit un discurs prin care anunţa închiderea Programului DMI. Conform informaţiilor transmise public de autorităţile americane, nu au mai existat persoane ţinute în detenţie de CIA din octombrie 2006 şi deţinuţii respectivi au fost transferaţi în detenţie către autorităţile militare americane din baza navală americană din Guantánamo Bay.
C. Rolul Companiei Jeppesen
72. Jeppesen Dataplan este o filială a Boeing cu sediul în San Jose, California. Potrivit site-ului web al companiei, este un furnizor internaţional de servicii de zbor care coordonează toate activităţile, de la taxe de aterizare la rezervări hoteliere pentru clienţii comerciali şi militari.
73. În lumina rapoartelor privind zborurile în vederea predării (a se vedea infra, pct. 258, 287–291 şi 316), o unitate a companiei Jeppesen International Trip Planning Service (JITPS) a oferit sprijin logistic CIA pentru predarea persoanelor suspectate de terorism.
74. În 2007, Uniunea Americană pentru Libertăţi Civile [American Civil Liberties Union („ACLU”)] a intentat un proces federal împotriva Jeppesen Dataplan, Inc. în numele a trei victime ale predării extraordinare în faţa District Court for the Northern District of California (Tribunalul Districtual din Districtul de Nord al Californiei). Ulterior, alte două persoane s-au alăturat procesului în calitate de reclamanţi. Procesul a condus la concluzia că Jeppesen a participat cu bună-ştiinţă la aceste predări, furnizând servicii de planificare pentru zboruri cu caracter secret şi servicii de suport logistic pentru avioanele şi echipajele folosite de CIA astfel încât aceste cinci persoane să dispară pentru a fi supuse torturii, detenţiei şi interogatoriului.
În februarie 2008, District Court a respins cauza în baza „privilegiului secretului de stat”. În aprilie 2009, Secţia a 9-a a Curţii de Apel (the 9th Circuit Court of Appeals) a casat decizia instanţei de prim grad şi a retrimis cauza spre examinare. În septembrie 2010, în urma apelului formulat de Guvernul SUA, un complet format din 11 judecători ai Secţiei a 9-a a Curţii de Apel a casat decizia din aprilie 2009. În mai 2011, Curtea Supremă a SUA a respins cererea ACLU de a examina cauza.
D. Comisiile militare
1. Ordinul militar din 13 noiembrie 2001
75. La 13 noiembrie 2001, preşedintele Bush a emis Ordinul Militar din 13 noiembrie 2001 privind detenţia, tratamentul şi judecarea anumitor persoane care nu sunt cetăţeni ai SUA, în războiul împotriva terorismului. Acesta a fost publicat în Registrul Federal la 16 noiembrie 2001.
Părţile relevante ale ordinului se citesc astfel:
„Art. 2. Definiţie şi politici.
(a) termenul «persoană care face obiectul prezentului ordin» înseamnă orice persoană care nu este cetăţean al Statelor Unite ale Americii cu privire la care am stabilit la un moment, în scris, că:
(1) există motive să se creadă că o astfel de persoană, la un moment dat,
(i) este sau a fost membru al organizaţiei cunoscută sub numele de Al’’Qaeda;
(ii) a fost implicată în, a ajutat sau a instigat, sau a conspirat pentru a comite acte de terorism internaţional, sau acte de pregătire ale acestora, că a provocat, ameninţă să provoace sau are ca obiectiv să provoace un prejudiciu sau efecte adverse împotriva Statelor Unite ale Americii, cetăţenilor săi, securităţii naţionale, politicii externe sau economiei; sau
(iii) a adăpostit cu bună-ştiinţă una sau mai multe dintre persoanele descrise la punctele (i) sau (ii) ale art. 2 (a) (1) din prezentul ordin; şi
2) este în interesul Statelor Unite ale Americii ca o astfel de persoană să facă obiectul prezentului ordin.
(b) Reprezintă o politică a Statelor Unite ale Americii ca Secretarul Apărării să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că orice persoană care face obiectul prezentului ordin este reţinută în conformitate cu art. 3, şi, în cazul în care persoana în cauză urmează a fi judecată, că este judecată numai în conformitate cu art. 4.
(c) Reprezintă de asemenea o politică a Statelor Unite ale Americii ca orice persoană care face obiectul prezentului ordin, care nu se află deja sub controlul Secretarului Apărării, dar care se află sub controlul oricărui alt ofiţer sau funcţionar al Statelor Unite ale Americii sau din orice alt stat să fie plasat de îndată, în momentul transmiterii unei copii a unei astfel de decizii scrise unui astfel de ofiţer sau funcţionar, sub controlul Secretarului Apărării. (...)”
Art. 3 Autoritatea Secretarului Apărării de a proceda la plasarea în detenţie. Orice persoană care face obiectul prezentului ordin –
(a) va fi plasată în detenţie într-o locaţie corespunzătoare, stabilită de Secretarul Apărării, în afara sau pe interiorul Statelor Unite ale Americii; (...)
Art. 4 Autoritatea Secretarului Apărării în ceea ce priveşte judecarea persoanelor care fac obiectul prezentului ordin
(a) În momentul în care este judecată, orice persoană care face obiectul prezentului ordin va fi judecată de către o comisie militară pentru oricare din şi pentru toate infracţiunile care pot fi judecate de o comisie militară despre care o astfel de persoană se presupune că le-a comis şi poate fi condamnată în conformitate cu pedepsele prevăzute de legislaţia în vigoare, inclusiv la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa cu moartea.”
2. Ordinul Comisiei Militare nr. 1
76. La 21 martie 2002, D. Rumsfeld, Secretarul Apărării Statelor Unite ale Americii la momentul respectiv, a emis Ordinul Comisiei Militare nr. 1 (cu efect imediat) privind procedurile de desfăşurare a proceselor de către Comisia Militară în cazul anumitor persoane care nu sunt cetăţeni ai Statelor Unite ale Americii, în războiul împotriva terorismului.
Părţile relevante ale ordinului se citesc astfel:
„2. ÎNFIINŢAREA DE COMISII MILITARE
În conformitate cu Ordinul militar al Preşedintelui, Secretarul Apărării sau persoana desemnată de acesta („Autoritatea împuternicită să facă numiri”) poate emite ordine, periodic, prin care numeşte una sau mai multe comisii militare pentru judecarea persoanelor care fac obiectul Ordinului militar al Preşedintelui şi numeşte orice alte categorii de personal necesare pentru a facilita desfăşurarea unor astfel de procese.
4. PERSONALUL COMISIEI
A. Membri
(1) Numirea membrilor
Autoritatea împuternicită să facă numiri numeşte membrii şi membrul supleant sau membrii supleanţi ai fiecărei comisii. ...
(2) Numărul membrilor
Fiecare comisie este formată din cel puţin trei, dar nu mai mult de şapte membri, numărul fiind stabilit de autoritatea împuternicită să facă numiri. ...
(3) Calificări
Fiecare membru şi membru supleant trebuie să fie ofiţer al forţelor armate ale Statelor Unite ale Americii („ofiţer militar”), inclusiv, dar fără a se limita la personalul de rezervă activ, personalul Gărzii Naţionale activ în serviciul federal şi personalul pensionat rechemat în activitate. ...
6. DESFĂŞURAREA PROCESULUI
...
B. Atribuţiile Comisiei în cursul procesului
Comisia are obligaţia:
(1) Să asigure un proces complet şi echitabil.
(2) Să acţioneze imparţial şi prompt, limitându-se strict la procedură în vederea unui proces complet şi echitabil în privinţa acuzaţiilor, excluzând probele nerelevante şi prevenind orice ingerinţă inutilă sau întârziere.
(3) Să organizeze proceduri deschise, cu excepţia cazului în care se decide altfel de către Autoritatea împuternicită să facă numiri sau de către ofiţerul care prezidează completul de judecată, în conformitate cu Ordinul militar al Preşedintelui şi cu prezentul ordin. Motivele desfăşurării unei proceduri cu uşile închise includ protecţia informaţiilor clasificate sau clasificabile în temeiul lit. (d); informaţii protejate prin lege sau prin regulament de la dezvăluirea neautorizată; siguranţa fizică a participanţilor în cadrul procedurilor Comisiei, inclusiv potenţialii martori; surse, metode, sau activităţi secrete şi prin care se aplică legea; alte interese legate de securitatea naţională. Ofiţerul care prezidează completul de judecată poate decide ca procedura să fie parţial sau total închisă, din proprie iniţiativă sau în baza unei prezentări, inclusiv a unei prezentări ex parte, in camera, din partea Procuraturii sau a Apărării. Decizia ca procedura să fie închisă în întregime sau parţial poate include o decizie de a exclude prezenţa acuzatului, a avocatului apărării civil sau a oricărei alte persoane; avocatul apărării cu grad militar nu poate fi exclus de la proces şi nici de la vreo parte a procedurii. Cu excepţia situaţiei în care a primit în prealabil autorizaţie din partea ofiţerului care prezidează completul de judecată şi conform art. 9, avocatul apărării nu poate dezvălui nicio informaţie prezentată în cadrul unei şedinţe persoanelor excluse de la o astfel de procedură sau o parte a acesteia. Procedurile deschise pot include, dacă Autoritatea împuternicită să facă numiri decide astfel, participarea publicului şi a presei acreditate şi comunicarea publică a transcrierilor, la momentul considerat oportun. Pe cât posibil, procedurile trebuie să fie deschise. Fotografierea, transmiterea sau înregistrarea video sau audio procedurilor Comisiei este interzisă, cu excepţia fotografierii, transmiterii sau înregistrării video sau audio realizate de Comisie conform avizului ofiţerului care prezidează completul de judecată, după cum este necesar, pentru păstrarea înregistrării procesului.
(...)
D. Probele
(1) Admisibilitate
Probele vor fi admise în cazul în care, conform avizului ofiţerului care prezidează completul de judecată (sau dimpotrivă, dacă orice alt membru al Comisiei solicită acest lucru în momentul în care ofiţerul care prezidează completul de judecată emite un astfel de aviz, avizul Comisiei, adoptat cu majoritate de voturi de Comisie), probele ar trebui să aibă valoare probatorie pentru o persoană rezonabilă.
(5) Protecţia informaţiilor
(a) Ordinul de protecţie
Ofiţerul care prezidează completul de judecată poate emite un ordin de protecţie, dacă este necesar, pentru ducerea la îndeplinire a Ordinului militar şi a prezentului ordin, pentru a proteja „informaţiile protejate”, care includ:
(i) informaţii clasificate sau clasificabile în conformitate cu lit. (d);
(ii) informaţii protejate prin lege sau regulament de la dezvăluirea neautorizată;
(iii) informaţii a căror dezvăluire ar putea pune în pericol siguranţa fizică a participanţilor la procedurile Comisiei, inclusiv a potenţialilor martori;
(iv) informaţii privind surse, metode sau activităţi secrete şi prin care se aplică legea; sau (v) informaţii cu privire la alte interese privind securitatea naţională. De îndată ce este posibil, avocaţii fiecărei părţi vor informa ofiţerul care prezidează completul de judecată despre orice intenţie de a prezenta probe care implică informaţii protejate.
(b) Dezvăluirea limitată a informaţiilor
Ofiţerul care prezidează completul de judecată, în urma unei moţiuni a procurorilor sau din proprie iniţiativă, va decide, după cum este necesar, pentru a proteja interesele Statelor Unite ale Americii şi în conformitate cu art. 9
(i) eliminarea elementelor specificate care reprezintă informaţii protejate din documentele care urmează să fie puse la dispoziţia acuzatului, avocatului apărării cu grad militar sau avocatului apărării civil;
(ii) înlocuirea unei părţi sau rezumat al informaţiilor, pentru astfel de informaţii protejate; sau
(iii) înlocuirea unei declaraţii privind faptele relevante, pe care informaţiile protejate le probează.
Moţiunea procurorilor şi orice materiale prezentate în sprijinul acesteia sau ca răspuns la aceasta vor fi, la cererea procurorilor, luate în considerare de către ofiţerul care prezidează completul de judecată ex parte, in camera; nicio informaţie protejată nu va fi admisă ca probă, pentru a fi luată în considerare de către Comisie, în cazul în care nu a fost prezentată avocatului apărării cu grad militar.
...
H. Proceduri după desfăşurarea procesului
...
(2) Finalitatea constatărilor şi sentinţa
Constatarea vinovăţiei de către Comisie şi orice sentinţă a Comisiei devine definitivă atunci când Preşedintele sau, dacă este desemnat de către Preşedinte, Secretarul Apărării ia o decizie definitivă cu privire la aceasta, în conformitate cu art. 4 (c) (8) din Ordinul militar al Preşedintelui şi în conformitate cu art. 6 (H) (6) din prezentul ordin. Constatarea autentificată a nevinovăţiei în privinţa acuzaţiilor nu se poate schimba în constatarea vinovăţiei. Orice sentinţă pronunţată definitiv prin acţiune a Preşedintelui sau a Secretarului Apărării se va duce imediat la îndeplinire. Detenţia adjudecată va începe imediat după proces.
(...)
(4) Completul de reexaminare
Secretarul Apărării va numi un complet de reexaminare format din trei ofiţeri militari, care poate include şi civili numiţi în temeiul lit. (e). Cel puţin un membru al fiecărui complet de reexaminare trebuie să aibă experienţă de judecător. Completul de reexaminare va reexamina dosarul procesului şi, la alegerea sa, orice observaţii scrise din partea procurorilor şi a Apărării şi va delibera în şedinţă cu uşile închise. Completul de reexaminare nu va lua în considerare nicio abatere de la procedurile specificate în prezentul ordin sau altfel, care ar afecta semnificativ rezultatul procesului adus în faţa Comisiei. În termen de 30 de zile de la primirea dosarului procesului, completul de reexaminare fie
(a) transmite cauza Secretarului Apărării, cu o recomandare de a dispune, fie
(b) retransmite cauza Autorităţii împuternicite să facă numiri pentru efectuarea de proceduri ulterioare, cu condiţia ca majoritatea completului de reexaminare să fi exprimat o convingere clară şi fermă că s-a produs o eroare materială de drept.
(5) Reexaminarea de către Secretarul Apărării
Secretarul Apărării va reexamina dosarul procesului şi recomandarea completului de reexaminare şi fie retransmite cauza pentru efectuarea procedurilor ulterioare, fie, cu excepţia cazului în care pronunţă o decizie definitivă în conformitate cu numirea prezidenţială în temeiul art. 4 (c) (8) din Ordinul Militar al Preşedintelui, o transmite Preşedintelui cu recomandarea de a dispune în cauză.
(6) Decizia definitivă
După reexaminarea de către Secretarul Apărării, dosarul procesului şi toate recomandările vor fi transmise Preşedintelui pentru reexaminare şi pentru o decizie definitivă (cu excepţia cazului în care Preşedintele l-a desemnat pe Secretarul Apărării să îndeplinească această funcţie). În cazul în care Preşedintele l-a desemnat în acest sens pe Secretarul Apărării, Secretarul poate aproba sau respinge concluziile sau modifica o constare a vinovăţiei într-o constatare a vinovăţiei pentru o infracţiune de mai mic grad, sau poate micşora, comuta, amâna sau suspenda sentinţa dată sau orice porţiune a acesteia. În cazul în care Secretarul Apărării este autorizat să pronunţe decizia definitivă, reexaminarea cauzei de către Secretarul Apărării în temeiul art. 6 (H) (5) va constitui decizia definitivă.”
3. Legea privind comisiile militare din 2006 şi Legea privind comisiile militare din 2009
77. La 29 iunie 2006, Curtea Supremă a decis, în Hamdan împotriva Rumsfeld, 548 U.S. 557, 635 (2006), că comisia militară „nu a avea competenţa de a decide” şi că sistemul a încălcat Codul uniformizat privind justiţia militară (CUJM) şi art. 3 comun din Convenţiile de la Geneva. Prin urmare, Ordinul Comisiei Militare a fost înlocuit de Legea privind comisiile militare din 2006 („LCM 2006”), promulgată de Preşedintele Bush la 17 octombrie 2006.
La 28 octombrie 2009, Preşedintele Obama a promulgat Legea privind comisiile militare din 2009 („LCM 2009").
La 27 aprilie 2010, Departamentul Apărării a emis noi regulamente privind procedurile comisiilor militare.
Regulamentele au inclus unele îmbunătăţiri ale procedurii, dar acestea continuă să permită, aşa cum făceau şi regulamentele aplicabile în perioada 2001-2009, introducerea declaraţiilor date sub coerciţie, în anumite circumstanţe, dacă „utilizarea unor astfel de probe ar fi în conformitate cu interesele justiţiei”.
E. Examinarea de către Senatul SUA a activităţilor efectuate de CIA în cadrul Programului DMI 2001-2009
78. În martie 2009, Comisia pentru Servicii de Informaţii din cadrul Senatului SUA (US Senate Intelligence Committee) a iniţiat examinarea activităţilor efectuate de CIA în cadrul Programului DMI, în special detenţia secretă în „locaţii negre” din străinătate şi folosirea TAI.
Raportul Comisiei, intitulat „Studiu privind plasarea în detenţie şi interogarea de către Agenţia Centrală de Informaţii” („Study of the Central Intelligence Agency’s Detention and Interrogation”) a fost finalizat spre sfârşitul anului 2012. Raportul descrie programul de detenţie şi de interogare al CIA în perioada septembrie 2001 – ianuarie 2009. Raportul analizează operaţiunile clandestine ale CIA în centrele de detenţie din străinătate, utilizarea TAI şi situaţia a peste 100 de persoane deţinute de CIA în acea perioadă.
79. La 13 decembrie 2012, senatorul Dianne Feinstein, preşedinte al Comisiei pentru Servicii de Informaţii a dat o declaraţie, care, în măsura în care este relevantă, este formulată astfel:
„Raportul comisiei conţine peste 6.000 de pagini. Acesta reprezintă examinarea cuprinzătoare a programului de plasare în detenţie de către CIA, incluzând detalii privind fiecare dintre persoanele deţinute de CIA, condiţiile în care au fost deţinute, modul în care au fost interogate, informaţiile pe care le-au furnizat în realitate şi acurateţea – sau lipsa de acurateţe – a descrierilor CIA în privinţa programului, oferite Casei Albe, Departamentului de Justiţie, Congresului şi altor instituţii. Prin votul dat, comisia a aprobat, de asemenea, lista cu cele 20 de constatări şi concluzii ale raportului.
Raportul se bazează pe o analiză documentară a peste 6 milioane de pagini ale CIA şi alte înregistrări, care citează pe larg aceste documente în sprijinul constatărilor sale. Raportul conţine peste 35 000 de note de subsol. Considerăm că reprezintă unul dintre eforturile cele mai importante de analiză din istoria Senatului Statelor Unite ale Americii şi, de departe, cea mai importantă activitate de analiză realizată vreodată de această comisie.
În urma votului dat astăzi de comisie, vom transmite raportul către Preşedintele Obama şi oficialităţile cele mai importante ale puterii executive, pentru analiză şi comentarii. Raportul va rămâne clasificat şi, pentru moment, nu va fi dat publicităţii, fie integral sau parţial. Comisia va lua aceste decizii după primirea comentariilor din partea puterii executive.
Raportul dezvăluie detalii uimitoare despre programul de detenţie şi interogare al CIA şi ridică întrebări critice despre operaţiunile de culegere de informaţii secrete şi supraveghere. Dorim să conlucrăm cu Preşedintele şi cu echipa sa de securitate naţională, inclusiv cu directorul Agenţiei Centrale de Informaţii şi cu directorul interimar al Agenţiei Centrale de Informaţii, pentru a discuta aceste aspecte importante, prioritatea maximă fiind siguranţa şi securitatea naţiunii noastre. (...)
Credem cu tărie că înfiinţarea pe termen lung de «locaţii negre» clandestine şi utilizarea unor aşa-numite «tehnici avansate de interogare» au reprezentat greşeli îngrozitoare. Majoritatea Comisiei este de acord cu noi. (...)”
80. La 3 aprilie 2014, Comisia pentru Servicii de Informaţii a decis să declasifice rezumatul raportului de evaluare şi cele 20 de constatări şi concluzii. În acest sens, senatorul Dianne Feinstein a dat o declaraţie, în care, în măsura în care este relevantă, se menţionează următoarele:
„Comisia pentru Servicii de Informaţii a Senatului a votat în această după-amiază pentru declasificarea rezumatului raportului de evaluare, care conţine 480 de pagini, precum şi a celor 20 de constatări şi concluzii adoptate cu majoritate privind studierea timp de cinci ani a Programului de plasare în detenţie şi interogare al CIA, care a implicat peste de 100 de deţinuţi.
Scopul analizei a fost de a descoperi faptele din spatele acestui program secret, iar rezultatele au fost şocante. Raportul expune o brutalitate care stă în contrast puternic cu valorile noastre ca naţiune. Sunt fapte care reprezintă o pată în istoria noastră, care nu trebuie să fie permise să se mai întâmple. (...)
Raportul subliniază, de asemenea, problemele majore în modul în care CIA a administrat acest program şi interacţiunile sale cu Casa Albă, cu alte părţi ale puterii executive şi Congresul. Totodată, aceste fapte sunt profund tulburătoare şi arată de ce controlul asupra serviciilor de informaţii într-o ţară democratică este atât de important. (...)
Raportul complet de 6 200 de pagini a fost actualizat şi va fi propus spre declasificare la o dată ulterioară.”
81. Raportul a fost transmis ulterior către CIA pentru a analiza oportunitatea declasificării. Procedura de declasificare este încă în curs de desfăşurare.
III. Circumstanţele speciale ale cauzei
82. Faptele cauzei pot fi astfel rezumate.
A. Capturarea reclamantului, transferarea sa sub autoritatea CIA şi detenţia iniţială (de la sfârşitul lunii octombrie până la 4 decembrie 2002)
83. La sfârşitul lunii octombrie 2002, reclamantul a fost capturat în Dubai, Emiratele Arabe Unite. Până în luna noiembrie 2002, a fost transferat sub autoritatea CIA. Acest fapt este menţionat la pct. 7 din raportul CIA din 2004:
„7. [OBSCURAT] Până în luna noiembrie 2002, Agenţia i-a primit sub autoritatea sa pe Abu Zubaydah şi pe un alt deţinut foarte important, Abd Al-Rahim Al Nashiri [OBSCURAT], iar Biroul Servicii Medicale (BSM) a acordat îngrijire medicală deţinuţilor.”
84. Ulterior, agenţii americani l-au dus la o închisoare secretă a CIA din Afganistan, cunoscută sub numele „Salt Pit”. În timpul detenţiei, anchetatorii l-au supus în mod prelungit la poziţii de stres, timp în care era încătuşat de o bară sau de un cârlig prins în tavan, deasupra capului, cel puţin două zile.
85. După o scurtă şedere la „Salt Pit”, agenţii americani l-au dus în altă închisoare secretă a CIA din Bangkok, Thailanda cu numele de cod „Cat’s Eye” (de multe ori scris într-un cuvânt, „Catseye” în documentele CIA), unde a rămas până la 4 decembrie 2002. Domnul Abu Zubaydah a fost deţinut în aceeaşi locaţie în aceeaşi perioadă [a se vedea Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei, nr. 7511/13, hotărârea din 24 iulie 2014, pct. 86 şi 89]. În această locaţie, interogatoriile ambilor reclamanţi au fost înregistrate video.
86. Potrivit Raportului CIA din 2004, în „locaţia neagră”, CIA l-a supus pe reclamant la TAI (a se vedea, de asemenea, supra, pct. 53-61) din 15 noiembrie 2002 până la 4 decembrie 2002.
În capitolul „Detenţie şi operaţiuni de interogare la [NUME OBSCURAT]”, care este în cea mai mare parte prelucrat, paragrafele 74-76 menţionează:
„74. [OBSCURAT] psihologul/anchetatorii [OBSCURAT] au coordonat fiecare interogatoriu al lui Abu Zubaydah şi al lui Al Nashiri, în cursul cărora s-au folosit TAI. Psihologul/anchetatorii s-au consultat cu [OBSCURAT] membrii echipei înainte de fiecare sesiune de interogatoriu. Evaluările psihologice au fost efectuate de [OBSCURAT], psihologi.
75. [OBSCURAT ÎN TOTALITATE].
76. [OBSCURAT] 15 noiembrie 2002. Interogarea lui Al Nashiri a început după [OBSCURAT] ce a fost primită autorizaţia necesară de la sediul central. [OBSCURAT].
Psihologul/anchetatorii au început interogarea lui Al Nashiri, folosind TAI imediat după sosirea sa. Al Nashiri a furnizat informaţii importante despre alţi terorişti în prima zi de interogatore.
În a douăsprezecea zi de interogare [OBSCURAT] psihologul/anchetatorii au aplicat de două ori în cazul lui Al-Nashiri tehnica simulării înecării cu apă, pe parcursul a două sesiuni separate. Interogarea lui Al Nashiri prin folosirea de tehnici avansate a continuat până la 4 decembrie 2002.”
87. Pct. 224 din Raportul CIA din 2004 se referă la aceleaşi fapte şi, de asemenea, la faptul că, după aceste sesiuni în care s-a folosit tehnica simulării înecării cu apă, Al Nashiri a fost transferat din „locaţia neagră” „Cat’s Eye” într-o altă locaţie:
„224. În ceea îl ce priveşte pe Al Nashiri [OBSCURAT] au fost raportate două sesiuni în care s-a folosit tehnica simulării înecării cu apă în noiembrie 2002, după care psihologul/anchetatorii au decis că Al Nashiri este cooperant.
Cu toate acestea, după ce a fost transferat [OBSCURAT] s-a considerat că Al Nashiri ascunde informaţii. În consecinţă, în cazul lui Al Nashiri au fost aplicate suplimentar TAI, dar nu şi tehnica simulării înecării cu apă.
Ulterior Agenţia a stabilit că Al Nashiri este «cooperant». Dată fiind lunga expunere a tehnicilor utilizate de diferiţi anchetatori într-o perioadă relativ scurtă de timp, este dificil să se identifice cu exactitate motivul pentru care Al Nashiri a devenit mai dispus să ofere informaţii. Cu toate acestea, ca urmare a utilizării TAI, el a furnizat informaţii cu privire la planurile operaţionale cele mai actuale şi [OBSCURAT], faţă de informaţiile vechi pe care le furnizase înainte de utilizarea TAI.”
88. Aceleaşi fapte sunt relatate şi în Raportul DOJ din 2009, care menţionează şi că domnul Al Nashiri şi domnul Abu Zubaydah au fost amândoi transferaţi într-un alt centru de detenţie al CIA. Pasajele relevante menţionează următoarele:
„La 15 noiembrie 2002, un al doilea prizonier, Abd Al-rahim Al Nashiri a fost adus în [OBSCURAT] centrul de detenţie. [OBSCURAT] Psihologii/anchetatorii au început imediat folosirea TAI, iar Al Nashiri a oferit informaţii importante despre alţi terorişti în cursul primei zile de interogatoriu. În a 12-a zi, psihologul/anchetatorii au aplicat de două ori tehnica simulării înecării cu apă, fără a obţine niciun rezultat. Alte TAI au continuat să fie folosite, iar subiectul a devenit în cele din urmă cooperant.
[OBSCURAT] În 2002, atât Al Nashiri, cât şi Abu Zubaydah au fost transferaţi într-o altă „locaţie neagră” a CIA, [OBSCURAT] (...)”
89. Potrivit indexului Vaughn, transmis de CIA către ACLU, la 3 decembrie 2002 a fost transmisă o telegramă de la sediul CIA către una din locaţiile CIA, sub numele „Închiderea centrului de detenţie şi distrugerea informaţiilor clasificate”. Textul telegramei, dat publicităţii într-o formă cenzurată, furniza instrucţiuni pentru angajaţii centrului CIA să întocmească un inventar al casetelor video conţinând sesiunile de interogatorii ale domnilor Al Nashiri şi Abu Zubaydah. O altă telegramă, transmisă la 9 decembrie 2002, menţiona că inventarul a fost realizat:
„La 3 dec[embrie] [20]02, [OBSCURAT] a fost realizat un inventar cu toate casetele video şi alte materiale conexe realizate la [OBSCURAT] în timpul interogării deţinuţilor Al’Qaeda’Qaeda - Abu Zubaydah şi al Nashiri.”
90. Din lista totală a telegramelor trimise din „TEREN” [„FIELD” (locaţia CIA)] către „HQTRS” [„SEDIUL CENTRAL”] (sediul CIA) cu privire la interogarea domnilor Al Nashiri şi Abu Zubaydah, la locaţia Cat’s Eye, nu există telegrame transmise după 4 decembrie 2002. Din documentele CIA declasificate reiese că locaţia a fost închisă la acea dată.
B. Transferul în Polonia şi detenţia în „locaţia neagră” de la Stare Kiejkuty (între 4/5 decembrie 2002 şi 6 iunie 2003)
1. Transferul (4-5 decembrie 2002)
91. Reclamantul susţine că a fost transferat în Polonia, în cadrul Programului DMI, la 5 decembrie 2002.
La 4 decembrie 2002, o aeronavă contractată de CIA, un avion Gulfstream (cu o capacitate de 12 pasageri), înregistrat sub numărul N63MU de către Autoritatea Federală a Aviaţiei din SUA şi operat de First Flight Management/Airborne Inc., i-a transportat pe reclamant şi pe domnul Abu Zubaydah din Thailanda la baza aeriană militară Szymany din Polonia.
Aeronava a zburat de la Bangkok via Dubai şi a aterizat la Szymany, Polonia, la 5 decembrie 2002, la orele 14:56. A plecat din această locaţie în aceeaşi zi, la orele 15:43. Zborul a fost mascat sub mai multe niveluri de secretizare care caracterizează aeronavele pe care CIA le-a închiriat pentru transportul de persoane în cadrul Programului DMI (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 258-260, 316 şi 318).
92. Colectarea datelor din mai multe surse, inclusiv mesajele planurilor de zbor eliberate de Euro Control, facturile şi răspunsurile la solicitările de declasificare a informaţiilor realizate în numele reclamantului şi/sau al domnului Abu Zubaydah (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 287-291), confirmă că, între 3 şi 6 decembrie 2002, N63MU a călătorit pe următoarele rute:
Decolare Destinaţie Data zborurilor
Elmira, New York (KELM) Washington, DC (KIAD) 3 dec 2002
Washington, DC (KIAD)Anchorage, Alaska (PANC) 3 dec 2002
Anchorage, Alaska (PANC)Osaka, Japonia (RJBB)3 dec 2002
Osaka, Japonia (RJBB)Bangkok, Thailanda (VTBD)4 dec 2002
Bangkok,Thailanda (VTBD)Dubai,EAU (OMDB/OMDM)4 dec 2002
Dubai,EAU (OMDB/OMDM)Szymany, Polonia (EPSY)5 dec 2002
Szymany, Polonia (EPSY)Varşovia, Polonia (EPWA)5 dec 2002
Varşovia, Polonia (EPWA)London Luton, Regatul Unit (EGGW)6 dec 2002
London Luton, Regatul Unit (EGGW)Washington, DC (KIAD) 6 dec 2002
Washington, DC (KIAD)Elmira, New York KELM 6 dec 2002
93. O scrisoare datată 23 iulie 2010, transmisă de poliţia de frontieră poloneză Fundaţiei Helsinki pentru Drepturile Omului, confirmă faptul că zborul N63MU a aterizat pe aeroportul Szymany la 5 decembrie 2002, cu opt pasageri şi patru membri ai echipajului şi a plecat din această locaţie în aceeaşi zi, fără pasageri şi cu patru membri ai echipajului (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 292).
94. Un raport din 2007 al Consiliului Europei („Raportul Marty 2007” – a se vedea, de asemenea, infra,pct. 258 şi 316) redactat de Senatorul Marty în Ancheta Marty identifică N63MU drept „avion folosit pentru predări” care a aterizat la Szymany, plecând din Dubai, la orele 14:56, în data de 5 decembrie 2002.
95. Procedura de rutină aplicată la sosirea aeronavei CIA pe aeroportul din Szymany a fost descrisă de unul dintre martorii audiaţi în cursul Anchetei Fava, o anumită doamnă M.P., care era la acel moment managerul aeroportului Szymany (a se vedea infra, punctele 293-302). Aceasta a fost, de asemenea, descrisă în Raportul Fava (a se vedea infra, pct. 271) şi în Raportul Marty 2007 (a se vedea infra, pct. 260).
96. Potrivit procedurii de rutină menţionate, reclamantul şi domnul Abu Zubaydah ar fi fost conduşi către o dubă pusă la dispoziţie de autorităţile poloneze şi transportaţi la baza de antrenament a serviciilor secrete poloneze de la Stare Kiejkuty, care este situată în apropiere de aeroportul Szczytno (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 260, 266–271, 294–302).
97. Nu există înregistrări oficiale ale poliţiei de frontieră poloneze care să menţioneze prezenţa domnilor Al Nashiri şi Abu Zubaydah pe teritoriul polonez (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 328).
2. Detenţia şi relele tratamente (5 decembrie 2002 – 6 iunie 2003)
98. În timpul detenţiei, reclamantul a fost lipsit de orice contact cu familia sa şi cu lumea exterioară şi supus la diverse forme de rele tratamente.
99. În secţiunea care acoperă perioada între decembrie 2002 şi septembrie 2003, la pct. 90-98, Raportul CIA din 2004 se referă la următoarele evenimente care au avut loc în decembrie 2002 şi în ianuarie 2003:
„"Tehnici specifice neautorizate sau neînregistrate
...
Revolver şi bormaşină
91. [OBSCURAT] membrii echipei de interogare, al căror scop era acela de a-l interoga pe Al Nashiri şi de a-l chestiona (debrief) pe Abu Zubaydah au discutat iniţial [OBSCURAT]. Echipa de interogatoriu a continuat să aplice TAI asupra lui Al-Nashiri timp de două săptămâni, în decembrie 2002 [OBSCURAT] l-au evaluat ca fiind „cooperant”. Ulterior, ofiţerii CTE de la sediul central [OBSCURAT] au transmis o [OBSCURAT] ofiţerului superior de operaţiuni (anchetatorului) [OBSCURAT] să-l chestioneze şi evalueze pe Al Nashiri.
92. [OBSCURAT] Anchetatorul (debriefer) a considerat că Al Nashiri ascunde informaţii, moment în care [OBSCURAT] a reluat [OBSCURAT] procedura de punere a unui sac peste cap şi cea de încătuşare. Într-una din zilele dintre 28 decembrie 2002 şi 1 ianuarie 2003, anchetatorul (debriefer) s-a folosit de un revolver semiautomat neîncărcat, drept recuzită, pentru a-i induce teama lui Al-Nashiri şi astfel a-l determina să dezvăluie informaţii. După ce a discutat acest plan cu [OBSCURAT], anchetatorul (debriefer) a intrat în celula în care Al Nashiri stătea încătuşat şi a armat [armarea reprezintă un procedeu mecanic folosit în cazul armelor de foc prin care se încarcă un glonţ sau se simulează încărcarea unui glonţ] revolverul o dată sau de două ori, aproape de capul lui Al Nashiri. Probabil în cursul aceleiaşi zile anchetatorul (debriefer) s-a folosit de o bormaşină pentru a-i induce teama lui Al Nashiri. Cu acordul [OBSCURAT], anchetatorul (debriefer) a intrat în celula deţinutului şi a pornit bormaşina în timp ce deţinutul era ţinut dezbrăcat şi cu glugă pe faţă. Anchetatorul (debriefer) nu l-a atins pe Al Nashiri cu bormaşina.
93. [OBSCURAT] şi anchetatorul (debriefer) nu au solicitat autorizarea şi nici nu au raportat utilizarea acestor tehnici neautorizate către sediul central. Cu toate acestea, în ianuarie 2003, ofiţerii în misiune temporară (TDY officers) nou-sosiţi [OBSCURAT], care au aflat despre aceste incidente, le-au raportat către sediul central. Biroul Inspectorului General (BIG) a făcut cercetări şi a transmis constatările către Secţia Penală a Departamentului de Justiţie (DoJ). La 11 septembrie 2003, DoJ şi-a declinat competenţa şi a transmis dosarul CIA pentru a se lua o decizie în acest sens. Aceste incidente fac obiectul unui Raport separat de anchetă al BIG.
Ameninţări
94. [OBSCURAT] În cursul unui alt incident [OBSCURAT], acelaşi anchetator (debriefer) de la sediul central, potrivit unui [OBSCURAT] care era prezent, l-a ameninţat pe Al Nashiri spunându-i că, dacă nu vorbeşte, «Am putea s-o aducem pe mama ta aici» şi «Am putea să-ţi aducem familia aici». [OBSCURAT] anchetatorul (debriefer) se pare că a dorit ca Al Nashiri să deducă, din motive psihologice, că anchetatorul (debriefer) ar putea fi [OBSCURAT] ofiţer de informaţii, având în vedere dialectul arab pe care îl folosea, şi că Al Nashiri se afla în detenţie în [OBSCURAT] deoarece în cercurile din Orientul Mijlociu se credea în general că [OBSCURAT] tehnica de interogare implică abuzarea sexuală a rudelor de sex feminin în faţa deţinutului. Anchetatorul (debriefer) a negat că l-a ameninţat pe Al Nashiri făcând referire la familia lui. De asemenea, anchetatorul (debriefer) a spus că nu a explicat cine era sau de unde era când a vorbit cu Al Nashiri. Anchetatorul (debriefer) a precizat că el nu a spus niciodată că era [OBSCURAT] ofiţer de informaţii, dar l-a lăsat pe Al Nashiri să tragă propriile concluzii.
...
Fum
96. [OBSCURAT] Un anchetator al Agenţiei [OBSCURAT] a recunoscut că, în decembrie 2002, el şi un alt [OBSCURAT] au fumat trabucuri şi i-au suflat fumul în faţă lui Al Nashiri în cursul unui interogatoriu. Anchetatorul a susţinut că au făcut acest lucru pentru a „acoperi mirosul” din cameră şi pentru ca anchetatorii să rămână atenţi, noaptea, târziu. Anchetatorul a precizat că nu ar mai face din nou acest lucru, având în vedere «criticile primite». Un alt anchetator al Agenţiei a recunoscut că şi el a fumat trabucuri pe parcursul celei de-a doua sesiuni de interogare cu Al Nashiri, pentru a masca mirosul din cameră. El a susţinut că nu a suflat în mod deliberat fumul în faţa lui Al Nashiri.
Poziţii de stres
97. [OBSCURAT] BIG a primit rapoarte potrivit cărora membrii echipei de interogare au folosit poziţii de stres potenţial vătămătoare asupra lui Al Nashiri. Al Nashiri a fost pus să îngenuncheze pe podea şi să se lase pe spate. Se semnalează că cel puţin o dată un ofiţer al Agenţiei l-a tras pe Al Nashiri înapoi în timp se afla în această poziţie de stres. Altă dată, [OBSCURAT] a spus că a trebuit să intervină după ce [OBSCURAT] şi-a exprimat îngrijorarea că braţele lui Al Nashiri ar putea fi dislocate din umeri. [OBSCURAT] a explicat că, în momentul respectiv, anchetatorii încercau să-l pună pe Al Nashiri într-o poziţie de stres, în picioare. Se semnalează că Al Nashiri a fost ridicat de pe podea de braţe, în timp ce îi erau legate la spate cu o curea.
Perie aspră şi cătuşe
98. [OBSCURAT], anchetator, a raportat că a fost martor al altor tehnici folosite asupra lui Al Nashiri, despre care anchetatorul ştia că nu au fost aprobate în mod expres de către DoJ. Acestea au inclus utilizarea unei perii aspre, cu intenţia de a-i provoca durere lui Al Nashiri, şi aşezarea pe cătuşele lui Al Nashiri, gesturi care i-au provocat tăieturi şi contuzii. În momentul în care a fost întrebat, un anchetator care se afla la [OBSCURAT] a recunoscut că au folosit o perie aspră pentru a-l spăla pe Al Nashiri. Acesta a descris peria ca fiind un tip de perie care se foloseşte în baie pentru a îndepărta murdăria persistentă. Un director al Programului CCT care a aflat despre incidente a atribuit producerea zgârieturilor de pe gleznele Al Nashiri unui ofiţer al Agenţiei care a călcat accidental peste cătuşele lui Al Nashiri în timp ce îl reaşeza într-o poziţie de stres.”
100. Aceste evenimente sunt relatate şi în Raportul DoJ 2009, care menţionează că, după ce „atât Al Nashiri, cât şi Abu Zubaydah au fost mutaţi într-o altă «locaţie neagră» a CIA”, Al Nashiri a fost supus următorului tratament:
„În timp ce era supus TAI, au fost folosite diferite tehnici neautorizate asupra lui Al Nashiri. Spre sfârşitul lui decembrie [OBSCURAT] anchetatorul (debriefer) a încercat să îi inducă teama lui Al Nashiri prin armarea unui pistol neîncărcat lângă capul prizonierului, în timp ce acesta era încătuşat, în poziţia şezut, în celulă. În ceea pare să fi fost aceeaşi zi, Al Nashiri a fost forţat să stea în celulă complet dezbrăcat cu sacul aplicat peste cap, în timp ce anchetatorul (debriefer) pusese în funcţiune o bormaşină, creând impresia că era pe cale să o folosească pentru a-l răni pe Al Nashiri.
Altă dată, în decembrie 2002 [OBSCURAT] anchetatorul (debriefer) [OBSCURAT] i-a spus lui Al Nashiri că, în cazul în care nu urma să vorbească, mama şi familia sa vor fi toţi aduşi în centrul de detenţie. Potrivit raportului BIG al CIA, există o percepţie larg răspândită în Orientul Mijlociu potrivit căreia [OBSCURAT] serviciile secrete îşi torturează prizonierii abuzând sexual membrii de sex feminin ai familiei în prezenţa acestora.
Altă dată, anchetatorul (debriefer) CIA i-a suflat fum de trabuc în faţă lui Al Nashiri, l-a bruscat în timp ce era legat într-o poziţie de stres şi s-a aşezat pe cătuşele acestuia, pentru a-i provoca dureri.”
101. Reclamantul a oferit o descriere a relelor tratamente la care a fost supus în perioada în care a fost deţinut de CIA reprezentanţilor Comitetului Internaţional al Crucii Roşii („CICR”). Între 6 şi 11 octombrie şi între 4 şi 14 decembrie 2006, CICR a intervievat 14 deţinuţi de mare importanţă, inclusiv pe reclamant, la Guantánamo. Pe baza declaraţiilor, CICR a redactat Raportul cu privire la tratamentul aplicat celor paisprezece „Deţinuţi de mare importanţă” plasaţi în detenţie de CIA, în februarie 2007 („Raportul CICR 2007”; pentru prezentarea în continuare a pasajelor relevante din acest raport, a se vedea infra, pct. 281-282).
Relatările reclamantului despre relele tratamente la care a fost supus în „al treilea loc de detenţie” – care, în opinia sa, a fost Polonia – după cum arată consemnările CICR, prezintă, în măsura în care sunt relevante, următoarele:
„1.3.2. MENŢINEREA PRELUNGITĂ ÎN POZIŢII DE STRES, ÎN PICIOARE (PROLONGED STRESS STANDING)
Zece din cei paisprezece deţinuţi au susţinut că au fost menţinuţi în mod prelungit în poziţii de stres, în picioare, în timp ce aveau încheieturile mâinilor încătuşate de o bară sau de un cârlig prins în tavan deasupra capului, pentru perioade cuprinse între două sau trei zile în continuu, şi timp de două până la trei luni, cu întreruperi. Toţi deţinuţii care au raportat ca fiind ţinuţi într-o astfel de poziţie pretind că au fost ţinuţi complet dezbrăcaţi pe tot parcursul utilizării acestei forme de rele tratamente.
De exemplu, (...) Al Nashiri [a afirmat că a fost încătuşat în această poziţie] cel puţin două zile în Afganistan şi, din nou, timp de câteva zile, în cele de-al treilea loc de detenţie.
...1.3.10. AMENINŢĂRI
Nouă dintre cei paisprezece au susţinut că au fost supuşi în mod repetat la ameninţări cu rele tratamente. Şapte dintre aceste cazuri au luat forma unei ameninţări verbale care includeau aplicarea de rele tratamente de tipul «simulării înecării cu apă», electroşocuri, infectarea cu HIV, sodomizarea deţinutului şi arestarea şi violarea familiei, tortura până aproape de moarte şi ameninţarea cu un interogatoriu «în care nu se aplică niciun fel de reguli».
(...) Domnul Al Nashiri a susţinut că, în cel de-al treilea loc de detenţie, a fost ameninţat că va fi sodomizat şi că familia sa va fi arestată şi violată.
102. Cei paisprezece deţinuţi de mare importanţă, printre care şi domnul Al Nashiri, au oferit CICR următoarea descriere similară privind detenţia lor în „locaţiile negre” ale CIA:
«1.2. IZOLAREA CONTINUĂ ŞI DETENŢIA INCOMMUNICADO (ÎN IZOLARE)
De-a lungul întregii perioade în care au fost ţinuţi în programul de detenţie al CIA – care a variat de la 16 luni până la aproape 4 ani şi jumătate şi care, pentru unsprezece din cei paisprezece, a fost de peste 3 ani – deţinuţii au fost ţinuţi în condiţii de izolare continuă şi detenţie incommunicado (în izolare). Nu au avut niciun fel de informaţii despre locul unde erau ţinuţi, niciun contact cu alte persoane decât anchetatorii sau paznicii. Chiar şi paznicii purtau, de regulă, mască şi, în afară de minimul absolut, nu comunicau în niciun fel cu deţinuţii. Niciunul dintre ei nu a avut un contact real – să nu mai vorbim regulat – cu alţi deţinuţi, altfel decât ocazional, în vederea anchetei, atunci când era confruntat cu un alt deţinut. Niciunul dintre ei nu a avut acces la reprezentare legală. Cei paisprezece nu au avut acces la ştirile din exterior, în afara etapelor ulterioare ale detenţiei, atunci când unii dintre ei au obţinut, ocazional, printuri ale ştirilor sportive scoase de pe internet şi unul dintre deţinuţi a declarat că a primit ziare.
Niciunul dintre cei paisprezece nu a avut vreun contact cu familia, în scris sau vizite din partea familiei sau apeluri telefonice. Prin urmare, le-a fost imposibil să-şi informeze familiile despre soarta lor. (...)
În plus, deţinuţilor li s-a refuzat accesul la o terţă parte independentă. ...
1.3. ALTE METODE DE RELE TRATAMENTE
(...) [C]ei paisprezece au fost supuşi unui regim de detenţie extrem de dur, caracterizat prin rele tratamente. Perioada iniţială de interogare, care a durat de la câteva zile până la câteva luni, a fost cea mai dură, în care cooperarea s-a realizat prin aplicarea diferitelor forme de rele tratamente, fizice şi psihologice. Această situaţie pare să fi fost urmată de o abordare bazată pe interogare prin recompensare, prin îmbunătăţirea treptată a condiţiilor de detenţie, deşi a fost reîntărită ameninţarea de a se reveni la fostele metode.”
C. Transferul din Polonia din 6 iunie 2003
103. La 6 iunie 2003, potrivit reclamantului, el a fost transferat în secret de la baza aeriană Szymany din Polonia la Rabat, Maroc, cu un avion folosit pentru predări ce avea la final codul N379P.
Aeronava, Gulfstream V, de asemenea, cunoscută sub numele „Guantánamo Express”, a fost descrisă în documentul de lucru nr. 8 ataşat la Raportul Fava (PE 380.984v02-00) drept „una dintre aeronavele cele mai celebre pentru transportul deţinuţilor, din cele folosite de CIA”. Poate transporta până la optsprezece pasageri, dar este de obicei configurată pentru opt pasageri.
104. Aterizarea şi decolarea de pe aeroportul Szymany ale aeronavei N379P se menţionează în scrisoarea din 23 iulie 2010 transmisă de Poliţia de frontieră poloneză Fundaţiei Helsinki pentru Drepturile Omului (a se vedea, de asemenea, infra, punctul 292):
„N379P, 6 iunie 2003
Sosire/pasageri: 1, echipaj: 2; Plecare/pasageri: 0, echipaj: 2”
105. Raportul Marty 2007 a identificat N379P drept „avion folosit pentru predări” care a zburat de la Kabul şi a aterizat pe aeroportul Szymany înainte cu o zi, adică la 5 iunie 2003 (a se vedea infra, punctul 258).
106. Datele de zbor cuprinse în raportul Marty 2007 au fost analizate ulterior de Center for Human Rights and Global Justice (Centrul pentru Drepturile Omului şi Justiţie Globală, „CHRGJ”), care, în raportul său publicat la 9 martie 2010 („Raportul CHRGJ”), a confirmat faptul că deplasările N379P în perioada 3–7 iunie 2003 „se conformau atributelor cele mai tipice ale unui circuit de predări al CIA”. Datele colectate şi examinate în Raportul CHRGJ arată că o aeronavă Gulfstream V, înregistrată la Administraţia Federală a Aviaţiei din SUA sub numărul de cod N379P, a decolat de pe Aeroportul Dulles din Washington, D.C., marţi, 3 iunie, la orele 23:33 GMT şi a efectuat un circuit de zbor de 4 zile, în cursul căruia a avut sosiri şi plecări din 6 ţări străine diferite, inclusiv Germania, Uzbekistan, Afganistan, Polonia, Maroc şi Portugalia. Aeronava s-a întors din Portugalia la Aeroportul Dulles la 7 iunie 2003 (pentru mai multe detalii a se vedea, de asemenea, infra, pct. 291).
D. Transferurile ulterioare ale reclamantului în perioada în care s-a aflat în detenţie sub autoritatea CIA (din 6 iunie 2003 până la 6 septembrie 2006)
107. Potrivit reclamantului, după transferul său din Polonia, a fost ţinut în detenţie în Rabat, Maroc, până la 22 septembrie 2003, când a fost transportat cu o aeronavă la baza navală a SUA din Guantánamo Bay.
108. La 27 martie 2004, CIA a transportat reclamantul cu o aeronavă de la Guantánamo Bay înapoi la Rabat.
109. La o dată necunoscută a fost mutat în centrul de detenţie secret al CIA din Bucureşti, România (probabil numit „Bright Light”), şi a rămas acolo până când a fost în cele din urmă transferat la Guantánamo Bay – posibil cel târziu până la 6 septembrie 2006. Informaţii detaliate privind presupusa detenţie în România sunt oferite în cererea depusă împotriva României, nr. 33234/12 (a se vedea „Expunerea faptelor” disponibilă pe site-ul Curţii, .).
E. Detenţia reclamantului la Guantánamo Bay şi procesul său în faţa Comisiei Militare (din 6 septembrie 2006 până în prezent)
110. La 6 septembrie 2006, preşedintele Bush a recunoscut în mod public că paisprezece „deţinuţi de mare importanţă”, printre care şi reclamantul, au fost transferaţi din Programul DMI desfăşurat de CIA sub autoritatea Departamentului Apărării din Centrul de Detenţie Guantánamo Bay (a se vedea de asemenea, supra, pct. 71).
111. Probabil începând cel târziu din 6 septembrie 2006, reclamantul s-a aflat în detenţie în baza navală a SUA din Guantánamo Bay. Până la acel moment, el fusese ţinut în secret în detenţie timp de aproape 4 ani.
1. Şedinţa în faţa Tribunalului pentru examinarea statutului de combatant
112. La 14 martie 2007, reclamantul a fost audiat de Tribunalul pentru examinarea statutului de combatant (Combatant Status Review Tribunal), care avea ca sarcină să examineze toate informaţiile legate de întrebarea dacă acesta îndeplinea criteriile pentru a fi desemnat „inamic combatant” (de ex., o persoană care a făcut parte sau a acordat sprijin talibanilor sau forţelor Al’Qaeda, sau forţelor asociate care sunt implicate în ostilităţi împotriva Statelor Unite ale Americii sau partenerilor săi de coaliţie, inclusiv o persoană care a comis un act beligerant sau a sprijinit direct ostilităţile, acordând ajutor forţelor armate inamice). Şedinţă a fost închisă publicului. Reclamantului nu i s-a acordat asistenţă juridică în cursul acestei şedinţe. A fost numit un „reprezentant personal” pentru reclamant, dar această persoană nu a acţionat în calitate de avocat şi nu au fost acceptate declaraţiile date de reclamant reprezentantului. Reclamantul nu a avut acces la niciuna din probele clasificate care au fost prezentate împotriva sa. Nici nu a avut dreptul să conteste vreuna dintre acuzaţiile prezentate în această şedinţă.
113. Potrivit unei transcrieri a şedinţei, redactată parţial, reclamantul a declarat că „[a fost] torturat pentru a face mărturisiri şi, odată ce a făcut aceste mărturisiri, cei care l-au capturat s-au declarat mulţumiţi şi au încetat să-l mai tortureze. De asemenea, a declarat că a inventat poveşti în timpul torturii pentru a-i pune capăt şi că „din momentul în care [am fost] arestat în urmă cu cinci ani, [m-au] torturat în continuu. Aceste fapte s-au petrecut în timpul interogatoriilor. Odată mă torturau într-un fel, altă dată mă torturau în mod diferit”. Răspunsul reclamantului la solicitarea preşedintelui Tribunalului de a descrie metodele care au fost folosite sunt în mare parte redactate din transcrierea şedinţei. Cu toate acestea, în partea care nu a fost redactată el afirmă că: „Înainte de a fi arestat, puteam alerga 10 kilometri. Acum, nu pot merge mai mult de zece minute. Nervii mi s-au atrofiat”. De asemenea, a declarat că „obişnuiau să mă sufoce în apă. Aşa că mă obişnuisem să răspund da, da.” Mai multe detalii cu privire la propria sa descriere a tratamentului la care a fost supus sunt redactate din transcriere.
2. Procesul în faţa Comisiei militare
114. La 30 iunie 2008, Guvernul SUA a prezentat acuzaţiile aduse reclamantului, în vederea judecării sale în faţa unei comisii militare, inclusiv pe cele referitoare la atacul cu bombă asupra USS Cole în data de 12 octombrie 2000.
115. La 2 octombrie 2008, avocatul reclamantului a depus o cerere pentru un proces habeas corpus (writ of habeas corpus) în numele acestuia, în faţa unui tribunal federal districtual din Districtul Columbia. Aceasta cerere este aparent pendinte şi în prezent, fără a fi fost luată vreo decizie.
116. La 19 decembrie 2008, Autoritatea de convocare (Convening Authority) a autorizat Guvernul să solicite pedeapsa cu moartea în faţa comisiei militare.
117. Imediat după inculpare, apărarea a depus o moţiune în faţa comisiei militare pentru a contesta metoda Guvernului de a-l transporta pe reclamant, în vederea acţiunii în justiţie, la Guantánamo Bay, motivând că era dăunătoare sănătăţii acestuia şi îi încălca dreptul la acces liber şi nestingherit la avocat.
118. La scurt timp după depunerea acestei moţiuni, trimiterea în judecată a reclamantului – care însemna începerea procesului său în faţa unei comisii militare – a fost stabilită pentru 9 februarie 2009.
119. La 22 ianuarie 2009, Preşedintele Obama a emis un Ordin executiv care impunea ca toate procedurile comisiei să fie suspendate în aşteptarea examinării de către Administraţie a tuturor detenţiilor de la Guantánamo Bay. Ca răspuns la acest ordin, Guvernul a cerut o amânare de 120 de zile pentru trimiterea în judecată la 9 februarie 2009.
120. La 25 ianuarie 2009, judecătorul militar desemnat în cadrul comisiei militare constituite pentru reclamant a respins cererea Guvernului de amânare a procesului. În plus, judecătorul militar a dispus că şedinţa asupra moţiunii apărării în ceea ce priveşte transportarea reclamantului să aibă loc imediat după trimiterea în judecată. În replică, apărarea a depus o notificare cu privire la intenţia de a prezenta probe asupra modului în care a fost tratat în timp ce se afla în detenţie sub autoritatea CIA.
La câteva ore după ce a fost depusă această notificare, la 5 februarie 2009, Guvernul SUA a retras în mod oficial acuzaţiile din faţa comisiei militare, scoţând astfel cauza reclamantului de sub jurisdicţia judecătorului militar.
121. În martie 2011, Preşedintele Obama a anunţat că procesele militare pentru deţinuţii de la baza navală SUA din Guantánamo Bay sunt îngheţate pe o perioadă de 2 ani.
122. La 20 aprilie 2011, procurorii din cadrul Comisiei Militare a Statele Unite ale Americii au prezentat acuzaţiile privind infracţiuni capitale împotriva reclamantului cu privire la presupusul său rol în atacul asupra USS Cole în 2000 şi în atacul asupra petrolierului francez civil MV Limburg din Golful Aden, în 2002. Acuzaţiile aduse împotriva reclamantului includeau terorism, atac asupra civililor, atac asupra unor obiective civile, provocarea intenţionată de vătămări corporale grave, punere în pericol a unei nave, uz de trădare sau perfidie, infracţiuni în încălcarea dreptului războiului, tentativă de omor în încălcarea dreptului războiului, conspiraţie la acte de terorism şi infracţiuni în încălcarea dreptului războiului, distrugere de bunuri în încălcarea dreptului războiului şi tentativă de distrugere de bunuri cu încălcarea dreptului războiului. S-a stabilit ca reclamantul să fie judecat de către o comisie militară, în ciuda faptului că Guvernul Statelor Unite ale Americii trimisese în judecată doi dintre presupuşii co-conspiratori în atacul cu bombă asupra USS Cole – Jamal Ahmed Mohammed Al-Badawi şi Fahd Al-Quso – în faţa Tribunalului Federal al SUA. Actul de acuzare respectiv, depus la 15 mai 2003, în timp ce reclamantul era privat de libertate în secret, în Polonia, sub autoritate CIA, îl identifica drept co-conspirator nepus sub acuzare pentru atacul cu bombă asupra USS Cole.
123. Procurorii comisiei militare au anunţat că acuzaţiile privind săvârşirea de infracţiuni capitale formulate împotriva reclamantului vor fi transmise spre examinare independentă lui Bruce MacDonald, „Autorităţii de convocare” pentru comisiile militare, pentru a decide dacă resping acuzaţiile sau îl trimit în judecată pentru unele dintre acestea, toate sau niciuna dintre ele, pentru un proces în faţa comisiei militare.
124. La 27 aprilie 2011, domnul MacDonald a informat avocatul apărării militare american din partea reclamantului că acceptă observaţii scrise împotriva pedepsei cu moartea până la 30 iunie 2011.
125. Şedinţele comisiei militare în cauza reclamantului au început la data de 17 ianuarie 2012. Primele două zile ale procesului au fost dedicate în cea mai mare parte moţiunilor formulate înaintea judecării.
126. La 22 noiembrie 2013 reprezentantul reclamantului a prezentat o evaluare psihologică a reclamantului din partea psihiatrilor numiţi de Guvernul SUA, care a fost efectuată la cererea Guvernului SUA. Aceasta arată că domnul Al Nashiri suferă de sindrom de stres posttraumatic.
127. Procedurile împotriva reclamantului în faţa comisiei militare sunt pendinte. Data procesului reclamantului în faţa comisiei militare este acum stabilită pentru 2 septembrie 2014.
F. Ancheta parlamentară din Polonia
1. Ancheta parlamentară din Polonia
128. În noiembrie-decembrie 2005, în Polonia a fost efectuată o scurtă anchetă parlamentară cu privire la acuzaţiile că ar fi existat un centru secret de detenţie al CIA pe teritoriul ţării. Ancheta a fost realizată de Comisia parlamentară pentru servicii speciale (Komisja do Spraw S³u¿b Specjanych) cu uşile închise şi niciuna din concluziile sale nu a fost făcută publică. Singura declaraţie publică pe care guvernul polonez a făcut-o a fost în cursul unei conferinţe de presă, în cadrul căreia a anunţat că ancheta nu a constatat nimic „necorespunzător”.
2. Opinii privind ancheta exprimate de organizaţiile internaţionale
(a) Consiliul Europei
129. Raportul Marty 2006 (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 244), referindu-se la această anchetă, menţiona: „Acest exerciţiu a fost insuficient în ceea ce priveşte obligaţia pozitivă de a efectua o anchetă credibilă a unor acuzaţii credibile referitoare la încălcări grave ale drepturilor omului”.
La pct. 40, Raportul Marty 2011 face, de asemenea, referire la ancheta parlamentară poloneză, menţionând, printre altele: „Comisia [parlamentară] responsabilă pentru supravegherea serviciilor de informaţii (...) a avut o întâlnire de o zi în data de 21 decembrie 2005 pentru a discuta acuzaţiile privind închisorile secrete ale CIA în Polonia” şi că „singurul indiciu public oferit de Comisie a fost că nu au existat închisori ale CIA în Polonia”.
(b) Parlamentul European
130. Îngrijorări similare au fost exprimate în raportul Fava, care declara că „Guvernul polonez a examinat acuzaţiile în cadrul unei anchete interne, secrete (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 264), iar Parlamentul European a declarat, la pct. 169 din rezoluţia adoptată în urma raportului, că „regretă că nu a fost desfăşurată nicio anchetă specială şi că Parlamentul polonez nu a efectuat nicio anchetă independentă” (a se vedea infra, pct. 270).
G. Ancheta penală din Polonia
131. Întrucât Guvernul polonez nu a dezvăluit decât informaţii limitate din cadrul anchetei (a se vedea, de asemenea, supra, pct. 17-40), următoarea descriere reprezintă reconstituirea Curţii în ce priveşte comportamentul acestuia, realizată pe baza diferitelor informaţii furnizate de Guvern, de reclamantul din cauza de faţă şi de reclamantul din cauza Husayn (Abu Zubaydah) şi, de asemenea, pe baza unor materiale disponibile din spaţiul public – care nu au fost contestate, negate sau corectate de vreuna dintre părţi. Anumite fragmente din relatările părţilor se suprapun, dar niciuna dintre părţi nu a contestat relatarea prezentată de partea adversă.
În consecinţă, nu a existat niciun dezacord cu privire la circumstanţele cauzei, după cum se menţionează mai jos.
1. Informaţii furnizate de Guvernul polonez în observaţiile scrise şi orale prezentate în prezenta cauză şi în cauza Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei
132. La 11 martie 2008, procurorul regional din Varşovia (Prokurator Okrêgowy) a deschis o anchetă împotriva unor persoane necunoscute (œledztwo w sprawie) în ceea ce priveşte închisorile secrete ale CIA din Polonia.
133. La 11 iulie 2008, ancheta a fost preluată de procurorul de stat (Prokurator Krajowy) şi a fost transmisă către Secţia a 10-a a Biroului pentru Combaterea Crimei Organizate şi Corupţiei.
134. La 1 aprilie 2009, după cum a declarat Guvernul, „în urma schimbărilor organizaţionale”, cauza a fost transmisă Procurorului de pe lângă Curtea de Apel din Varşovia (Prokurator Apelacyjny) şi ancheta a fost condusă de Secţia a 5-a pentru Combaterea Crimei Organizate şi Corupţiei din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel din Varşovia până în data de 26 ianuarie 2012.
La data de 26 ianuarie 2012, în temeiul deciziei Procurorului General, cauza a fost transferată Procurorului de pe lângă Curtea de Apel din Cracovia (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 159).
135. Referindu-se la scopul anchetei, Guvernul a declarat că „subiectul (...) acoperă, între altele, presupusa săvârşire a infracţiunilor prevăzute de art. 231 § 1 şi următoarele din Codul penal, cu privire la presupusul abuz de putere săvârşit de persoane cu funcţii publice, care au acţionat în detrimentul interesului public, în legătură cu presupusa folosire a unor centre secrete de detenţie, situate pe teritoriul Poloniei, de către Agenţia Centrală de Informaţii pentru a transporta şi ţine în detenţie în mod ilegal persoane suspectate de terorism”.
Ulterior, în observaţiile în cauza Abu Zubaydah, Guvernul a declarat următoarele:
„Scopul anchetei efectuate, în lumina presupuselor infracţiuni raportate în diferite perioade, se referă la trei persoane: Abd Al-Rahim Husein Muhamed Abdu Al Nashiri, Zayn Al-Abidin Muhammad Husein şi un anume W.M.S.M.A.”.
136. În cursul anchetei, au fost audiate 62 de persoane. Dosarul cuprinde 43 de volume. Etapele procedurale efectuate în cadrul anchetei au inclus „verificarea informaţiilor conţinute în rapoartele Dick Marty, elaborate de Consiliul Europei în perioada 2006-2007, şi în Raportul Parlamentului European privind posibila detenţie pe teritoriul Poloniei a persoanelor suspectate de terorism, precum şi utilizarea unor metode ilegale de interogare împotriva acestora”.
Guvernul a adăugat că acţiunile întreprinse de procurori „s-au referit la verificarea procedurală a circumstanţelor aterizărilor de aeronave, evitându-se controlul de frontieră şi vamal la aeroportul Szymany folosit [de către CIA]”.
Au fost audiaţi în calitate de martori grăniceri şi ofiţeri din Serviciul Vamal, personalul aeroportului Szymany, controlori de trafic aerian şi un membru al Comisiei Parlamentului European care a efectuat o anchetă privind circumstanţele legate de operaţiunile CIA din Polonia la momentul respectiv. PANSA furnizat materiale referitoare la aterizările de aeronave pe aeroportul Szymany.
137. Potrivit Guvernului, „având în vedere natura juridică complexă a procedurii, a fost solicitat avizul experţilor în drept internaţional public pentru a oferi răspunsuri la întrebările referitoare la dreptul internaţional care reglementează înfiinţarea şi funcţionarea centrelor de detenţie pentru persoanele suspectate de terorism şi statutul unor astfel de persoane”.
138. Autorităţile poloneze au adresat patru cereri de asistenţă judiciară către autorităţile SUA, în temeiul Acordului de asistenţă judiciară reciprocă în materie penală („MLAT”), semnat de Statele Unite ale Americii şi Polonia.
Prima cerere de informaţii referitoare la aterizarea de aeronave americane pe aeroportul Szymany, datată 18 martie 2009, a fost respinsă de Departamentul de Justiţie al SUA la 7 octombrie 2009 (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 149).
A doua cerere, datată 9 martie 2011, s-a referit, potrivit descrierii Guvernului, la „necesitatea de a efectua acte cu participarea a două persoane care au calitatea de persoane vătămate şi ale căror reprezentanţi şi-au declarat participarea în acţiunile pregătitoare”. Din data de 5 septembrie 2012 (data la care Guvernul a depus observaţiile în Al Nashiri), nu a existat niciun răspuns la cerere (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 153).
Cele mai recente două cereri au fost trimise în mai 2013 şi, după cum susţine Guvernul, s-au referit la predarea de documente, furnizarea de informaţii şi chestionarea martorilor.
Ultimele cereri, în ciuda mementourilor din 25 iulie şi 11 octombrie 2012 şi din 30 ianuarie 2013, nu au primit niciun răspuns. Un alt memento a fost trimis de către Biroul Procurorului General la 28 mai 2013.
139. Autorităţile poloneze au solicitat, de asemenea, informaţii din partea CICR, însă cererea a fost respinsă, după cum susţine Guvernul, „din motive de procedură ale CICR”. Avocaţii din SUA ai domnului Al Nashiri şi ai celei de-a doua părţi vătămate au fost audiaţi, dar au dat depoziţii fragmentate, invocând principiul confidenţialităţii client-avocat.
În ceea ce priveşte alte acţiuni întreprinse în cursul anchetei, Guvernul a transmis, printre altele, următoarele:
„Avocaţii potenţialelor persoane vătămate au depus mai multe moţiuni drept probe în cauză. Acestea sunt analizate sistematic în cursul anchetei; unele au fost respinse pentru că circumstanţele invocate au fost considerate ca probate, în conformitate cu declaraţiile date de reclamanţi. Acţiunile la care fac referire alte moţiuni sunt introduse în mod succesiv. (...) Unele dintre aceste moţiuni pot fi introduse doar prin intermediul asistenţei judiciare internaţionale, ceea ce presupune elaborarea de moţiuni suplimentare în această privinţă. (...)
În stadiul actual al procedurii, persoanele care conduc ancheta au posibilităţi limitate de a identifica noi martori (deşi există unele excepţii). Acestea sunt acum implicate în audieri suplimentare ale persoanelor care au fost deja ascultate ca martori. Audierile suplimentare au ca scop să ofere detalii noi sau să extindă scopul audierii. Un martor în aceste cauze este senatorul Józef Pinior. (...) audierea sa a avut drept scop obţinerea probelor pe care acesta declarase public că le deţine cu privire la evenimentele care fac obiectul anchetei. Audierea s-a dovedit însă a fi ineficientă. Atunci când a fost întrebat în mod direct despre aceste fapte, senatorul a invocat dreptul pe care îl are în temeiul [art.] 21 din Legea privind exercitarea mandatului de deputat şi senator din data de 9 mai 1996 (ustawa z dnia 9 maja 1996 r. o wykonywaniu mandatu pos³a i senatora) şi a refuzat să dezvăluie numele persoanei care i-a furnizat astfel de informaţii.”
140. Guvernul a adăugat că au fost întreprinse acţiuni pentru a stabili dacă se pot obţine opinii ale experţilor din cel puţin trei domenii de specialitate. Natura şi domeniile de specialitate nu pot fi dezvăluite în această etapă. De asemenea, au fost furnizate traduceri în limba engleză ale documentelor şi ale rapoartelor.
2. Fapte furnizate de reclamant în prezenta cauză, la care se adaugă faptele relatate în cauza Abu Zubaydah împotriva Poloniei şi anumite materiale disponibile din spaţiul public
141. Ancheta privind centrele de detenţie secrete ale CIA în Polonia a început la 11 martie 2008.
142. La data de 9 aprilie 2009, ca răspuns la o solicitare de informaţii din partea Fundaţiei Helsinki pentru Drepturile Omului, şeful Biroului pentru Combaterea Crimei Organizate şi Corupţiei din cadrul Procuraturii Cracovia (Biuro ds. Przestêpczoœci Zorganizowanej i Korupcji Prokuratuy Krajowej) a declarat că:
„(...) cu referire la Rezoluţia Parlamentului European în ceea ce priveşte ancheta despre presupusa folosire a unor ţări europene de către Agenţia Centrală de Informaţii a Statelor Unite ale Americii pentru a transporta şi a deţine în mod ilegal prizonieri, Secţia a 5-a pentru Combaterea Crimei Organizate şi Corupţiei din cadrul Parchetului de la Curtea de Apel din Varşovia efectuează ancheta în cauza AP V DS. 37/09 cu privire la abuzul de putere din partea oficialităţilor statului, şi anume infracţiunea definită la art. 231 § 1 din Codul penal.
Procedurile au fost iniţiate la 11 martie 2008 de către Parchetul Regiunii Varşovia.
În cursul anchetei sunt efectuate activităţi procedurale deschise şi clasificate.
În cadrul activităţilor deschise, au fost confirmate aterizări de aeronave americane pe aeroportul Szymany. Informaţiile citate în scrisoarea dumneavoastră, provenind de pe site-ul web, nu corespund cu formularea exactă a procurorului. Procurorul deţine informaţii din raportul Crucii Roşii Internaţionale.
Interesul Fundaţiei Helsinki pentru Drepturile Omului în cauză este unul evident. Cu toate acestea, nu este posibilă prezentarea intenţiilor procurorului, având în vedere că o gamă largă de activităţi procedurale sunt clasificate,
Având în vedere cele de mai sus, nu este posibilă indicarea datei exacte a finalizării anchetei.”
143. La o dată nespecificată din 2009, ca răspuns la un chestionar al experţilor ONU care lucrau la Studiul comun al ONU 2010 (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 283–285), autorităţile poloneze au declarat următoarele:
„La data de 11 martie 2008, Parchetul Regiunii Varşovia a iniţiat o acţiune cu privire la presupusa existenţă a aşa-numitelor centre de detenţie secrete ale CIA din Polonia, precum şi la transportul ilegal şi detenţia persoanelor suspectate de terorism. La 1 aprilie 2009, ca urmare a reorganizării Parchetului, ancheta a fost transferată Procurorului de pe lângă Curtea de Apel Varşovia. În cursul anchetei, procurorii au adunat probe care sunt considerate a fi clasificate sau secrete. Pentru a asigura bunul mers al procedurilor, procurorii care conduc ancheta sunt obligaţi să respecte confidenţialitatea cauzei. În acest sens, este imposibil să prezentăm informaţii cu privire la concluziile anchetei. Odată ce procedurile sunt finalizate şi rezultatele şi concluziile sale sunt făcute publice, Guvernul Poloniei va prezenta şi transmite toate informaţiile necesare sau solicitate de orice organism internaţional.”
144. La 21 septembrie 2010, avocatul polonez al domnului Al Nashiri a adresat o cerere Procurorului Regiunii Varşovia, solicitând deschiderea unei anchete privind detenţia şi modul în care a fost tratat reclamantul în Polonia.
145. Cererea a inclus numeroase moţiuni probatorii, solicitându-se ca procurorii responsabili de caz să asculte mărturiile reclamantului şi ale unei serii de martori, inclusiv foştii directori generali ai CIA G. Tenet, J. Mc Laughlin, P. Goss şi M. Hayden, anumiţi piloţi şi comandanţi implicaţi în zborurile folosite pentru predări în Polonia, membri ai echipei CICR, senatorul Dick Marty şi alţi autori ai rapoartelor Marty şi o serie de politicieni polonezi şi oficialităţi militare, de exemplu, generalul H. Tacik, comandant şef al Forţelor Armate în perioada 2004–2007, fostul prim-ministru L. Miller, fostul preşedinte al Poloniei, A. Kwaœniewski, şi fostul şef al Agenţiei de Informaţii, Z. Siemi¹tkowski. Avocatul reclamantului a solicitat, de asemenea ca Parchetul să admită probele cu înscrisuri şi a cerut autorităţilor competente să dezvăluie identitatea şi locaţiile persoanelor care trebuia să fie audiate în cadrul anchetei.
146. Avocatul a mai cerut ca reclamantul să fie informat cu privire la toate acţiunile întreprinse ca parte a anchetei şi să se admită să participe la ele.
147. La 22 septembrie 2010, domnul J. Mierzewski, procurorul de caz din cadrul Secţiei a 5-a pentru Combaterea Crimei Organizate şi Corupţiei din cadrul Parchetului de la Curtea de Apel din Varşovia l-a informat pe avocatul reclamantului că nu este necesară efectuarea unei anchete separate privind circumstanţele detenţiei şi tratamentului la care a fost supus reclamantul, întrucât aceste aspecte vor fi abordate în cadrul anchetei iniţiate la 11 martie 2008.
148. În octombrie 2010, procurorul i-a acordat reclamantului statutul de victimă (pokrzywdzony).
149. Într-o scrisoare din 15 decembrie 2010, răspunzând cererii de furnizare de informaţii din partea Fundaţiei Helsinki pentru Drepturile Omului, organele de urmărire penală au arătat că, la data de 18 martie 2009, procurorul de pe lângă Curtea de Apel Varşovia a formulat o cerere de asistenţă judiciară către autorităţile judiciare din SUA, cu privire la anchetă. La 7 octombrie 2009, Departamentul de Justiţie al SUA a informat autorităţile poloneze că, în temeiul art. 3 (1) (c) din MLAT, cererea a fost respinsă şi că autorităţile americane consideră cazul închis (a se vedea, de asemenea, supra, pct. 138). Procurorul nu a făcut public conţinutul cererii de asistenţă reciprocă, pe motiv că este „secret de stat”.
150. În scrisoarea din 4 februarie 2011, adresată Fundaţiei Helsinki pentru Drepturile Omului, procurorul a furnizat informaţii cu privire la anumite acţiuni procedurale întreprinse în cursul anchetei. Potrivit scrisorii, măsurile întreprinse de procurori erau legate de verificarea aterizărilor aeronavelor CIA între 2002 şi 2003, fără a fi autorizate, pe aeroportul Szymany. Au fost audiaţi ca martori grăniceri şi ofiţeri din Serviciul Vamal, precum şi angajaţi ai aeroportului Szymany, controlori de trafic aerian şi un membru al Comisiei Parlamentului European care a efectuat o anchetă privind la circumstanţele supuse anchetei (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 136).
151. Aparent, la 17 februarie 2011, procurorul-adjunct de pe lângă Curtea de Apel Varşovia, domnul R. Majewski, şi procurorul de caz, domnul J. Mierzewski, au dispus să fie obţinute mărturiile a trei experţi în drept internaţional public asupra unor aspecte relevante pentru anchetă (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 137). Conţinutul dispoziţiei, întrebările şi răspunsurile experţilor nu au fost făcute publice, dar au existat scurgeri în presă şi au fost publicate de cotidianul Gazeta Wyborcza la 30 mai 2011. Nu a existat nicio dezminţire ulterioară din partea Parchetului.
Textul dispoziţiei procurorilor, reprodus de Gazeta Wyborcza, menţionează, în măsura în care este relevant, următoarele:
„(...) Dispoziţie privind obţinerea unui raport – desemnarea unui expert în cauza având ca obiect abuzul de putere din partea oficialităţilor statului, şi anume infracţiunea prevăzută la art. 231 şi următoarele [din Codul penal].
Robert Majewski, procuror-adjunct pe lângă Curtea de Apel Varşovia, şi Jerzy Mierzewski, procuror în cadrul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Varşovia, au decis să numească o echipă de experţi în drept internaţional public, şi anume (...) pentru a stabili dacă [textul celor zece întrebări, reprodus în continuare].”
Întrebările şi răspunsurile aferente, astfel cum au fost publicate în Gazeta Wyborcza, sunt astfel redactate:
„1. Există prevederi de drept internaţional public care să reglementeze înfiinţarea şi funcţionarea de centre de detenţie pentru persoanele suspectate de activităţi teroriste? În cazul unui răspuns afirmativ, care dintre aceste prevederi sunt obligatorii pentru Polonia?
Răspuns: Terorismul reprezintă o infracţiune şi este sancţionat în baza prevederilor legale ale fiecărui stat.
2. Există prevederi de drept internaţional public care să permită ca un centru de detenţie pentru persoane suspectate de activităţi teroriste să fie exclus din jurisdicţia statului pe al cărui teritoriu a fost înfiinţat un astfel de centru? În cazul unui răspuns afirmativ, care dintre ele sunt obligatorii pentru Polonia?
Răspuns: Nu există astfel de prevederi. Înfiinţarea unui astfel de centru de detenţie ar conduce la o încălcare a Constituţiei şi la săvârşirea unei infracţiuni împotriva suveranităţii R[epublicii] P[olone].
3. În lumina dreptului internaţional public, care este statutul juridic al unei persoane arestate suspectate de activităţi teroriste?
Răspuns: Acesta este reglementat de dreptul penal al fiecărei ţări, cu excepţia cazului în care [persoana] este prizonier de război.
4. Ce influenţă are asupra statutului juridic al unei persoane arestate suspectate de activităţi teroriste faptul că autoritatea care a efectuat arestarea consideră că persoana face parte din organizaţia descrisă sub numele Al’Khaida’Qaeda?
Răspuns: Nu are nicio importanţă. Afilierea la Al’Khaida ‘Qaeda nu este reglementată separat faţă de orice alte prevederi de drept penal.
5. În lumina prevederilor dreptului internaţional public, ce importanţă are pentru statutul juridic al unei persoane arestate suspectate de activităţi teroriste faptul că persoana a fost arestată în afara teritoriului care este ocupat, confiscat sau în care are loc conflictul armat?
Răspuns: O astfel de arestare poate fi calificată drept răpire ilegală.
6. O persoană suspectată de activităţi teroriste, arestată în afara teritoriului Republicii Polone şi, ulterior, privată de libertate într-un centru de detenţie în Polonia poate fi caracterizată ca fiind o persoană la care face referire art. 123 § 1-4 din Codul penal [în general, persoanelor protejate de Convenţiile de la Geneva din 1949: membri ai forţelor armate care au depus armele, răniţi, bolnavi, naufragiaţi, personal medical, preoţi, prizonieri de război sau civili din teritoriul ocupat, confiscat sau în care are loc un conflict armat sau alte persoane protejate de dreptul internaţional în timpul unui conflict armat]?
Răspuns: O astfel de încadrare este justificată.
7. Privarea de libertate a unei persoane suspectate de activităţi teroriste cu privire la care nu au fost formulate acuzaţii şi nu a fost emis niciun ordin de plasare în detenţie, în temeiul dreptului polonez, reprezintă o încălcare a dreptului internaţional public în ceea ce priveşte lipsirea de libertate sau dreptul la o instanţă independentă şi imparţială sau o limitare a dreptului acesteia la apărare în cadrul unor proceduri penale?
Răspuns: Da, şi o astfel de faptă ar trebui să fie sancţionată.
8. În lumina dreptului internaţional public, metodele de interogare şi de tratament al deţinuţilor suspectaţi de activităţi teroriste, astfel cum sunt descrise în documentele CIA furnizate de către părţile vătămate, pot fi considerate ca tortură, tratamente crude sau inumane împotriva acestor persoane?
Răspuns: Da. Tortura este interzisă atât de convenţiile internaţionale, cât şi de legislaţia statelor menţionate.
9. Reglementările emise de autorităţile SUA în privinţa persoanelor considerate a fi implicate în activităţi teroriste şi aplicarea lor în practică sunt în conformitate cu prevederile dreptului internaţional umanitar ratificat de Polonia?
Răspuns: Nu. Aceste reglementări sunt în multe cazuri incompatibile cu dreptul internaţional şi cu drepturile omului.
10. Dacă este posibil, [experţilor li se solicită] să facă o evaluare a compatibilităţii reglementărilor privind combaterea terorismului, emise de autorităţile SUA după 11 septembrie 2011, cu prevederile dreptului internaţional public legate de statutul juridic, tratamentul, metodele de interogare şi garanţiile procedurale ale persoanelor.”
152. La 25 februarie 2011, avocatul reclamantului a depus, prin intermediul procurorului de pe lângă Curtea de Apel Varşovia, o plângere la Tribunalul Regional din Varşovia (S¹d Okrêgowy), în temeiul Legii din 17 iunie 2004 privind plângeri referitoare la încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil (Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postêpowaniu s¹dowym bez nieuzasadnionej zw³oki ) („Legea din 2004”). Reclamantul a solicitat instanţei să constate că durata anchetei a fost excesivă, să dispună ca procurorul de caz să ia măsuri pentru a contracara întârzierea şi pentru a atenua consecinţele întârzierii care deja se produsese. A cerut, de asemenea, instanţei să-i acorde o sumă corespunzătoare drept despăgubire.
Plângerea a fost înaintată spre examinare Tribunalului Regional din Bia³ystok.
La 20 aprilie 2011, instanţa a respins cererea, reţinând că durata anchetei nu fusese excesivă. Aceasta a subliniat, în special, complexitatea cauzei.
153. Potrivit articolelor din presă, la 9 martie 2011, Parchetul a transmis o a doua cerere de asistenţă judiciară către Departamentul de Justiţie al SUA, în temeiul MLAT. Cu toate că procurorii nu au comunicat în mod oficial conţinutul acesteia, se specifică faptul că au solicitat, printre altele, probe pentru a fi examinate de reclamant. Se pare că nu a existat niciun răspuns din partea autorităţilor SUA la această cerere (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 138).
154. La o dată nespecificată, la mijlocul lunii mai 2011, procurorului de caz J. Mierzewski i s-a retras cauza.
155. Ulterior, presa a relatat că procurorul de caz căruia i s-a retras cauza ar fi intenţionat să solicite preşedintelui actual al Poloniei să îl exonereze pe fostul preşedinte al Poloniei, domnul A. Kwaœniewski, de la executarea obligaţiilor sale privind păstrarea confidenţialităţii, pentru a fi interogat în legătură cu presupusa funcţionare a „locaţiei negre” CIA în Polonia.
156. Reclamantul şi domnul Abu Zubaydah au susţinut că, în septembrie 2011, preşedintele Poloniei, domnul B. Komorowski, a refuzat să-l exonereze pe fostul preşedinte al Poloniei, A. Kwaœniewski, de la executarea obligaţiilor sale privind păstrarea confidenţialităţii, pentru a oferi informaţii procurorilor.
157. La o dată nespecificată, probabil în a doua jumătate a anului 2011, Primul preşedinte al Curţii Supreme a pronunţat o decizie de exonerare a unui număr de oficialităţi ale statului de la obligaţia de a menţine secretul materialelor clasificate în legătură cu anchetarea existenţei unor centre de detenţie secrete ale CIA în Polonia şi a solicitat Agenţiei de Informaţii (Agencja Wywiadu) să dezvăluie procurorilor materiale clasificate. Se pare că această decizie ar fi fost pronunţată în cadrul unei proceduri de reexaminare (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 204), după ce şeful Agenţiei de Informaţii a respins cererea procurorului anchetator în acest sens.
158. Potrivit articolelor din presă, la o dată nespecificată, probabil la 10 ianuarie 2012, procurorul de pe lângă Curtea de Apel Varşovia l-a acuzat pe domnul Z. Siemi¹tkowski, şeful Agenţiei de Informaţii în perioada 2002–2004, în timpul Guvernării Alianţei Democratice de Stânga (Sojusz Lewicy Demokratycznej) de abuz de putere (art. 231 din Codul penal – a se vedea, de asemenea, infra, pct. 178 de mai jos) şi de încălcarea dreptului internaţional, pe motiv de „detenţie ilegală” şi „impunere de pedepse corporale” asupra unor prizonieri de război. Informaţiile despre aceste acuzaţii s-au scurs în presă la sfârşitul lunii martie 2012 şi au fost relatate la scară largă în media poloneză şi internaţională. S-a sugerat că acuzaţiile au fost formulate, în cele din urmă, în cea mai mare parte, ca urmare a faptului că Agenţia de Informaţii a fost obligată – în temeiul deciziei Primului preşedinte al Curţii Supreme – să transmită anumite materiale clasificate cu privire la cooperarea sa cu CIA în prima etapă a „războiului împotriva terorii” (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 205).
Nu a existat nicio declaraţie oficială din partea Parchetului în ceea ce priveşte acuzaţiile. Presupusul suspect a dat, cu toate acestea, interviuri presei şi a declarat că a refuzat să depună mărturie în faţa procurorului şi că intenţionează să facă uz dreptul său la tăcere pe parcursul întregii proceduri, chiar şi în etapa judecătorească a cauzei. El a invocat motive legate de securitatea naţională.
159. După ce ancheta a fost transferată Procurorului de pe lângă Curtea de Apel din Cracovia la 26 ianuarie 2012, Procurorul General a refuzat (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 133), invocând secretul anchetei, să motiveze decizia sa de a transfera cauza.
160. În ceea ce priveşte alte persoane posibil implicate, începând cu sfârşitul lunii martie 2012 au existat articole repetate în media potrivit cărora probele prezentate Parchetului de Agenţia de Informaţii ar putea justifica iniţierea de proceduri împotriva domnului L. Miller, prim-ministru în perioada 2001-2004, în faţa Tribunalului de Stat (Trybuna³ Stanu), pentru încălcarea Constituţiei. Preşedintele Poloniei la momentul faptelor, domnul A. Kwaœniewski, a fost, de asemenea, menţionat în contextul respectiv. Ambii au acordat interviuri în media şi au negat existenţa vreunei închisori a CIA în Polonia.
161. În raportul său periodic din 2012 privind punerea în aplicare a prevederilor Convenţiei împotriva torturii, Polonia a făcut referire la scopul anchetei după cum urmează:
“Ancheta cu privire la circumstanţele definite în întrebare a fost realizată de autoritatea cu competenţe în materie de urmărire penală din Varşovia (nr. ref. Ap V Ds. 37/09) şi se referă la faptul că oficialităţile statului şi-au depăşit autoritatea în detrimentul interesului public, adică au comis o infracţiune în temeiul art. 231 § 1 [din Codul penal]. (...) Întrucât procedurile sunt confidenţiale, este imposibilă orice relatare extinsă a rezultatelor anchetei, a scopului său, a progresului prezentat detaliat şi a metodologiei folosite. În stadiul actual de desfăşurare, finalizarea anchetei nu poate fi previzionată, nici măcar cu aproximaţie.”
162. La 29 februarie 2012, Fundaţia Helsinki pentru Drepturile Omului a cerut procurorului Curţii de Apel din Cracovia informaţii despre desfăşurarea anchetei.
Procurorul a răspuns la 4 aprilie 2012. În măsura în care este relevantă, scrisoarea este astfel redactată:
„1. Procurorul de caz în cauza având ca obiect suspiciunea că au existat închisori ale CIA în Polonia este doamna K.P.
2. Cauza este înregistrată sub nr. Ap V Ds. 12/12/S.
3. Cazul se referă la infracţiunea definită de art. 231 § 1 din Codul penal şi alte prevederi.
4. Ancheta s-a prelungit până la 11 august 2012.
5. În cursul anchetei au fost audiate 62 de persoane.
6. După data de 18 martie 2009, autorităţile din Statele Unite ale Americii au fost rugate să furnizeze informaţii adecvate, în cadrul asistenţei judiciare [reciproce].
7. Până în prezent, dosarul cuprinde 20 de volume.
8. Accesul la materiale clasificate este strict controlat şi toate persoanele care au acces la materialele sunt menţionate în documentaţie. Ca principiu, au acces la dosar procurorii anchetatori şi procurorii care coordonează desfăşurarea anchetei.
9. În cursul anchetei, au fost obţinute expertize din partea unor experţi în drept internaţional public.
De asemenea, vă informăm că nu suntem în măsură să vă oferim un răspuns mai amplu, deoarece materialul colectat în cauză este clasificat «strict secret».
Informaţiile privind conţinutul ordinului de numire a experţilor în drept internaţional public, citate în scrisoarea dumneavoastră, nu reprezintă o poziţie oficială a Parchetului şi, în consecinţă, nu vă putem oferi informaţii detaliate drept răspuns la întrebările dumneavoastră. Dorim să adăugăm că Parchetul a iniţiat procedurile corespunzătoare privind divulgarea ilegală de informaţii cu privire la ancheta în curs. Dorim, de asemenea, să menţionăm că informaţiile conţinute în această scrisoare nu au fost transmise [în conformitate cu legea privind accesul public la informaţii]. Potrivit jurisprudenţei constante [a Curţii Administrative Supreme], această lege nu se aplică anchetelor în curs de desfăşurare. Cu toate acestea, respectând dreptul cetăţenilor la informaţii despre activităţile autorităţilor publice, vă transmitem cele de mai sus (...)”.
163. La 28 iulie 2012, purtătorul de cuvânt al Parchetului a informat presa că anchetarea problemei închisorilor secrete ale CIA din Polonia a fost prelungită cu încă şase luni, adică până la 11 februarie 2013. Aceasta era cea de a opta extindere a termenului de la începutul anchetei, la 11 martie 2008.
164. La 21 septembrie 2012, Fundaţia Helsinki pentru Drepturile Omului a solicitat Consiliului Naţional al Procuraturii (Krajowa Rada Prokuratury) să examineze o posibilă încălcare a principiului independenţei procurorilor în ceea ce priveşte transferarea anchetei către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cracovia, în data de 26 ianuarie 2012 (a se vedea supra, pct. 133 şi 159).
165. La 10 ianuarie 2013, Consiliul Naţional al Procuraturii a decis că nu există motive pentru a concluziona că transferul s-a făcut cu încălcarea principiului independenţei procurorilor. Decizia respectivă menţiona, printre altele, că:
„Consiliul Naţional al Procuraturii nu a identificat motive care să susţină argumentul că transferarea anchetei s-a făcut cu încălcarea [principiului] independenţei procurorilor, astfel cum este acesta garantat prin lege. Deciziile de a-i schimba pe procurorii responsabili de coordonarea urmării penale şi decizia de a transfera cauza către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel pentru investigaţii suplimentare sunt bine fundamentate în conformitate cu dispoziţiile aplicabile ale legii – punct care trebuie subliniat fără echivoc. ...
În acest moment, trebuie remarcat că Consiliul Naţional al Procuraturii nu a primit niciun semnal de la procurorii care coordonează această anchetă care să sugereze că a fost încălcată independenţa lor.”
166. La 1 februarie 2013, mass-media poloneză a raportat că procurorul a solicitat o nouă prelungire. Perioada anchetei a fost apoi prelungită de Procurorul General până la 11 iunie 2013.
167. În data de 7 februarie 2013, Gazeta Wyborcza a publicat extrase dintr-un interviu acordat de L. Miller, prim-ministru al Poloniei în perioada 2001–2004, postului de radio TOK FM, care a spus:
„Am refuzat să depun mărturie în cauza referitoare la aşa-numitele «închisori ale CIA» pentru că nu am încredere în impenetrabilitatea urmăririi penale. Sistemul de urmărire penală e ros de cancer de ani de zile. Există permanent scurgeri de informaţii. Am fost convins că orice le-aş spune, ar apărea la un moment dat în ziare. În plus, scopul întrebărilor care au făcut obiectul interogatoriului a depăşit cu mult problema aşa-numitelor «închisori ale CIA». Iar eu sunt un om suficient de responsabil şi nu voi vorbi cu nimeni despre anumite operaţiuni secrete.”
168. La 10 iunie 2013, purtătorul de cuvânt al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel din Cracovia a informat media că termenul anchetei a fost prelungit de Procurorul General până la jumătatea lunii octombrie 2013.
169. Autorităţile nu au dezvăluit termenii de referinţă sau scopul precis al anchetei. Până în luna iunie 2013, termenul anchetei a fost extins de nouă ori.
170. Procurorul de caz s-a pronunţat cu privire la moţiunile probatorii depuse de avocatul polonez care îl reprezintă pe reclamant în ancheta penală în curs, dar a respins majoritatea cererilor avocatului de a interoga martori.
Avocatul polonez a primit, de asemenea, acces la partea neclasificată din dosarul de anchetă şi, o dată, la materiale clasificate referitoare la anchetă. Cu toate acestea, scopul precis al anchetei rămâne neclar. Nu au fost pronunţate acuzaţii formale în mod oficial până în prezent, şi nu există niciun indiciu cu privire la momentul în care ancheta va fi probabil finalizată.
171. În octombrie sau noiembrie 2013, Procurorul General a extins termenul anchetei până la 11 februarie 2014. Acesta a fost al unsprezecelea termen acordat procurorului de caz în cadrul procedurilor.
172. La data adoptării hotărârii, procedurile erau încă în curs de desfăşurare.
3. Opinii privind ancheta exprimate de organizaţiile internaţionale
(a) Organizaţia Naţiunilor Unite
(i) Studiul comun al ONU din 2010
173. Studiul comun al ONU 2010 a înregistrat la pct. 118, „preocuparea: (...) faţă de lipsa de transparenţă a anchetei”, observând că „[după] 18 luni, încă nu se ştie nimic despre scopul exact al anchetei”. Experţii ONU au adăugat că „se aşteaptă ca această anchetă să nu se limiteze la întrebarea dacă autorităţile poloneze au creat o «zonă extrateritorială» în Polonia, ci şi să verifice dacă autorităţile aveau cunoştinţă de faptul că acolo se foloseau «tehnici avansate de interogare» (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 283–285).
(ii) Comitetul pentru Drepturile Omului al ONU
174. Modul de desfăşurare a anchetei a fost examinat şi de către Comitetul pentru Drepturile Omului al ONU. În observaţiile sale finale privind rapoartele referitoare la Polonia, datate 27 octombrie 2010, Comitetul pentru Drepturile Omului al ONU „constată cu îngrijorare că încă nu s-a încheiat ancheta efectuată de Secţia a 5-a pentru Combaterea Crimei Organizate şi Corupţiei din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel din Varşovia” (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 286).
(iii) Comitetul pentru Prevenirea Torturii al ONU
175. Comitetul pentru Prevenirea Torturii al ONU a analizat cel de-al cincilea raport şi cel de-al şaselea raport periodic, care au fost coroborate, referitoare la Polonia (CAT/C/POL/5-6), în cursul celei de-a 1174-a şi a celei de-a 1177-a adunări, care au avut loc la 30 şi 31 octombrie 2013. A adoptat observaţiile privind rapoartele în cursul celei de-a 1202-a adunări (CAT/C/SR. 1202), care a avut loc la 19 noiembrie 2013.
Pasajele relevante din document, intitulat „Programul de predare şi detenţie secretă”, sunt astfel redactate:
„10. Comitetul îşi exprimă îngrijorarea faţă de întârzierile lungi în procesul anchetării presupusei complicităţi a statului, parte în programele de predare şi detenţie secretă ale Agenţiei Centrale de Informaţii între 2001 şi 2008, despre care se presupune că au implicat tortura şi aplicarea de rele tratamente în cazul persoanelor suspectate de implicare în infracţiuni de terorism. De asemenea, îşi exprimă îngrijorarea faţă secretizarea anchetei şi faţă de incapacitatea de a stabili responsabilităţile în aceste cazuri (art. 2, 3, 12 şi 13).
Comitetul îndeamnă statul-parte să finalizeze anchetarea acuzaţiilor privind implicarea sa în programele de predare şi detenţie secretă ale Agenţiei Centrale de Informaţii între 2001 şi 2008 într-un termen rezonabil şi să stabilească responsabilităţile persoanelor implicate în acuzaţiile de tortură şi rele tratamente care au fost susţinute. De asemenea, recomandă ca statul-parte să informeze publicul şi să asigure transparenţa în desfăşurarea procesului de investigare, precum şi să coopereze pe deplin cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului în privinţa cauzelor împotriva Poloniei ce au ca obiect programele de predare şi detenţie secretă ale Agenţiei Centrale de Informaţii.”
(b) Amnesty International
176. În iunie 2013, Amnesty International a publicat un raport intitulat „Unlock the Truth: Poland’s involvement in CIA secret detention” („Dezvăluirea adevărului: implicarea Poloniei în programul de detenţie secretă al CIA”), care, în concluziile sale, precizează, printre altele, următoarele:
„Polonia s-a aflat în lumina reflectoarelor încă din 2005, fiind de mult timp acuzată de găzduirea unui centru de detenţie secretă condus de CIA, în care suspecţii au fost privaţi de libertate şi torturaţi între anii 2002 şi 2005. După cum demonstrează acest raport, un flux de informaţii credibile venite din partea media, a organizaţiilor neguvernamentale şi interguvernamentale – coroborate cu datele oficiale din partea agenţiilor guvernamentale poloneze – nu lasă loc de îndoială că Polonia este implicată.
Avocaţii ambelor victime cunoscute – Abd al-Rahim al-Nashiri şi Abu Zubaydah – susţin că informaţiile disponibile în prezent sunt suficiente pentru a fi pusă în mişcare acţiunea penală, dar ancheta penală poloneză, învăluită în secret, trenează. Încă de la începuturile sale în 2008, ancheta a fost afectată de schimbările bruşte de personal, de un transfer inexplicabil de la Varşovia la Cracovia, şi de plângeri din partea reprezentanţilor lui Al Nashiri şi Abu Zubaydah că procurorii le-au blocat încercările de a participa pe deplin în cadrul procedurilor poloneze. Alte posibile victime, cum ar fi Walid bin Attash, sunt încă în aşteptare, încercând, de asemenea să-şi facă dreptate în Polonia.
Cu toate acestea, abundă acuzaţiile privind întârzierea anchetei ca o tactică deliberată, ca urmare a influenţei politice asupra procesului. Încercările de a primi răspunsuri din partea autorităţilor poloneze au avut ca efect recunoaşteri criptice că «s-a întâmplat ceva» în Polonia; sau refuzuri de a recunoaşte sau că s-a acţionat incorect în ceea ce priveşte operaţiunile; sau tăcere (...)”.
IV. Dreptul intern relevant
A. Codul penal
1. Jurisdicţia teritorială
177. Art. 5 din Codul penal (Kodeks karny) se citeşte după cum urmează:
„Drept penal polonez se aplică unui făptuitor care a comis o infracţiune penală pe teritoriul Republicii Polone, precum şi la bordul oricărei aeronave sau nave poloneze, cu excepţia cazului în care se prevede altfel, printr-un acord internaţional la care Republica Polonă este parte.”
2. Infracţiunea de abuz de putere
178. Art. 231 § 1 din Codul penal, care defineşte abuzul de putere, este redactat după cum urmează:
„Un funcţionar public care, prin depăşirea competenţelor sau îndeplinirea atribuţiilor sale acţionează în detrimentul intereselor publice sau private, este pasibil de o pedeapsă cu închisoarea de până la trei ani.”
3. Termene de prescripţie
179. Art. 101 § 1 din Codul penal stabileşte normele privind termenele de prescripţie a răspunderii penale. Dispoziţiile sale, în măsura care sunt relevante, prevăd:
„Pedeapsa pentru o infracţiune face obiectul unui termen de prescripţie în cazul în care, de la data comiterii faptei, a expirat perioada [următoare]:
1) 30 ani – în cazul în care fapta constituie infracţiunea de omor deosebit de grav (zbrodnia);
2) 20 ani – în cazul în care fapta constituie altă infracţiune gravă;
2a) 15 ani – în cazul în care fapta constituie o infracţiune care face ca inculpatul să fie pasibil la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 5 ani;
3) 10 ani – în cazul în care fapta constituie o infracţiune care face ca inculpatul să fie pasibil la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 3 ani;
4) 5 ani – în ceea ce priveşte alte infracţiuni.
(...)”
180. În conformitate cu art. 102, în cazul în care, în perioadele de prescripţie prevăzute de dispoziţiile de mai sus, este deschisă o anchetă împotriva unei persoane, pedeapsa pentru infracţiunile menţionate la alin. 1 (1-3) va face obiectul unui termen de prescripţie după expirarea a 10 ani şi, pentru alte infracţiuni, după expirarea termenului de 5 ani de la stingerea termenelor specificate.
181. Art. 105 stabileşte normele de exceptare în ceea ce priveşte infracţiunile deosebit de grave, inclusiv infracţiunile stabilite de dreptul internaţional, omucidere şi anumite forme de rele tratamente comise de un funcţionar public, care nu sunt supuse în niciun moment prescripţiei. Dispoziţiile sale, în măsura care sunt relevante, prevăd:
„1. Art. 101, [102] şi (...) nu se aplică crimelor împotriva păcii, [crimelor împotriva] umanităţii şi crimelor de război.
2. Art. 101, [102] şi (...) nu se aplică infracţiunilor săvârşite cu intenţie de omor, vătămare corporală gravă, vătămare gravă a sănătăţii sau lipsire de libertate, în special cu provocarea de suferinţe, comisă de un funcţionar public în îndeplinirea îndatoririlor sale.”
4. Protecţia secretului anchetei (infracţiunea de diseminare a informaţiilor privind ancheta penală)
182. Art. 241 § 1 prevede următoarele:
„Persoana care diseminează public informaţii [care decurg] dintr-o anchetă penală înainte ca informaţiile să fi fost prezentate în cadrul unei proceduri judiciare poate fi condamnată la plata unei amenzi, a unei restricţii privind libertatea sau pedeapsă cu închisoarea de până la doi ani.”
B. Codul de procedură penală
1. Urmărirea penală a infracţiunilor
183. În conformitate cu art. 17 § 1 (6) din Codul de procedură penală (Kodeks postêpowania karnego), urmărirea penală se prescrie în cazul în care termenul legal de prescriere a pedepsei s-a împlinit. Această dispoziţie prevede:
„Nu se vor institui proceduri [penale] şi, dacă se vor institui, vor fi întrerupte, în cazul în care:
...
6) termenul legal de prescriere a pedepsei s-a împlinit.”
184. Articolul 303 impune autorităţilor obligaţia de a deschide o anchetă din oficiu în cazul în care există o suspiciune justificată (uzasadnione podejrzenie) că a fost comisă o infracţiune. Acesta prevede:
„În cazul în care există o suspiciune justificată că a fost comisă o infracţiune, decizia de a deschide o anchetă este emisă [de către autorităţi] din oficiu sau în urma notificării producerii unei infracţiuni. [Această] decizie precizează fapta care face obiectul procedurilor şi încadrarea juridică.”
185. Autorităţile încep urmărirea penală a faptei din oficiu. Excepţiile de la această regulă se referă numai la unele infracţiuni care nu pot face obiectul urmăririi penale fără existenţa unei plângeri prealabile (wniosek) formulate de o victimă (de exemplu, viol) sau de o anumită autoritate (de exemplu, anumite infracţiuni militare) şi infracţiunile care nu pot face obiectul urmăririi penale decât prin intermediul unei acuzări private (oskar¿enie prywatne) (de exemplu, agresiune minoră sau defăimare).
186. Art. 10 § 1 din Cod prevede:
„În ceea ce priveşte infracţiunile care fac obiectul urmăririi penale din oficiu, autorităţile competente să realizeze urmărirea penală a infracţiunilor sunt obligate să instituie şi să efectueze o anchetă şi procurorul este obligat să instrumenteze punerea sub acuzare.”
187. În conformitate cu art. 304, fiecare persoană, autoritate sau instituţie care a luat cunoştinţă de faptul că a fost comisă o infracţiune urmărită penal din oficiu de autorităţi are datoria civică (obowi¹zek spo³eczny) de a informa procurorul sau poliţia.
2. Materiale clasificate
188. Articolul 156 § 4 din Cod, care a intrat în vigoare la 2 ianuarie 2011, prevede:
„În cazul în care există riscul de a fi divulgate informaţii clasificate «strict secret» sau «strict secret de importanţă deosebită», examinarea dosarului, efectuarea de copii sau fotocopii are loc în condiţiile stabilite de preşedintele instanţei sau de instanţă. Anumite copii sau fotocopii legalizate nu se eliberează dacă nu se prevede altfel prin lege.”
189. Art. 156 § 5, care se referă la accesul la dosar în cursul unei anchete, prevede:
„Dacă nu se prevede altfel prin lege, în cursul unei anchete, părţile, avocatul apărării, precum şi reprezentanţii legali trebuie să aibă acces la dosarul cauzei, să li se permită să facă copii sau fotocopii şi să obţină copii legalizate contra cost numai cu permisiunea procurorului de caz.
În cazuri excepţionale, în cursul unei anchete, accesul la dosarul cauzei poate fi acordat persoanelor terţe cu acordul procurorului.”
C. Legi privind informaţiile clasificate şi ordonanţe conexe
1. Legi privind informaţiile clasificate
(a) Situaţia până la 2 ianuarie 2011 – „Legea din 1999”
190. Legea din 22 ianuarie 1999 privind protecţia informaţiilor clasificate (Ustawa o ochronie informacji niejawnych) („Legea din 1999”) a fost în vigoare până la 2 ianuarie 2011. La această dată, a fost abrogată, ca urmare a intrării în vigoare a Legii din 5 august 2010 privind protecţia informaţiilor clasificate („Legea din 2010”).
Art. 2 (1) din Legea din 1999 defineşte secretul de stat astfel:
„Reprezintă secret de stat informaţiile incluse în lista care stabileşte categoriile de informaţii care constituie anexa nr. 1, a căror divulgare neautorizată poate cauza o ameninţare considerabilă împotriva intereselor fundamentale ale Republicii Polone cu privire la ordinea publică, apărare, securitate şi relaţiile internaţionale sau economice ale statului.”
191. În conformitate cu art. 23 (1)–(2) din Legea din 1999, informaţiile clasificate pot intra în categoria „strict secret de importanţă deosebită” (œciœle tajne), „strict secret” (tajne), „secret” (poufne) sau „secret de serviciu” (zastrze¿one).
Anexa nr. 1 la Legea din 1999 menţiona 29 de categorii de informaţii care puteau fi clasificate „top secret”. Acestea includeau „informaţii clasificate comunicate între Republica Polonă şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, Uniunea Europeană, Uniunea Europeană de Vest şi alte organizaţii internaţionale şi state, clasificate „top secret” sau echivalent, în cazul în care acest lucru se solicita în temeiul acordurilor internaţionale – în baza principiului reciprocităţii.
192. Art. 50 din Legea din 1999 obliga toate autorităţile care au creat, procesat, transmis şi stocat documente care conţineau informaţii clasificate „secret” sau care constituiau secret de stat să creeze registre secrete.
193. În măsura în care este relevant, Art. 52 § 2 din Legea din 1999 prevedea:
„Documentele marcate « strict secret de importanţă deosebită» şi «strict secret» pot fi eliberate din registrul secret numai în cazul în care destinatarul poate asigura condiţiile pentru a proteja aceste documente de la dezvăluirea neautorizată. În cazul în care există îndoieli cu privire la asigurarea condiţiilor de protecţie, documentul poate fi pus la dispoziţie numai în registrul secret.”
(a) Situaţia începând cu 2 ianuarie 2011 – „Legea din 2010”
194. În conformitate cu art. 1 alin. (1), Legea din 2010 stabileşte principiile pentru „protejarea informaţiilor a căror divulgare neautorizată, fie şi în cursul redactării şi indiferent de forma şi modul de comunicare a acestora, denumite în continuare «informaţii clasificate», ar aduce sau ar putea aduce atingere Republicii Polone sau ar fi în detrimentul intereselor acesteia”.
Art. 1 alin. (2) pct. (1) prevede că legea se aplică autorităţilor publice, în special Parlamentului, Preşedintelui Republicii Polone, administraţiei publice, autorităţilor care se autoguvernează şi unităţilor subordonate ale acestora, curţilor şi tribunalelor (trybuna³y), autorităţilor de audit ale statului şi „autorităţilor responsabile pentru protecţia legii”.
195. Legea din 2010 nu mai face referire la noţiuni precum „secret de stat” sau „secret oficial” (tajemnica s³u¿bowa), dar utilizează în schimb un termen mai general, „informaţii clasificate” (informacje niejawne), căruia i se acordă patru niveluri de protecţie, în funcţie de importanţa materialelor clasificate. Art. 5 din Legea din 2010 menţine nivelurile anterioare de clasificare, respectiv „strict secret de importanţă deosebită”, „strict secret”, „secret” şi „secret de serviciu”.
Informaţiile clasificate primesc evaluarea „strict secret de importanţă deosebită” în cazul în care divulgarea lor neautorizată ar aduce un prejudiciu extrem de grav Republicii Polone şi „strict secret” în cazul în care o astfel de divulgare ar aduce un prejudiciu grav intereselor acesteia.
2. Ordonanţa din 2012
196. Ordonanţa ministrului Justiţiei din 20 februarie 2012 privind gestionarea transcrierilor interogatoriilor şi alte documente sau elemente care intră sub incidenţa obligaţiei de a păstra caracterul secret al informaţiilor clasificate sau obligaţia de a păstra secretul cu privire la exercitarea unei profesii sau funcţii (Rozporz¹dzenie Ministra Sprawiedliwoœci z dnia 20 lutego 2013 r. w sprawie sposobu postêpowania z protoko³ami przes³uchañ i innymi dokumentami lub przedmiotami, na które rozci¹ga siê obowi¹zek zachowania tajemnicy informacji niejawnych albo zachowania tajemnicy zwi¹zanej z wykonywaniem zawodu lub funkcji) („Ordonanţa din 2012”) a intrat în vigoare la 13 martie 2012.
197. Pct. 4.2 din Ordonanţa din 2012 prevede că instanţa sau, în etapa urmării penale, procurorul trebuie să clasifice un dosar sau volume speciale ale acestuia „strict secret de importanţă deosebită”, „strict secret”, „secret” sau „secret de serviciu” dacă dosarul conţine aspecte care fac obiectul obligaţiei de păstrare a secretului informaţiilor clasificate drept secret de stat, secret oficial sau secret legat de exercitarea unei profesii sau funcţii. Dosarul, alte documente sau elementele clasificate „strict secret de importanţă deosebită”, „strict secret” sau „secret” urmează să fie depuse, cu caracter secret, la grefa instanţei sau a parchetului.
Pct. 6.1 din Ordonanţa 2012 prevede că dosarele secrete, documentele sau elemente din acestea vor fi puse la dispoziţia părţilor, a avocatului şi a reprezentanţilor numai pe baza unui ordin emis de instanţă sau de preşedintele instanţei sau, în etapa urmăririi penale, de procuror.
În conformitate cu punctul 6.2, ordinul menţionat la punctul anterior trebuie să indice persoana autorizată să consulte documentele clasificate, dosarul cauzei sau elementele din dosar şi să precizeze scopul, modul şi locul examinării. În cazul în care persoana în cauză solicită pregătirea unui set legat de documente (trwale oprawiony zbiór dokumentów) pentru a lua notiţe, se va pregăti un astfel de set legat de documente şi va fi clasificat în mod corespunzător.
În conformitate cu pct. 6.3, se va pregăti un set legat de documente pentru a fi luate notiţe pentru fiecare persoană interesată, separat. Acesta va fi depozitat şi pus la dispoziţie numai la instanţă sau la registrul secret al Procuraturii.
D. Legea privind agenţiile de informaţii
198. Legea din 24 mai 2002 privind Agenţia de Securitate Internă şi Agenţia de Informaţii (ustawa z dnia 24 maja 2002 r. o Agencji Bezpieczeñstwa Wewnêtrznego oraz Agencji Wywiadu) (“the 2002 Act”), adoptată ca o măsură de reformare a fostelor structuri ale serviciilor secrete, a dus la înfiinţarea a două agenţii de informaţii civile.
Agenţia de Securitate Internă (Agencja Bezpieczeñstwa Wewnêtrznego – numită, de asemenea, „ABW” în limba poloneză) este responsabilă de protejarea securităţii interne a statului şi a ordinii constituţionale a statului (art. 1).
Agenţia de Informaţii (numită, de asemenea, „AW” în limba poloneză) este responsabilă de protejarea securităţii externe a statului” (art. 2). Aceasta include informaţiile externe.
În conformitate cu art. 3 din legea din 2002, şefii celor două agenţii sunt subordonaţi primului-ministru. Activităţile lor sunt supuse supravegherii Parlamentului – prin intermediul Comisiei parlamentare pentru servicii speciale (Sejmowa Komisja do Spraw S³u¿b Specjalnych).
199. Sarcinile Agenţiei de Informaţii sunt enumerate la art. 6 (1). Ele includ, printre altele, următoarele:
1) obţinerea, analizarea, prelucrarea şi transmiterea către autorităţile competente de informaţii care ar putea avea o importanţă vitală pentru securitatea şi poziţia internaţională a Republicii Polone şi a potenţialului său economic şi de apărare;
2) identificarea şi contracararea ameninţărilor externe la adresa securităţii, apărării, independenţei şi integrităţii teritoriale a Republicii Polone;
(...)
5) identificarea terorismului internaţional, a extremismului şi a grupurilor internaţionale de infracţionalitate organizată;
(...)
7) identificarea şi analizarea ameninţărilor care apar în regiunile în care există tensiuni, conflicte şi crize internaţionale care au un impact asupra securităţii statului şi luarea de măsuri menite să elimine aceste ameninţări;
(...)
9) luarea altor măsuri prevăzute în alte legi şi acorduri internaţionale.”
200. Art. 6 alin. (3) prevede că activităţile Agenţiei de Informaţii pe teritoriul Poloniei pot fi efectuate exclusiv în legătură cu activităţile din străinătate.
201. Art. 7 prevede, în măsura în care este relevant, următoarele:
„1. Primul-ministru stabileşte direcţiile de acţiune ale agenţiilor prin linii directoare.
(...)
3. Şefii agenţiilor, fiecare în cadrul competenţei sale, trebuie să prezinte, până la 31 ianuarie, un raport anual privind activităţile agenţiei pentru anul calendaristic precedent.”
202. Art. 8 prevede:
„1. Pentru ca agenţiile să-şi îndeplinească sarcinile, şefii agenţiilor, fiecare în limitele competenţei sale, poate coopera cu autorităţile şi serviciile relevante ale altor state.
2. Cooperarea la care se face referire la art. 1 poate fi solicitată după obţinerea acordului primului-ministru.”
203. Capitolul 2 din Legea din 2002 se referă la Comitetul de Cabinet pentru servicii speciale (Kolegium do Spraw S³u¿b Specjalnych) – organ consultativ-îndrumător prezidat de prim-ministru.
În conformitate cu art. 11, Comitetul îşi exercită competenţa în ceea ce priveşte „programarea, supravegherea şi coordonarea” activităţilor serviciilor speciale, şi anume Agenţia de Securitate Internă, Agenţia de Informaţii, Agenţia de Contrainformaţii Militare (S³u¿ba Kontrwywiadu Wojskowego), Agenţia de Informaţii Militare (S³u¿ba Wywiadu Wojskowego) şi Biroul Central Anticorupţie (Centralne Biuro Antykorupcyjne), precum şi activităţile întreprinse în vederea asigurării securităţii statului de către Poliţie, Poliţia de frontieră, Poliţia militară, Serviciul penitenciar, Oficiul pentru Protecţia Guvernului, Vamă, serviciile de informaţii militare şi autorităţile fiscale.
Comitetul este format din primul-ministru, secretarul Comitetului, ministrul Internelor, ministrul Afacerilor Externe, ministrul Apărării, ministrul Trezoreriei şi şeful Biroului Naţional de Securitate (Biuro Bezpieczeñstwa Narodowego), din cadrul Cancelariei Preşedintelui Poloniei. Şefii Agenţiei de Securitate Internă, Agenţiei de Informaţii, Agenţiei de Contrainformaţii Militare, Agenţiei de Informaţii Militare, Biroului Central Anticorupţie şi preşedintele Comisiei Parlamentare pentru Servicii Speciale participă la şedinţele Comitetului [art. 12 alin. (2)-(3)].
204. În conformitate cu art. 18 alin. (1), şefii Agenţiei de Securitate Internă şi Agenţiei de Informaţii, fiecare în limitele competenţei sale, au datoria „de a furniza prompt” Preşedintelui Republicii Polone şi primului-ministru orice informaţii care pot avea importanţă vitală pentru securitatea Poloniei şi poziţia sa internaţională.
205. Şeful Agenţiei de Informaţii poate autoriza ca ofiţerii sau membrii personalului să furnizeze informaţii clasificate unei anumite persoane sau instituţii (art. 39). Acesta are libertatea deplină de a autoriza sau a refuza dezvăluirea de informaţii clasificate. Numai în cazul în care i se solicită astfel de către Primul preşedinte al Curţii Supreme, în cadrul procedurii de revizuire în temeiul art. 39 alin. (6), acesta va fi obligat să dezvăluie informaţii clasificate. Excepţia menţionată se limitează însă la procedurile legate de crime împotriva păcii, crime împotriva umanităţii şi crime de război, prevăzute la art. 105 § 1 din Codul penal (a se vedea supra, pct. 181) şi infracţiuni grave mortale.
Art. 39 (6) prevede, în măsura în care este relevant, următoarele:
„În cazul în care, în pofida unei cereri formulate de către o instanţă sau de către procuror în legătură cu procedurile penale pentru o infracţiune definită la art. 105 § 1 din Codul penal sau pentru o infracţiune gravă împotriva vieţii sau pentru o infracţiune împotriva vieţii şi sănătăţii cauzatoare de deces, [şeful Agenţiei de Informaţii] refuză să excepteze un ofiţer sau un membru al personalului (...) de la obligaţia de a menţine secretul materialelor clasificate «secret» sau «strict secret» sau refuză dezvăluirea de materiale (...) clasificate „strict secret” sau „strict secret de importanţă deosebită”, acesta va prezenta materialele solicitate şi explicaţia [sa] Primului Preşedinte al Curţii Supreme.
În cazul în care Primul Preşedinte al Curţii Supreme constată că aprobarea cererii instanţei sau a procurorului este necesară pentru buna desfăşurare a procedurii, şeful Agenţiei de Informaţii este obligat să emită un ordin de exceptare de la menţinerea confidenţialităţii sau să prezinte materiale care intră sub incidenţa confidenţialităţii.”
V. Drept internaţional relevant
A. Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor
206. Art. 26 şi 27 din Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor (23 mai 1969), la care Polonia este parte, prevăd următoarele:
Articolul 26
„Pacta sunt servanda”
„Orice tratat în vigoare leagă părţile sale şi trebuie să fie executat de ele cu bună-credinţă.”
Articolul 27
Dreptul intern şi respectarea tratatelor
„O parte nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat (...)”.
B. Comisia de Drept Internaţional, Articolele privind răspunderea statelor pentru fapte internaţionale ilicite din 2001
207. Dispoziţiile relevante din Articole („Articolele CDI), adoptate la data de 3 august 2001 (Anuarul Comisiei de Drept Internaţional, 2001, vol. II), prevăd următoarele:
Articolul 7
Exces de autoritate sau încălcarea instrucţiunilor
„Conduita unui organ al statului sau a unei persoane sau entităţi împuternicite să exercite elementele ale autorităţii guvernamentale este considerată fapt al statului conform dreptului internaţional dacă organul, persoana sau entitatea acţionează în această capacitate, chiar dacă îşi depăşeşte autoritatea sau încalcă instrucţiunile.
(...)”
Articolul 14
Întinderea în timp a încălcării unei obligaţii internaţionale
„1. Încălcarea unei obligaţii internaţionale printr-un fapt al unui stat ce nu are un caracter continuu are loc la momentul săvârşirii faptului, chiar dacă efectele sale continuă.
2. Încălcarea unei obligaţii internaţionale printr-un fapt al unui stat ce nu are un caracter continuu se întinde pe toată perioada în care faptul continuă şi rămâne neconform cu obligaţia internaţională.
3. Încălcarea unei obligaţii internaţionale impune statului să prevină un anumit fapt care are loc şi se întinde pe toată perioada în care evenimentul continuă şi rămâne neconform cu obligaţia în cauză.”
Articolul 15
Încălcarea constând într-un fapt compus
„1. Încălcarea unei obligaţii internaţionale de către un stat printr-o serie de acţiuni sau omisiuni definite împreună ca ilicite are loc atunci când se produce acţiunea sau omisiunea care, împreună cu celelalte acţiuni sau omisiuni, este suficientă pentru constituirea faptului ilicit.
2. În acest caz, încălcarea se extinde pe toată perioada începând cu prima acţiune sau omisiune din această serie şi se întinde atât timp cât aceste acţiuni sau omisiuni se repetă şi rămân neconforme cu obligaţia internaţională.”
Articolul 16
Ajutorul sau asistenţa la comiterea unui fapt internaţional ilicit
„Un stat care ajută sau asistă un alt stat la comiterea unui fapt internaţional ilicit de către cel de-al doilea este responsabil la nivel internaţional pentru aceasta dacă:
(a) acest stat acţionează astfel cunoscând circumstanţele faptului internaţional ilicit; şi
(b) faptul ar avea caracter internaţional ilicit dacă ar fi comis de acel stat.”
C. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
208. Art. 7 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice („ICCPR”), la care Polonia este parte, prevede următoarele:
„Nimeni nu va fi supus torturii, şi nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În special, este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimţământul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice.”
D. Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva torturii
209. 149 de state sunt părţi la Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva torturii şi altor pedepse şi tratamente cu cruzime, inumane sau degradante din 1984 („UNCAT”), inclusiv toate statele membre ale Consiliului Europei. Art. 1 din Convenţie defineşte tortura ca fiind:
„orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, fizice ori psihice, mai ales cu scopul de a obţine de la aceasta persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferinţe sunt aplicate de către un agent al autorităţii publice sau de orice alta persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane. Acest termen nu se referă la durerea ori suferinţele rezultând exclusiv din sancţiuni legale, inerente acestor acţiuni sau ocazionate de ele.”
210. Art. 1 alin. (2) prevede că acest lucru se produce fără a aduce atingere vreunui instrument internaţional sau legislaţiei naţionale care conţine sau ar putea conţine dispoziţii de aplicare mai largă. Art. 2 impune statelor să ia măsuri legislative, administrative, juridice sau alte măsuri pentru a preveni săvârşirea de acte de tortură pe teritoriul aflat sub jurisdicţia acestora. Art. 4 impune ca fiecare stat parte să se asigure că toate actele de tortură constituie infracţiuni în conformitate cu dreptul său penal.
Art. 3 prevede:
„1. Niciun stat parte nu va expulza, nu va reîntoarce, nici nu va extrăda o persoană către un alt stat în care există motive serioase de a crede că acolo ea riscă să fie supusă la tortură.
2. Pentru a stabili dacă există asemenea motive, autorităţile competente vor ţine seama de toate consideraţiile pertinente, inclusiv, dacă este cazul, de existenţa, în statul vizat, a unui ansamblu de încălcări sistematice ale drepturilor omului, grave, flagrante sau de proporţii.”
211. Art. 12 prevede că fiecare stat parte trebuie să vegheze ca autorităţile competente să procedeze imediat la o anchetă promptă şi imparţială, ori de câte ori există motive rezonabile de a se crede că un act de tortură a fost comis pe oricare teritoriu aflat sub jurisdicţia sa.
Art. 15 prevede ca fiecare stat să vegheze că nicio declaraţie despre care s-a stabilit că a fost obţinută prin tortură să nu poate fi invocată ca mijloc de probă în vreo procedură, dacă acest lucru nu este îndreptat chiar împotriva persoanei acuzate de tortură, cu scopul de a se stabili că a fost dată declaraţia.
E. Rezoluţia Adunării Generale a ONU 60/147
212. Rezoluţia Adunării Generale a ONU 60/147 referitoare la principiile şi liniile directoare de bază privind dreptul la remedii şi reparaţii ale victimelor gravelor încălcări ale drepturilor internaţionale ale omului şi ale victimelor gravelor încălcări ale dreptului umanitar internaţional, adoptată la 16 decembrie 2005, prevede, în măsura în care este relevant, următoarele:
„24. (...) victimele şi reprezentanţii lor trebuie să aibă dreptul de a solicita şi de a obţine informaţii în ceea ce priveşte cauzele în care au fost recunoscute ca victime şi în ceea ce priveşte cauzele şi condiţiile aplicabile încălcărilor flagrante ale drepturilor internaţionale ale omului şi încălcărilor grave ale dreptului umanitar internaţional, precum şi să afle adevărul în ceea ce priveşte aceste încălcări”.
VI. Surse publice selectate care conţin informaţii generale despre Programul DMI şi care subliniază îngrijorările legate de încălcări ale drepturilor omului despre care se presupune că s-au produs în centrele de detenţie operate de SUA, în urma evenimentelor din 11 septembrie 2001
213. Reclamantul, domnul Abu Zubaydah şi terţii intervenienţi au prezentat un număr considerabil de rapoarte şi opinii formulate de organizaţii internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale, precum şi articole şi rapoarte publicate în media, care au exprimat îngrijorările legate de presupusa predare, detenţiile secrete şi relele tratamente din centrele de detenţie operate de SUA din Guantánamo şi Afganistan. În continuare este prezentat un rezumat al celor mai relevante surse.
A. Organizaţia Naţiunilor Unite
1. Declaraţia Înaltului Comisar al ONU pentru Drepturile Omului privind detenţia prizonierilor talibani şi Al’Qaeda la baza americană din Guantánamo Bay, Cuba, 16 ianuarie 2002
214. Înaltul Comisar al ONU pentru Drepturile Omului a declarat următoarele:
„Toate persoanele deţinute în acest context au dreptul la protecţie conform legislaţiei internaţionale în materia drepturilor omului şi dreptului umanitar, în special conform dispoziţiilor relevante ale Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (PIDCP) şi ale Convenţiilor de la Geneva din 1949. Statutul juridic al deţinuţilor şi dreptul lor la statutul de prizonier de război (POW), în cazul în care a fost contestat, trebuie să fie examinat de către o instanţă competentă, în conformitate cu dispoziţiile articolului 5 din cea de A Treia Convenţie de la Geneva. Toţi deţinuţii trebuie să fie supuşi permanent unui tratament uman, în conformitate cu prevederile PIDCP şi ale celei de A Treia Convenţii de la Geneva.”
2. Declaraţia Consiliului Internaţional pentru Reabilitarea Victimelor Torturii
215. În februarie 2003, Comisia ONU pentru Drepturile Omului a primit rapoarte din partea organizaţiilor neguvernamentale cu privire la rele tratamente aplicate persoanelor deţinute de către Statele Unite ale Americii. Consiliul Internaţional pentru Reabilitarea Victimelor Torturii („CIRVT”) a transmis o declaraţie în care şi-a exprimat îngrijorarea faţă de utilizarea de către SUA a unor metode de interogare de tip „stres şi constrângere”, precum şi faţă de încălcări ale dispoziţiilor privind extrădarea, prevăzute de art. 3 din Convenţia împotriva torturii. Raportul CIRVT critică faptul că guvernele nu s-au pronunţat cu claritate pentru a condamna tortura şi subliniază importanţa acordării de despăgubiri victimelor. Comisia pentru Drepturile Omului a comunicat acest document Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, la 8 august 2003.
3. Grupul de lucru al ONU privind Detenţia Arbitrară, Opinia Nr. 29/2006, Domnul Ibn al-Shaykh al-Libi şi alte 25 de persoane împotriva Statelor Unite ale Americii, UN Doc. A/HRC/4/40/Anexa 1 la 103 (2006)
216. Grupul de lucru al ONU a declarat că detenţia persoanelor în cauză – private de libertate în centre de detenţie coordonate de serviciile secrete ale Statelor Unite ale Americii sau transferate, de multe ori prin zboruri efectuate în secret, în centrele de detenţie din ţări cu care autorităţile din Statele Unite ale Americii au cooperat în lupta lor împotriva terorismului internaţional – s-a aflat în afara tuturor sistemelor juridice naţionale şi internaţionale în privinţa garanţiilor împotriva detenţiei arbitrare. În plus, grupul de lucru a declarat că atribuirea unui caracter secret detenţiei şi transferării inter-statale ale presupuşilor terorişti putea expune persoanele afectate la tortură, la dispariţie forţată şi la execuţie extrajudiciară.
B. Alte organizaţii internaţionale
1. Amnesty International, Memorandum adresat Guvernului SUA privind drepturile persoanelor aflate în custodia SUA în Afganistan şi Guantánamo Bay, aprilie 2002
217. În acest memorandum, Amnesty International şi-a exprimat îngrijorarea legată de faptul că Guvernul SUA a transferat şi a privat de libertate persoane, în condiţii care ar putea fi considerate tratamente aplicate cu cruzime, inumane sau degradante şi care ar încălca alte standarde minime referitoare la detenţie, şi că a refuzat să acorde persoanelor aflate în custodia sa acces la consiliere juridică şi la instanţe de judecată, pentru a contesta legalitatea detenţiei lor.
2. Human Rights Watch, „Statele Unite, Prezumţia de vinovăţie: abuzuri împotriva drepturilor omului faţă de deţinuţii arestaţi după 11 septembrie”, vol. 14, nr. 4 (G), august 2002
218. Acest raport a inclus următorul pasaj:
„(...) lupta împotriva terorismului lansată de Statele Unite ale Americii după 11 septembrie nu a inclus o recunoaştere clară a acestor libertăţi. În schimb, ţara a cunoscut o erodare permanentă, deliberată şi nejustificată a drepturilor fundamentale (...) Cele mai multe dintre persoanele afectate direct au fost cetăţeni neamericani (...) Departamentul de Justiţie i-a supus detenţiei arbitrare, le-a încălcat dreptul la un proces echitabil în procedurile juridice deschise împotriva lor, şi a trecut peste prezumţia de nevinovăţie.”
3. Human Rights Watch, „Statele Unite: Rapoarte privind torturarea suspecţilor Al‑Qaeda”, 26 decembrie 2002
219. Acest raport făcea referire la un articol al Washington Post: „SUA deplânge abuzurile, dar apără interogatoriile”, care descria modul în care „persoane deţinute în centrul de interogare al CIA de la baza aeriană Bagram din Afganistan au fost supuse tehnicilor de tip „stres şi constrângere”, care includeau „statul în picioare sau în genunchi timp de mai multe ore” sau „menţinere în poziţii nefireşti, dureroase” (held in awkward, painful positions).
În continuare, se afirma:
„Convenţia împotriva torturii, ratificată de Statele Unite ale Americii, interzice în mod expres tortura şi relele tratamente, precum şi trimiterea deţinuţilor în ţări în care astfel de practici ar putea fi utilizate.”
4. Federaţia Internaţională Helsinki pentru Drepturile Omului, „Măsuri de combatere a terorismului, securitatea şi drepturile omului: Evoluţii în Europa, Asia Centrală şi America de Nord în urma evenimentelor din 11 septembrie”, raport, aprilie 2003
220. Pasajul relevant al acestui raport menţiona următoarele:
„Mulţi dintre deţinuţii care suscitau «un interes special» au fost ţinuţi într-un regim de izolare sau ţinuţi împreună cu deţinuţi condamnaţi, fiind supuşi la restricţii în ceea ce priveşte comunicarea cu familia, prietenii şi avocaţii, şi au avut parte de un acces inadecvat la facilităţi pentru a exercita şi pentru a-şi urma preceptele religioase, inclusiv la facilităţi care să fie conforme cu cerinţele lor alimentare. Unii dintre aceştia au povestit grupurilor pentru drepturile omului că li s-a refuzat tratamentul medical şi au fost bătuţi de gardieni şi de colegii deţinuţi.”
5. Raportul Amnesty International 2003 – Statele Unite ale Americii, 28 mai 2003
221. Acest raport comenta discuţie transferul de deţinuţi la Guantánamo, Cuba, în 2002, condiţiile transferului acestora („prizonierii au fost încătuşaţi la mâini, la picioare, au fost obligaţi să poarte mănuşi, măşti chirurgicale şi antifoane, au avut ochii complet acoperiţi prin utilizarea de ochelari de schi acoperiţi cu bandă adezivă”), precum şi condiţiile de detenţie („au fost ţinuţi în detenţie fără a fi acuzaţi sau judecaţi şi fără a avea acces la instanţă, avocaţi sau rude”). În continuare, se afirma:
„S-a raportat că o serie de presupuşi membri ai Al-Qaeda care au fost luaţi în custodia SUA au continuat să fie ţinuţi în detenţie în locaţii secrete. Guvernul SUA nu a oferit clarificări cu privire la locul şi statutul juridic al persoanelor deţinute, sau dacă le-a acordat drepturi în temeiul dreptului internaţional, inclusiv dreptul de a-şi informa familiile despre locul de detenţie şi dreptul de acces la reprezentanţi din afară. Se presupune că un număr necunoscut de deţinuţi aflaţi iniţial în custodia SUA ar fi fost transferaţi către ţări terţe, situaţie care a provocat îngrijorarea că suspecţii ar fi putut să fie supuşi torturii, în cursul interogatoriului.”
6. Amnesty International, „Detenţia ilegală a şase bărbaţi, din Bosnia-Herţegovina la Guantánamo Bay”, 29 mai 2003
222. Amnesty International a relatat transferul a 6 bărbaţi algerieni, de către Poliţia Federaţiei Bosnia, de la închisoarea din Sarajevo în custodia SUA, la Camp X-Ray, închisoare situată în Guantánamo Bay, Cuba. Amnesty International şi-a exprimat îngrijorarea că aceştia au fost reţinuţi în mod arbitrar, fiindu-le încălcate drepturile pe care le aveau în temeiul Pactului internaţional cu privire la drepturile politice şi civile. Amnesty International a făcut, de asemenea, referire la decizia Camerei pentru Drepturile Omului din Bosnia şi Herţegovina, prin care aceasta din urmă a constatat că transferul s-a efectuat cu încălcarea art. 5 din Convenţie, al art. 1 din Protocolul nr. 7 şi al art. 1 din Protocolul nr. 6.
7. Amnesty International, „Statele Unite ale Americii, Ameninţarea unui exemplu negativ: Subminarea standardelor internaţionale, în condiţiile în care detenţiile în «războiul împotriva terorii» continuă”, 18 august 2003
223. Pasajul relevant al acestui raport menţiona următoarele:
„Deţinuţii au fost ţinuţi incommunicado în bazele SUA din Afganistan. Au apărut acuzaţii de rele tratamente. Alţii au fost ţinuţi incommunicado în custodia SUA în locaţii necomunicate, în alte părţi ale lumii, iar SUA a instigat şi totodată s-a implicat în „predări extraordinare ilegale”, discuţiile SUA fiind acelea de a efectua transferuri neoficiale de deţinuţi între Statele Unite şi alte ţări, evitând extrădarea sau alte mijloace de a proteja drepturile omului.”
8. Amnesty International 2003, „Detenţia incommunicado/Teama de rele tratamente”, 20 august 2003
224. Pasajul relevant al acestui raport menţiona următoarele:
„Amnesty International este îngrijorată de faptul că detenţia suspecţilor în locaţii care nu trebuie dezvăluite, fără acces la reprezentare juridică sau la membrii familiei şi «predarea» suspecţilor între ţări, fără nici o protecţie formală a drepturilor omului, s-a realizat cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, i-a expus pe aceştia riscului de a fi supuşi la rele tratamente şi a subminat statul de drept.”
9. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, Statele Unite: Preşedintele CICR solicită raportări privind aspectele legate de detenţie, comunicat de presă 04/03, 16 ianuarie 2004
225. CICR şi-a exprimat poziţia după cum urmează:
„Dincolo de situaţia la Guantánamo, CICR îşi exprimă extrema îngrijorare în ceea ce priveşte soarta unui număr necunoscut de persoane capturate în cursul aşa-numitului război global împotriva terorismului şi deţinute în locaţii secrete. Domnul Kellenberger a reamintit cererile oficiale anterioare ale CICR de a primi informaţii referitoare la deţinuţi şi un eventual acces la aceştia, ca o prioritate umanitară importantă şi ca o continuare logică a activităţii curente a organizaţiei în centrele de detenţie de la Guantánamo şi din Afganistan.”
10. Human Rights Watch – Declaraţie privind centrele secrete de detenţie ale SUA la 6 noiembrie 2005
226. La 6 noiembrie 2005, Human Rights Watch a emis o „Declaraţie privind centrele de detenţie secrete ale SUA din Europa” („Declaraţia HRW din 2005”), care menţiona complicitatea Poloniei în programul de predări al CIA. Aceasta a fost emisă la două zile după ce Washington Post a publicat un material care dezvăluia informaţii despre centre de detenţie secrete destinate persoanelor suspectate de terorism, operate de CIA în afara SUA, inclusiv în „ţări din Europa de Est” (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 228).
227. Declaraţia menţiona, în măsura în care este relevantă, următoarele:
„Human Rights Watch a efectuat o cercetare independentă cu privire la existenţa unor centre secrete de detenţie care confirmă afirmaţiile Washington Post potrivit cărora au existat centre de detenţie în Europa de Est.
Mai exact, am colectat informaţii potrivit cărora aeronavele CIA care efectuau zboruri din Afganistan, în 2003 şi 2004, au avut zboruri directe către aerodromuri izolate din Polonia şi România. Human Rights Watch a verificat înregistrările de zbor care arată că un Boeing 737, cu număr de înregistrare N313P – aeronavă pe care CIA a folosit-o pentru a deplasa prizonieri către şi din Europa, Afganistan, şi Orientul Mijlociu în 2003 şi 2004 – a aterizat în Polonia şi România, cu zboruri directe din Afganistan, în două rânduri, în 2003 şi 2004. Human Rights Watch a confirmat, în mod independent, diverse părţi ale datelor zborurilor şi le-a completat cu date din cercetările independente.
Potrivit înregistrărilor, aeronava N313P a zburat de la Kabul către nord-estul Poloniei la 22 septembrie 2003, mai exact spre aeroportul Szymany, în apropiere de oraşul polonez Szczytno, provincia Warmia-Mazuria. Human Rights Watch a obţinut informaţii potrivit cărora mai mulţi deţinuţi care au fost ţinuţi în detenţie în secret în Afganistan în 2003 au fost transferaţi în afara ţării, în septembrie şi octombrie 2003. Serviciul de informaţii polonez deţine un centru important de formare şi terenuri în apropierea aeroportului Szymany. (...)
Vineri, Associated Press a citat oficiali ai aeroportului Szymany din Polonia care au confirmat faptul că un avion de pasageri Boeing a aterizat pe aeroport la miezul nopţii, în noaptea de 22 septembrie 2003. Oficialii au declarat că avionul a rămas o oră la sol şi a luat la bord cinci pasageri, cu paşapoarte SUA. (...)
Sunt necesare cercetări suplimentare pentru a stabili posibila implicare a Poloniei şi României în activităţile deosebit de grave descrise în articolul Washington Post. Detenţia arbitrară incommunicado este ilegală potrivit dreptului internaţional. În multe cazuri reprezintă un fundament pentru tortură şi rele tratamente aplicate deţinuţilor. Oficiali guvernamentali americani, discutând în trecut cu jurnaliştii sub anonimat, au recunoscut că unii deţinuţi arestaţi în secret au fost supuşi torturii şi altor rele tratamente, inclusiv tehnicii simulării înecării cu apă (scufundarea sau sufocarea unui deţinut în/cu apă, până când crede că este pe cale să se înece). Ţările care permit funcţionarea de programe secrete de detenţie pe teritoriul lor sunt complice la abuzurile împotriva drepturilor omului comise faţă de deţinuţi.
Human Rights Watch cunoaşte numele a 23 de suspecţi foarte importanţi ţinuţi în detenţie în secret de personalul american, în locaţii secrete. Un număr necunoscut de alte persoanele ar putea fi ţinut în detenţie la cererea guvernului SUA, în locaţii din Orientul Mijlociu şi din Asia. Oficiali ai serviciilor secrete americane, care au discutat cu jurnaliştii sub anonimat, au declarat că aproximativ 100 de persoane sunt ţinute în detenţie în secret, în străinătate, de către Statele Unite ale Americii.
Human Rights Watch subliniază că nu există nicio îndoială că există centre secrete de detenţie operate de Statele Unite ale Americii. Administraţia Bush a invocat, în discursuri şi în documente publice, arestarea mai multor persoane suspectate de terorism, care sunt ţinute acum în locaţii necunoscute. Printre deţinuţii citaţi de administraţie se includ: Abu Zubaydah, palestinian arestat în Pakistan în martie 2002; (...) Abd al-Rahim al-Nashiri (cunoscut şi ca Abu Bilal al-Makki), arestat în Emiratele Arabe Unite în noiembrie 2002. (...)
Human Rights Watch solicită Organizaţiei Naţiunilor Unite şi organismelor relevante ale Uniunii Europene să efectueze anchete pentru a stabili care sunt ţările care au fost sau sunt utilizate de Statele Unite ale Americii pentru tranzitarea şi deţinerea de prizonieri incommunicado. Totodată, Congresul SUA ar trebui să convoace audieri asupra acuzaţiilor şi să solicite ca administraţia Bush să dea explicaţii pentru deţinuţii reţinuţi în secret, să explica baza legală pentru continuarea ţinerii acestora în detenţie şi să facă aranjamente pentru monitorizarea deţinuţilor, în vederea stabilirii statutului lor juridic, în temeiul dreptului intern şi internaţional. Salutăm decizia Comisiei pentru afaceri juridice a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei de a examina existenţa unor centre de detenţie operate de SUA în state membre ale Consiliului Europei. De asemenea, recomandăm ca Uniunea Europeană, inclusiv Coordonatorul UE pentru lupta împotriva terorismului să ancheteze în continuare acuzaţiile şi să publice concluziile în acest caz.”
11. Human Rights Watch – Lista prizonierilor-fantomă aflaţi probabil în custodia CIA, din 30 noiembrie 2005
228. La 30 noiembrie, Human Rights Watch a publicat „lista prizonierilor-fantomă aflaţi probabil în custodia CIA” („Lista HRW din 2005”), care îl includea şi pe reclamant. Documentul menţionează, în măsura care este relevant, următoarele:
„Prezentăm în cele ce urmează o listă de persoane despre care se crede că s-ar putea afla în custodia SUA drept „deţinuţi-fantomă” – deţinuţi cărora nu li s-a acordat niciun drept legal sau acces la consiliere, şi care probabil nu au fost raportaţi sau observaţi de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii. Lista este compilată din rapoarte ale media, declaraţii publice ale oficialilor guvernamentali, precum şi alte informaţii obţinute de Human Rights Watch. Human Rights Watch nu consideră că această listă este completă: există probabil şi alţi „deţinuţi-fantomă” reţinuţi de Statele Unite ale Americii.
Potrivit dreptului internaţional, dispariţiile forţate sunt cele care se produc atunci când persoanele sunt private de libertate, iar autoritatea care i-a reţinut refuză să dezvăluie informaţii despre soarta sau locul unde se află, sau refuză să le recunoască detenţia, ceea ce îi plasează pe deţinuţi în afara protecţiei legii. Tratatele internaţionale ratificate de Statele Unite ale Americii interzic detenţia incommunicado a persoanelor, în locaţii secrete.
Mulţi dintre deţinuţii enumeraţi mai jos sunt suspectaţi de implicare în infracţiuni grave, inclusiv în atacurile din 11 septembrie 2001, atacurile cu bombă asupra Ambasadei SUA din Kenya şi Tanzania din 1998 şi atacurile cu bombă asupra două cluburi de noapte din Bali, Indonesia, în 2002. (...) Cu toate acestea, niciuna din persoanele de pe această listă nu a fost judecată sau acuzată penal, iar oficiali guvernamentali care au discutat cu jurnaliştii sub anonimat au sugerat că unii deţinuţi au fost torturaţi sau supuşi în detenţie la rele tratamente de o mare gravitate.
Locaţia curentă a acestor prizonieri este necunoscută.
Lista, la 1 decembrie 2005:
...
4. Abu Zubaydah (de asemenea, cunoscut şi ca Zain al-Abidin Muhammad Husain). Se presupune că a fost arestat în martie 2002, la Faisalabad, Pakistan. Palestinian (născut în Arabia Saudită), suspectat a fi lider Al-Qaeda în planificarea de operaţiuni. Menţionat drept capturat în «George W. Bush: Lista realizărilor. Modul în care a evoluat şi a fost câştigat războiul împotriva terorii», document disponibil pe site-ul web al Casei Albe. Menţionat anterior ca «dispărut» de către Human Rights Watch.
(...)
9. Abd al-Rahim al-Nashiri (sau Abdulrahim Mohammad Abda al-Nasheri, cunoscut şi ca Abu Bilal al-Makki sau Mullah Ahmad Belal). Se presupune că a fost arestat în noiembrie 2002, în Emiratele Arabe Unite. Saudit sau yemenit, suspectat a fi lider al operaţiunilor al-Qaeda din Golful Persic, suspectat a fi planificat atacul cu bombă asupra USS Cole şi atacul asupra petrolierului francez Limburg. Menţionat în «George W. Bush: Lista realizărilor. Modul în care a evoluat şi a fost câştigat războiul împotriva terorii», document disponibil pe site-ul web al Casei Albe. Menţionat anterior ca «dispărut» de către Human Rights Watch.
C. Rezoluţia nr. 1340 (2003) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind drepturile persoanelor reţinute în custodia Statelor Unite ale Americii în Afganistan sau Guantánamo Bay, 26 iunie 2003
229. Rezoluţia de mai sus („Rezoluţia APCE 2003”), prevede, în măsura în care este relevantă, următoarele:
„1. Adunarea Parlamentară:
i. ia act de faptul că la puţin timp după încetarea conflictului armat internaţional din Afganistan, peste 600 de combatanţi şi necombatanţi, inclusiv cetăţeni din statele membre ale Consiliului Europei, ar putea fi încă reţinuţi în custodia militară a Statelor Unite ale Americii – o parte dintre aceştia în zona de conflict din Afganistan, ceilalţi au fost transportaţi la centrul de detenţie american de la Guantánamo Bay (Cuba) şi în alte centre, şi că mai multe persoane au fost arestate în alte jurisdicţii şi duse în aceste centre de detenţie; (...)
2. Adunarea Parlamentară îşi exprimă profunda îngrijorare faţă de condiţiile de detenţie ale acestor persoane, pe care le consideră inacceptabile ca atare şi, de asemenea, consideră că, întrucât statutul acestora nu este nedefinit, detenţia lor este, prin urmare, ilegală.
3. Statele Unite ale Americii refuză să trateze persoanele capturate ca prizonieri de război; în schimb, îi desemnează pe aceştia drept «combatanţi ilegali» – definiţie care nu este prevăzută de dreptul internaţional.
4. De asemenea, Statele Unite ale Americii refuză să permită ca statutul de prizonieri să fie stabilit de un tribunal competent, astfel cum prevede Convenţia de la Geneva (III) privind tratamentul prizonierilor de război, ceea ce face ca detenţia lor continuă să fie una arbitrară.
5. Statele Unite ale Americii nu şi-au exercitat responsabilitatea, în raport cu dreptul internaţional, de a-i informa pe prizonieri despre dreptul lor să-şi contacteze reprezentanţii consulari, sau de a permite deţinuţilor dreptul la consiliere juridică.
6. Indiferent de tipul de protecţie care ar putea fi oferit de dreptul intern, Adunarea reaminteşte Guvernului Statelor Unite ale Americii că este responsabil, în temeiul dreptului internaţional, pentru bunăstarea deţinuţilor aflaţi în custodie.
7. Adunarea reafirmă că se opune constant pedepsei cu moartea, ameninţare cu care se confruntă aceşti prizonieri în sau în afara Statelor Unite ale Americii.
8. Adunarea îşi exprimă dezaprobarea privind faptul că persoanele ţinute în detenţie pot fi judecate de către o comisie militară, aplicându-li-se astfel un standard al justiţiei diferit faţă de cel aplicat resortisanţilor Statelor Unite, ceea ce constituie o încălcare gravă a dreptului la un proces echitabil şi un act de discriminare contrar Pactului internaţional al Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile civile şi politice.
9. Având în vedere cele de mai sus, Adunarea solicită cu fermitate Statelor Unite ale Americii:
i. să facă astfel încât condiţiile de detenţie să devină conforme cu standardele legale recunoscute internaţional, de exemplu, prin acordarea de acces Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (CICR) şi prin respectarea recomandărilor sale;
ii. să recunoască faptul că, în temeiul art. 4 din A Treia Convenţie de la Geneva, membrii forţelor armate ale unei părţi la un conflict internaţional, precum şi membrii miliţiilor sau corpurilor de voluntari care fac parte din astfel de forţe armate au dreptul de a li se acorda statutul de prizonieri de război;
iii. să permită ca statutul deţinuţilor să fie stabilit de la caz la caz de un tribunal competent, care funcţionează potrivit unor proceduri legale adecvate, astfel cum prevede art. 5 din A Treia Convenţie de la Geneva, şi să-i elibereze de îndată pe necombatanţii care nu sunt acuzaţi de infracţiuni.
10. Adunarea solicită Statelor Unite să permită reprezentanţilor statelor care au resortisanţi reţinuţi în Afganistan şi la Guantánamo Bay, însoţiţi de observatori independenţi, să aibă acces la locurile de detenţie şi să comunice fără impedimente cu deţinuţii. (...)
13. Adunarea îşi exprimă în continuare regretul că Statele Unite ale Americii îşi menţin poziţia contradictorie, susţinând, pe de o parte, că Guantánamo Bay este pe deplin în jurisdicţia SUA şi, pe de altă parte, că este în afara protecţiei Constituţiei americane. În cazul în care Statele Unite ale Americii nu vor lua măsuri de remediere înainte de următoarea sesiune, sau pentru a ameliora condiţiile de detenţie, Adunarea îşi rezervă dreptul de a emite recomandări adecvate.”
D. Rapoarte şi articole media
1. Mass-media internaţională
230. La 2 aprilie 2002, ABC News relata:
„Oficialii americani au discutat dacă Zubaydah ar trebui să fie trimis în ţări, inclusiv Egipt sau Iordania, unde sunt permise tehnici de interogare mult mai agresive. Dar un astfel de transfer ar ridica în mod direct problema torturii (...) Oficialii au discutat şi despre trimiterea lui Zubaydah la Guantánamo Bay sau pe o navă militară aflată pe mare. Sursele ne spun că este imperativ să-l ţină izolat de ceilalţi deţinuţi, ca parte a războiului psihologic, şi că ar putea fi utilizate chiar şi metode mai agresive.”
231. Două rapoarte ale Associated Press din 2 aprilie 2002 menţionau:
„Zubaydah se află în custodia SUA, dar nu este clar dacă rămâne în Pakistan; este unul dintre cei 20 de suspecţi Al-Qaeda care urmează să fie trimişi la staţia navală americană de la Guantánamo Bay, Cuba, sau să fie transportaţi într-o locaţie diferită.”
şi:
„Oficialii americani nu ne-au spus unde este ţinut. Ne-au spus însă că nu se aşteaptă să fie adus în Statele Unite prea curând. Ar putea fi eventual ţinut în Afganistan, la bordul unei nave a Marinei, la baza SUA din Guantánamo Bay, Cuba, sau transferat într-o ţară terţă.”
232. La 26 decembrie 2002, Washington Post publica un articol detaliat intitulat „Tactici de stres şi constrângere folosite împotriva suspecţilor de terorism deţinuţi în secret în centre de detenţie din străinătate”. Articolul făcea referire în mod explicit la practica predării extraordinare şi rezumat astfel situaţia:
„O luptă dură pentru a obţine informaţii, de multe ori alături de aliaţi care au o reputaţie dubioasă în ceea ce priveşte drepturile omului; o luptă în care liniile tradiţionale dintre bine şi rău, legal şi inuman evoluează şi devin neclare. (...)
«Dacă nu încalci, uneori, cuiva drepturile omului, înseamnă că nu-ţi faci treaba», spunea un oficial care a supravegheat capturarea şi transferul teroriştilor acuzaţi.”
Articolul mai nota că
„Au existat centre de detenţie secrete în străinătate unde un proces echitabil american nu se aplica (...) unde CIA conduce sau gestionează procesul de interogare a persoanelor suspectate de terorism (...) interzise celor din afară şi, de multe ori, chiar altor agenţii guvernamentale. În afară de Bagram şi Diego Garcia, CIA are şi alte centre de detenţie în străinătate şi, în multe cazuri, se foloseşte de locaţiile serviciilor de informaţii străine”.
Washington Post a oferit detalii şi despre procesul de predare extraordinară:
„Echipele de urgenţă îi «împachetau» adesea pe deţinuţi pentru a fi transportaţi, echipându-i cu glugă şi căluş, legându-i de tărgi cu bandă adezivă.”
Articolul a avut parte de expunere la nivel mondial. În primele săptămâni ale anului 2003 a făcut, printre altele, obiectul unui editorial în Economist şi al unei declaraţii din partea Organizaţiei Mondiale împotriva Torturii.
233. La 2 noiembrie 2005, Washington Post relata că Statele Unite ale Americii s-au folosit de centre secrete de detenţie din Europa de Est şi din alte părţi ale lumii pentru a ţine ilegal în detenţie persoane suspectate de terorism. Articolul, intitulat „CIA îi ţine pe suspecţii de terorism în închisori secrete”, cita surse din cadrul Guvernului SUA, în special din CIA, dar nu erau identificate locaţii clare din Europa de Est. Articolul a fost scris de Dana Priest, jurnalist american. Aceasta făcea referire la ţările implicate ca fiind „ţări est-europene”.
Articolul, în măsura care este relevant, menţiona următoarele:
„CIA i-a ascuns şi interogat pe unii dintre cele mai importanţi captivi Al-Qaeda într-un complex din era sovietică din Europa de Est, potrivit oficialilor SUA şi străini care cunoşteau aranjamentul.
Centrul secret face parte dintr-un sistem de închisori sub acoperire create de CIA aproape acum patru ani, care a inclus, în diferite momente, locaţii din opt ţări, printre care Thailanda, Afganistan şi mai multe state democrate din Europa de Est, precum şi un mic centru la închisoarea Guantánamo Bay din Cuba, potrivit unor foşti şi actuali oficiali din serviciile de informaţii şi diplomaţi, de pe trei continente.
Reţeaua globală penitenciară ascunsă reprezintă un element central în războiul neconvenţional al CIA împotriva terorismului. Aceasta se bazează pe cooperarea serviciilor de informaţii străine, şi pe păstrarea informaţiilor de bază cu privire la sistemul secret faţă de public, oficiali străini şi aproape faţă de toţi membrii Congresului însărcinaţi cu supravegherea acţiunilor sub acoperire ale CIA.
Existenţa şi localizarea centrelor de detenţie – la care se face referire ca „locaţii negre” în documentele clasificate ale Casei Albe, CIA, Departamentului de Justiţie şi Congresului – sunt cunoscute de doar câţiva oficiali din Statele Unite ale Americii şi, de obicei, doar de preşedinte şi de câţiva dintre cei mai de top ofiţeri de informaţii din fiecare ţară-gazdă.
(...)
Deşi CIA nu va recunoaşte detalii privind sistemul, oficialii serviciilor secrete apără abordarea agenţiei, argumentând că apărarea cu succes a ţării impune ca agenţia să fie împuternicită să ţină în detenţie şi să interogheze persoanele suspectate de terorism atât timp cât este necesar şi fără restricţii impuse de sistemul juridic al SUA sau chiar de tribunalele militare înfiinţate pentru prizonierii deţinuţi la Guantánamo Bay.
Washington Post nu publică numele ţărilor est-europene implicate în programul sub acoperire, la cererea înalţilor oficiali americani. Aceştia au susţinut că o astfel de dezvăluire ar putea perturba eforturile de combatere a terorismului din aceste ţări şi din alte părţi ale lumii şi le-ar transforma în ţinte, în cazul unor posibile represalii teroriste.
(...)
Este ilegal ca guvernul să ţină prizonierii într-o astfel de izolare, în închisori secrete din Statele Unite, acesta fiind motivul pentru care CIA i-a transferat în străinătate, potrivit mai multor foşti şi actuali oficiali din serviciile de informaţii, precum şi altor oficiali guvernamentali americani. Experţii în drept şi oficialii din serviciile secrete ne-au spus că practicile de ţinere în detenţie ale CIA ar putea fi considerate totodată ilegale, conform legilor din mai multe ţări-gazdă, unde deţinuţii au dreptul de a avea un avocat sau de a se apăra împotriva acuzaţiilor de delicte.
Ţările-gazdă au semnat Convenţia ONU împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, la fel ca şi Statele Unite ale Americii. Cu toate acestea, anchetatorii CIA din locaţiile din străinătate au permisiunea de a utiliza „tehnici avansate de interogare” aprobate de CIA, unele din ele fiind interzise de Convenţia ONU şi de dreptul militar al SUA. Acestea includ tehnici cum ar fi «simularea înecului», în care un prizonier este făcut să creadă că el sau ea se îneacă.
(...)
Contururile programului de detenţie al CIA au apărut în mici şi mici bucăţele, în ultimii doi ani. Parlamentele din Canada, Italia, Franţa, Suedia şi Ţările de Jos au deschis anchete privind presupusele operaţiunile CIA, prin care Agenţia le-a capturat în secret cetăţenii sau rezidenţii legali şi i-a transferat în închisorile sale.
Peste 100 de persoane suspectate de terorism au fost trimise de CIA în sistemul sub acoperire, potrivit surselor externe şi potrivit unor foşti şi actuali oficiali ai serviciilor de informaţii americane. Această cifră, o estimare aproximativă pe baza informaţiilor primite de la surse care au declarat că nu cunosc cu exactitate numărul acestora, nu include prizonierii luaţi în Irak.
Deţinuţii sunt împărţiţi cu aproximaţie în două categorii, ne-au spus sursele.
Aproximativ 30 din ei sunt consideraţi suspecţi majori de terorism şi sunt ţinuţi în detenţie la cel mai înalt nivel de secretizare, în locaţii negre finanţate de CIA şi gestionate de personalul agenţiei, inclusiv cele din Europa de Est şi din alte părţi ale lumii, potrivit unor foşti şi actuali ofiţerii de informaţii şi altor doi oficiali din Guvernul SUA. Două locaţii din această categorie – cea din Thailanda şi cea de pe terenurile închisorii militare de la Guantánamo Bay – au fost închise în 2003, respectiv în 2004.
Al doilea nivel – despre care sursele cred că include peste 70 de deţinuţi – este un grup considerat mai puţin important, cu implicare mai puţin directă în terorism şi care are o valoare limitată în ce priveşte informaţiile. Aceste prizonieri, dintre care unii au fost duşi iniţial în locaţii negre, sunt predaţi serviciilor de informaţii din Egipt, Iordania, Maroc, Afganistan şi alte ţări, proces uneori cunoscut sub numele de «predare». În timp ce locaţiile negre de prim nivel sunt operate de ofiţerii CIA, închisorile din aceste ţări sunt operate de naţiunile–gazdă, cu asistenţă financiară CIA şi, uneori, instrucţiuni din partea sa.
(...)
Cei mai importanţi 30 de prizonieri Al-Qaeda sunt ţinuţi în completă izolare de lumea exterioară. Ţinuţi în celule întunecate, uneori subterane, nu au drepturi legale recunoscute, şi nimănui din afara CIA nu-i este permis să vorbească cu ei. sau chiar să-i vadă, sau să verifice altfel bunăstarea lor, ne-au declarat actuali şi foşti oficiali SUA şi oficiali din serviciile secrete şi guvernele străine.
(...)
Ţările din Europa de Est pe care CIA le-a convins să ascundă prizonieri Al-Qaeda sunt democraţii care au îmbrăţişat statul de drept şi drepturile individuale, după decenii de dominaţie sovietică. Fiecare dintre ele a încercat să-şi cureţe serviciile de informaţii de ofiţerii operativi care au lucrat în numele altor persoane – în special pentru Rusia şi crima organizată.
(...)
Până la jumătatea anului 2002, CIA a încheiat înţelegeri secrete legate de locaţii negre cu două ţări, respectiv cu Thailanda şi cu o ţară din Europa de Est, ne-au declarat foşti şi actuali oficiali. Se estimează că au fost ascunse 100 milioane dolari în anexa clasificată privind primul credit suplimentar alocat Afganistanului. (...)”
234. La 5 decembrie 2005, ABC News a publicat un raport în care făcea cunoscute numele a 12 suspecţi de vârf ai Al-Qaeda ţinuţi în detenţie în Polonia, printre care şi reclamantul şi domnul Abu Zubaydah. Acest raport a fost disponibil pe internet doar un timp foarte scurt; a fost apoi retras de pe pagina ABC la scurt timp, ca urmare a intervenţiei avocaţilor în numele proprietarilor reţelei.
2. Mass-media poloneză
235. La 12 ianuarie 2002, cotidianul Rzeczpospolita dezbătea un raport al Amnesty International despre aproximativ 20 de prizonieri de la Guantánamo cărora le-au fost date intoxicante, au fost încătuşaţi, raşi şi li s-a pus glugă pe faţă şi relata că secretarul american al Apărării la acel moment, Donald Rumsfeld, a spus că deţinuţii de la Guantánamo nu vor fi trataţi ca prizonieri de război, pentru că au fost luptători ilegali, care nu au drepturi.
236. La 25 ianuarie 2002, acelaşi ziar relata că Guvernul SUA nu a acceptat ca Human Rights Watch să viziteze centrul de detenţie din Guantánamo Bay şi că deţinuţii nu au avocaţi sau acces la reprezentare juridică.
237. la 15 ianuarie 2003, Rzeczpospolita făcea referire la şi dezbătea un raport Human Rights Watch care documenta încălcări ale drepturilor omului în cursul operaţiunilor Administraţiei Bush de combatere a terorismului. În mai 2003, cotidianul relata criticile aduse de Amnesty International referitoare la practica SUA de a ţine în detenţie sute de afgani suspectaţi de apartenenţă Al’Qaeda la baza din Guantanámo. Potrivit raportului, aceştia au rămas într-o „gaură neagră juridică”, fiind ţinuţi în detenţie fără a fi acuzaţi, fără acces la avocaţi şi fără a avea statut de prizonieri.
238. La 17 iulie 2003, cotidianul Gazeta Wyborcza relata condiţiile de viaţă deplorabile ale deţinuţilor de la Guantánamo Bay, afirmând că majoritatea celor 680 de prizonieri erau ţinuţi în cuşti de 2,4x2m, în care temperatura ajungea de multe ori la 38 de grade Celsius. Deţinuţii aveau dreptul la o plimbare de 30 minute doar de trei ori pe săptămână – cei mai tineri deţinuţi aveau sub 16 ani, iar cel mai în vârstă – peste 70 de ani.
239. La 6 august 2003, Rzeczpospolita relata despre detenţia a doi deţinuţi din Regatul Unit, printre cei 680 ţinuţi pe termen nelimitat la Guantánamo, şi indignarea publică produsă în Regatul Unit. Articolul sublinia că această practică a ţinerii în detenţie reprezenta o încălcare clară a drepturilor omului şi situaţia era percepută de oameni ca fiind o dovadă în plus că, atunci când este vorba despre războiul împotriva terorii, America nu ezită să considere drepturile omului şi alte aspecte legale ca fiind nesemnificative.
3. Interviu cu domnul A. Kwaœniewski, fost Preşedinte al Poloniei
240. La 30 aprilie 2012, Gazeta Wyborcza a publicat un interviu cu domnul Aleksander Kwaœniewski, Preşedintele Poloniei în perioada 2000–2005. Domnul Kwaœniewski, răspunzând întrebărilor referitoare la presupusa existenţă a unei închisori CIA în Polonia, a declarat, printre altele:
„Desigur, am fost în cunoştinţă de cauză despre tot ce se întâmplă. Preşedintele şi primul-ministru au acceptat să coopereze cu serviciile de informaţii americane, pentru că acest lucru era impus de interesul naţional. Am considerat că acest lucru este necesar, după atacurile de la World Trade Center, date fiind circumstanţele excepţionale. În consecinţă, atacurile care au urmat după 11 septembrie ne-au confirmat această [decizie]. În atacurile de la New York, Londra şi Madrid au fost ucişi şi cetăţeni polonezi. Aceasta era datoria noastră, iar cooperarea dintre Guvern şi Preşedinte a fost una exemplară. (...)
Nu noi am arestat teroriştii, nu noi i-am interogat. Am presupus că aliaţii noştri respectă legea. Dacă ceva nu a fost conform legii, este responsabilitatea americanilor, şi ei ar trebui să răspundă. (...)
Decizia de a coopera cu CIA implica riscul ca americanii să folosească metode care nu sunt admise. Dar dacă un agent CIA brutalizează un prizonier în Hotelul Mariott din Varşovia, îl puteţi acuza pe managerul hotelului pentru acţiunile agentului? Noi nu am avut cunoştinţă despre niciun fel de acte de tortură.”
VII. Anchete internaţionale referitoare la detenţiile secrete de către CIA şi predările persoanelor suspectate de terorism în Europa, inclusiv în Polonia
A. Consiliul Europei
1. Procedura în temeiul art. 52 din Convenţie
241. La 21 noiembrie 2005, Secretarul General al Consiliului Europei, domnul Terry Davis, acţionând în temeiul art. 52 din Convenţie, în legătură cu rapoartele privind coluziunea la nivel european privind zborurile secrete folosite pentru predări, a trimis un chestionar statelor părţi la Convenţie, inclusiv Poloniei.
Statele au fost invitate să explice modul în care legislaţia lor internă asigură implementarea efectivă a Convenţiei în ceea ce priveşte patru aspecte: 1) controlul adecvat asupra actelor săvârşite de agenţi străini în jurisdicţia lor; 2) măsurile de protecţie adecvate pentru a preveni, în ceea ce priveşte orice persoană aflată în jurisdicţia lor, privarea de libertate nerecunoscută, inclusiv transportarea, cu sau fără implicarea de agenţi străini; 3) răspunsuri adecvate (inclusiv anchete efective) la orice acuzaţii de încălcări ale drepturilor CEDO, în special în contextul privării de libertate, rezultate din comportamentul agenţilor străini; 4) dacă, începând de la 1 ianuarie 2002, a fost implicat vreun funcţionar al statului, prin acţiune sau omisiune, în astfel de privări de libertate sau transportarea de deţinuţi; dacă este în curs de desfăşurare sau a fost finalizată vreo anchetă oficială.
242. Guvernul polonez a răspuns la 10 martie 2006. Scrisoarea a fost semnată de domnul W. Waszczykowski, subsecretar de stat. Scrisoarea, în măsura care este relevantă, menţiona următoarele:
„Constatările anchetei interne desfăşurate de Guvernul polonez cu privire la prezumtiva existenţă în Polonia a unor centre de detenţie secrete şi zboruri asociate neagă în întregime acuzaţiile în dezbatere. (...)
Potrivit informaţiilor noastre, pe baza constatărilor sus-menţionate ale anchetei, declaraţiile oficiale poloneze trebuie înţelese în un sensul că, în această privinţă, nu au existat niciun fel de fapte în Polonia care să contravină legislaţiei interne sau tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care statul nostru este parte. (...)
Am afirmat în scrisoarea noastră din 17 februarie: «Referitor la răspunderea pentru săvârşirea unei infracţiuni, este necesar să se observe că, în temeiul art. 5 din Codul penal, organele judiciare poloneze au jurisdicţie în ceea ce priveşte orice act interzis comis pe teritoriul Republicii Polone, sau pe o navă sau aeronavă poloneză, cu excepţia cazului în care un acord internaţional la care Polonia este parte prevede altfel.» Aceasta înseamnă că orice persoană, inclusiv membrii agenţiilor poloneze şi străine se află sub aceeaşi jurisdicţie a Codului penal polonez, fără nici o diferenţiere.
Aducem în continuare clarificări după cum mod urmează: activităţile agenţiilor străine pe teritoriul polonez ar putea fi desfăşurate fie împotriva intereselor Poloniei, fie în cooperare cu serviciile noastre. În primul caz, vă cităm art. 130 din Codul penal polonez, care interzice şi pedepseşte activităţile agenţiilor de informaţii străine săvârşite împotriva Republicii Polone. În al doilea caz, am comunicat că supravegherea «civilă» generală (a serviciilor de informaţii din Polonia) se face atât de către Parlament, cât şi de Guvern, (...) care controlează, de asemenea, Agenţia de Informaţii Externe poloneză în aspectele legate de cooperarea sa cu serviciile secrete partenere din alte state.
Este necesar să adăugăm că, potrivit opiniei Ministerului Justiţiei polonez, niciun acord internaţional la care Polonia este parte nu-i poate exclude pe membrii unei agenţii civile străine de la aplicarea principiului descris mai sus şi de la practica jurisdicţiei poloneze.
Excepţiile în acest sens în favoarea statelor străine, prevăzute de Acordul NATO – SOFA, se aplică numai membrilor forţelor armate sau personalului lor civil, şi numai în cazuri specifice, asigurându-se aplicarea în mod adecvat a legii.”
243. La 1 martie 2006, Secretarul General a publicat raportul referitor la exercitarea competenţelor sale în temeiul art. 52 din Convenţie [SG/Inf (2006) 5], din data de 28 februarie 2006, pe baza răspunsurilor oficiale ale statelor membre.
2. Ancheta Adunării Parlamentare – Ancheta Marty
244. La data de 1 noiembrie 2005, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a declanşat o anchetă privind acuzaţiile legate de existenţa unor centre secrete de detenţie operate de CIA în multe state membre, în cadrul căreia a fost numit raportor senatorul elveţian Dick Marty.
245. La 15 decembrie 2005, Adunarea Parlamentară a solicitat un aviz din partea Comisiei de la Veneţia cu privire la legalitatea detenţiei secrete, în lumina obligaţiilor juridice internaţionale ale statelor membre, în special în temeiul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
(a) Raportul Marty din 2006
246. La 7 iunie 2006, Senatorul Marty a prezentat în faţa Adunării Parlamentare primul său raport elaborat în cadrul anchetei declanşate la 1 noiembrie 2005 (a se vedea supra, pct. 244), dezvăluind ceea ce el a numit „pânza de păianjen” globală a detenţiilor şi a transferurilor efectuate de CIA şi presupusa complicitate la acest sistem din partea a 14 state membre ale Consiliului Europei, inclusiv Polonia. Documentul, astfel cum a fost publicat de Adunarea Parlamentară, este intitulat „Prezumtivele detenţii secrete şi transferuri ilegale interstatale de deţinuţi, care implică state membre ale Consiliului Europei” (Doc. 10957) şi este cunoscut de regulă sub denumirea „Raportul Marty din 2006”.
247. Capitolul 2.6.3 din Raportul Marty din 2006 se referă la Polonia. Raportul menţionează, în măsura care este relevant, următoarele:
„63. Polonia a fost, de asemenea, nominalizată drept ţară care a adăpostit centre secrete de detenţie.
64. Pe baza informaţiilor obţinute din diferite surse, am reuşit să stabilim că persoanele suspectate a fi terorişti de rang înalt au fost transferate dintr-un centru secret de detenţie al CIA din Kabul, Afganistan, la sfârşitul lunilor septembrie şi octombrie 2003. În această perioadă, baza noastră de date oficiale arată că singurele aterizări ale unor aeronave asociate CIA de la Kabul în Europa s-au produs pe aeroportul polonez Szymany. Zborurile în cauză, efectuate de binecunoscuta aeronavă folosită pentru predări N313P, poartă toate semnele distinctive ale unui circuit de predare.
(...)
67. Szymany este descris de Preşedintele delegaţiei poloneze la APCE ca un «fost aerodrom al Ministerului Apărării» situat în apropierea comunei Szczytno, în nordul ţării. Se află în apropierea unei locaţii de mari dimensiuni utilizată de serviciile de informaţii poloneze, cunoscută ca baza Stare Kiejkuty. Atât aeroportul, cât şi baza din apropiere sunt reprezentate pe imaginile din satelit pe care le-am obţinut în ianuarie 2006.”
248. Atitudinea autorităţilor poloneze în timpul anchetei a fost descrisă în felul următor:
68. „Este de remarcat că autorităţile poloneze nu au fost capabile, în ciuda cererilor repetate, să ne ofere informaţii din propriile înregistrări ale aviaţiei naţionale pentru a confirma zboruri asociate CIA în Polonia. În scrisoarea sa din 9 mai 2006, colegul meu, Karol Karski, Preşedintele delegaţiei poloneze la APCE, a explicat:
«Ne-am adresat autorităţilor poloneze responsabile de colectarea datelor de trafic aerian, legate de aceste numere de aeronave (...) Am fost informaţi că multe din numere din lista pe care ne-aţi transmis-o nu se află în jurnalele noastre cu înregistrări ale zborurilor. Necunoscând sursa dumneavoastră de informaţii care face legătura între aceste numere de zbor şi spaţiul aerian polonez, nu putem, şi nici autorităţile poloneze de control al traficului aerian nu pot comenta cu privire la faptul că aceste date lipsesc din înregistrările noastre.»
69. Domnul Karski a făcut, de asemenea, următoarea declaraţie, care reflectă poziţia Guvernului polonez cu privire la problema predărilor CIA:
«Potrivit informaţiilor care ne-au fost furnizate, niciunul din zborurile în cauză nu a fost înregistrat de traficul controlat de autorităţile noastre competente – în ceea ce priveşte Szymany sau orice alt aeroport din Polonia.»
70. Lipsa înregistrării zborurilor într-o ţară precum Polonia este neobişnuită. O serie de ţări vecine, inclusiv România, Bulgaria şi Republica Cehă nu au avut probleme în a recupera date oficiale pentru perioada de după 2001. Într-adevăr, declaraţiile acestor ţări, împreună cu datele noastre din partea Eurocontrol, confirmă numeroase zboruri în şi de pe aeroporturi poloneze, efectuate de aeronavele asociate CIA care fac obiectul acestui raport.
71. Din această perspectivă, Polonia nu poate fi considerată a fi în afara circuitelor de predări doar din simplul fapt că nu a furnizat informaţii care să se coroboreze cu datele noastre din alte surse. Am prezentat aşadar în graficul nostru circuitul de predări extraordinare care este suspectat a implica aeroportul Szymany, în care aterizarea la Szymany este plasată în categoria «punctelor de escală» a deţinuţilor.”
249. În capitolul 8.2, legat de anchetele parlamentare desfăşurate în anumite state membre, raportul face referire la Polonia, cu titlul „Polonia: o anchetă parlamentară efectuată în secret”:
„252. Ancheta Parlamentului asupra acuzaţiilor privind existenţa unei «închisori secrete» în ţară a fost efectuată în spatele uşilor închise, în Polonia. Cu toate că au fost făcute în prealabil promisiuni, activitatea sa nu a fost niciodată făcută publică, cu excepţia unei conferinţe de presă la care s-a anunţat că ancheta nu a constatat nimic necorespunzător. În opinia noastră, acest exerciţiu a fost insuficient în ceea ce priveşte obligaţia pozitivă de a efectua o anchetă credibilă asupra unor acuzaţii credibile referitoare la încălcări grave ale drepturilor omului”.
250. Capitolul 11 conţine concluziile. Menţionează, printre altele, următoarele:
„280. Analiza noastră privind programul de predări CIA a scos la iveală o reţea care seamănă cu o «pânză de păianjen» întinsă pe tot globul. Analiza se bazează pe informaţiile oficiale furnizate de autorităţile naţionale şi internaţionale de control al traficului aerian, precum şi pe alte informaţii, inclusiv de la surse din interiorul serviciilor de informaţii, în special din America (...)
282. În doar două ţări europene (România şi Polonia) există alte două puncte de aterizare care rămân a fi explicate. Deşi nu se încadrează în niciuna din categoriile descrise mai sus, diverse indicii ne determină să credem că acestea ar putea face parte din «circuitele de predări». Prin urmare, escalele menţionate nu fac parte din procentul de 98% de zboruri CIA folosite exclusiv în scopuri logistice, ci mai degrabă fac parte din acel procent de 2% din zborurile care ne interesează cel mai mult. Aceste fapte coroborate întăresc prezumţia – deja bazată pe alte elemente – că escalele menţionate au reprezentat puncte de escală a deţinuţilor, aflate în apropierea unor de centre secrete de detenţie.”
(...)
287. Deşi probe solide, cel puţin conform sensului strict al conceptului, nu au apărut încă, o serie de elemente coerente şi convergente demonstrează că au existat, într-adevăr, centre secrete de detenţie şi au avut loc, în Europa, transferuri interstatale ilegale. Nu intenţionăm să ne asumăm rolul unei instanţe penale, deoarece aceasta ar presupune să deţinem probe dincolo de orice îndoială rezonabilă. Evaluarea noastră reflectă mai degrabă o convingere bazată pe examinarea atentă a balanţei probabilităţilor, precum şi pe deducţii logice rezultate din fapte clar stabilite. Raportul nostru nu are ca scop să declare autorităţile din aceste ţări «vinovate» pentru că au tolerat locaţii secrete de detenţie, ci mai degrabă să le considere «responsabile» pentru refuzul de a respecta obligaţia pozitivă de a ancheta cu diligenţă orice afirmaţie gravă legată de încălcări ale unor drepturilor fundamentale.(...)”
b) Raportul Marty din 2007
251. La 11 iunie 2007, Adunarea Parlamentară a adoptat cel de-al doilea raport întocmit de senatorul Marty („Raportul Marty din 2007”) (Doc. 11302.rev.), care dezvăluia că deţinuţi de mare importanţă au fost aduşi în România şi în Polonia în centre de detenţie secrete ale CIA în perioada 2002–2005.
Conform raportului, centrul din Polonia se afla în baza de antrenament a serviciilor de informaţii din Stare Kiejkuty.
Raportul avea la bază, printre altele, mărturiile coroborate a peste 30 de foşti şi actuali membri ai serviciilor de informaţii din SUA şi Europa, precum şi o nouă analiză a „segmentelor de date” informatice din sistemul internaţional de planificare a zborurilor.
252. În introducere, pasajele relevante cu privire la stabilirea faptelor şi probele strânse aveau următorul conţinut:
„7. În prezent, există probe suficiente pentru a argumenta că într-adevăr, în Europa, în perioada 2003–2005, au existat centre de detenţie secrete conduse de CIA, în special în Polonia şi în România. Human Rights Watch acuzase încă din noiembrie 2005 cele două ţări că au acceptat detenţii secrete. La cererea expresă a guvernului american, Washington Post a făcut o simplă referire la modul generic «democraţii est-europene», deşi ştia care erau ţările implicate în realitate. Ar trebui reţinut că şi ABC a menţionat România şi Polonia într-un articol de pe website-ul propriu, însă denumirile ţărilor au fost eliminate rapid, în împrejurările explicate în raportul nostru anterior. Avem de asemenea confirmarea clară şi detaliată din partea surselor noastre, atât din serviciile de informaţii americane, cât şi din ţările respective, că cele două ţări au găzduit într-adevăr centre de detenţie secrete în cadrul unui program CIA special instituit de preşedinţia americană după 11 septembrie 2001, constând în «uciderea, prinderea şi deţinerea» persoanelor suspectate de terorism şi considerate «de mare importanţă». Constatările noastre sunt coroborate şi de datele de zbor, despre care Polonia în special susţine că nu avea cunoştinţă şi pe care le-am putut verifica folosind diverse alte surse de documente.
8. Centrele de detenţie secrete din Europa erau operate direct şi exclusiv de către CIA. Din informaţiile noastre, personalul local nu a avut niciun contact semnificativ cu deţinuţii şi a efectuat îndatoriri pur logistice, ca de exemplu paza perimetrului exterior. Autorităţile locale nu aveau de ce să ştie numărul exact sau identităţile deţinuţilor perindaţi prin centre – aceasta era o informaţie pe care autorităţile «nu necesitau să o cunoască». Deşi este probabil ca foarte puţine persoane din ţările respective, inclusiv din guverne, să fi ştiut despre existenţa centrelor, avem motive suficiente să declarăm că autorităţile cele mai înalte din stat aveau cunoştinţă de activităţile ilegale ale CIA pe teritoriile ţărilor lor.
[...]
10. În majoritatea cazurilor, acţiunile aveau loc în baza autorizaţiilor, a protecţiilor sau a asistenţei active necesare din partea organelor guvernamentale. În opinia noastră, cadrul asistenţei respective s-a dezvoltat în contextul autorizaţiilor NATO convenite la 4 octombrie 2001, dintre care unele sunt publice, iar altele sunt secrete. Conform unor surse concordante, aceste autorizaţii au servit ca platformă pentru acorduri bilaterale care – evident – sunt şi ele secrete. [...]”
12. În lipsa unor competenţe de anchetă sau a resurselor necesare, cercetările noastre s-au bazat exclusiv pe folosirea inteligentă a elementelor existente – ca de exemplu, analiza a mii de înregistrări de date de zboruri internaţionale – şi o reţea de surse stabilite în multe ţări. Cu mijloace foarte modeste, am fost nevoiţi să facem o reală activitate de «servicii secrete». Am putut stabili contacte cu persoane care au lucrat sau încă lucrează în cadrul unor autorităţi relevante, în special servicii de informaţii. Niciodată nu ne-am bazat concluziile pe declaraţii individuale şi am folosit doar informaţii care sunt confirmate de alte surse complet independente. Pe cât posibil, am verificat informaţiile prin metode diferite, atât în ţările europene implicate cât şi de cealaltă parte a Atlanticului, ori prin documente sau date obiective. Evident, sursele noastre individuale erau dispuse să discute cu noi doar cu condiţia anonimităţii absolute. La începutul cercetărilor noastre, Comisia pentru afaceri juridice şi drepturile omului ne-a autorizat să garantăm contactelor noastre o confidenţialitate strictă acolo unde era necesar. [...] Persoanele respective nu sunt pregătite în prezent să depună mărturie în public, însă unele dintre acestea ar putea fi dispuse în viitor dacă împrejurările s-ar schimba. [...]”
253. La punctul 30 din raport se subliniază faptul că „programul DMI depindea de autorizaţii cu titlu extraordinar – fără precedent prin natura şi întinderea lor – atât la nivel naţional, cât şi internaţional”. La punctul 75 s-au adăugat următoarele:
„75. Necesitatea unor autorizaţii fără precedent, potrivit surselor noastre, provenea direct din hotărârea CIA de a pune mai mult accent pe activităţile paramilitare ale propriului Centru Anti-Terorism în urmărirea unor ţinte de mare importanţă, sau TMI. Guvernul SUA a trebuit, prin urmare, să caute mijloace pentru realizarea unor parteneriate inter-guvernamentale cu componente militare bine dezvoltate, în loc să se bazeze pe reţelele de legături existente pe baza cărora agenţii CIA au acţionat decenii întregi.
[...]
83. În baza cercetărilor mele, confirmate de surse multiple din guvernele şi serviciile de informaţii din mai multe ţări, consider că pot afirma că mijloacele pentru satisfacerea nevoilor operaţionale cheie ale CIA la nivel multilateral au fost dezvoltate în cadrul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).
[...]”
254. La punctele 112-122, Raportul Marty din 2007 menţiona acordurile bilaterale dintre SUA şi alte ţări privind găzduirea unor „locaţii negre” pentru deţinuţi de mare importanţă. Pasajele relevante din acest document sunt redactate după cum urmează:
„112. În pofida importanţei cadrului multilateral NATO la elaborarea autorizării extinse pentru operaţiunile americane de combatere a terorismului, trebuie subliniat că acordurile-cheie pentru operaţiunile clandestine ale CIA în Europa au fost realizate la nivel bilateral.
[...]
115. Acordurile bilaterale din vârful acestei serii sunt mandate secrete şi bine păzite pentru forme «profunde» de cooperare care asigură – de exemplu – «infrastructură», «sprijin material» şi / sau «securitate operaţională» programelor secrete ale CIA. Această categorie de vârf ne-a fost descrisă ca echivalentul din domeniul informaţiilor al acordurilor de apărare cu «ţări gazdă» – prin care o ţară desfăşoară operaţiuni pe care le consideră vitale pentru propria securitate naţională însă de pe teritoriul altei ţări.
116. Acordurile clasificate încheiate cu «ţări gazdă» pentru a adăposti «locaţiile negre» ale CIA în state membre ale Consiliului Europei intră în această ultimă categorie.”
255. Sursele şi constatările referitoare la acordurile bilaterale în cazul Poloniei erau redactate după cum urmează:
„117. CIA a încheiat «acorduri operaţionale» cu Guvernele Poloniei şi României pentru ţinerea unor deţinuţi de mare importanţă (DMI) în centre de detenţie secrete de pe teritoriile lor. Polonia şi România au acceptat să pună la dispoziţie zonele în care s-au înfiinţat aceste centre, cel mai înalt nivel de securitate fizică şi secretizare, precum şi garanţii ferme privind neamestecul.
118. Nu am văzut textul vreunui acord specific referitor la prezenţa unor deţinuţi de mare importanţă în Polonia sau în România. Într-adevăr, este practic imposibil de văzut documentele clasificate respective sau de citit limbajul convenit propriu-zis din cauza stricteţii regimului securităţii informaţiilor, el însuşi păstrat secret, prin care sunt protejate documentele respective.
119. Cu toate acestea, am discutat despre Programul privind deţinuţii de mare importanţă cu multiple surse bine situate în cadrul guvernelor şi serviciilor de informaţii din mai multe ţări, inclusiv SUA, Polonia şi România. Unele persoane ocupau funcţii cu implicare şi/sau influenţă directă asupra negocierilor care au condus la aprobarea acordurilor bilaterale respective. Unele dintre ele au informaţii la diverse niveluri despre operaţiunile din cadrul Programului DMI din Europa.
120. Aceste persoane ne-au informat despre garanţiile stricte de confidenţialitate, care le-au fost acordate în baza autorizaţiei speciale pe care am primit-o de la comisia mea anul trecut. Din acest motiv, în vederea protejării surselor mele şi a menţinerii integrităţii cercetărilor mele, nu voi divulga nume de persoane. Însă pot afirma fără echivoc că mărturiile lor – în măsura în care se coroborează şi se validează reciproc – pot fi considerate credibile, plauzibile şi respectabile.
[...]
126. Statele Unite au negociat cu Polonia în 2002 şi începutul lui 2003 acordul privind prezenţa unor deţinuţi de mare importanţă aduşi de CIA pe teritoriul Poloniei. Am stabilit că primii DMI au fost transferaţi în Polonia în prima jumătate a anului 2003. În conformitate cu acordurile operaţionale prezentate mai jos, Polonia a găzduit persoane pe care Centrul Anti-Terorism al CIA le considera «cei mai problematici DMI», categorie care îi includea pe câţiva dintre bărbaţii al căror transfer la Guantánamo Bay a fost anunţat de preşedintele Bush la data de 6 septembrie 2006.”
256. Punctele 167-179 prezintă cooperarea dintre SUA şi autorităţile statului polonez, inclusiv serviciile de informaţii, autorităţile militare, poliţia de frontieră, serviciul vamal şi serviciile aeriene poloneze. Pasajele relevante sunt redactate după cum urmează:
„167. După «quasi-reforma» din mai 2002 a serviciilor sale secrete, Polonia a avut două servicii civile de informaţii - Agenţia de Securitate Internă (Agencja Bezpieczeństwa Wewnetrznego – ABW); şi [...] Agenţia de Informaţii (Agencja Wywiadu – AW). Niciunul dintre aceste servicii nu era considerat o opţiune viabilă ca partener CIA pentru operaţiunile problematice din cadrul Programului DMI din Polonia, tocmai din cauză că sunt «supuse unui control civil, din partea atât a Parlamentului, cât şi a Guvernului». [...]
168. Potrivit surselor noastre, CIA a stabilit că acordurile bilaterale pentru derularea Programului DMI trebuiau să rămână complet independente faţă de mecanismele de control civil. Din acest motiv, CIA a ales ca partener polonez Serviciile Militare de Informaţii (Wojskowe Służby Informacyjne – WSI), ai căror funcţionari fac parte din Forţele Armate Poloneze şi au «statut militar în acordurile privind apărarea în cadrul NATO». WSI a putut menţine un nivel mult mai ridicat de secretizare decât cele două agenţii civile în virtutea capacităţii sale recurente de a scăpa «practic neafectat» din procesul de reformă post-comunistă menit să stabilească un control democratic. [...]
170. Din discuţiile noastre cu actuali şi foşti funcţionari din cadrul serviciului militar de informaţii din Polonia, am concluzionat că rolul WSI în cadrul programului DMI era bazat pe două niveluri de cooperare. La primul nivel, ofiţerii serviciilor militare de informaţii asigurau niveluri extraordinare de securitate fizică prin înfiinţarea unor «zone-tampon» temporare sau permanente de tip militar în jurul activităţilor CIA de transferare şi interogare a deţinuţilor. Abordarea aceasta a fost folosită mai ales pentru a proteja deplasările CIA de la şi către baza militară de antrenament din Stare Kiejkuty, precum şi în interiorul acesteia. Echipa noastră a fost informată de existenţa unor documente clasificate care descriu modul în care agenţi ai WSI îşi exercitau atribuţiile de securitate cu titlul de Unitate a Armatei Poloneze (Jednostka Wojskowa) cu indicativul JW-2669, care era locatarul oficial al bazei din Stare Kiejkuty.
171. La al doilea nivel, asistenţa acordată de WSI depindea în mare măsură de infiltrarea în secret a altor instituţii de stat şi parastatale prin colaborarea cu «funcţionari» sub acoperire din cadrul acestora. Sursele noastre ne-au informat de prezenţa colaboratorilor WSI în instituţii precum Agenţia Poloneză de Servicii de Navigaţie Aeriană (Polska Agencja Żeglugi Powietrznej), în cadrul căreia au acordat ajutor la disimularea existenţei şi mişcărilor exacte ale zborurilor CIA cu sosire în Polonia; Poliţia de Frontieră Poloneză (Straż Graniczna), în cadrul căreia s-au asigurat că nu se aplică cu stricteţe procedurile normale la sosirea pasagerilor străini atunci când aterizau aeronavele CIA; şi Serviciul General al Vămilor (Główny Urząd Celny), în cadrul căruia au remediat neregulile legate de neplata taxelor aferente operaţiunilor CIA. Astfel, parteneriatul cu serviciul militar de informaţii a căpătat influenţă prin intermediul unei comunităţi sub acoperire la nivelul întregii societăţi, fără a fi verificat prin mecanismele convenţionale de control civil.”
257. Punctele 174-179 conţin concluzii privind identitatea funcţionarilor publici polonezi răspunzători pentru autorizarea rolului Poloniei în Programul DMI al CIA. Pasajele relevante sunt următoarele:
„174. Pe parcursul câtorva luni de anchete, echipa noastră a discutat cu diverse surse poloneze, inclusiv agenţi ai serviciilor civile şi militare de informaţii, reprezentanţi ai autorităţilor statale sau locale, precum şi înalţi funcţionari care deţineau informaţii de primă mână privind operaţiunile Programului DMI în Polonia. În baza acestor discuţii, care au condus la aceleaşi concluzii, ancheta desfăşurată de mine mă îndreptăţeşte să declar că unii înalţi funcţionari cunoşteau şi au autorizat rolul Poloniei în operaţiunea CIA care implica existenţa unor centre de detenţie secrete pentru deţinuţi de mare importanţă pe teritoriul Poloniei în perioada 2002-2005. Prin urmare, următoarele persoane ar putea fi considerate răspunzătoare pentru aceste activităţi: preşedintele Republicii Polone, Aleksander KWAŚNIEWSKI; şeful Biroului de Securitate Naţională (şi totodată secretar al Comitetului de Securitate Naţională), Marek SIWIEC; ministrul Apărării Naţionale (controlul ministerial asupra Serviciului Militar de Informaţii), Jerzy SZMAJDZINSKI; şi şeful Serviciului Militar de Informaţii, Marek DUKACZEWSKI.
175. În analiza mea, controlul pe linie ierarhică asupra Serviciilor Militare de Informaţii ale Poloniei, sau WSI, nu era supus unei supravegheri oficiale şi monitorizări independente. Prin urmare, structura descrisă aici pe perioada 2002-2005 depindea în mare măsură de relaţiile strânse bazate pe încredere şi familiaritate profesională, atât în rândul înalţilor funcţionari polonezi, precum şi între polonezi şi omologii lor americani. Unele dintre sursele noastre au descris legăturile dintre aceste patru persoane ca fiind o combinaţie între loialitate personală («toţi pentru unul, unul pentru toţi») şi concepte comune şi puternice de datorie naţională («[...] dar în primul rând servim Republica Polonă»).
176. Exista un consens deplin din partea principalelor noastre surse la nivel înalt că preşedintele KWAŚNIEWSKI reprezenta cea mai înaltă autoritate naţională în cadrul Programului DMI. O sursă din serviciul militar de informaţii ne-a spus: «Atenţie, Polonia şi-a dat acordul de sus până jos... de la Preşedinte – da... ca să acorde CIA tot sprijinul necesar.» Întrebată dacă prim-ministrul şi cabinetul au fost informaţi despre Programul DMI, sursa noastră a spus: «Nici măcar ABW [Agenţia de Securitate Internă] şi AW [Agenţia de Informaţii Externe] nu au acces la toate informaţiile noastre clasificate. Lăsaţi-l pe premier, ordinele vin direct de la preşedinte».
177. Anchetele noastre au arătat că organul de stat de la care provenea mare parte din puterea acestei structuri de răspundere poloneze era Biroul de Securitate Naţională (Biuro Bezpieczeństwa Narodowego, sau BBN), din cadrul Cancelariei preşedintelui Kwaśniewski. Sursele noastre ne-au confirmat că acordurile operaţionale bilaterale pentru Programul DMI din Polonia au fost «negociate, din partea biroului preşedintelui, de către Biroul de Securitate Naţională [BBN]».
178. Marek Dukaczewski, un excepţional ofiţer al serviciului militar de informaţii avansat în cele din urmă la gradul de general, a lucrat pentru BBN în cancelaria prietenului său apropiat Aleksander Kwasniewski în primii 5 ani din ultimul mandat prezidenţial al acestuia din urmă, în perioada 1996-2001. Domnul Dukaczewski a lucrat direct alături de Marek Siwiec în această perioadă, în vreme ce domnul Siwiec era secretar de stat în Cancelaria Preşedintelui, devenind ulterior şeful BBN. Jerzy Szmajdzinski a fost numit ministrul Apărării Naţionale în timpul celui de-al doilea mandat prezidenţial al domnului Kwasniewski, în octombrie 2001. La scurt timp după aceea, domnul Dukaczewski a fost numit la conducerea Serviciilor Militare de Informaţii, WSI, în decembrie 2001.
179. Este probabil ca, în afară de această structură de răspundere, care a rămas în funcţiune imediat după atacurile din 11 septembrie 2001 pe tot parcursul implicării Poloniei în programul secret DMI al CIA, niciun alt funcţionar polonez să nu mai fi avut cunoştinţă de program. Într-adevăr, «cel mai ridicat nivel de clasificare» la nivel naţional şi interguvernamental, înţeles ca strict secret de importanţă deosebită (categoria «Cosmic Top Secret» în cadrul NATO), se aplică în continuare informaţiilor legate de operaţiunile din Polonia [...]”
258. La punctele 180-196, Raportul Marty din 2007 descrie „Anatomia transferurilor şi detenţiilor secrete practicate de CIA în Polonia”. Pasajele relevante sunt redactate după cum urmează:
„180. În pofida abordării autorităţilor poloneze faţă de această anchetă, echipa noastră a fost capabilă să descopere noi înscrisuri la două surse poloneze diferite, care indicau aterizări reale în Polonia ale unor avioane asociate CIA.
181. Aceste surse se coroborează reciproc şi oferă primele înregistrări verificabile ale unui număr de aterizări ale unor «avioane folosite pentru predări» suficient de semnificative pentru a dovedi că deţinuţii CIA erau transferaţi în Polonia. Pot confirma acum că cel puţin 10 zboruri efectuate de cel puţin 4 avioane diferite au deservit programul CIA de detenţie secretă în Polonia în perioada 2002-2005. Cel puţin şase dintre ele au sosit direct din Kabul, Afghanistan, fix în perioada în care sursele noastre ne-au informat că deţinuţi de mare importanţă (DMI) urmau să fie transferaţi în Polonia. Fiecare dintre aceste zboruri a aterizat la acelaşi aeroport pe care l-am indicat în raportul meu din 2006 ca fiind punctul de escală pentru deţinuţi Szymany.
182. Cele mai importante dintre aceste zboruri, incluzând indicativul aeronavei, aeroportul de plecare (airport of departure - ADEP), precum şi ora şi data sosirii în Szymany, sunt următoarele:
I. N63MU din DUBAI, cu sosire în SZYMANY la ora 14:56 la data de 5 decembrie 2002
...
V. N379P din KABUL, cu sosire în SZYMANY la ora 1:00 la data de 5 iunie 2003
...
VII. N313P din KABUL, cu sosire în SZYMANY la ora 21:00 la data de 22 septembrie 2003” [...]
185. Operatorul aerian folosit de obicei de CIA, Jeppesen International Trip Planning, a depus numeroase planuri de zbor «fictive» („dummy”) pentru multe dintre aceste zboruri. Planurile «fictive» depuse de Jeppesen – concret, pentru aeronava N379P – includeau adesea un aeroport de plecare (ADEP) şi/sau un aeroport de destinaţie (ADES) pe care aeronava nu avea în plan să le tranziteze. Dacă se menţiona Polonia în aceste planuri, de regulă se menţiona doar Varşovia ca aeroport alternativ, sau de rezervă, pe o rută care includea Praga sau Budapesta de exemplu. Astfel, traiectele de zbor finale pentru N379P menţionate în registrele Eurocontrol erau incorecte şi deseori inconsecvente, neavând mare legătură cu rutele de zbor reale şi nemenţionând aproape niciodată numele aeroportului polonez unde aeronava ateriza în realitate – Szymany.
186. Agenţia Poloneză de Servicii de Navigaţie Aeriană (Polska Agencja Żeglugi Powietrznej), cunoscută sub denumirea de PANSA, a jucat şi ea un rol crucial în această muşamalizare sistematică. Serviciul de Control al Traficului Aerian al PANSA din Varşovia a dirijat toate aceste zboruri prin spaţiul aerian polonez, exercitând controlul asupra aeronavei în fiecare etapă de zbor până la ultima, când controlul era predat autorităţii supraveghetoare a aerodromului din Szymany, fix înainte de aterizarea aeronavei. PANSA a dirijat aeronava în majoritatea cazurilor în absenţa depunerii unui plan de zbor legitim şi complet pentru ruta parcursă.
...
190. Analizarea «segmentelor de date» mi-a permis confirmarea altor detalii complexe ale «anatomiei» acestor operaţiuni clandestine ale CIA. De exemplu, fiecare dintre zboruri era operat sub «statut special» sau indicativ STS. Aeronavele erau astfel scutite de obligaţia respectării regulilor normale specifice managementului fluxurilor de trafic aerian (air traffic flow management – ATFM) şi, de exemplu, nu erau obligate să aştepte în aeroporturi pentru aprobarea unor sloturi de plecare. Din moment ce scutirile se acordau numai atunci când erau autorizate de autoritatea naţională competentă, acestea constituie o dovadă suplimentară a complicităţii Poloniei în cadrul operaţiunilor. Cea mai clară dovadă a cunoaşterii şi a autorizării de către Polonia a acelor aterizări o constituie următorul mesaj de două rânduri, inclus în diverse «segmente de date» pentru zborurile lui N379P din 2003:
«STS/ATFM EXEMPT APPROVED [STS/ATFM scutire de procedură aprobată]
POLAND LANDING APPROVED» [aterizare în Polonia aprobată]
[...]”
259. În concluzia acestei secţiuni, se face referire la atitudinea autorităţilor poloneze faţă de ancheta Marty:
„192. În încheierea acestei secţiuni, este indicat să remarc aici, cu destul regret, că muşamalizarea zborurilor CIA cu destinaţia Szymany pare să fi influenţat abordarea adoptată de autorităţile poloneze faţă de ancheta mea privind problema specifică a registrelor aviaţiei naţionale. În cele peste 18 luni de corespondenţă, Polonia nu a furnizat anchetei mele niciun fel de date din registrele naţionale care să confirme zborurile asociate CIA efectuate în spaţiul aerian sau aeroporturile acestei ţări. Scuzele oferite de autorităţile poloneze pentru această omisiune nu par credibile, din păcate.”
260. Punctul 197 explică în detaliu procedura aducerii deţinuţilor de mare importanţă în centre de detenţie ale CIA în Polonia:
„197. Ancheta noastră cu privire la Polonia includea convorbiri cu angajaţi ai aeroporturilor poloneze, funcţionari, agenţi de securitate, poliţişti de frontieră şi membri ai serviciilor militare de informaţii care aveau cunoştinţă nemijlocită despre unul sau mai multe dintre zborurile nedeclarate cu destinaţia Szymany. Mărturiile lor sunt esenţiale pentru a stabili ce s-a întâmplat după ce aeronavele asociate CIA au aterizat la Szymany. Următoarea relatare este o compilaţie a declaraţiilor făcute de sursele noastre confidenţiale cu privire la aceste evenimente.
...
- Fiecare aterizare era precedată, de obicei cu mai puţin de 12 ore în prealabil, de un apel telefonic către Aeroportul Szymany de la sediul din Varşovia al Poliţiei de Frontieră (Straż Graniczna) sau de la un membru al serviciilor militare de informaţii, prin care domnul director Jerzy Kos era informat de sosirea «aeronavei americane».
- Directorul aeroportului, care presupunea că zborurile veneau din SUA, a primit ordine să respecte protocoale stricte în vederea pregătirii pentru acele zboruri, inclusiv eliberarea pistelor de orice alte aeronave şi vehicule; de asemenea, trebuia să se asigure că toţi angajaţii polonezi erau aduşi în interiorul terminalului din apropierea pistei, inclusiv agenţii de securitate locali şi angajaţii aeroportului.
- Perimetrul şi terenul aeroportului erau sub paza militarilor şi a poliţiştilor de frontieră; aceştia din urmă erau trecuţi într-un tabel nominal care enumera toate persoanele prezente în mai mult de cinci date diferite din perioada 2002-2005.
- La datele în discuţie, funcţionarii americani de la baza de antrenament a serviciilor de informaţii din Stare Kiejkuty din vecinătate preluau «controlul», sosind în câteva microbuze anterior aterizării; «totul se făcea de către americani», a declarat o sursă poloneză prezentă la câteva aterizări, «până şi şoferii [microbuzelor] erau americani».
- O «echipă pentru aterizare» alcătuită din funcţionari americani aştepta la capătul pistei, în două sau trei microbuze adesea cu motoarele pornite; aeronava ateriza în Szymany şi rula pe pistă oprindu-se la capătul îndepărtat al pistei, la câteva sute de metri (şi în afara razei vizuale) de turnul de control de patru etaje al terminalului.
- Microbuzele se îndreptau spre capătul îndepărtat al pistei şi parcau foarte aproape de aeronavă; conform declaraţiilor, funcţionarii din microbuze urcau «de fiecare dată» în aeronavă, deşi nu se ştie cu certitudine dacă vreunul rămânea la bord.
- Ofiţerii responsabili cu «tratamentul» pasagerilor la bordul aeronavelor erau americani; nu s-a prezentat niciun martor ocular polonez care să declare dacă, în timpul aterizărilor, de la bordul aeronavelor respective erau debarcaţi deţinuţi sau nu – într-adevăr, este posibil să nu existe niciun martor ocular polonez al acestor evenimente.
- Cu toate acestea, întrebată pe unde intrau de fapt DMI în Polonia, una dintre sursele noastre din serviciile militare de informaţii din Polonia a confirmat că «se întâmpla pe pista din Szczytno-Szymany»; altă sursă a declarat că «sunt aduşi cu avionul şi intră prin acest aeroport».
- Un document în limba poloneză atestă că unele persoane au fost «preluate» [traducere orală] la Szczytno-Szymany în contextul aterizării a cel puţin două aeronave în 2003; documentul se referă, de asemenea, la trimiterea unor vehicule de la aeroport la unitatea militară staţionată la baza din Stare Kiejkuty.
- Microbuzele stăteau foarte puţin timp în apropierea aeronavei după fiecare aterizare, după care făceau drum întors pe lângă o laterală a terminalului, fără să oprească, apoi părăseau aeroportul prin poarta de securitate din faţă; microbuzele aveau «farurile aprinse la maxim», iar funcţionarii aeroportului spun că «îi făceau să întoarcă privirea în altă parte».
- Microbuzele mergeau apoi mai puţin de 2 km pe un simplu drum asfaltat, mărginit pe ambele părţi de o pădure densă de pini, printr-o zonă care era complet interzisă vehiculelor private sau comerciale în timpul acestor proceduri, fiind desemnată drept cordon pentru «operaţiuni militare»; la capătul drumului asfaltat, microbuzele se îndreptau spre nord-est dincolo de Szczytno timp de 15-20 de minute înainte de a intra pe un drum de acces, nepavat, în apropierea unui lac.
- La capătul acestui drum de acces ajungeau la o intrare în baza de antrenament a serviciilor de informaţii din Stare Kiejkuty, despre care multe surse mi-au confirmat că CIA ţine deţinuţi de mare importanţă (DMI) în Polonia.”
261. Făcând alte referiri la nivelul implicării autorităţilor poloneze, punctele 198-199 din raport menţionau următoarele:
„198. Limitările stricte ale informaţiilor cu privire la ceea ce li se întâmpla deţinuţilor «debarcaţi» la Szymany sunt probabil cel mai practic exemplu al principiului «necesităţii de a cunoaşte» în materie de secretizare. Funcţionarii polonezi nu participau la interogatoriile sau transferurile de DMI şi nici nu intrau personal în contact cu aceştia. Explicând cum înţelegea tratamentul aplicat DMI sau condiţiile de detenţie, o sursă poloneză a spus: «Nu ştiu cum erau trataţi deţinuţii. Nu noi ne ocupam de „tratamentul”deţinuţilor. Asta era sarcina americanilor.»
199. Ni s-a comunicat că înalţii funcţionari din serviciile militare de informaţii din Polonia care vizitau Stare Kiejkuty primeau ordin «să reducă rotaţia ofiţerilor polonezi şi sarcinile lor operaţionale pentru a asigura funcţionarea Programului DMI». În afară de acest indiciu efemer, însă, niciuna dintre sursele poloneze sau americane care ne-au vorbit despre Programul DMI nu au acceptat să discute despre «detaliile operaţionale» exacte ale detenţiilor secrete din Stare Kiejkuty şi nici nu au vrut să confirme cât a durat programul, ce alte unităţi au fost folosite în cadrul aceluiaşi program în Polonia, dar nici modul în care şi data la care deţinuţii plecau din ţară.”
c) Raportul Marty din 2011
262. La 16 septembrie 2011, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat cel de-al treilea raport întocmit de senatorul Marty, intitulat „Abuz privind secretul de stat şi securitatea naţională: obstacole în calea controlului parlamentar şi judiciar privind încălcarea drepturilor omului” („Raportul Marty din 2011”), care descrie efectele şi evoluţia anchetelor naţionale asupra existenţei unor centre de detenţie secrete ale CIA în unele state membre ale Consiliului Europei.
263. În rezumatul raportului se precizează:
„Serviciile secrete şi agenţiile de informaţii trebuie trase la răspundere pentru încălcarea drepturilor omului prin fapte precum acte de tortură, răpire sau predări, nicidecum să fie protejate împotriva anchetelor prin folosirea nejustificată a doctrinei «secrete de stat», potrivit Comisiei pentru afaceri juridice şi drepturile omului.
Comitetul evaluează anchetele judiciare sau parlamentare declanşate după ce două rapoarte importante ale Adunării de acum 5 ani au menţionat unele guverne europene care au găzduit închisori secrete ale CIA ori au fost complice la fapte de predare şi tortură (inclusiv Polonia, România, Lituania, Germania, Italia, Regatul Unit şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei).
Parchetele din Lituania, Polonia, Portugalia şi Spania sunt îndemnate să persevereze în aflarea adevărului, iar autorităţile din Statele Unite sunt invitate să coopereze cu acestea. Comisia consideră că este posibilă instaurarea unor proceduri judiciare şi parlamentare care protejează secretele de stat «legitime», făcând totodată posibilă tragerea la răspundere a agenţilor statului pentru fapte de omor, tortură, răpire sau alte încălcări ale drepturilor omului.”
264. Concluziile secţiunii „Evaluarea situaţiei şi eforturile în curs” au următoarele pasaje relevante:
„Numeroase guverne europene par să fi acceptat doctrina administraţiei americane precedente: terorismul este un fenomen care nu poate fi tratat de organele de justiţie şi, în măsura în care se pretinde existenţa unei stări de război, Convenţiile de la Geneva se aplică doar parţial sau chiar deloc. Mai rău: securitatea are prioritate faţă de libertate, de parcă aceste două concepte ar fi ireconciliabile. Este evident că în ultimii ani, şi din cauza dramatizării exagerate a «războiului împotriva terorismului», echilibrul dintre diferitele puteri ale statului înclină în favoarea puterii executive, în detrimentul parlamentului şi al puterii judecătoreşti. Parlamentele sunt parţial răspunzătoare pentru această situaţie. Numeroşi parlamentari par de multe ori să acorde prioritate solidarităţii politice la nivel de guvern sau de partid, mai degrabă decât obligaţiei lor de a-şi asuma răspunderea unui control critic. Democraţia, după cum ştim, se bazează pe un echilibru complex şi delicat, care trebuie protejat cu grijă. Cred că este întocmai sarcina parlamentarilor din această adunare să fie deosebit de atenţi în această privinţă şi să stea în prima linie de apărare a principiilor fundamentale ale separării puterilor şi ale sistemului de «frâne şi contragreutăţi». Invocarea sistematică şi arbitrară a privilegiului secretului de stat, în special în scopul asigurării impunităţii funcţionarilor publici, este o mişcare periculoasă împotriva căreia parlamentarii trebuie să fie primii care reacţionează.”
265. Punctele 9-13 se referă la Polonia. Pasajele relevante sunt redactate astfel:
„9. În Polonia, procedurile judiciare, deşi păreau promiţătoare, nu au reuşit până în prezent să înregistreze rezultate, asta şi din cauza refuzului autorităţilor americane de a oferi asistenţa judiciară solicitată. Prima cerere, din martie 2009, a fost respinsă în octombrie 2009. Autorităţile americane nu au emis încă o decizie privind cea de-a doua cerere, depusă la 22 martie 2011. Un eveniment interesant a avut loc atunci când lui Abd al Rahim al-Nashiri şi Abu Zubaydah (deţinuţi în prezent la Guantánamo Bay) li s-a acordat statut de victimă. Însă ancheta parchetului a început abia în martie 2008, la aproape 3 ani de la apariţia primelor afirmaţii credibile privind detenţiile secrete din Polonia.
10. Fundaţia Helsinki pentru Drepturile Omului din Polonia, împreună cu Open Society Justice Initiative, a reuşit să obţină şi să publice informaţii importante, inclusiv date strânse de Agenţia Poloneză de Servicii de Navigaţie Aeriană (PANSA) privind mişcările suspecte ale aeronavelor aparţinând societăţilor fictive ale CIA, informaţii pe care autorităţile poloneze au refuzat în mod oficial să ni le dezvăluie nouă şi Parlamentului European în timpul anchetelor noastre din 2006/2007. Aceste date, împreună cu cele puse la dispoziţia HFHR de către Poliţia de Frontieră Poloneză, constituie dovezi clare că şapte aeronave asociate CIA au aterizat la aeroportul Szymany în perioada 5 decembrie 2002 - 22 septembrie 2003.
11. HFHR din Polonia a remarcat o schimbare în bine a atitudinii organelor de urmărire penală, raportând că recent au făcut publice mai multe informaţii şi că cea de-a doua cerere către Statele Unite pentru asistenţa judiciară arată cât de serios tratează cazul. O evoluţie recentă este aceea că procurorului Jerzy Mierzewski i s-a retras cazul şi a fost înlocuit de Waldemar Tyl, procuror adjunct numit recent la curtea de apel. Adam Bodnar, din cadrul HFHR din Polonia, a criticat această decizie ca fiind «iraţională» şi şi-a exprimat temerea că mai devreme sau mai târziu ancheta poloneză va fi oprită, aşa cum s-a întâmplat în Lituania, fapt pentru care nu exista «niciun motiv obiectiv». Noul procuror responsabil de caz, domnul Tyl, a considerat «nejustificate» temerile. Timpul îşi va spune cuvântul.
12. Organele de urmărire penală din Polonia încă nu şi-au asigurat cooperarea dorită din partea autorităţilor americane şi nici măcar posibilitatea de a-l audia pe însuşi domnul Al-Nashiri în calitate de martor. Însă datele colectate de HFHR din Polonia şi de avocaţii victimelor ar trebui să fie suficiente pentru confirmarea prezenţei în unitatea din Stare Kiejkuty a cel puţin şase deţinuţi şi pentru identificarea şefului acestei «locaţii negre» şi cel puţin a unei alte persoane care ar fi comis fapte descrise ca «neautorizate şi nedocumentate» în Raportul întocmit de Inspectorul General al CIA [Raportul CIA din 2004] şi care par să corespundă definiţiei torturii prevăzute la art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (ETS nr. 5, «Convenţia»), astfel cum a fost interpretată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului («Curtea») în cauza Irlanda împotriva Regatului Unit. Aşadar, organele de urmărire penală din Polonia au, conform jurisprudenţei Curţii, obligaţia anchetării acestor fapte şi obligaţia urmăririi penale a persoanelor vinovate, mai ales că una dintre acestea, un agent contractual privat, nici măcar nu este protejat de vreo formă de imunitate. [...]”
B. Parlamentul European
1. Ancheta Fava
266. La 18 ianuarie 2006, Parlamentul European a înfiinţat Comisia temporară privind presupusa folosire a unor ţări europene de către CIA pentru transportarea şi deţinerea ilegală de prizonieri – „TDIP” şi l-a numit pe domnul Giovanni Claudio Fava în funcţia de raportor mandatat să ancheteze prezumtiva existenţă a unor închisori CIA în Europa (a se vedea de asemenea supra, pct. 42). Ancheta Fava a organizat 130 de întrevederi şi a trimis delegaţii în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Statele Unite, Germania, Regatul Unit, România, Polonia şi Portugalia. De asemenea, TDIP a audiat martori (a se vedea de asemenea infra, pct. 267 şi 293-302) şi a strâns un volum mare de înscrisuri referitoare la zborurile asociate CIA în Europa.
Acesta a identificat cel puţin 1 245 de zboruri operate de CIA în spaţiul aerian european în perioada sfârşitul anului 2001 – 2005.
267. Delegaţia TDIP, alcătuită din 13 membri, dintre care 3 membri aleşi să reprezinte Polonia – şi anume doamna B. Kudrycka, domnul J. Pinior şi domnul M. Piotrowski, a făcut o vizită la Varşovia în perioada 8 noiembrie 2006 – 10 noiembrie 2006.
Delegaţia a solicitat întrevederi cu 20 de persoane, însă 11 dintre acestea – printre care actualul ministru al Apărării, actualul ministru al Afacerilor Externe, actualul viceprim-ministru, fostul ministru al Apărării, actualul preşedinte al Comisiei parlamentare pentru servicii speciale, fostul şef al Agenţiei de Securitate Internă, fostul şef al Unităţii Poliţiei de Frontieră responsabile de controlul trecerii frontierei la Aeroportul Szymany şi actualul ministru coordonator pentru servicii speciale – au refuzat întâlnirea cu delegaţia. Cel din urmă a fost însă reprezentat de domnul Pasionek, Subsecretar de Stat în Cancelaria Primului-Ministru. Şi fostul şef al Agenţiei de Informaţii (Agencja Wywiadu), domnul Z. Siemiątkowski, s-a prezentat în faţa delegaţiei. Cât despre persoanele neafiliate autorităţilor publice, delegaţia i-a audiat pe domnul M.A. Nowicki, preşedintele Fundaţiei Helsinki pentru Drepturile Omului din Polonia, domnul J. Jurczenko, fostul director al Aeroportului Szymany, domnul J. Kos, fostul preşedinte al Consiliului de Administraţie al Aeroportului Szymany şi 4 jurnalişti.
268. Cu privire la Polonia, Raportul Fava a menţionat, la punctul 178 că, în lumina probelor în circumstanţiere disponibile, nu era posibil „să se admită ori să se nege că au existat centre de detenţie secrete în Polonia”. Cu toate acestea, în raport s-a mai menţionat că 7 dintre cei 14 deţinuţi transferaţi de la un centru de detenţie secret la Guantánamo în septembrie 2006 coincid cu cei menţionaţi în ştirea publicată de ABS News în decembrie 2005 (a se vedea pct. 177 din rezoluţia citată la pct. 275 infra), în care se enumera identitatea a 12 persoane suspectate de legături cu Al’Qaeda şi deţinute în Polonia.
Referitor la ancheta Parlamentului polonez, raportul a concluzionat că aceasta nu a fost efectuată în mod independent şi că declaraţiile date delegaţiei Comisiei erau contradictorii şi compromise de confuzia legată de jurnalele de bord.
269. Documentul de lucru nr. 9 cu privire la anumite ţări analizate în timpul activităţii Comisiei temporare (PE 382.420v02-00) prezentat împreună cu Raportul Fava într-o secţiune referitoare la Polonia şi acuzaţiile privind existenţa unui centru de detenţie al CIA pe teritoriul acestei ţări, preciza următoarele:
„A) PRETINSA EXISTENŢĂ A UNUI CENTRU DE DETENŢIE
Persoanele suspectate de terorism au fost transferate de CIA din Afghanistan în Polonia, cel mai probabil folosind micul aeroport din Szymany.
Se presupune că cel puţin o închisoare secretă a CIA a funcţionat în Polonia, cel mai probabil în perioada 2002 – toamna 2005, când a fost închisă în urma relatărilor mass-media despre existenţa ei. Închisoarea era probabil amplasată într-o fostă bază aeriană sovietică, o bază a serviciilor de informaţii sau chiar în aeroport. Circa 10 membri importanţi ai Al’Qaeda ar fi fost ţinuţi în această închisoare şi supuşi celor mai dure tehnici de interogare. Detenţia acelor persoane era ilegală şi totodată secretă.
Referitor la ancheta parlamentară efectuată în Polonia (a se vedea de asemenea supra, pct. 128–130), pasajele relevante sunt următoarele:
B) ANCHETE NAŢIONALE OFICIALE
Guvernul polonez a anchetat acuzaţiile într-o anchetă internă şi secretă. Guvernul a refuzat să prezinte Comisiei temporare metodologia anchetei. Concluzia anchetei, fără niciun context, a fost făcută publică şi a fost aceea că acuzaţia este complet neadevărată.
...
În decembrie 2005, Roman Giertych – preşedinte (până în mai 2006) al Comisiei pentru servicii speciale din Sejm a avut în vedere iniţial înfiinţarea unei comisii speciale pentru anchetarea acuzaţiilor. Propunerea a întâmpinat opoziţie, printre alţii, din partea lui Zbigniew Wassermann (ministrul coordonator al Serviciilor Speciale). Nu s-a înfiinţat nicio comisie specială, însă la data de 21 decembrie 2005 Comisia a ţinut o şedinţă cu uşile închise cu ministrul Zbigniew Wassermann şi doi şefi ai serviciilor de informaţii - Zbigniew Nowak (Agencja Wywiadu) şi Witold Marczuk (Agencja Bezpieczeństwa Wewnętrznego). De fapt, aceasta a fost singura activitate parlamentară care s-a ocupat de acuzaţii, iar Comisia nu a făcut public conţinutul niciunui document şi niciunei declaraţii finale în această privinţă. Declaraţii neoficiale din partea membrilor Comisiei sugerează că şefii serviciilor speciale au dovedit în mod detaliat că nu au existat închisori CIA în Polonia.”
Referitor la pretinsa implicare a autorităţilor poloneze în programul de detenţii secrete al CIA, documentul precizează:
„C) ROLUL SAU ATITUDINEA AUTORITĂŢILOR POLONEZE
În prezent, de la publicarea primelor ştiri despre prezumtiva existenţă a unei închisori CIA şi despre transportul ilegal de deţinuţi, Polonia a negat constant orice implicare ilegală în vreunul dintre aspectele acuzaţiei. Autorităţile poloneze şi-au reiterat poziţia în scrisoarea către Terry Davis, Secretarul General al Consiliului Europei: «Constatările anchetei interne desfăşurate de Guvernul polonez cu privire la prezumtiva existenţă în Polonia a unor centre de detenţie secrete şi survolurile asociate infirmă acuzaţiile în dezbatere.»
La 7 decembrie 2005, Aleksander Kwaśniewski, fostul preşedinte al Poloniei, a respins orice acuzaţie privind existenţa unor închisori secrete ale CIA în Polonia. Acesta a făcut declaraţii contradictorii, şi anume că orice decizie de acest fel a autorităţilor poloneze i-ar fi fost supusă atenţiei şi, ulterior, că uneori serviciile secrete nu îi informează pe politicieni despre operaţiunile strict secrete. Ulterior, alte dezminţiri au fost făcute de premierii şi miniştrii afacerilor externe din Polonia în urma oricărei noi acuzaţii la adresa Poloniei.
Zbigniew Siemiątkowski, fostul şef al Agenţiei de Securitate Internă (ABW) a declarat în decembrie 2005 şi a reiterat că serviciile din subordinea sa - serviciul polonez civil de informaţii - nu erau implicate în niciun fel de detenţie secretă şi transport ilegal de deţinuţi. Domnul Siemiątkowski a declarat că serviciile de informaţii din Polonia şi SUA au cooperat foarte intens, mai ales după 11 septembrie. Domnul Siemiątkowski a subliniat că orice activitate a CIA în Polonia necesită autorizaţie prealabilă din partea autorităţilor poloneze şi că autorităţile poloneze cunosc pe deplin activităţile CIA din Polonia. În consecinţă, acesta a exclus posibilitatea oricărei activităţi a CIA în legătură cu detenţia ilegală sau transportul ilegal al prizonierilor. Acesta a aflat despre pretinsele zboruri ilegale asociate CIA din presă în noiembrie 2005.”
270. Referitor la conduita autorităţilor poloneze în timpul anchetei, documentul precizează:
„Cooperarea autorităţilor oficiale cu delegaţia Comisiei temporare a fost regretabil de redusă. Delegaţia nu s-a putut întâlni cu niciun reprezentant din Parlament. Guvernul a fost refractar în a coopera pe deplin cu ancheta efectuată de TDIP şi în a primi delegaţia noastră la un nivel politic adecvat.
Existau confuzii în legătură cu registrele de zbor ale aeronavelor CIA care făceau transfer prin Polonia. Autorităţile poloneze nu au prezentat aceste jurnale în mod direct Consiliului Europei şi nici jurnaliştilor care anchetau acuzaţiile. Diverşi directori şi foşti directori ai Aeroportului Szymany au dat declaraţii contradictorii despre existenţa jurnalelor de bord şi, în cele din urmă, în noiembrie 2006 Comisia temporară a primit de la proprietarul aeroportului un rezumat parţial al zborurilor asociate CIA. Jurnalele de bord cele mai detaliate au fost furnizate de Eurocontrol.”
271. Documentul a identificat totodată anumite zboruri cu aterizare în Polonia, care erau asociate operaţiunilor CIA:
„D) ZBORURI
Număr total de zboruri începând din 2001: 11
Aeroporturi principale: Szymany; Warzawa; Kraków.
Destinaţii şi origini suspecte: Kabul, Afghanistan; Rabat, Maroc (Guantánamo, după o escală în Rabat)
Escale ale avioanelor care au tranzitat Polonia şi au fost folosite în alte ocazii sau pentru predări extraordinare:
N379 folosit pentru predarea extraordinară a lui Al Rawi şi El Banna; Benyam Mohammed; Kassim Britel [şi expulzarea lui Agiza şi El-Zari]: 6 escale în Polonia.
N313P folosit pentru predarea extraordinară a lui El-Masri şi Benyamin Mohamed: 1 escală în Polonia.”
Referindu-se la „schimbul extins de puncte de vedere cu câţiva directori ai Aeroportului Szymany şi jurnalistul care ancheta incidentele, care a avut loc la aeroport”, documentul preciza că au fost strânse următoarele informaţii:
„• în 2002, două avioane Gulfstream, în 2003, patru avioane Gulfstream, iar la 22 septembrie 2003, un avion Boeing 737 cu numere de înregistrare civile au efectuat transfer prin aeroport. Avioanele au fost tratate ca avioanele militare şi nu au fost supuse vămuirii. Caracterul militar al zborului era stabilit de Poliţia de Frontieră, iar procedura aferentă era aplicată de personalul aeroportului;
• Ordinele erau emise direct de Poliţia de Frontieră cu privire la sosirile aeronavelor menţionate, subliniindu-se că autorităţile aeroportului nu trebuie să se apropie de aeronave şi că numai personalul şi serviciile militare aveau voie să se ocupe de aeronave şi asta doar pentru a finaliza aspectele tehnice după aterizare;
• Tarifele de aterizare pentru avioane erau plătite în numerar şi excesive – între 2 000 EUR şi 4 000 EUR;
• Un vehicul sau două aşteptau sosirea aeronavelor Gulfstream. Vehiculele aveau numere de înmatriculare militare începând cu «H», care sunt asociate bazei de antrenament a serviciilor de informaţii din apropiata localitate Stare Kiejkuty. Într-un caz a fost implicat un autovehicul de urgenţe medicale, aparţinând fie academiei de poliţie, fie bazei militare. Un angajat al aeroportului a raportat că o dată a urmărit autovehiculele şi le-a văzut îndreptându-se spre centrul de antrenament al serviciilor de informaţii din Stare Kiejkuty;
• Conform Poliţiei de Frontieră, echipajului de 7 persoane al avionului Boeing i s-au alăturat la Aeroportul Szymany 5 pasageri, care s-au declarat oameni de afaceri. Toate cele 12 persoane (echipaj şi pasageri) aveau cetăţenie americană.”
272. La 14 februarie 2007, Raportul Fava a fost aprobat de Parlamentul European cu 382 voturi pentru, 256 voturi împotrivă şi 74 abţineri.
2. Rezoluţia Parlamentului European din 2007
273. La 14 februarie 2007, în urma examinării Raportului Fava, Parlamentul European a adoptat Rezoluţia privind presupusa folosire a unor ţări europene de către CIA pentru transportarea şi deţinerea ilegală de prizonieri - 2006/2200(INI) („Rezoluţia PE din 2007”). În general, pasajele relevante sunt redactate după cum urmează:
„Parlamentul European,
...
J. întrucât la 6 septembrie 2006, Preşedintele SUA, George W. Bush, a confirmat faptul că Agenţia Centrală de Informaţii (CIA) a desfăşurat un program de detenţii secrete în afara Statelor Unite,
K. întrucât Preşedintele George W. Bush a afirmat că informaţiile esenţiale obţinute prin programul de predări extraordinare şi de detenţie secretă au fost împărtăşite altor ţări şi că acest program va continua, existând o mare probabilitate ca unele ţări europene să fi primit, cu sau fără ştiinţa lor, informaţii obţinute prin tortură,
L. întrucât Comisia temporară a obţinut, dintr-o sursă confidenţială, înregistrări ale reuniunii transatlantice informale dintre Uniunea Europeană (UE) şi miniştrii de externe ai Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), la care a asistat şi Secretarul de Stat al SUA, Condoleezza Rice, la 7 decembrie 2005, prin care se confirmă că statele membre erau la curent cu programul de predări extraordinare, în timp ce toţi interlocutorii oficiali ai Comisiei temporare au furnizat informaţii inexacte referitoare la acest aspect, [...]”
274. Pasajele referitoare la statele membre UE sunt redactate astfel:
„9. deplânge faptul că guvernele ţărilor europene nu au considerat necesar să ceară Guvernului SUA clarificări legate de existenţa închisorilor secrete în afara teritoriului SUA;
[...]
13. denunţă lipsa de cooperare cu Comisia temporară a numeroase state membre, precum şi a Consiliului Uniunii Europene; subliniază faptul că atitudinea statelor membre şi, în special, cea a Consiliului şi a preşedinţiilor acestuia nu a fost câtuşi de puţin la înălţimea aşteptărilor Parlamentului;
[...]
39. condamnă predările extraordinare, care constituie un instrument ilegal folosit de Statele Unite în lupta împotriva terorismului; condamnă, pe de altă parte, acceptarea şi disimularea acestei practici, în mai multe ocazii, de către serviciile secrete şi autorităţile guvernamentale din anumite ţări europene;
[...]
43. regretă că unele ţări europene au renunţat la controlul pe care ar trebui să îl exercite asupra spaţiului lor aerian şi pe aeroporturile lor, făcându-se că nu observă zborurile operate de CIA sau acceptându-le, zboruri care, în anumite cazuri au fost folosite pentru predări extraordinare sau pentru transportarea ilegală de deţinuţi şi le reaminteşte obligaţiile pozitive care decurg din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aşa cum a reamintit Comisia pentru democraţie prin drept («Comisia de la Veneţia»);
44. este preocupat, în special, de faptul că survolarea generală şi autorizaţiile de escală acordate aeronavelor operate de CIA se poate să fi fost bazate, printre alte, pe acordul NATO privind punerea în aplicare a articolului 5 din Tratatul Atlanticului de Nord, adoptat la 4 octombrie 2001;
[...]
48. confirmă că, având în vedere informaţiile suplimentare primite în cursul celei de-a doua părţi a lucrărilor Comisiei temporare, este puţin probabil ca anumite guverne europene să nu fi ştiut de activităţile legate de predări extraordinare care aveau loc pe teritoriul lor;”
275. Referitor la Polonia, rezoluţia precizează:
„POLONIA
[Parlamentul European]
167. deplânge lipsa evidentă de cooperare a guvernului polonez cu Comisia temporară, în special prin primirea delegaţiei Comisiei temporare la un nivel neadecvat; regretă profund faptul că toţi reprezentanţii guvernului şi ai parlamentului polonez care au fost invitaţi să întâlnească comisia temporară au refuzat această invitaţie;
168. consideră că această atitudine reflectă, din partea guvernului polonez, o respingere generală a Comisiei temporare şi a obiectivelor acesteia de examinare a acuzaţiilor şi de stabilire a faptelor;
169. regretă că nu s-a creat nicio comisie de anchetă şi că parlamentul polonez nu a întreprins nicio anchetă independentă;
170. reaminteşte că, la 21 decembrie 2005, Comisia pentru servicii speciale a organizat o întâlnire cu uşile închise cu Ministrul coordonator pentru servicii speciale şi cu şefii celor două servicii de informaţii; subliniază că întâlnirea s-a desfăşurat rapid şi în secret, fără audieri sau mărturii şi fără a face obiectul vreunui control; subliniază că o astfel de anchetă nu poate fi considerată independentă şi regretă faptul că, în afara unei singure declaraţii finale, comisia nu a făcut public niciun document privind acest subiect;
171. ia act de cele 11 escale, pe aeroporturi poloneze, ale unor aeronave operate de CIA şi îşi exprimă profunda îngrijorare cu privire la scopul acestor zboruri dinspre sau înspre ţări implicate în circuite de predări extraordinare şi de transfer de deţinuţi; deplânge escalele pe aeroporturi poloneze ale unor aeronave care s-au dovedit a fi fost folosite de CIA, în alte ocazii, pentru predarea extraordinară a lui Bisher Al-Rawi, Jamil El-Banna, Abou Elkassim Britel, Khaled El-Masri şi Binyam Mohammed, şi pentru expulzarea lui Ahmed Agiza şi a lui Mohammed El Zari;
172. regretă confuzia şi declaraţiile contradictorii, care au urmat după audierile realizate de delegaţia comisiei temporare în Polonia, referitoare la planurile de zbor ale zborurilor CIA menţionate mai sus, despre care s-a spus la început că nu au fost păstrate, apoi că au fost probabil arhivate la aeroport şi, în final, că au fost trimise de către guvernul polonez Consiliului Europei; ia act de faptul că, în noiembrie 2006, conducerea aeroportului Szymany a furnizat Comisiei temporare informaţii parţiale legate de planurile de zbor;
...
177. ia act de faptul că, la puţin timp după declaraţiile Preşedintelui George W. Bush din 6 septembrie 2006, şi în conformitate cu acestea, a fost publicată o listă a celor 14 deţinuţi care au fost transferaţi dintr-un centru de detenţie secret în Guantánamo; constată că şapte dintre cei 14 deţinuţi fuseseră menţionaţi într-un reportaj al ABC News, difuzat cu nouă luni înainte, la 5 decembrie 2005, dar retras în scurt timp de pe pagina de internet a ABC News, care făcea cunoscute numele a 12 principali suspecţi Al-Qaeda deţinuţi în Polonia;
178. încurajează parlamentul polonez să constituie o comisie de anchetă adecvată, independentă de guvern şi capabilă să desfăşoare anchete serioase şi aprofundate;
179. regretă că ONG-urile poloneze din domeniul drepturilor omului şi ziariştii de investigaţii s-au confruntat cu o lipsă de cooperare din partea guvernului şi cu refuzuri de divulgare a informaţiilor;
180. ia act de declaraţiile făcute de cei mai înalţi reprezentanţi ai autorităţilor polone conform cărora nu au existat centre secrete de detenţie situate pe teritoriul Poloniei; consideră, cu toate acestea, că, în lumina probelor în circumstanţiere de mai sus, este imposibil să se confirme sau să se nege că au existat centre secrete de detenţie în Polonia;
181. remarcă cu îngrijorare că răspunsul oficial transmis, la 10 martie 2006, de către Subsecretarul de Stat, Witold Waszykowski, Secretarului General al Consiliului Europei, Terry Davis, indică existenţa unor acorduri de cooperare secrete, semnate direct de către serviciile secrete ale celor două ţări, care exclud activităţile serviciilor secrete străine de sub jurisdicţia organelor judiciare poloneze.”
3. Rezoluţia Parlamentului European din 2011
276. La 9 iunie 2011, Parlamentul European a adoptat Rezoluţia referitoare la Guantánamo: o condamnare iminentă la pedeapsa cu moartea (doc. B70375/2011) cu privire la domnul Al Nashiri.
Parlamentul European, deşi recunoştea că reclamantul era acuzat de crime grave, şi-a exprimat profunda îngrijorare faţă de faptul că, în cazul său, autorităţile SUA au încălcat dreptul internaţional „pe o durată de aproape nouă ani”. Se solicita Autorităţii de convocare a SUA să nu îi aplice pedeapsa capitală „pe motiv că procesele militare nu îndeplinesc standardele internaţionale privind aplicarea pedepsei capitale”.
De asemenea, Parlamentul European a făcut apel la „responsabilitatea specială a Guvernelor Poloniei şi României de a efectua anchete aprofundate privind toate indiciile referitoare la închisori secrete şi cazuri de predări extraordinare pe teritoriul Poloniei şi de a insista pe lângă guvernul SUA asupra faptului că pedeapsa capitală nu ar trebui aplicată în niciun caz domnului Al Nashiri”.
4. Raportul Flautre şi Rezoluţia Parlamentului European din 2012
277. La 11 septembrie 2012, Parlamentul Uniunii Europene a adoptat un raport întocmit de Hélène Flautre din cadrul Comisiei pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne („Raportul Flautre”), în care se punea accent pe probe noi privind centrele de detenţie secrete şi predările extraordinare de care s-a ocupat CIA în state membre ale Uniunii Europene. Raportul, apărut la 5 ani după Ancheta Fava (a se vedea supra, pct. 266–272), evidenţia abuzuri noi – în special în România, Polonia şi Lituania, dar şi în Regatul Unit şi alte ţări – şi făcea recomandări pentru a asigura o responsabilizare corespunzătoare. Raportul includea avizul şi recomandările Comisiei pentru afaceri externe.
În urma examinării raportului, Parlamentul Uniunii Europene a adoptat la 11 septembrie 2012 Rezoluţia referitoare la presupusa folosire a unor ţări europene de către CIA pentru transportarea şi deţinerea ilegală de prizonieri - monitorizarea raportului Comisiei TDIP a Parlamentului European [2012/2033(INI)] („Rezoluţia PE din 2012”).
278. Pct. 13 din Rezoluţia PE din 2012, care se referă la ancheta penală din Polonia, este redactat astfel:
„[Parlamentul European,]
„13. încurajează Polonia să îşi continue ancheta penală aflată în desfăşurare privind detenţia secretă, însă deplânge lipsa unor comunicări oficiale cu privire la amploarea, derularea şi situaţia de fapt a anchetei; invită autorităţile poloneze să realizeze o anchetă riguroasă, cu transparenţă adecvată, care să permită participarea efectivă a victimelor şi a avocaţilor acestora;”
279. Pct. 45, care se referă la reclamant, este redactat astfel:
„45. Este preocupat îndeosebi de procedura desfăşurată de o comisie militară a SUA cu privire la Abd al-Rahim al-Nashiri care, în cazul în care ar fi condamnat, ar putea fi supus pedepsei cu moartea; invită autorităţile US să elimine posibilitatea de a impune pedeapsa cu moartea pentru domnul Al-Nashiri şi îşi reafirmă opoziţia sa de lungă durată faţă de pedeapsa cu moartea în toate cazurile şi în toate circumstanţele; ia act de faptul că din 6 mai 2011, cauza domnului Al-Nashiri a fost înaintată Curţii Europene pentru drepturile omului; invită autorităţile tuturor ţărilor în care domnul Al-Nashiri a fost deţinut să folosească toate mijloacele disponibile pentru a se asigura că acesta nu va fi supus pedepsei cu moartea; îndeamnă ÎR/VP să aducă în discuţie cu prioritate cazul domnului Al-Nashiri în dialogurile cu SUA, punând în aplicare orientările UE privind pedeapsa cu moartea;”
5. Rezoluţia Parlamentului European din 2013
280. Având în vedere lipsa unui răspuns la recomandările făcute de Parlamentul Uniunii Europene în Rezoluţia PE din 2012 din partea Comisiei Europene, la 10 octombrie 2013 Parlamentul UE a adoptat Rezoluţia referitoare la presupusa folosire a unor ţări europene de către CIA pentru transportarea şi deţinerea ilegală de prizonieri (2013/2702(RSP) („Rezoluţia PE din 2013”).
Pct. 6, care se referă la Polonia, este redactat astfel:
„[Parlamentul European,]
6. solicită Poloniei să îşi continue ancheta într-un mod mai transparent, în special prezentând dovezi ale acţiunilor concrete întreprinse, permiţând reprezentanţilor victimelor să îşi reprezinte cu adevărat clienţii şi dându-le dreptul de a avea acces la toate materialele secrete relevante şi de a acţiona pe baza materialelor colectate; solicită autorităţilor poloneze să înceapă urmărirea penală împotriva oricărui actor reprezentând statul implicat; îndeamnă Procurorul General al Poloniei ca, în mod urgent, să analizeze cererea lui Walid Bin Attash şi să ajungă la o decizie; solicită Poloniei să coopereze strâns cu CEDO în cazurile Al-Nashiri/ Polonia şi Abu Zubaydah / Polonia;”
C. Raportul CICR din 2007
281. CICR a făcut primele intervenţii scrise pe lângă autorităţile americane în 2002, solicitând informaţii despre locul în care se aflau persoanele despre care se credea că sunt private de libertate sub autoritatea SUA în contextul luptei contra terorismului (a se vedea supra, pct. 101). La 18 noiembrie 2004 şi 18 aprilie 2006, CICR a întocmit două rapoarte privind detenţia nedezvăluită. Aceste rapoarte sunt în continuare clasificate.
După ce preşedintele Bush a confirmat public că 14 persoane suspectate de terorism – deţinuţi de mare importanţă, printre care şi reclamantul, reţinuţi în cadrul programului de detenţie coordonat de CIA – fuseseră transferate autorităţilor militare la baza navală din Guantánamo Bay (a se vedea de asemenea supra, pct. 71), Comitetului i s-a acordat acces la deţinuţii respectivi şi i-a chestionat în privat în perioadele 6 – 11 octombrie şi 4 – 14 decembrie 2006 (a se vedea de asemenea supra, pct. 101‑102). Pe această bază s-a efectuat proiectul raportului din februarie 2007 – Raportul CICR din 2007 – privind programul de predări al CIA, incluzând arestări şi transferuri, detenţie incommunicado (în izolare), precum şi alte condiţii şi tratamente. Scopul declarat al raportului era acela de a oferi o descriere a tratamentelor şi a condiţiilor materiale de detenţie în cazul celor 14 deţinuţi în perioada în care au fost privaţi de libertate în cadrul programului CIA.
Raportul CICR din 2007 a fost (şi rămâne oficial) clasificat ca „strict secret”, însă s-a scurs în domeniul public. Documentul a fost publicat de New York Review of Books la 6 aprilie 2009 şi răspândit ulterior prin diverse site-uri web, inclusiv cel al ACLU ().
282. Programul predărilor aplicat deţinuţilor era, în măsura care prezintă relevanţă, descris după cum urmează:
„1. ELEMENTE PRINCIPALE ALE PROGRAMULUI CIA DE DETENŢIE
[...] Cei 14, enumeraţi individual mai jos, au descris cum au fost supuşi, în special în etapele iniţiale ale detenţiei lor, cu durate de la câteva zile până la câteva luni, unui regim dur constând în folosirea combinată a unor rele tratamente fizice şi psihologice pentru a obţine supunerea acestora şi a obţine cu forţa informaţii. Regimul acesta a început la scurt timp după arestare şi includea transferul deţinuţilor în numeroase locuri, menţinerea deţinuţilor în izolare continuă şi în detenţie incommunicado (în izolare) pe toată durata detenţiei lor nedezvăluite, precum şi aplicarea altor rele tratamente prin folosirea unor metode diferite fie individual, fie în combinaţie, pe lângă privarea de alte cerinţe materiale fundamentale.
[...]
2. ARESTAREA ŞI TRANSFERAREA
[...] Cei 14 au fost arestaţi în 4 ţări diferite [Thailanda, Pakistan, Somalia şi Emiratele Arabe Unite]. În fiecare caz în parte, se pare că aceştia au fost arestaţi de poliţia naţională sau de forţele de securitate ale ţării în care au fost arestaţi.
În unele cazuri, agenţi americani au fost de faţă în momentul arestării. Toţi cei 14 au fost privaţi de libertate în ţara de arestare pe durate cuprinse între câteva zile şi o lună înaintea primului transfer către o ţară terţă [...] (pare-se Afganistan, a se vedea mai jos) şi de acolo în alte ţări. Interogatoriul în ţara de arestare era efectuat de agenţi americani în aproape toate cazurile. În două cazuri, însă, deţinuţii au relatat că au fost interogaţi de autorităţile naţionale, fie separat, fie în colaborare cu agenţii americani: [...] se pare că Hussein Abdul Nashiri a fost interogat în prima lună după arestare de către agenţi din Dubai.
Ulterior, în timpul detenţiei lor, descrise mai jos, deţinuţii au relatat uneori prezenţa unor agenţi non-americani (consideraţi a fi agenţi ai ţării în care erau deţinuţi), deşi controlul general asupra unităţii părea să le rămână autorităţilor americane.
Pe durata detenţiei lor, cei 14 au fost mutaţi dintr-un loc într-altul şi se pare că au fost ţinuţi în diverse centre de detenţie, aflate probabil în ţări diferite. Numărul locurilor indicate de deţinuţi era diferit, însă era cuprins între trei şi zece locuri până la sosirea lor la Guantánamo în septembrie 2006.
Procedura de transfer era destul de standardizată în majoritatea cazurilor. Deţinutul era fotografiat, atât îmbrăcat, cât şi complet dezbrăcat, înainte şi după transfer. Se efectua o verificare a cavităţilor corporale (examinare rectală), iar unii deţinuţi au afirmat că în acel moment li se administra şi un supozitor (tipul şi efectul acelor supozitoare nu erau cunoscute de deţinuţi).
Deţinutul era obligat să poarte scutec şi trening. I se puneau căşti pe urechi, prin care uneori se difuza muzică. I se acopereau ochii cu cel puţin o cârpă legată în jurul capului şi ochelari izolatori de culoare neagră («goggles»). În plus, unii deţinuţi au afirmat că li se lipea vată de bumbac peste ochi înainte de a li se pune cârpa şi ochelarii izolatori peste ochi. Deţinutului i se puneau cătuşe la mâini şi picioare şi era transportat la aeroport pe cale rutieră şi dus la bordul unui avion. De regulă, era transportat în poziţie şezând înclinat, având mâinile în cătuşe în faţă. Durata călătoriilor diferea considerabil, fiind cuprinsă între o oră şi peste 24-30 de ore. Deţinutul nu avea voie să meargă la toaletă şi, în caz de necesitate, era obligat să-şi facă nevoile în scutec. Uneori, deţinuţii au fost transportaţi în poziţia culcat pe podeaua avionului şi/sau cu mâinile prinse în cătuşe la spate. Deţinuţii transportaţi în această poziţie s-au plâns de dureri puternice şi disconfort.
Pe lângă profundele dureri fizice cauzate, aceste transferuri către locuri necunoscute şi condiţiile de detenţie şi tratamentele imprevizibile le-au cauzat celor 14 stres mintal, accentuându-le sentimentul de dezorientare şi izolare. Capacitatea autorităţii deţinătoare de a transfera persoane pe distanţe aparent considerabile în locuri secrete din ţări străine le-a accentuat deţinuţilor şi mai mult sentimentul de zădărnicie şi neajutorare, făcându-i şi mai vulnerabili în faţa metodelor de rele tratamente descrise mai jos.
CICR a fost informat de autorităţile SUA că practica transferurilor era legată în special de chestiuni de securitate naţională şi logistică, spre deosebire de cele care făceau parte integrantă din program, ca de exemplu menţinerea supunerii. Cu toate acestea, în practică, aceste transferuri intensificau vulnerabilitatea celor 14 faţă de interogatorii şi se făceau într-un mod (cu ochelari izolatori, antifoane externe, folosirea de scutece, legarea de targă, uneori bruscarea) care era deranjant şi umilitor şi care afecta demnitatea persoanelor respective. Întrucât detenţia lor era menită tocmai să întrerupă contactul cu lumea exterioară şi să accentueze sentimentul de dezorientare şi izolare, unele dintre perioadele de timp indicate în raport reprezintă estimări făcute de deţinuţii respectivi. Din aceleaşi motive, deţinuţii nu cunoşteau de regulă locul în care se aflau exact după ce treceau prin primul loc de detenţie în ţara de arestare şi cea de-a doua ţară de arestare, pe care toţi 14 au identificat-o ca fiind Afghanistan. Prezentul raport nu va intra în speculaţii indicând posibile ţări sau locuri de detenţie ulterioare primei ţări de detenţie şi celei de a doua, care au fost menţionate, ci se va referi, după caz, la locurile ulterioare de detenţie prin poziţia lor în ordine pentru deţinutul respectiv (ex: al treilea loc de detenţie, al patrulea loc de detenţie). CICR are încredere că autorităţile în cauză vor putea identifica, în baza registrelor lor, la care loc de detenţie se face referire şi perioada relevantă de detenţie.
[...]
1.2. ÎNCARCERARE CELULARĂ CONTINUĂ ŞI DETENŢIE INCOMMUNICADO
[pasajele relevante sunt redate la pct. 102 supra]
1.3. ALTE METODE DE RELE TRATAMENTE
[...]
Metodele de rele tratamente despre care se afirmă că au fost aplicate includeau următoarele:
• Sufocare prin turnarea de apă printr-o cârpă pusă peste nas şi gură, invocată de trei dintre cei 14.
• Poziţie de stres stând în picioare pentru mult timp, nud, ţinuţi cu braţele întinse şi prinse cu lanţuri deasupra capului, invocată de 10 dintre cei 14, pe perioade variind de la 2-3 zile încontinuu şi până la 2-3 luni intermitent, perioadă în care uneori li se refuza accesul la toaletă, urmarea fiind că patru deţinuţi afirmă că au fost obligaţi să-şi facă nevoile pe ei.
• Loviri cu ajutorul unui guler special ţinut la gâtul deţinuţilor şi folosit pentru a-i lovi violent cu capul şi cu corpul de perete, invocate de şase dintre cei 14.
• Lovirea cu mâinile şi picioarele, incluzând lovituri aplicate cu palmele, cu pumnii şi cu picioarele la nivelul feţei şi corpului, invocată de nouă dintre cei 14.
• Închiderea într-o cutie în vederea restricţionării masive a mişcării, invocată de către un deţinut.
• Nuditate prelungită, invocată de 11 dintre cei 14 pe durata detenţiei, interogării şi relelor tratamente; nuditatea forţată a avut perioade cuprinse între câteva săptămâni şi câteva luni.
• Privarea de somn a fost invocată de 11 dintre cei 14, pe parcursul zilelor de interogare, prin folosirea unor poziţii de stres (stând în picioare sau şezând) şi a apei reci şi folosirea unor melodii sau zgomote puternice şi repetitive. Un deţinut a fost ţinut aşezat în scaun pe perioade extinse de timp.
• Expunerea la temperatură scăzută a fost invocată de majoritatea celor 14, mai ales în celulele reci şi camerele de interogare; şapte dintre cei 14 au menţionat turnarea de apă rece pe corp; trei dintre cei 14 au afirmat că li se punea în jurul corpului o folie de plastic pentru a crea o baie de imersiune, lăsându-li-se doar capul deasupra apei.
• Purtarea prelungită a cătuşelor la mâini şi/sau picioare a fost invocată de mulţi dintre cei 14.
• Ameninţările cu rele tratamente aplicate deţinutului şi/sau familiei sale au fost invocate de nouă dintre cei 14.
• Raderea forţată a părului din cap şi a bărbii a fost invocată de doi dintre cei 14.
• Privarea de alimente solide sau restricţionarea acestora pe o perioadă cuprinsă între 3 zile şi o lună după arestare au fost invocate de opt dintre cei 14.
În plus, cei 14 au fost au fost supuşi pe perioade lungi privării de acces la aer liber, mişcare, instalaţii sanitare corespunzătoare şi produse fundamentale în legătură cu interogarea, precum şi unui acces restricţionat la Coran în legătură cu interogarea.
[...]
În vederea asigurării clarităţii acestui raport, fiecare metodă de rele tratamente menţionată mai jos a fost detaliată separat. Cu toate acestea, fiecare metodă în parte a fost aplicată de fapt în combinaţie cu alte metode, fie simultan, fie succesiv. Nu toate aceste metode au fost aplicate tuturor deţinuţilor, cu o singură excepţie, în cazul domnului Abu Zubaydah, împotriva căruia se pare că au fost aplicate toate metodele descrise mai jos.
1.3.1. SUFOCAREA CU APĂ
Trei dintre cei 14 au afirmat că au fost supuşi în mod repetat sufocării cu ajutorul apei. Aceştia erau: domnii Abu Zubaydah, Khaled Shaik Mohammed şi Al Nashiri.
În fiecare caz, persoana care urma să fie sufocată era legată de un pat înclinat şi i se punea o cârpă peste faţă, care îi acoperea nasul şi gura. Apoi se turna apă încontinuu pe cârpă, până la saturarea ei, astfel încât aerul era blocat iar persoana nu putea să respire. Această formă de sufocare inducea o stare de panică şi impresia acută că persoana era pe cale să moară. În cel puţin un caz, metoda a fost însoţită de incontinenţă urinară. Într-un moment ales de interogator, cârpa era dată la o parte, iar patul era rotit în poziţie verticală cu capul în sus astfel încât persoana să stea atârnată de curelele cu care era legată de pat. Procedura era aplicată de cel puţin două ori, dacă nu chiar de mai multe ori, în decursul unei sesiuni de interogare. Mai mult, sufocarea repetitivă le era aplicată deţinuţilor în sesiunile ulterioare. Procedura de mai sus este tehnica numită «simularea înecării cu apă» (water boarding).
[...]
1.3.2. MENŢINEREA PRELUNGITĂ ÎN POZIŢII DE STRES, ÎN PICIOARE
[pasajele relevante sunt redate la pct. 101 supra]
[...]
1.3.10. AMENINŢĂRI
[pasajele relevante sunt redate la pct. 101 supra]
[...]
1.4. ALTE ELEMENTE ALE REGIMULUI DE DETENŢIE
Condiţiile de detenţie în care au fost ţinuţi cei 14, în special în etapa iniţială a detenţiei lor, fac parte integrantă atât din procesul interogării, cât şi din tratamentul general la care erau supuşi în cadrul programului de detenţie al CIA. Prezentul raport a atras deja atenţia asupra anumitor aspecte asociate condiţiilor elementare de detenţie, care erau evident manipulate pentru a exercita presiune asupra deţinuţilor respectivi.
În special, recurgerea la încarcerare celulară continuă şi detenţie incommunicado (în izolare), lipsa contactului cu membrii familiei şi terţi, nuditatea prelungită, privarea de alimente solide sau restricţionarea acestora, precum şi purtarea prelungită a cătuşelor au fost deja descrise mai sus.
Situaţia era agravată de următoarele aspecte ale regimului de detenţie:
• Privarea de acces la aer curat
• Privarea de mişcare
• Privarea de instalaţii sanitare corespunzătoare şi produse fundamentale în vederea interogării
• Restricţionarea accesului la Coran în contextul interogării.
Aceste aspecte nu trebuie considerate separat, ci trebuie înţelese ca făcând parte dintr-o imagine de ansamblu. Ca atare, acestea fac totodată parte din relele tratamente la care au fost supuşi cei 14.
[...]
Produse fundamentale precum periuţă şi pastă de dinţi, săpun, prosoape, hârtie igienică, haine, lenjerie intimă, pături şi saltele nu au fost oferite deloc pe toată durata etapei iniţiale a detenţiei, care în unele cazuri a ţinut câteva luni. Momentul acordării iniţiale a acestor produse şi furnizarea lor continuă era, conform afirmaţiilor, legată de supunerea şi cooperarea deţinutului. Uneori, deşi fuseseră acordate, aceste produse erau retrase pentru a exercita presiune în contextul interogării.
În etapa iniţială a interogării, cu durată între câteva zile şi câteva săptămâni, accesul la duş era interzis complet, iar toaleta, aşa cum s-a menţionat anterior, fie consta într-o găleată, fie nu era asigurată deloc – caz în care acei deţinuţi imobilizaţi cu cătuşe în poziţia de stres stând în picioare îşi făceau nevoile pe ei şi rămâneau în picioare murdăriţi de propriile fluide corporale pe perioade de câteva zile (a se vedea Secţiunea 1.3.2. Menţinerea prelungită în poziţii de stres, în picioare).
D. Organizaţia Naţiunilor Unite
1. Studiul comun al ONU din 2010
283. La 19 februarie 2010, Consiliul pentru Drepturile Omului din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite a publicat „Studiul comun privind practicile globale în legătură cu detenţiile secrete în contextul combaterii terorismului, întocmit de Raportorul special al Naţiunilor Unite pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în procesul de combatere a terorismului” – „Studiul comun al ONU din 2010” (A/HRC/1342).
284. Referitor la Polonia, raportul (pct. 114-118) preciza, printre altele, următoarele:
„114. În Polonia, opt deţinuţi de mare importanţă, [...] se pare că au fost ţinuţi în perioada 2003 - 2005 în satul Stare Kiejkuty. [...] Presa poloneză a afirmat ulterior că autorităţile din Polonia – în timpul mandatului preşedintelui Aleksander Kwasniewski şi al premierului Leszek Miller – le-a alocat o echipă de «circa 12» ofiţeri de informaţii ca să coopereze cu Statele Unite pe teritoriul Poloniei, astfel punându-i sub control exclusiv american, şi au permis aterizarea unor avioane americane «cu scopuri speciale» pe teritoriul Poloniei. Existenţa centrului a fost negată permanent de către Guvernul Poloniei, iar articolele din presă au precizat că nu este clar ce ştiau autorităţile poloneze despre acel centru.
115. Deşi neagă că în Polonia ar fi fost deţinuţi terorişti, Zbigniew Siemiątkowski, şeful Agenţiei Poloneze de Informaţii în perioada 2002-2004, a confirmat aterizarea unor aeronave asociate CIA. Anterior, Raportul Marty a inclus informaţii din registrele aviaţiei civile care indicau cum avioanele operate de CIA folosite la transferarea deţinuţilor au aterizat la Aeroportul Szymany, în apropierea oraşului Szczytno, provincia Warmia-Mazuria din nord-estul Poloniei [...] în perioada 2003 – 2005. Marty explica totodată cum zborurile către Polonia erau disimulate prin folosirea unor planuri de zbor false.
116. În cadrul cercetărilor făcute pentru prezentul studiu, date aeronautice complexe, printre care şi «segmente de date» recuperate şi analizate, au contribuit la completarea acestei imagini a zborurilor disimulate prin folosirea unor planuri de zbor false şi a unor societăţi fictive. De exemplu, a fost identificat un zbor pe ruta Bangkok - Szymany, Polonia, în data de 5 decembrie 2002 (cu escală în Dubai), deşi fusese disimulat sub mai multe niveluri de secretizare, inclusiv acorduri de charter şi subcontractare ca să se evite existenţa unor «amprente» perceptibile ale operaţiunii guvernului SUA, precum şi depunerea unor «planuri de zbor» fictive. Experţii au fost informaţi de rolul principalului contractant aviatic al CIA prin intermediul unor surse din Statele Unite. Modus operandi consta în contractarea unor aeronave private în regim charter dintre numeroasele companii din SUA, cu contracte de leasing pe termen scurt corespunzând nevoilor specifice ale Direcţiei Aeriene a CIA. Prin recuperarea şi analizarea datelor aeronautice, inclusiv a segmentelor de date, se poate face legătura între aeronava N63MU şi trei corporaţii americane menţionate, fiecare dintre acestea asigurând acoperire într-un set diferit de registre aeriene pentru operaţiunea din decembrie 2002. [...] În registrele aeriene aferente acestei aeronave nu apare nicio recunoaştere explicită a faptului că executa o misiune asociată CIA. Cercetarea pentru prezentul studiu a stabilit că operatorul aerian Universal Trip Support Services a depus numeroase planuri de zbor fictive pentru N63MU în perioada 3 – 6 decembrie 2002. Într-un raport, Inspectorul General al CIA a descris interogatoriile lui Abu Zubaydah şi Abd al-Rahim al-Nashiri. Două surse din Statele Unite care ştiau despre Programul deţinuţi de mare importanţă i-a informat pe experţi că un pasaj care preciza că «interogarea prin folosirea de tehnici avansate a lui Al-Nashiri a continuat până la 4 decembrie 2002», împreună cu un altul, obscurat parţial, care menţiona că: «Totuşi, ulterior mutării, s-a considerat că Al-Nashiri ascunde informaţii;», arată că în acel moment a fost predat în Polonia. Pasajele sunt obscurate parţial deoarece menţionează explicit situaţia de fapt în cazul predării lui Al-Nashiri – detalii care rămân clasificate ca «strict secret».
[...]
118. [...] Deşi experţii apreciază faptul că s-a declanşat o anchetă cu privire la existenţa unor locuri de detenţie secrete în Polonia, aceştia sunt îngrijoraţi de lipsa de transparenţă a anchetei. După 18 luni, încă nu se ştie nimic despre amploarea exactă a anchetei.
Experţii se aşteaptă ca această anchetă să nu se limiteze la chestiunea dacă funcţionarii polonezi au creat o «zonă extrateritorială» în Polonia, ci să verifice şi dacă funcţionarii aveau cunoştinţă de faptul că acolo se foloseau «tehnici avansate de interogare».”
285. Concluziile şi recomandările relevante din Studiul comun al ONU din 2010 erau formulate după cum urmează:
„A. Concluzii
282. Dreptul internaţional interzice clar detenţia secretă, care încalcă mai multe drepturi ale omului şi norme de drept umanitar de la care nu se poate face derogare în nicio împrejurare. Dacă detenţia secretă implică dispariţii forţate şi se practică la scară largă sau în mod sistematic, aceasta poate constitui chiar o crimă împotriva umanităţii. Cu toate acestea, în pofida acestor norme clare, detenţia secretă este folosită în continuare în numele combaterii terorismului în lume. Dovezile strânse de cei patru experţi pentru prezentul studiu arată clar că numeroase state, invocând preocupări legate de securitatea naţională – adesea percepute sau prezentate ca urgenţe sau ameninţări fără precedent – recurg la detenţie secretă.
283. Recurgerea la detenţie secretă înseamnă efectiv că deţinuţii sunt scoşi în afara cadrului legal şi că garanţiile din instrumentele internaţionale, mai ales habeas corpus, sunt lăsate fără sens. Cea mai îngrijorătoare consecinţă a detenţiei secrete este, după cum au subliniat mai mulţi interlocutori ai experţilor, caracterul complet arbitrar al situaţiei, împreună cu incertitudinea legată de durata detenţiei secrete şi sentimentul că nu există cale pentru persoana respectivă să-şi recapete controlul asupra vieţii sale. [...]
B. Recomandări
292. În baza concluziilor de mai sus, experţii au făcut recomandările prezentate mai jos [...]:
a) Detenţia secretă ar trebui interzisă în mod explicit, ca şi alte forme de detenţie neoficială. Dosarele de detenţie ar trebui păstrate, inclusiv pe timp de conflict armat, aşa cum dispun Convenţiile de la Geneva, inclusiv în materie de număr al deţinuţilor, naţionalitate a acestora şi temei legal al deţinerii lor, indiferent dacă sunt prizonieri de război sau deţinuţi civili. Inspecţiile interne şi mecanismele independente ar trebui să aibă acces corespunzător în toate locurile în care există persoane private de libertate în vederea monitorizării permanente. Pe timp de conflict armat, amplasamentul tuturor centrelor de detenţie ar trebui comunicat Comitetului Internaţional al Crucii Roşii; [...]
d) Orice acţiune a serviciilor de informaţii ar trebui să fie guvernată de lege, care la rândul ei ar trebui să fie în conformitate cu normele internaţionale. Pentru a garanta răspunderea în cadrul cooperării la nivelul serviciilor de informaţii, ar trebui înfiinţate şi extinse mecanisme de verificare şi supraveghere a serviciilor de informaţii care să fie realmente independente. Asemenea mecanisme ar trebui să aibă acces la orice informaţie, inclusiv la cele sensibile. Acestea ar trebui să fie mandatate să efectueze verificări şi anchete din proprie iniţiativă, precum şi să facă publice rapoartele:
e) Instituţii complet independente de cele acuzate de implicare în cazuri de detenţie secretă ar trebui să ancheteze prompt orice acuzaţii legate de detenţii secrete şi «predări extraordinare». Persoanele despre care se află că au participat la detenţia secretă a unor persoane şi la acte ilegale săvârşite împotriva acestora în timpul detenţiei, inclusiv superiorii ierarhici dacă au ordonat, încurajat sau consimţit la detenţii secrete, ar trebui să fie urmărite penal de îndată, iar în cazul în care sunt găsite vinovate, să primească pedepse proporţionale cu gravitatea faptelor săvârşite;
f) Stadiul tuturor anchetelor pendinte asupra acuzaţiilor de rele tratamente şi tortură aplicate deţinuţilor şi de decese ale deţinuţilor în timpul detenţiei trebuie făcute publice. Nu se permite folosirea, în cadrul proceselor, a niciuneia dintre probele sau informaţiile obţinute prin tortură sau prin tratament crud, inuman şi degradant;
g) Transferurile sau înlesnirea transferurilor dintr-un stat în vederea plasării în detenţie de către autorităţile altui stat trebuie efectuate sub supraveghere judecătorească şi în conformitate cu normele internaţionale. Trebuie respectat principiul nereturnării persoanelor în ţări în care riscă să fie supuse torturii sau altor tratamente inumane, crude ori degradante;
h) Victimelor unei detenţii secrete ar trebui să li se pună la dispoziţie căi de atac şi o reparaţie în conformitate cu normele internaţionale pertinente. Aceste norme internaţionale recunosc dreptul victimelor la o reparaţie corespunzătoare, efectivă şi promptă, care ar trebui să fie proporţională cu gravitatea încălcărilor şi cu prejudiciul suferit. Întrucât familiile persoanelor dispărute au fost recunoscute ca victime în dreptul internaţional, acestea ar trebui totodată să beneficieze de reabilitare şi despăgubiri; [...]
k) Conform dreptului internaţional al drepturilor omului, statele au obligaţia de a asigura protecţia martorilor. Aceasta este într-adevăr o precondiţie pentru combaterea eficientă a detenţiei secrete.”
2. Observaţiile din 2010 ale Comitetului pentru drepturile omului al ONU
286. Comitetul pentru drepturile omului al ONU, în Observaţiile finale privind Al şaselea raport periodic al Republicii Polonia din 27 octombrie 2010 – „Observaţiile Comitetului ONU pentru drepturile omului din 2010” a declarat, printre altele, următoarele:
„15. Comitetul este îngrijorat de pretinsa existenţă a unui centru de detenţie secret la Stare Kiejkuty, o bază militară situată în apropierea Aeroportului Szymany, şi de efectuarea de predări ale unor suspecţi prin intermediul aeroportului în perioada 2003 – 2005. Comitetul constată, cu îngrijorare, că încă nu s-a încheiat ancheta efectuată de Secţia a cincea pentru combaterea crimei organizate şi a corupţiei din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Varşovia. [...]
Statul parte ar trebui să declanşeze o anchetă promptă, aprofundată, independentă şi efectivă, cu atribuţii de anchetă complete pentru a impune participarea persoanelor şi prezentarea documentelor, pentru a ancheta acuzaţiile privind participarea funcţionarilor polonezi la predări şi detenţii secrete, precum şi pentru a trage la răspundere persoanele găsite vinovate, inclusiv în cadrul sistemului de justiţie penală. Acesta ar trebui să facă publice constatările anchetei.”
E. Raportul CHRGJ
287. La 9 martie 2010, CHRGJ a făcut public raportul său intitulat „Analiza segmentelor de date prezentate ca dovezi ale implicării Poloniei în programul SUA de predări extraordinare şi detenţii secrete” – Raportul CHRGJ (a se vedea de asemenea supra, pct. 106). În raport se analizau detaliat segmentele de date corespunzătoare zborului N379P cu care, potrivit reclamantului, acesta a fost transferat de CIA din Polonia în Maroc la data de 6 iunie 2003 (a se vedea de asemenea supra, pct. 103), precum şi zborului N313 cu care, potrivit declaraţiilor din cererea domnului Abu Zubaydah, acesta din urmă a fost scos din Polonia la data de 22 septembrie 2003 [a se vedea Husayn (Abu Zubaydah), citată anterior, pct. 108-113 şi 281].
288. În legătură cu segmentele de date în general, raportul preciza:
„Cumulate cu informaţii coroborate precum relatările deţinuţilor, declaraţiile martorilor oculari, înscrisurile şi alte surse, analiza segmentelor de date poate oferi totodată indicii despre – fără să clarifice în mod concludent – intervalul în care au funcţionat centrele de detenţie secrete şi posibilul amplasament al centrelor de detenţie secrete. Împreună cu alte dovezi, analiza segmentelor de date poate sugera totodată unde a fost ţinut un anumit deţinut într-o anumită perioadă şi poate identifica aeronava la bordul căreia s-a aflat un anumit deţinut atunci când a fost transferat către, de la sau între centrele de detenţie. Analiza segmentelor de date nu stabileşte însă în mod concludent scopul zborurilor de bază. Deşi analiza segmentelor de date poate sugera probabilitatea ca un anumit zbor să fi fost folosit pentru o predare, aceasta nu poate preciza dacă aeronava respectivă transporta personal CIA, reaproviziona avanposturi CIA, transporta prizonieri sau făcea altceva.
În plus, analiza segmentelor de date nu poate, ea singură, să ofere informaţii despre care anume deţinuţi se aflau la bordul cărei aeronave şi nici nu poate stabili în mod concludent locurile exacte ale centrelor de detenţie. [...]”
289. Se explicau, de asemenea, următoarele:
„În cadrul acestui argument, CHRGJ include informaţii referitoare la două circuite de zbor diferite, considerate a reprezenta «circuite de predări» ale CIA – unul desfăşurându-se în perioada 3–7 iunie 2003, iar celălalt în perioada 20–23 septembrie 2003. Aceste circuite de zbor includ aterizări pe teritoriul Poloniei şi survolări ale acestuia.
Transmisiunile de segmente de date demonstrează că Guvernul Poloniei a acordat aprobări şi permisiuni de survol pentru înlesnirea zborurilor având ca scop predări, operate de CIA. Analiza segmentelor de date arată totodată în mod concludent că Jeppesen International Trip Planning (denumit în continuare „Jeppesen”) a furnizat serviciile cheie de planificare a deplasărilor pentru cele două circuite de zbor.”
290. Introducerea se încheia cu următoarea concluzie:
„Pe scurt, examinarea segmentelor de date aferente celor două circuite de zbor discutate mai jos în coroborare cu informaţiile disponibile pentru public confirmă constatarea că Statele Unite au folosit Polonia ca punct de tranzit pentru diverse zboruri clandestine din 2003, că autorităţile poloneze aveau cunoştinţă de caracterul clandestin al zborurilor respective şi că totuşi le-au înlesnit, încălcând reglementările aeronautice internaţionale. Analiza segmentelor de date poate corobora totodată relatările deţinuţilor că au fost ţinuţi în Polonia, precum şi alte probe ale existenţei unui centru american de detenţie secret pe teritoriul Poloniei.”
291. Analiza segmentelor de date referitoare la zborul N379P, cunoscut şi ca „Expresul de Guantánamo” (a se vedea de asemenea supra, pct. 105–106) conţine următoarele pasaje relevante:
„Înregistrările zborurilor extrase din baza de date compilată de Raportorul Dick Marty pentru Consiliul Europei («CoE») arată că o aeronavă Gulfstream V, înmatriculată la Administraţia Federală a Aviaţiei din SUA ca N379P, a plecat de la Aeroportul Dulles din Washington, D.C. joi, 3 iunie 2003, la ora 23:33 GMT şi a efectuat un circuit de zbor de 4 zile, în cursul căruia a avut sosiri şi plecări în şase ţări diferite. Cele şase ţări, în ordinea aterizărilor aeronavei, erau următoarele: Germania, Uzbekistan, Afghanistan, Polonia, Maroc şi Portugalia. Aeronava s-a întors din Portugalia în Statele Unite, aterizând tot la Aeroportul Dulles din Washington, D.C. sâmbătă, 7 iunie 2003.
[...]
I. Cine a planificat zborurile, prin ce mijloace şi în colaborare cu cine
În mare măsură, analiza CHRGJ arată că zborurile respective se conformau celor mai tipice atribute ale unui circuit de predări efectuat de CIA. În primul rând, obişnuitul furnizor de servicii de călătorie, responsabil de itinerariul general, de rută şi aspectele tehnice ale aeronavei, era Jeppesen. Jeppesen a depus în total opt mesaje prin AFTN [Aeronautical Fixed Telecommunications Network - Reţeaua fixă de telecomunicaţii aeronautice] sau reţeaua SITA (Société Internationale de Télécommunications Aéronautiques - Societatea Internaţională de Telecomunicaţii Aeronautice) cu privire la mişcările lui N379P în perioada 3-7 iunie 2003, inclusiv şapte planuri de zbor diferite şi o anulare.
În al doilea rând, aeronava a efectuat întregul circuit sub diverse forme de scutire şi statut special, care sugerează că zborurile erau planificate şi executate cu colaborarea deplină a Guvernului Statelor Unite şi a statelor «gazdă» prin care a călătorit aeronava. La plecarea din şi sosirea în Statele Unite, planurile de zbor ale lui N379P erau depuse cu menţiunea «Sprijin Departamentul de Stat». Pentru toate celelalte rute componente ale acestui circuit (respectiv, acele rute care nu includeau plecare din sau aterizare în Statele Unite), planurile de zbor ale lui N379P erau trecute în registre cu menţiunea «STS/ ATFM EXEMPT APPROVED» (STS/ATFM scutire de procedură aprobată) sau «STS/STATE» (STS/STAT). Conform celor precizate mai sus, scutirile pe motiv de statut/tratament special prin simpla lor menţionare demonstrează planificare concertată din partea statelor al căror teritoriu sau spaţiu aerian este traversat deoarece acestea se acordă doar atunci când sunt autorizate în mod specific de către autoritatea naţională al cărei teritoriu este folosit.
În fiecare caz în care Jeppesen a menţionat indicativul statut/tratament special pentru aeronava N379P, operatorul IFPS (Initial Flight Plan Processing - Sistemul integrat de prelucrare iniţială a planurilor de zbor) răspundea recunoscând oficial indicativul – în primul rând, prin includerea porţiunilor relevante din planul de zbor în copii către alte autorităţi prin intermediul AFTN, iar în al doilea rând prin acceptarea planurilor de zbor respective.
II. Cui şi în ce măsură se comunicau informaţiile despre aceste zboruri prin Reţeaua fixă de telecomunicaţii aeronautice sau reţeaua Societăţii Internaţionale de Telecomunicaţii Aeronautice
Toate comunicaţiile găsite de CHRGJ ca având legătură cu circuitul de zbor al lui N379P în această perioadă se făceau prin reţeaua AFTN. Pe această cale, operatorul IFPS a informat numeroase autorităţi aeronautice naţionale responsabile pentru segmentele de rută planificate de Jeppesen pentru acest circuit, trimiţându-le o copie a planului (planurilor) de zbor corespunzător(corespunzătoare).
Informaţiile depuse în legătură cu segmentul de rută Kabul, Afghanistan – Polonia din circuit constituie un exemplu al disimulării sistematice a zborurilor CIA către Polonia, care implicau atât colaboratori americani, cât şi polonezi, după cum a descoperit Raportorul Marty pentru CoE în raportul său din 2007. Raportorul Marty a concluzionat că unele zboruri, inclusiv zborul lui N379P în Polonia în data de 5 iunie 2003, au aterizat la Aeroportul Szymany în nordul Poloniei, deşi planurile de zbor depuse indicau că aterizarea va fi în Varşovia. Faptul că Szymany era destinaţia reală a fost coroborat de documentele eliberate de PANSA către HFHR ca răspuns la o cerere având ca obiect libertatea de informare şi depusă în temeiul Statutului privind accesul la informaţii publice. Aceste documente recent eliberate confirmă faptul că PANSA a ghidat aeronava N379P la Aeroportul Szymany în data de 5 iunie 2003, deşi toate planurile de zbor relevante indicau Varşovia ca aeroport de destinaţie. Asta arată că Jeppesen a depus planuri de zbor «fictive» pentru segmentul Polonia din circuitul lunii iunie, cu scopul de a obscura faptul că aeronava a ajuns în realitate la Szymany. Faptul că PANSA a acceptat planul de zbor, care indica Varşovia, declarat de Jeppesen, dar totuşi a ghidat aeronava către Szymany, demonstrează că odată ce N379P a ajuns în spaţiul aerian polonez, autorităţile poloneze nu l-au obligat să se conformeze reglementărilor aeronautice internaţionale depunând un plan de zbor corect indicând Szymany ca punct de destinaţie real şi de plecare ulterioară. Funcţionarii PANSA au colaborat aşadar cu Jeppesen (şi, prin extensie, cu clientul lui Jeppesen, CIA) acceptând sarcina de a ghida zborul disimulat către Szymany fără a respecta reglementările internaţionale privind planificarea zborului.
Analiza segmentelor de date făcută de CHRGJ arată că destinaţia reală a zborului nu a fost menţionată în nicio comunicaţie dintre Jeppesen, PANSA şi operatorii IFPS. În schimb, la ora 04h59m32s GMT în data de 5 iunie 2003, Jeppesen a depus un plan de zbor pentru ruta «fictivă» Kabul-Varşovia, care a fost acceptat la ora 04h59m37s GMT de operatorul IFPS şi transmis Centrului de control regional polonez.
Ulterior, în aceeaşi zi, operatorul IFPS a transmis de două ori planul de zbor Kabul-Varşovia altor autorităţi poloneze, inclusiv agenţiei de navigaţie aeriană cu sediul în Varşovia şi Turnului de Control al Traficului Aerian de la Aeroportul Varşovia. Planul de zbor «fictiv» a fost diseminat altor autorităţi aeronautice naţionale, care au fost de asemenea induse în eroare cu privire la destinaţia reală a avionului.
Conform analizei CHRGJ, nicio entitate din reţeaua AFTN nu a fost notificată despre destinaţia reală a aeronavei N379P la plecarea ei din Kabul. Prin urmare, N379P a aterizat în secret în Szymany – nu Varşovia – la ora locală 0lh00m în data de 5 iunie 2003 şi a stat pe pistă mai mult de 2 ore, în vreme ce restul comunităţii de monitorizare aeronautică, inclusiv Eurocontrol, a înregistrat în mod eronat o escală în Varşovia.
În circumstanţe normale, ar fi trebuit să existe o înregistrare a unei schimbări de plan în timpul zborului ca aeronava să aterizeze la Szymany ori să se depună un nou plan de zbor cu plecare din Szymany; însă, întrucât s-a invocat statutul special «ATFM EXEMPT APPROVED» (ATFM scutire de procedură aprobată), N379P nu era obligat să respecte aceste protocoale de gestionare a traficului aerian, atent concepute.
Muşamalizarea a continuat cu depunerea planului de zbor pe următoarea rută din circuit, de data asta cu un fals aeroport de plecare din Polonia. La ora 05h00m37s GMT, la doar 1 minut după ce operatorul IFPS a acceptat planul de zbor «fictiv» Kabul-Warsaw – şi cu peste 17 ore înaintea aterizării programate a aeronavei în Polonia – Jeppesen a depus un plan de zbor pentru N379P cu plecare din Varşovia către Rabat, Maroc. Din nou, mesajul a fost transmis doar Centrului de control regional polonez înainte de a fi acceptat de operatorul IFPS.
La ora 17h04m42s GMT în data de 5 iunie 2003, Jeppesen şi-a anulat primul plan Varşovia-Rabat; însă 6 secunde mai târziu, la ora 17h04m48s GMT, Jeppesen a depus un al doilea plan, aparent identic. Ambele planuri de zbor «fictive» au fost ulterior distribuite mai multor autorităţi aeronautice naţionale, care au fost de asemenea induse în eroare cu privire la punctul de plecare real al lui N379P din Polonia.
III. Ce permisiuni au fost acordate pentru zboruri, de către cine şi sub ce formă
Autorităţile aeronautice naţionale acordă aeronavelor, de regulă, permisiuni pentru folosirea spaţiului aerian sau pentru aterizarea pe teritoriul lor, în general la cererea expresă a planificatorului de rute. În acest caz, Jeppesen a primit astfel de permisiuni normale de la numeroase autorităţi naţionale. Pentru ruta Kabul, Afghanistan - Szymany, Polonia – pentru care, în planul de zbor, Jeppesen a declarat Varşovia ca aeroport de destinaţie – Jeppesen a invocat permisiuni de survol din patru ţări, precum şi o autorizare de aterizare pentru destinaţia declarată. Permisiunile respective au apărut în segmentele de date şi au fost acceptate de operatorul IFPS în următoare formă abreviată: «WARSAW PMT NDW 7113 113/03» (VARŞOVIA PMT NDW 7113 113/03). Segmentele de date arată că cererea de autorizare de aterizare în Polonia s-a făcut expres pentru Aeroportul Varşovia. Analiza CHRGJ privind segmentele de date şi documentele PANSA obţinute de HFHR arată că anumiţi funcţionari polonezi au acordat, cu bună-ştiinţă, permisiune pentru Varşovia, deşi ştiau că aeronava urma să aterizeze în realitate în Szymany.”
VIII. Alte înscrisuri prezentate în faţa Curţii
A. Scrisoarea Poliţiei de Frontieră Poloneze din 23 iulie 2010
292. Poliţia de Frontieră Poloneză confirmă, în scrisoarea din 23 iulie 2010 transmisă ca răspuns la cererea de informaţii formulată de HFHR, aterizarea anumitor aeronave în perioada 5 decembrie 2002 - 22 septembrie 2003. Pasajele relevante din scrisoare sunt redactate după cum urmează:
„În legătură cu scrisoarea ref/1614/2010/АВЛР din data de 5 iulie 2010, scrisoarea 1345/2010/AB/IP din data de 31 mai 2010, precum şi scrisoarea [a Poliţiei de frontieră poloneze] ref ZG-2582/WliBD/lO din data de 16 iunie 2010 cu privire la furnizarea de informaţii de către poliţie [de frontieră] detaliind autorizările de trecere a frontierei de către avioanele cu numerele de înmatriculare N63MU, N379P, N313P şi N8213G la Aeroportul Szymany în 2002 şi 2005 după obţinerea unei declaraţii din partea Ministerului Public care autoriza furnizarea de informaţii privind trecerea frontierei, vă informez că, în baza documentelor din arhivă, Poliţia de Frontieră poate confirma autorizarea de decolare şi de aterizare pentru următoarele avioane:
N63MU, 5 decembrie 2002.
Sosire/pasageri: 8, echipaj: 4; Plecare/pasageri: 0, echipaj: 4
N379P, 8 februarie 2003
Sosire/pasageri: 7, echipaj: 4; Plecare/pasageri: 4, echipaj: 4
N379P, 7 martie 2003
Sosire/pasageri: 2, echipaj: 2; Plecare/pasageri: 0, echipaj: 2
N379P, 25 martie 2003
Sosire/pasageri: 1, echipaj: 2; Plecare/pasageri: 0, echipaj: 2
N379P, 6 iunie 2003
Sosire/pasageri: 1, echipaj: 2; Plecare/pasageri: 0, echipaj: 2
N379P, 30 iulie 2003
Sosire/pasageri: 1, echipaj: 3; Plecare/pasageri: 0, echipaj: 3
N313P, 22 septembrie 2003
Sosire/pasageri: 0, echipaj: 7; Plecare/pasageri: 5, echipaj: 7
Nu deţinem informaţii de natură să confirme autorizarea de trecere a frontierei a avionului cu numărul de înmatriculare N8213G. [...]”
B. Transcrierea TDIP a „Schimbului de opinii cu [M.P.], fost director al Aeroportului Szczytno/Szymany din Polonia”
293. Doamna M.P. a fost angajată la Aeroportul Szymany din 2001 până în 2005. Din 2001 până în ianuarie 2003 a fost directorul Serviciului tehnic şi s-a ocupat de problemele tehnice aferente aeroportului, inclusiv întreţinerea pistelor şi a altor echipamente din aeroport. În 2003, a fost numită într-o funcţie de responsabilitate asupra tuturor chestiunile legate de aeroport şi a devenit adjunct al directorului general.
294. La 23 noiembrie 2006, doamna M.P. s-a prezentat în faţa membrilor TDIP, printre care se numărau domnul Fava şi senatorul Pinior, la Bruxelles. Pasajele relevante din transcrierea declaraţiilor sale date ca răspuns la întrebările adresate de membrii TDIP (doc. PE 384.322v01-00) sunt redactate după cum urmează:
„[...] referitor la zboruri, le-am denumit zboruri speciale deoarece nu s-a respectat niciuna dintre procedurile aplicabile în cazul altor aeronave, de exemplu aeronavele civile.
Cât priveşte aterizările, noi aveam impresia că acestea implicau înlocuirea unor membri ai serviciilor de informaţii. Directorul aeroportului a primit informaţii despre aceste zboruri direct de la conducerea Poliţiei de Frontieră, iar armata a fost informată despre aterizări în acelaşi timp. Doi membri ai unităţii militare din Lipowiec erau de serviciu la Aeroportul Szymany la momentul respectiv. Evenimentele s-au desfăşurat astfel. Conducerea Poliţiei de Frontieră mi-a comunicat la telefon despre aterizarea planificată şi, în acelaşi timp, am primit aceeaşi informaţie de la unul dintre angajaţii de serviciu la aeroport.
Revenind la aranjamentele pentru aceste aterizări, practica normală presupunea informarea Poliţiei de Frontieră şi a Serviciului Vamal despre aterizările aeronavelor civile. Însă când aceste aeronave speciale au aterizat, Serviciul Vamal nu a fost informat, la cererea Poliţiei de Frontieră, care a declarat că se va ocupa singură de aranjamente.
Anterior aterizărilor, apăreau întotdeauna doi ofiţeri superiori din cadrul Poliţiei de Frontieră, un căpitan sau cineva cu grad superior. Serviciul Vamal nu era prezent, după cum am precizat mai devreme. Întotdeauna erau prezenţi doi ofiţeri din Poliţia de Frontieră.
După aterizare, aeronavele parcau de obicei la capătul pistei, astfel încât angajaţii aeroportului nu puteau vedea ce se întâmplă. Poliţiştii de Frontieră se deplasau întotdeauna în autovehicul până lângă aeronavă şi se întorceau după câteva minute. Vehicule cu numere de înmatriculare ale unităţii militare din Kiejkuty se apropiau apoi de aeronavă. Era imposibil de văzut dacă vreo persoană ieşea sau nu din aeronave ca să urce în acele vehicule, deoarece nu se putea vedea acest lucru din biroul aeroportuar amplasat cam la jumătatea pistei.
O ambulanţă a fost prezentă la una dintre aterizări, dar nimeni nu ştie de ce era acolo. Ambulanţa s-a deplasat în spatele vehiculelor cu geamuri colorate. ...
... Acestea erau vehicule cu numere de înmatriculare aparţinând armatei poloneze, fiind înregistrate la unitatea militară din Kiejkuty. Toate începeau cu litera «h». Aceste vehicule sunt prezente deseori în Szczytno. Probabil că acestea aparţineau unităţilor speciale din cadrul armatei poloneze. ...
Nimeni nu avea posibilitatea să vadă ce se întâmplă în zona aeronavei deoarece aeronava parca întotdeauna de aşa natură încât uşile de acces să fie orientate spre pădure, astfel încât să nu se vadă nimic. Niciun angajat al aeroportului nu se apropia de aeronavă, cu excepţia Poliţiei de Frontieră.
Era imposibil de văzut ce se întâmplă chiar şi de pe acoperişul turnului de control.”
Ca răspuns la întrebarea dacă autocarele care opreau lângă avion părăseau aeroportul direct, fără a fi supuse unor controale, M.P. a declarat:
„[...] Da, plecau fără a fi supuse vreunui control. Era însă imposibil de stabilit dacă se transportau pasageri la bordul sau de la bordul aeronavei. Nimeni nu verifica aceste aeronave; procedurile standard nu au fost respectate.
Aeroportul Szymany este totodată un aeroport de urgenţă al Poliţiei de Frontieră, astfel încât Poliţia de Frontieră stabilea procedurile de urmat în momentul aterizării acestor aeronave.”
295. Ca răspuns la întrebarea referitoare la numărul avioanelor Gulfstream care au aterizat la aeroport, dacă aterizarea avionului Boeing 737 care sosise din Afghanistan la 22 septembrie reprezenta singura dată când o aeronavă atât de mare aterizase acolo şi dacă alte avioane Boeing 737 au aterizat în Szymany, aceasta a declarat:
„Din câte ştiu, adică, din câte îmi amintesc, cred că au avut loc şase aterizări ale unei aeronave de acest tip, două în 2002 şi patru în 2003.
Cât priveşte avionul Boeing 737 care a aterizat în septembrie 2003, nu am nicio informaţie în acest sens. Nu am informaţii nici despre persoanele care s-au îmbarcat la sau au debarcat de la bordul lui. Am aflat despre această aterizare doar de la personalul de serviciu la aeroport.
Nu s-a primit niciun telefon de la Poliţia de Frontieră. Informaţiile au venit direct de la armată, întrucât trebuia totodată avută în vedere problema realimentării aeronavei deoarece Aeroportul Szymany nu are echipament pentru realimentarea unei aeronave atât de mari. La Szymany nu există nici scări corespunzătoare, ceea ce constituia o altă problemă. Astfel, de această aterizare s-a ocupat direct armata.”
Ca răspuns la o altă întrebare despre aterizarea unui avion Boeing 737 la data de 22 septembrie 2003, M.P. a declarat:
„Pot spune că acel Boeing 737 a aterizat într-adevăr în septembrie 2003. Am fost martoră. Ca persoană responsabilă de aeroport, am avut anumite rezerve deoarece este o aeronavă foarte mare, iar echipajul de pompieri din Szymany nu era dotat corespunzător. Dacă ar fi avut loc un accident, am fi primit o mustrare serioasă pentru că am acordat autorizarea acestei aeronave în lipsa echipamentului tehnic corespunzător.”
Ca răspuns la o întrebare despre înregistrările de zbor ale avionului Boeing 737, M.P. a declarat:
„Toate informaţiile corespunzătoare aterizărilor au fost introduse întotdeauna în registrul mişcărilor aeronavelor ţinut de aeroport prin grija personalului de serviciu. Personalul din turnul de control prezent la momentul respectiv deţinea aceleaşi informaţii. Aceştia erau controlori de trafic aerian. Prin urmare, este imposibil să nu fi existat nicio informaţie despre aterizarea acestui avion la Szymany.”
Aceasta a adăugat:
„În ceea ce priveşte pasagerii, după ce l-am ascultat pe vorbitorul anterior, mi-am amintit că într-adevăr la bordul acestei aeronave au urcat câţiva pasageri. Aşa a fost. Îmi pare rău că nu am precizat asta mai devreme, dar uitasem.”
Ca răspuns la o întrebare despre modul în care pasagerii care debarcau din avion erau supuşi ulterior formalităţilor, dacă li se înregistra numele şi dacă intrau în clădirea aeroportului, M.P. a declarat:
„Doar Poliţia de Frontieră s-a deplasat până la aeronavă, lucru care s-a întâmplat în toate celelalte situaţii. Nu pot răspunde la întrebarea dacă pasagerii au fost înregistraţi. Bănuiesc că nu. Nu ştiu, nu am nicio bănuială. Nu pot exprima suspiciuni, pot doar să declar fapte. Poliţia de Frontieră se apropia de aeronavă, iar pasagerii erau luaţi direct din aeronavă. Nu au intrat în incinta aeroportului; nu au intrat în terminal.”
296. Ca răspuns la întrebarea referitoare la durata staţionării aeronavei în Szymany, M.P. a declarat:
„Aeronavele stăteau foarte puţin timp pe pista aeroportului. Acestea aterizau, Poliţia de Frontieră se deplasa până la ele după care pleca de acolo, iar dubele sau microbuzele cu geamuri colorate se deplasau până acolo după care plecau de acolo, iar aeronava pleca la rândul ei. La fel s-a întâmplat în cazul aeronavei Boeing 737.
Sunt de acord cu vorbitorul anterior cum că existau multe motive pentru care o asemenea aeronavă nu ar fi trebuit să aterizeze la Szymany. În special, aeroportul nu are echipamentele necesare unei aeronave de asemenea dimensiuni. În opinia mea, au existat cu siguranţă motive foarte stringente pentru aterizare.”
297. Ca răspuns la întrebarea despre ideile sau speculaţiile angajaţilor aeroportului pe tema zborurilor, M.P. a declarat:
„Cu privire la reacţia faţă de aterizarea acestor aeronave la aeroport, aceasta era într-adevăr un eveniment important. Comentariile noastre erau ceva de tipul «uite, vin spionii». Am presupus că era doar o înlocuire a agenţilor serviciilor secrete. Aterizările erau profitabile pentru aeroport într-o altă privinţă. Aeronavele respective plăteau mult mai mult pentru o aterizare decât o aeronavă civilă. Plăteau de câteva ori mai mult, aşa că era o afacere bună pentru un aeroport în dificultate precum Szymany.”
298. Ca răspuns la întrebările despre momentul în care o ambulanţă a venit la aeroport şi împrejurările în care s-a întâmplat acest lucru, M.P. a declarat:
„O ambulanţă a fost prezentă la o singură aterizare şi în mod cert nu a fost prezentă când a aterizat avionul Boeing 737.
Nicio persoană nu a fost scoasă din acea aeronavă şi dusă cu ambulanţa. În mod întâmplător, tocmai plecasem de la muncă şi mă deplasam cu maşina în urma acelor vehicule cu geamuri colorate şi în spatele ambulanţei. Ambulanţa nu a luat-o în direcţia spitalului. Mi s-a părut că s-a îndreptat către Centrul de pregătire a ofiţerilor de poliţie din Szczytno. Am impresia că ambulanţa aparţinea de acel centru. [...]
Ca răspuns la întrebările adresate, îmi pare foarte rău dar nu sunt în măsură să precizez exact în ce zi a fost prezentă ambulanţa. Nu-mi amintesc. În mod cert nu era prezentă când a aterizat avionul Boeing 737. Cel mai probabil a fost prezentă la aterizarea uneia dintre aeronavele Gulfstream. Cât despre locul din care a venit ambulanţa, în mod cert nu era una din sistemul public de sănătate; era o ambulanţă militară de la unitatea din Lipowiec sau Centrul de pregătire a ofiţerilor de poliţie din Szczytno. Nu am putut stabili dacă cineva a fost transportat cu acea ambulanţă. Era imposibil de stabilit. Discutând între noi, am ajuns la concluzia că trebuie să fie o ambulanţă de la Centrul de pregătire a ofiţerilor de poliţie din Szczytno.”
299. Ca răspuns la întrebările care urmau să stabilească dacă procedura aplicată în cazul aeronavei a respectat prevederile legale şi dacă Poliţia de Frontieră se putea ocupa de procedurile vamale în Polonia, M.P. a declarat:
„Referitor la întrebarea dacă aceste aeronave au fost tratate în conformitate cu prevederile legale în vigoare, nu cunosc prevederile aplicabile forţelor armate aşa că nu pot comenta. În mod cert nu au fost tratate conform prevederilor privind aviaţia civilă şi aeroporturile civile deoarece nu s-au aplicat procedurile vamale. Ar trebui totuşi precizat că serviciile vamale, respectiv conducerea Poliţiei de Frontieră, au solicitat să se ocupe pe cont propriu de aranjamentele pentru aceste aeronave. [...]
Poliţia de Frontieră în mod cert nu se poate ocupa de procedurile vamale; însă nu am putut protesta, în calitatea noastră de directori ai aeroportului, deoarece acesta este un aeroport de urgenţă al Poliţiei de Frontieră.”
300. Ca răspuns la întrebarea dacă aeroportul a fost avertizat în prealabil despre aterizări, M.P. a spus:
„[...] Conducerea aeroportului şi persoana responsabilă au fost informate despre aterizări cu 1-2 zile în prealabil de către conducerea Poliţiei de Frontieră. Singura excepţie a fost aterizarea avionului Boeing 737. Am aflat despre aceasta de la un membru al forţelor armate care era de serviciu la aeroport şi care lucra cu jumătate de normă pentru aeroport, fiind totodată angajat al unităţii militare din Lipowiec. În acea ocazie, nu am primit nicio informaţie despre aterizare de la Poliţia de Frontieră.”
Aceasta a adăugat:
„Aeroportul Szymany este un aeroport civil şi totodată un aeroport de urgenţă al Poliţiei de Frontieră. Nu puteam interzice aterizarea acelei aeronave.
De exemplu, pe timpul iernii, zăpada nu este curăţată în aeroport deoarece au loc foarte puţine mişcări, iar întreţinerea aeroportului presupune costuri mari. [...] O aeronavă care ar dori să aterizeze la Szymany ar fi redirecţionată către alte aeroporturi.
O să revin la aterizarea respectivă, care a avut loc iarna, cred că în februarie 2002, când condiţiile meteorologice erau îngrozitoare. Nu se curăţase zăpada din aeroport în ultimele şase săptămâni şi ni s-a cerut să pregătim pista. La vremea respectivă eram directorul Serviciului tehnic, iar domnul Jurczenko era directorul aeroportului. Acesta m-a informat că pista trebuia pregătită pentru aterizare deoarece, dacă aeronava respectivă nu aterizează, «vor cădea capete». Nu cunosc sursa informaţiilor sale. Deci nu se punea problema unui refuz deoarece nu eram pregătiţi să primim acea aeronavă pe motiv că pista nu era într-o stare corespunzătoare. Nu era posibil aşa ceva.”
301. Ca răspuns la întrebarea dacă, atunci când aterizau avioanele şi soseau autocarele, existau soldaţi polonezi postaţi lângă aeronavă, aceasta a declarat:
„Armata poloneză nu a fost prezentă în niciuna dintre situaţii. Au fost prezenţi doar membri ai Poliţiei de Frontieră, însă aceştia soseau chiar înaintea dubelor. Maşina Poliţiei de Frontieră se apropia prima, apoi pleca, după care soseau vehiculele din Kiejkuty.”
302. În legătură cu plata taxelor de aeroport şi a tarifelor de aterizare, M.P. a declarat:
„De fiecare dată când avea loc o aterizare, venea cineva a doua zi cu o sumă mare în numerar. Era ori un polonez, ori cineva care vorbea poloneza foarte bine. Respectivul dădea numele societăţii pe numele căreia se emitea factura, aceasta din urmă fiind întotdeauna plătită în numerar, indiferent de sumă. [...]
Plăţile în numerar erau ceva neobişnuit. Plăţile se făceau de obicei cu cărţi de credit, aşa cum se întâmplă în restul ţărilor dezvoltate. Faptul că tarifele de aterizare erau plătite în numerar constituia o excepţie de la regulă.
Tarifele variau considerabil, între 7 000 şi 15 000 zloţi polonezi. Am inclus o sumă suplimentară pentru «procesarea non-standard» a acestor facturi. Aceasta era taxa pentru furnizarea de servicii non-standard pentru operaţiune. La vremea respectivă, aveam libertatea de a stabili tarifele proprii pe loc. [...]
Ideea ne-a venit după prima aterizare a unei aeronave Gulfstream, când nu eram pregătiţi să o primim. Pista era plină de zăpadă şi noroi şi, teoretic, nu ar fi trebuit să acceptăm să dăm aeronavei autorizarea de aterizare. După aceea, am fost informaţi că urma să fim plătiţi de client pentru curăţarea zăpezii de pe pistă. Un asemenea aranjament este fără precedent în aviaţia civilă deoarece costurile de întreţinere a pistei sunt incluse în tarifele de aterizare. Cu acea ocazie ni s-a plătit suma de 7 000 zloţi polonezi şi am început să credem că am putea continua astfel şi să obţinem cât mai mulţi bani posibil.”
C. Afidavit prezentat Curţii de către senatorul Pinior în cauza Husayn (Abu Zubaydah)
303. Reclamantul din cauza Husayn (Abu Zubaydah) a prezentat următorul afidavit făcut de senatorul Pinior:
„Afidavitul lui Józef Pinior în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
Abu Zubaydah împotriva Poloniei
Context
1. Mă numesc Józef Pinior. M-am născut la 9 martie 1955. Am o diplomă de master de la Facultatea de Drept a Universităţii din Wrocław şi diplome post-universitare în Etică şi studii religioase atât de la Universitatea din Wrocław, cât şi de la Centrul de Studii Sociale al Institutului de Filozofie şi Sociologie (Instytut Filozofii i Socjologii) din cadrul Academiei de Ştiinţe din Polonia (Polska Akademia Nauk).
2. În timpul regimului comunist din Polonia, am fost membru activ al opoziţiei politice. Am fost unul dintre fondatorii şi preşedinţii sindicatului NSZZ Solidamość independent şi autonom pentru regiunea Silezia Inferioară. În 1984 şi 1988 am fost descris de Amnesty International ca prizonier de conştiinţă. În urma transformării politice a Poloniei, m-am dedicat unei cariere academice. În 2004 am fost ales în Parlamentul European. În calitate de europarlamentar, am fost membru al Grupului Socialiştilor Europeni.
3. În timpul mandatului meu de europarlamentar, am fost vice-preşedinte al Subcomisiei pentru drepturile omului, membru al Comisiei pentru dezvoltare regională şi membru al Delegaţiei pentru relaţiile cu Statele Unite ale Americii.
4. În perioada 2006-2008 am fost membru al «Comisiei temporare a Parlamentului European privind presupusa folosire a unor ţări europene de către CIA pentru transportarea şi deţinerea ilegală de prizonieri» (TDIP) şi am colaborat cu raportorul Giovanni Claudio Fava.
5. În 2011 am fost ales în camera superioară a Parlamentului Poloniei, Senatul. Sunt senator din partea Grupului Platforma Civică (Platforma Obywatelska) şi membru în două comisii - Comisia pentru drepturile omului, statul de drept şi petiţii, precum şi Comisia pentru probleme legate de Uniunea Europeană.
Confirmarea declaraţiilor privind detenţiile practicate de CIA în Polonia
6. Prin prezenta declaraţie confirm în faţa onoratei instanţe corectitudinea acelor declaraţii care au fost făcute publice cu privire la cunoştinţa mea despre închisoarea secretă a CIA din Polonia. Am aflat iniţial despre acest program ca urmare a implicării mele în TDIP în perioada 2006-2008. Ca urmare a acelei implicări, numeroase persoane, atât funcţionari, cât şi locuitori din zona Stare Kiejkuty, au venit la mine de-a lungul timpului ca să discutăm diverse aspecte ale cazului. Informaţiile la care se face referire mai jos provin din informaţii obţinute de la surse credibile în aceste contexte diferite.
7. Pot confirma că, în decursul cercetărilor mele în acest caz, am fost informat, de o sursă credibilă, despre un document întocmit cu sprijinul guvernului lui Leszek Miller în vederea reglementării existenţei închisorii CIA în Polonia.
În acest document există reglementări precise privind înfiinţarea unei închisori secrete a CIA în Stare Kiejkuty. Printre altele, documentul propunea un protocol de acţiune în eventualitatea decesului unui deţinut.
8. În 2006, acest document a fost găsit de Coordonatorul, la vremea respectivă, al Serviciilor Secrete din Polonia, ministrul Zbigniew Wasserman. Acesta i l-a predat ministrului Justiţiei din vremea respectivă, Zbigniew Ziobro. Am fost informat despre existenţa unei transcrieri a dezbaterilor din şedinţa în care s-a făcut predarea documentului, în prezenţa altor politicieni din partidul aflat atunci la guvernare, Prawo i Sprawiedliwość.
9. Mai mult, potrivit informaţiilor mele, printre alte documente aflate în posesia Parchetului, există o chitanţă pentru o cuşcă construită pentru Centrul Serviciilor de Informaţii din Stare Kiejkuty. Chitanţa datează din perioada în care prizonierii erau ţinuţi de CIA în Stare Kiejkuty. Presupun că respectiva cuşcă era pentru a ţine prizonieri înăuntru.
10. Am fost informat, de asemenea, că unii funcţionari polonezi au făcut note diferite şi numeroase privind diverse aspecte ale existenţei unei închisori a CIA în Stare Kiejkuty. Notele erau menite să demonstreze că acţiunile ofiţerilor polonezi se bazau pe ordinele primite de la superiorii lor. Înţeleg că aceste note scrise de mână se numără şi printre documentele strânse de Parchet.
11. Înţeleg că în cadrul anchetei parchetului s-au strâns şi informaţii care indicau acordarea unui sprijin logistic şi practic şi a unor servicii pentru închisoare: mai precis, documente atestând livrarea de alimente pentru locul respectiv, agenţi americani care au aruncat cârnaţi polonezi peste gardul vilei din baza militară şi un memorandum întocmit de un oficial polonez solicitând americanilor să nu facă aşa ceva.
12. Din informaţiile care mi-au fost furnizate, aşa cum s-a ilustrat mai sus, ar reieşi că parchetului i s-au pus la dispoziţie numeroase informaţii arătând implicarea directă a autorităţilor poloneze, în diverse moduri, în înfiinţarea şi funcţionarea închisorii secrete din Stare Kiejkuty pe teritoriul polonez.
Semnătura Data Martor
[semnătura domnului Pinior] 26 martie 2013[semnătură ilizibilă]”
IX. Extrase din mărturiile experţilor şi martorului audiaţi de Curte
304. La 2 decembrie 2013, Curtea i-a ascultat pe domnul Fava, senatorul Marty şi domnul J.G.S. în calitate de experţi, precum şi pe senatorul Pinior în calitate de martor (a se vedea de asemenea supra, pct. 42-44). Extrasele din mărturiile acestora, reproduse mai jos, au fost preluate din procesul-verbal al şedinţei de stabilire a faptelor. Acestea sunt prezentate în ordinea depunerii mărturiilor.
A. Domnul Fava
305. În 2006 şi 2007, domnul Fava a fost raportorul TDIP în cadrul anchetei declanşate de Parlamentul European (PE) cu privire la acuzaţiile privind existenţa unor centre de detenţie secrete ale CIA în Europa. În acest context, a întocmit Raportul TDIP, aşa-numitul „Raport Fava”, în baza căruia s-a adoptat Rezoluţia PE din 2007 (a se vedea de asemenea supra, pct. 266-272).
În prezent, domnul Fava este membru al Camerei Deputaţilor din Parlamentul Italiei şi vice-preşedinte al Comisiei de „Anchetă privind Mafia”.
Domnul Fava a răspuns la un număr de întrebări formulate de Curte şi părţi.
306. Ca răspuns la întrebările privind înregistrările de la reuniunea transatlantică neoficială dintre Uniunea Europeană şi miniştrii de externe ai Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, la care a asistat şi Condoleezza Rice, la 7 decembrie 2005, „prin care se confirmă că statele membre erau la curent cu programul de predări extraordinare”, aşa cum se menţionează la paragraful „L” din Rezoluţia PE din 2007 (a se vedea supra, pct. 273), acesta a declarat, printre altele, următoarele.
Referitor la verificarea credibilităţii sursei confidenţiale de la care a fost primit documentul – „notă de informare”:
„Da, fiabilitatea a fost verificată, era o sursă confidenţială provenită din instituţiile Uniunii Europene, în special Comisia. În Washington, când am primit nota de informare [din Washington], am verificat dacă aceasta din urmă corespunde într-adevăr conţinutului real al şedinţei şi dacă preşedintele Comisiei temporare avea aceeaşi opinie; într-adevăr, acest document a fost obţinut ca fiind unul dintre documentele fundamentale din raportul final pe care l-am propus şi pe care Comisia temporară l-a aprobat, fiind ulterior aprobat de Parlament.”
În ceea ce priveşte natura documentului:
„[A] Nota de informare. La unele reuniuni, când există o solicitare în acest sens – în cazul respectiv solicitarea fusese făcută de Departamentul de Stat din SUA – nu se întocmesc procese-verbale; în orice caz, se întocmeşte un document care cuprinde cu suficiente detalii firul discuţiei, chiar dacă acesta nu se publică oficial în consemnările de şedinţă. În acest caz s-a solicitat să nu se întocmească un proces-verbal, ci să se întocmească acest document, ţinând seama de practici, şi acest document, nota de informare, este cel care ne-a fost oferit.”
În ceea ce priveşte tema reuniunii transatlantice:
„Predări extraordinare. Secretarul de Stat al SUA, Condoleezza Rice, s-a întâlnit cu miniştrii, iar tema discuţiei a fost ce a dezbătut publicul larg în decursul acelor luni în America şi Europa – cred că se înfiinţase deja Comisia temporară – era o problemă deosebit de presantă şi existau preocupări în cadrul mai multor guverne despre faptul că unele consecinţe ale acestor activităţi extrajudiciare din cadrul luptei împotriva terorismului, prin practici constând în predări extraordinare, ar putea constitui probleme pentru diverse guverne în ceea ce priveşte opinia publică şi în ceea ce priveşte anchetele parlamentare, la vremea respectivă fiind deja în curs unele anchete. Prin urmare, unele guverne au întrebat dacă ceea ce se ştia corespundea adevărului şi dacă toate acestea nu contraveneau convenţiilor internaţionale, începând cu Convenţia de la Geneva.
În acest caz, replica doamnei Rice – conform notei de informare primite de noi – a fost că opţiunea operaţională de combatere a terorismului era necesară deoarece natura atipică a conflictului, cu un subiect care nu este un stat ci un grup de terorişti, împiedica folosirea integrală a convenţiilor internaţionale care până atunci serviseră în principal la reglementarea conflictelor tradiţionale. Acesta este argumentul pe care Condoleezza Rice, totodată consilier juridic, ni l-a prezentat în Washington când am avut o audiere şi ni s-a explicat că lor li se pare că nu pot să aplice Convenţia de la Geneva şi că sunt de părere că predările extraordinare erau aşadar o practică necesară şi utilă chiar şi pentru guvernele europene deoarece puneau statele europene, guvernele europene [şi] Comunitatea Europeană în poziţia de a se apăra împotriva ameninţării terorismului.
Îmi amintesc, de asemenea – vorbim, desigur de evenimente de acum 7 ani – că respectiva notă de informare a determinat o discuţie destul de animată între guvernele europene[:] între cele care considerau că aceste practici ar trebui cenzurate din motive evidente legate de dreptul internaţional, şi alte guverne care considerau, din contră, că acestea ar trebui sprijinite. [...]”
În ceea ce priveşte conţinutul documentului:
„[A]cest document preciza intervenţiile cu numele miniştrilor din statele membre ale Uniunii Europene. Respectivul document prezenta o imagine destul de clară a modului în care a decurs discuţia, nu era doar un rezumat al diverselor teme abordate, documentul menţionând de fapt cine ce a spus. De fapt, să zicem că discuţia s-a înteţit şi din cauza diverselor poziţii luate, [poziţii] care sunt reproduse destul de fidel în acest document. Care stat membru simţise nevoia să ridice îndoieli şi obiecţii faţă de practica predărilor extraordinare şi care state membre simţiseră, din contră, nevoia de a sprijini argumentul doamnei Rice. ...
Nu-mi amintesc dacă a existat o intervenţie a reprezentantului guvernului polonez în nota de informare. [...]
Discuţia a început deoarece în urmă cu câteva săptămâni faptul fusese făcut public de presa americană, cred că era un articol din Washington Post preluat de ABC, televiziunea ABC, care menţiona că existau locuri secrete de detenţie în Europa. Predările extraordinare erau o practică destul de răspândită în 2002 şi 2003, iar în Europa existau cel puţin două locuri de detenţie secrete. Ulterior, preşedintele Bush a confirmat într-o declaraţie că existaseră unii deţinuţi, membri Al Qaeda, care fuseseră transferaţi la Guantánamo după ce trecuseră prin diverse locuri de detenţie aflate sub controlul CIA, prin urmare justificând oarecum şi confirmând ce relataseră jurnaliştii americani la acea vreme.
Întâlnirea cu Condoleezza Rice şi miniştrii europeni, din câte îmi amintesc, a avut loc imediat după aceste dezvăluiri ale presei americane şi, într-adevăr, acesta a fost unul dintre motivele pentru care s-a înfiinţat a noastră Comisie temporară.”
Ca răspuns la întrebarea dacă Polonia a fost menţionată în timpul şedinţei:
„Nu-mi amintesc, cred că acele locuri de detenţie [din Polonia şi România] nu au fost menţionate concret, însă este clar că problema care a animat discuţia consta în faptul că se făcuseră publice informaţii despre acestea. Iar Condoleezza Rice încercase, oarecum, cum să spunem, să îi liniştească pe colegii ei din Uniunea Europeană, explicând că aceste practici erau oricum utile în combaterea terorismului şi fuseseră puse şi la dispoziţia statelor europene. Discuţia era generală; nu urmărea să verifice episoade specifice, ci avea un caracter mai global şi structural. Referitor la cât de indicată sau nu era folosirea acestor tehnici extrajudiciare, pe de o parte exista preocuparea anumitor guverne, iar pe de altă parte era insistenţa Condoleezzei Rice care oricum a afirmat că «Ştim cu toţii despre aceste tehnici». Aceasta era o încercare de partajare, astfel încât guvernul american să nu fie singurul guvern care duce povara acuzaţiilor venite din partea opiniei publice internaţionale şi a multor ONG-uri profilate pe drepturile omului.”
307. Ca răspuns la întrebarea dacă – în baza probelor menţionate la pct. 169 din Raportul Fava şi, ulterior, la pct. 171 din Rezoluţia PE din 2007, respectiv că au existat „11 escale, pe aeroporturi poloneze, ale unor aeronave operate de CIA” (a se vedea supra, pct. 275) – s-ar putea spune că Polonia a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă despre programul de predări din 2002-2005, domnul Fava a afirmat:
„[Î]n baza acestei informaţii dar şi a altora, am considerat că da. O informaţie se referea la escalele unor aeronave care fuseseră folosite periodic de către CIA pentru predări extraordinare. Am obţinut jurnalele lor de bord de la EuroControl, iar acestea corespundeau transferului anumitor deţinuţi în timpul unor evenimente care au fost confirmate şi în decursul procedurilor judiciare. Mă gândesc de exemplu la un cetăţean german care a fost răpit în Macedonia, El-Masri, şi dus apoi în Afghanistan.
Comparând jurnalele de bord ale acestor aeronave care, aşa cum am spus, au fost folosite periodic de către CIA, am constatat că au existat anumite escale la Aeroportul Szymany din nord-estul Poloniei. Cu ocazia misiunii noastre în Polonia şi a unor audieri desfăşurate în Bruxelles, am putut verifica faptul că, în anumite cazuri, timpul şi procedura [escalelor] erau cam neobişnuite. În special, avusese loc la Bruxelles o audiere în data de 23 noiembrie 2006, la câteva săptămâni după misiunea noastră în Polonia, cu fostul director al Aeroportului Szymany, care ne-a dat informaţii pe care le-am considerat foarte importante în legătură cu procedurile complet neobişnuite cu care au fost acceptate escalele acestor aeronave care soseau din aeroporturi ce făceau parte din reţeaua predărilor extraordinare.”
308. Referitor la cooperarea guvernului polonez cu TDIP (a se vedea de asemenea supra, pct. 269 şi 275), domnul Fava a declarat:
„Guvernul polonez a cooperat foarte puţin cu Comisia temporară. Am mers în Polonia cu ocazia uneia dintre cele 14 misiuni ale noastre desfăşurate în diversele ţări implicate. În cele din urmă am fost nevoiţi să spunem, şi să scriem în raportul final, că a fost foarte necorespunzătoare cooperarea din partea Poloniei. Aproape toţi reprezentanţii guvernului pe care i-am chemat la întâlniri au refuzat să se întâlnească cu noi. Ni s-a permis să ne întâlnim doar cu fostul şef al serviciilor de informaţii, fostul director al aeroportului, actualul director al aeroportului, câţiva ziarişti şi sub-secretarul de stat de la Cancelaria Primului-Ministru. Aşa cum am spus, da, ne-am întâlnit cu fostul director al aeroportului - Jerzy Kos, fostul şef al serviciilor de informaţii - Siemiątkowski, sub-secretarul de stat Pasionek, în vreme ce ceilalţi miniştri pe care i-am chemat au refuzat să se întâlnească cu noi, spre deosebire de alte ţări, în care cooperarea a fost oferită întotdeauna, de multe ori pentru a nega orice răspundere.”
Ca răspuns la întrebarea dacă a avut impresia că se făceau încercări de ascundere a informaţiilor, domnul Fava a afirmat:
„Da, categoric.” Nu exista nicio urmă a acestor jurnale de bord. Nu se ştia ce s-a întâmplat cu ele. Aeroportul a declarat că au fost trimise la Varşovia, iar în Varşovia s-a spus că nu se ştia în ce dosare au fost puse, iar puţinele persoane care reprezentau instituţiile poloneze, cu care am reuşit să vorbim, erau foarte ambigue. Abia mai târziu, după insistenţe considerabile, am primit de la Jarosław Jurczenko, fost director al Aeroportului Szymany, confirmarea escalelor unor zboruri şi a unor numere de înmatriculare a avioanelor furnizate de noi. Controlarea încrucişată a acestei liste împreună cu alte date pe care le aveam deja ne-a permis să stabilim, să confirmăm că unele avioane ale CIA în perioada 2002-2003 au avut câteva aterizări la acest aeroport.”
309. Referitor la declaraţia de la pct. 178 din raport că „în lumina probelor în circumstanţiere disponibile, nu este posibil să se admită ori să se nege că au existat centre de detenţie secrete în Polonia” şi cu referirea din documentul de lucru nr. 9 la „centre de detenţie în Polonia” (a se vedea de asemenea supra, pct. 268-269 şi 275), acesta a declarat:
„Raportul trebuia să preia date care erau sigure şi verificate, iar noi nu aveam, cum s-ar spune, o probă directă, în sensul că nu am fost în măsură să verificăm dacă a existat o structură de detenţie. La urma urmei, în orice caz [structura] a fost demult desfiinţată între timp. În documentele ataşate am decis să menţionăm în orice caz toate elementele circumstanţiale solide în baza cărora am ajuns la concluzia că acest centru de detenţie existase. Pe de o parte, aveam o poziţie destul de fermă din partea guvernului polonez, cu care am discutat şi care negase orice, să-i zicem, complicitate la această practică. Pe de altă parte, aveam un număr de mărturii care ne sugerau că între Aeroportul Szymany şi baza militară care fusese pusă la dispoziţia serviciilor secrete poloneze şi a CIA exista, să zicem, un trafic de persoane nesupus niciunui control şi, mai mult, provenea din zboruri care erau perfect integrate în circuitul de predări[. C]eea ce înseamnă că nu am avut niciodată probe directe, fizice, materiale, dar am avut o îngrijorare foarte mare în legătură cu faptul că acest centru de detenţie existase. Şi am considerat că această îngrijorare mare, care nu putea fi dovedită în mod absolut în raport, ar trebui totuşi menţionată în tonul alarmant pe care l-am folosit în documentele anexate.”
310. În legătură cu verificarea credibilităţii surselor TDIP, domnul Fava a declarat:
„Această Comisie temporară a avut privilegiul accesului la surse directe, victimele predărilor extraordinare. Nu-mi amintesc numărul exact, dar cel puţin 12 persoane, capturate, deţinute, torturate şi eliberate în cele din urmă au cooperat cu noi. Iar senzaţia creată de aici a fost aceea că aceştia constituiau o minoritate mică şi că erau privilegiaţi în sensul că aveau cetăţenia, naţionalitatea unui stat occidental sau european. Însă impresia noastră era că, în cazul multora, în lipsa unui paşaport occidental şi, prin urmare, în lipsa atenţiei din partea opiniei publice [nu exista] nicio reclamaţie către autorităţile judiciare şi nicio anchetă judiciară. Despre mulţi dintre ei nu am putut afla nimic. Sursele noastre de informare directe erau victimele.
O altă sursă fundamentală era posibilitatea de a reconstrui, în mod detaliat, aeroport cu aeroport, escală cu escală, moment cu moment, traiectele de zbor ale aeronavelor folosite de CIA; de asemenea, am beneficiat de cooperare considerabilă din partea unor guverne, nu toate, doar unele.”
Acesta a adăugat:
„Deşi s-a procedat cu multă diplomaţie, fostul director al serviciilor de informaţii, domnul Siemiątkowski, ne-a confirmat că la aeroportul respectiv aterizau deseori agenţi CIA; ne-a mai spus că, în cadrul cooperării cu CIA, avuseseră relaţii strânse cu directorul CIA din vremea respectivă, domnul Tenet, dar nu era sarcina lor să verifice toate mişcările oficialilor serviciilor de informaţii americane în baza respectivă, însă ne-a spus că aceştia veneau într-adevăr acolo şi că existau deseori relaţii de cooperare, ne-a explicat asta, să zicem, din perspectiva unei cooperări operaţionale, constând în partajarea de practici şi obiective. Evident, nu ne-a spus că motivul din spatele prezenţei agenţilor CIA în Polonia era de a folosi un centru de detenţie pentru obiectivele pe care le bănuiam. Acesta s-a referit la cooperare între servicii de informaţii.”
B. Prezentarea senatorului Marty şi a domnului J.G.S. „Sinteza probelor scrise disponibile, inclusiv a datelor de zbor, în ceea ce priveşte Polonia şi cauzele Al Nashiri şi Abu Zubaydah”
311. Prezentarea orală a fost înregistrată integral şi este inclusă în procesul-verbal al şedinţei de stabilire a faptelor. Pasajele citate mai jos sunt extrase din procesul-verbal.
312. Scopul prezentării a fost explicat după cum urmează:
„[I]ntenţia acestei prezentări nu este de a dezvălui ceva nou, ci mai degrabă de a prezenta o sinteză a datelor disponibile într-un mod care ar permite construirea unei cronologii coerente; în special, o cronologie care îi plasează pe cei doi reclamanţi din procedura de azi pe teritoriul Republicii Polone în perioada relevantă cuprinsă între 5 decembrie 2002 şi 22 septembrie 2003 [...]”
A urmat prezentarea unei hărţi cu o reţea alcătuită din locuri diferite:
„Pe hartă se află câteva locuri importante în contextul aşa-zisului război împotriva terorismului condus de administraţia Statelor Unite sub preşedintele George W. Bush. În fiecare dintre aceste locuri un prizonier ţinut sub pretextul războiului SUA împotriva terorismului a fost privat de libertate, capturat, ţinut, transferat şi uneori interogat şi supus unor rele tratamente. În decursul anchetei noastre de 2 ani am reuşit să împărţim aceste locuri în patru categorii diferite.
Prima categorie o constituiau punctele de escală. ... A doua categorie o constituiau punctele de oprire. ... A treia categorie o constituiau punctele de colectare. ...
Şi, în cele din urmă, de importanţă majoră pentru procedura de azi, cea de-a patra categorie descria punctele de transfer sau transbordare. Acestea erau destinaţii ale aeronavelor folosite de CIA pentru predări, locuri în care deţinuţii erau aduşi cu scopul de a-i ţine în detenţie secretă, de a-i interoga şi deseori de a-i supune unor rele tratamente în mâinile membrilor echipelor CIA de interogare. Din nou, interesul concret al anchetei noastre era de a stabili în special care dintre aceste locuri se aflau în state membre ale Consiliului Europei şi, după cum veţi vedea pe hartă, în afară de România, care este indicată aici prin Timişoara şi Bucureşti, punctul de interes în procedura de azi îl constituie cercul cel mai nordic, Szymany în nord-estul Poloniei.”
313. Experţii au prezentat următoarea explicaţie generală:
„Este important să începem prin a înţelege că existau două categorii principale de detenţie, aşa cum sunt descrise în raport: detenţia pe motivul combaterii terorismului şi activităţile de interogare, desfăşurate de CIA, în special de Counter-Terrorism Center (Centrul Anti-Terorism) în perioada respectivă, cuprinsă între septembrie 2001 şi octombrie 2003. Data de octombrie 2003 este folosită aici deoarece perioada de verificare inclusă de Inspectorul general CIA s-a încheiat în octombrie 2003 [în prezenta hotărâre, acest document este menţionat ca «Raportul CIA din 2004»; a se vedea, de asemenea, pct. 49-52 supra]. [...] Aceste locuri erau specializate sau, conform descrierii din raport, adaptau centrele pentru detenţia deţinuţilor de mare importanţă. [...] Centrele erau operate exclusiv de către Central Intelligence Agency - CIA (Agenţia Centrală de Informaţii) prin echipe de specialişti din cadrul Counter-Terrorism Center.
Ne vom axa, în vederea procedurii de azi, pe prima categorie din moment ce am constatat că centrul de detenţie din Polonia era un centru DMI adaptat pentru uzul exclusiv al CIA.”
314. Prezentarea s-a dedicat şi explicării şirului de evenimente începând cu detenţia reclamantului şi detenţia domnului Zubaydah în „locaţia neagră” „Ochi de pisică” din Bangkok în noiembrie 2002, continuând cu predarea lor în Polonia la 5 decembrie 2002 până la transferul lor din Polonia în data de 6 iunie şi, respectiv, 22 septembrie 2003 [a se vedea de asemenea supra, pct. 83–106 şi Husayn (Abu Zubaydah), citată anterior, pct. 86‑117].
În prezentare, locaţia „Cat’s Eye” (Ochi de pisică) a fost menţionată ca „locaţia neagră nr. 1”, iar centrul de detenţie din Polonia, cu numele de cod „Quartz” (Cuarţ), ca „locaţia neagră nr. 2”.
315. Referitor la „locaţia neagră” nr. 1:
„Primul centru, pe care îl menţionez ca «locaţia neagră» nr. 1, a fost singurul în care interogatoriile au fost înregistrate video. Menţionez asta deoarece CIA a declanşat câteva anchete îndelungate privind practica şi rezultatele înregistrării video a interogatoriilor. În prezent constituie un fapt juridic consacrat în Statele Unite că, în perioada aprilie – decembrie 2002, CIA a realizat 92 de casete video cu interogatoriile celor doi reclamanţi din procedura de azi, Abu Zubaydah şi Abd Al-Rahim Al Nashiri. Acest detaliu specific este important deoarece în multe dintre documentele publicate de CIA, practica înregistrării video este un punct de referinţă pentru locaţia în care au avut loc alte operaţiuni şi activităţi. Aşa cum am declarat, practica înregistrării video a fost sistată în decembrie 2002 şi, prin urmare, în toate documentele declasificate cu care am avut de-a face, orice referire la înregistrare video indică «locaţia neagră» nr. 1.
Am descoperit că aceasta era din Bangkok, Thailanda şi că numele său de cod clasificat era «Cat’s Eye», care deseori era scris într-un singur cuvânt («CATSEYE») în documentele CIA. Eu am dat un singur exemplu, dar există numeroase exemple în secţiunile obscurate în care o parte din cuvântul CATSEYE este de fapt vizibil, iar cuvântul CATSEYE este de fapt folosit şi pentru descrierea casetelor video, de unde şi expresia «casetele video CATSEYE».
Întreaga documentaţie confirmă că ambii reclamanţi din procedura de azi au fost deţinuţi simultan, interogaţi şi într-adevăr supuşi unor tehnici avansate de interogare şi înregistraţi video în timpul interogării din Thailanda. Un exemplu îl constituie acest extras dintr-o telegramă declasificată din 9 decembrie 2002, care face referire nominală la ambii reclamanţi din procedura de azi, Abu Zubaydah şi Abd Al-Rahim Al Nashiri; amândoi au fost interogaţi şi s-a făcut o înregistrare video a interogatoriilor lor în Thailanda. Am aflat că acest inventar era de fapt o formă de închidere de inventar a locaţiei din Thailanda – aspect asupra căruia voi reveni în câteva momente.
Este relevant faptul că, în Thailanda, Abu Zubaydah în special a fost supus în mod repetat şi realmente excesiv folosirii tehnicii cunoscute ca simularea înecării cu apă (waterboarding), ceea ce a fost descris chiar de către CIA ca fiind cea mai traumatică dintre tehnicile avansate de interogare. Domnul Zubaydah a fost supus acestei tehnici de cel puţin 83 de ori în Thailanda. S-a confirmat, de asemenea, în raportul CIA, că cel de-al doilea reclamant, domnul Al Nashiri, a fost de asemenea supus de două ori tehnicii simulării înecării cu apă în Thailanda, fapt menţionat de asemenea în raportul Inspectorului general, deşi s-a declarat că cele două sesiuni nu au condus la niciun rezultat. Nu este clar ce înseamnă de fapt acea referire în contextul relelor tratamente.
Ne axăm pe ciclul interogării domnului Al Nashiri deoarece include referiri importante sub formă de date pentru transferul ulterior al ambilor deţinuţi. Interogarea domnului Al Nashiri, care a început la sosirea sa în Thailanda în data de 15 noiembrie 2002 şi a durat 19 zile, este descrisă expres în raportul Inspectorului general ca fiind continuată până la capăt, adică până la 4 decembrie 2002.
Acest punct reprezintă o pauză, o întrerupere a programului interogării domnului Al Nashiri, principiu care nu fusese ştiut anterior declasificării acestui raport, cum că interogările erau de obicei întrerupte ori suspendate într-un loc cu scopul, potrivit raportului, de a fi reluate în alt loc. Aşa că ancheta noastră a analizat motivul acestui anumit punct de întrerupere din 4 decembrie 2002 şi se precizează în acelaşi raport [...] că deşi Al Nashiri a fost considerat docil într-un anumit punct în noiembrie 2002, acesta a fost mutat ulterior, ca să spunem aşa, iar apoi s-a crezut despre el că ascunde informaţii.
Din nou, acesta este un aspect reprezentativ al perturbării sau întreruperii programului interogării la care a fost supus domnul Al Nashiri în Thailanda. Concluzia pe care am putut s-o desprindem din anchetele noastre şi care a fost confirmată ulterior de un alt document declasificat, este de fapt aceea că această mişcare era un transfer fizic prin predarea DMI din «locaţia neagră» din Thailanda către o altă «locaţie neagră» a CIA. Documentul în discuţie aici provine de la Departamentul de Justiţie al Statelor Unite. Este un raport întocmit de Biroul Răspundere Profesională (Office of Professional Responsibility), care a analizat răspunderea etică sau profesională pentru autorizarea tehnicilor avansate de interogare [în prezenta hotărâte este menţionat ca Raportul DOJ din 2009; a se vedea, de asemenea, pct. ... supra]. Acesta a fost scris în iulie 2009 şi declasificat circa un an mai târziu, în 2010. Iar în acest extras puteţi vedea, pe penultimul rând, declaraţia explicită că, la o dată obscurată din 2002, atât Al Nashiri, cât şi Abu Zubaydah au fost mutaţi într-o altă «locaţie neagră» a CIA, confirmând astfel că motivul întreruperii programului interogării domnului Al Nashiri din 4 decembrie era acela că a fost mutat împreună cu domnul Zubaydah într-o altă locaţie neagră a CIA. [...] Aşadar, în acel moment, «locaţia neagră» nr. 1 s-a închis la 4 decembrie 2002 [...]
Rezultă că închiderea bazei CATSEYE conform celor aflate de noi a condus la deschiderea, în data de 5 decembrie 2002, a bazei QUARTZ din Polonia. [...]”
316. Referitor la transferul la „locaţia neagră” nr. 2:
„Al Nashiri şi Abu Zubaydah au fost mutaţi din Thailanda în data de 4 decembrie 2002 sau imediat după aceea. Aceştia au fost mutaţi în altă «locaţie neagră» a CIA şi, conform concluziei din raportul Inspectorului general CIA, aceasta nu era unitatea din zona de război din Afghanistan, ci o «altă locaţie străină» unde a fost ulterior deţinut şi interogat. [...]
Doresc, în primul rând, să mă refer la un element din raportul nostru din 2007, care discută metodologia prin care CIA şi-a menţinut secrete operaţiunile cu destinaţia Polonia sau din interiorul şi exteriorul acestei ţări. Acesta este un proces pe care l-am denumit planificarea de zboruri fictive [...] Acesta este un proces care implică nu doar folosirea unor societăţi comerciale contractate de CIA, în special Jeppesen Dataplan cum s-a menţionat în Expunerea situaţiei de fapt, ci implică totodată colaborarea şi participarea activă a autorităţilor poloneze, în special a personalului din PANSA, a căror principală răspundere este de a proteja siguranţa spaţiului aerian polonez, dar care are şi responsabilităţi faţă de instituţiile internaţionale pentru înregistrarea unor informaţii clare şi corecte despre traiectele de zbor. În cel puţin patru din cele şase cazuri de deţinuţi aduşi în Polonia, inclusiv în data de 5 decembrie 2002, au fost disimulate planurile de zbor, au fost depuse planuri de zbor false, iar serviciile poloneze de navigaţie aeriană au dirijat aeronavele către Aerodromul Szymany din Polonia în lipsa unui plan de zbor valid, încălcând reglementările internaţionale în materie de trafic aerian, de unde rezultă că aveau cunoştinţă de existenţa unei operaţiuni clandestine la datele respective. [...]
Astfel ajungem la un document creat de contractantul privat al CIA cu privire la zborul cu plecare din Bangkok din data de 4 decembrie 2002. Documentul are titlul «bilanţ de călătorie» şi este descris ca o călătorie de guvern sub contract guvernamental. În Expunerea situaţiei de fapt se găseşte, onorată instanţă, o descriere a nivelurilor multiple de secretizare folosite pentru disimularea acestui zbor din decembrie 2002 cu destinaţia Polonia. Primul nivel l-a constituit folosirea lui First Flight Management, care era un leaser de aeronave private deţinute de alte societăţi din Statele Unite. Bilanţul de călătorie descrie aici un zbor de la Osaka, Japonia, la Bangkok, care s-a efectuat într-adevăr, şi un zbor ulterior de la Bangkok la Dubai, de asemenea efectuat. A treia rută din bilanţul de călătorie este un plan de zbor fals de la Dubai la Viena, Austria, care nu s-a efectuat şi care era menit doar să iniţieze metodologia planificării de zboruri disimulate descrisă mai sus. Am reuşit, în baza documentelor de arhivă, unele obţinute chiar de la Aeroportul Szymany din Polonia, să demonstrăm că în realizate aeronava N63MU, care avea plecare din Bangkok în data de 4 decembrie 2002 şi zbura sub contract cu Guvernul Statelor Unite, a aterizat la ora 14:56 GMT în data de 5 decembrie la Aeroportul Szymany. Într-adevăr, am obţinut înregistrarea olografă originală a aterizării. Era doar unul dintre cele două zboruri cu aterizare la Aerodromul Szymany în luna decembrie 2002. În baza acestor înregistrări şi a analizei noastre asupra datelor aeronautice complexe cunoscute ca segmente de date, am fost în măsură să recreăm imaginea integrală a jurnalelor de zbor referitoare la circuitul acestei aeronave în perioada 3 – 6 decembrie 2002.”
317. Referitor la locaţia neagră nr. 2:
„Cel de-al doilea centru [...] era locaţia în care au avut loc abuzurile cele mai semnificative şi specifice investigate de Biroul Inspectorului General. Din nou, este un lucru foarte important pentru procedura de azi deoarece abuzul cel mai semnificativ sau, conform descrierii din raport, «folosirea unor tehnici neautorizate» îl viza pe unul dintre reclamanţii de azi, Abd Al-Rahim Al Nashiri, şi implica folosirea unor tehnici neautorizate, inclusiv a unor instrumente – un pistol şi o bormaşină – pentru a precipita simularea execuţiei deţinutului. Inspectorul General a descris în continuare, cu ample detalii, folosirea unui număr de până la cinci tehnici neautorizate asupra acestei persoane şi, deşi locaţia nu era menţionată explicit în versiunea obscurată a raportului, un interval de timp foarte clar şi caracterul specific al acestei activităţi permit ca referirile la relele tratamente aplicate lui Al Nashiri să fie asociate direct cu cea de-a doua locaţie. Este un lucru semnificativ deoarece locaţia respectivă se afla lângă Szymany, Polonia, şi era folosită sub numele de cod «Quartz». Este discutată la pct. 80 – 100 din forma obscurată a raportului Inspectorului general. [...]
QUARTZ a devenit centrul în care CIA a adus deţinuţii de cea mai mare importanţă pentru fiecare interogare a DMI din acea perioadă şi, în special, perioada decembrie 2002 – septembrie 2003. [...]
Abu Zubaydah, pe care CIA îl descrie ca primul DMI, a fost arestat în Faisalabad, Pakistan la 28 martie 2002. Aici a avut loc capturarea/transferarea sa la CIA; iniţial a fost ţinut conform descrierii în Thailanda la prima locaţie neagră. Transferul său în Polonia, în data de 5 decembrie 2002, cu zborul N63MU, care tocmai a fost documentat, a fost demonstrat în special prin prezenţa confirmată a lui Al Nashiri în cadrul acestui zbor şi confirmarea de către Departamentul de Justiţie al SUA a faptului că cei doi bărbaţi au fost transferaţi împreună în aceeaşi zi în decembrie 2002. Domnul Zubaydah a fost ţinut de CIA în detenţie secretă în Polonia timp de 292 zile, în perioada 5 decembrie 2002 - 22 septembrie 2003. Acesta a fost descris ca fiind docil până în momentul transferului său în Polonia şi că trecea printr-un proces cunoscut drept «anchetare» (debriefing), constând în intervievarea în vederea furnizării de informaţii secrete şi alte informaţii în locul supunerii la tehnici avansate de interogare cu un caracter mai agresiv sau dur descrise în documentele CIA. Nu se ştie aşadar ce tehnici i-au fost aplicate domnului Zubaydah în Polonia. Într-adevăr, dacă situaţia sa a fost prezentată în raportul Inspectorului General al CIA, atunci aceasta a fost obscurată, iar noi nu am reuşit să confirmăm acest lucru.
Referitor însă la cel de-al doilea reclamant, domnul Al-Nashiri, există însă o documentaţie mult mai extinsă cu privire la tratamentul la care a fost supus în Polonia. Acesta a fost arestat în octombrie 2002 în Dubai - Emiratele Arabe Unite şi iniţial a fost ţinut în Dubai, Afghanistan şi Thailanda, înainte de a fi transferat în Polonia în cadrul aceluiaşi zbor ca şi domnul Zubaydah. Detenţia sa în Polonia a durat 184 zile, până la 6 iunie 2003, domnul Al Nashiri fiind cel care a fost supus tehnicilor neautorizate descrise de Inspectorul general CIA, incluzând cele mai semnificative abuzuri pe care Inspectorul general a considerat că le-a depistat în programul CIA în ansamblu. Voi încerca să descriu unele abuzuri.
În primul rând, există un incident descris ca «simularea execuţiei». Incidentul a avut loc în ultima parte a lui decembrie şi 1 ianuarie 2003 şi este descris în raport ca «incidentul cu pistol şi bormaşină». ... Anchetatorul trimis în Polonia în detaşare de la sediul central al CIA CTC a folosit un pistol semiautomat ca instrument cu care să-l sperie pe Al Nashiri să divulge informaţii. Mai mult, o dată sau de două ori acesta i-a pus lui Al Nashiri la cap pistolul pregătit de tragere în timp ce Al Nashiri era legat cu cătuşe; acelaşi anchetator a folosit o bormaşină pentru a-l înspăimânta pe Al Nashiri, turând bormaşina în timp ce deţinutul stătea în picioare, nud şi cu capul acoperit de un sac. Aceste citate sunt luate direct chiar din raportul Inspectorului General al CIA, iar intervalul de timp, 28 decembrie 2002 - 1 ianuarie 2003, corespunde exact detenţiei domnului Al Nashiri în Polonia. În plus, deţinutul a fost supus cel puţin altor trei tehnici neautorizate. Acestea constau în faptul că interogatorii suflau fum în faţa lui Al Nashiri în timpul sesiunilor de interogare, foloseau o perie aspră la îmbăierea lui Al Nashiri într-un mod menit să cauzeze durere şi stăteau în picioare pe cătuşele lui Al Nashiri, cauzându-i tăieturi şi vânătăi. Raportul relata, de asemenea, că în anumite ocazii Al Nashiri a fost ridicat de la podea de propriile braţe care erau legate la spate cu o curea. Relatarea despre relele tratamente aplicate lui Al Nashiri în Polonia este prezentată în termeni credibili în raportul CIA [...]”
318. Referitor la „circuitul de predare finală” prin Polonia, efectuat de un avion Boeing 737 înmatriculat ca N313P la Autoritatea Aeronautică Federală Americană la 22 septembrie 2003, experţii au declarat:
„Un circuit de zbor prezintă o importanţă deosebită, iar aceasta este partea finală a prezentării noastre în care am dori să discutăm modul în care au fost sistate operaţiunile de detenţie în Polonia.
În septembrie 2003, programul de predări şi detenţii a suferit o altă revizuire generală, similară celei care avusese loc în decembrie 2003, când domnii Nashiri şi Zubaydah au fost transferaţi din Thailanda în Polonia. Cu această ocazie, CIA a executat un circuit de predări, care implica vizitarea a nu mai puţin de cinci locuri de detenţie secrete în care existau deţinuţi CIA. Acestea includeau, în ordine, Szymany în Polonia, Bucureşti în România, Rabat în Maroc şi Guantánamo Bay, un compartiment secret al CIA în cadrul bazei din Guantánamo Bay, început iniţial în Kabul, Afghanistan. Pe această rută de zbor specifică, s-a constatat că toţi deţinuţii rămaşi în Polonia la acea dată au fost transferaţi din Polonia şi duşi pe rând în centrele de detenţie din destinaţiile ulterioare: Bucureşti, Rabat şi Guantánamo. Printre acele persoane se număra unul dintre reclamanţii de azi, domnul Zubaydah, care la acea dată a fost dus din Polonia la Guantánamo Bay. Şi acest circuit de zbor a fost disimulat prin planificarea de zboruri fictive, deşi în mod semnificativ nu în ceea ce priveşte Polonia. Aceasta a fost singura declaraţie oficială a Aeroportului Szymany ca destinaţie în contextul tuturor zborurilor CIA în Polonia. Prin urmare, motivul era acela că niciun deţinut nu era predat în Szymany în noaptea de 22 septembrie, iar metodologia disimulării planificării de zboruri se raportează în principal la acele predări de deţinuţi la destinaţie. Din moment ce această vizită la Szymany consta doar în preluarea deţinuţilor rămaşi, CIA a declarat Szymany ca destinaţie, în mod explicit, şi a disimulat în schimb destinaţiile ulterioare Bucureşti şi Rabat, demonstrând astfel că metodologia planificării de zboruri disimulate a continuat în cazul celei de-a doua locaţii europene în Bucureşti, România, şi într-adevăr şi pentru alte locaţii de detenţie aflate în restul lumii.
Acest circuit poate fi demonstrat geografic, zburând cu escală în Praga către Tashkent, Kabul, apoi Szymany, unde, aşa cum am menţionat, baza era închisă şi deţinuţii au fost luaţi de acolo şi duşi la destinaţiile ulterioare Bucureşti, Rabat şi Guantánamo Bay. Pentru a plasa închiderea bazei QUARTZ în contextul documentelor, fac din nou referire la raportul Inspectorului General al CIA, care abordează toate abuzurile sus-menţionate, inclusiv cele comise asupra domnului Al Nashiri, în contextul unei secţiuni, pct. 80 – 100 din raport, prefaţată de această introducere: din decembrie 2002 până la închidere în 22 septembrie 2003. Cronologia ataşată raportului confirmă, de asemenea, că ultimul eveniment semnificativ din perioada verificată de Inspectorul general a avut loc în luna aceasta, septembrie 2003. După cum am aflat, închiderea celei de-a doua locaţii negre este cea care a constituit obiectul de interes al anchetelor desfăşurate de Inspectorul general. Din nou, pentru a demonstra că aceste operaţiuni, inclusiv detenţia celor doi reclamanţi din procedura de azi, se situau în contextul unui sistem mult mai amplu, global chiar, de zboruri pentru predări, detenţii şi interogatorii pe care CIA le-a efectuat în ultimii 4 ani şi jumătate.”
C. Senatorul Marty
319. Senatorul Dick Marty a fost membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE) din 1998 până la începutul lui 2012. A fost preşedintele Comisiei pentru afaceri juridice şi drepturile omului şi, ulterior, al Comisiei de monitorizare.
La sfârşitul lui 2005, a fost numit Raportor în ancheta privind acuzaţiile legate de detenţiile secrete şi transferurile ilegale de deţinuţi în care erau implicate state membre ale Consiliului Europei, declanşată de APCE (a se vedea de asemenea supra, pct. 244-261).
320. Ca răspuns la întrebările adresate de Curte şi de părţi, senatorul Marty a declarat, printre altele, următoarele.
Referitor la constatările de la pct. 112-122 din Raportul Marty din 2007 (a se vedea pct. 254-259) şi ca răspuns la întrebările despre existenţa unui acord bilateral operaţional încheiat de CIA cu Polonia pentru a-i ţine pe deţinuţii de mare importanţă în centre de detenţie secrete, acesta a declarat, printre altele:
„Pentru a înţelege atitudinea guvernelor, care a fost foarte refractară, Polonia nefiind nicidecum o excepţie, practic toate guvernele care au avut legături cu centrele de detenţie secrete sau cu «predările extraordinare» nu doar că nu au cooperat, ci au făcut tot posibilul să ascundă adevărul, să ridice obstacole în calea aflării adevărului. [...]
Polonia nu a răspuns la chestionarul pe care l-am trimis prin delegaţii către toate guvernele; de la Polonia nu am primit niciun răspuns. Şi, aşa cum am descris în raportul meu, şeful delegaţiei poloneze, domnul Karski dacă nu mă înşel, a promis de câteva ori că va furniza informaţii, deşi în realitate nu spunea nimic, decât că nu există nimic de raportat.
Această atitudine din partea guvernelor poate fi explicată, nu justificată desigur, ci explicată, dacă analizăm ce s-a întâmplat la Bruxelles la începutul lui octombrie 2001. Cred că acesta este elementul cheie absolut care explică întreaga atitudine ulterioară a guvernelor.
Această operaţiune a fost organizată în cadrul NATO. Statele Unite, în mod oficial, au solicitat aplicarea articolului 5 din Tratatul Atlanticului de Nord. Articolul 5 prevede că, dacă are loc un atac armat extern împotriva unui membru al Alianţei, ceilalţi membri vor sprijini statul atacat. Principiul a fost adoptat în unanimitate, ba chiar a fost extins pentru a include nu doar membrii Alianţei, ci şi candidaţii la statutul de membru şi un număr de state care fac parte din Parteneriatul pentru Pace al NATO. Aplicarea articolului 5 a fost discutată într-o sesiune secretă imediat după aceea în Bruxelles; în cadrul acelei sesiuni secrete s-a decis, inter alia, că CIA se va ocupa în exclusivitate de operaţiuni şi că, la cerere, statele membre vor coopera, ca regulă generală prin serviciile secrete militare; nu serviciile civile deoarece, în general, serviciile secrete militare sunt mult mai puţin monitorizate, asta în cazul în care există monitorizare, în comparaţie cu serviciile secrete civile. În continuare, lucru important care explică multe alte lucruri, Statele Unite au cerut imunitate totală pentru agenţii americani; şi acest lucru este ilegal, conform legislaţiei statelor membre. Mai mult, întreaga operaţiune a fost supusă celui mai înalt cod de secretizare în raport cu normele NATO: acesta este faimosul principiu «nevoia de a cunoaşte». În ultimul rând, Statele Unite vor încheia acorduri bilaterale secrete cu statele, după necesitate. Acesta este acordul, sunt convins acum, care explică atitudinea adoptată ulterior de toate guvernele, nu doar de Polonia.”
321. Referitor la numele funcţionarilor polonezi enumeraţi la pct. 174 din Raportul Marty din 2007 (a se vedea de asemenea supra, pct. 257), senatorul Marty a declarat:
„[D]e ce am dat nume, este adevărat că am dat patru nume. M-am gândit mult şi intens înainte de a face asta, iar motivul pentru care am făcut-o este acela că sursele care ne-au dat aceste nume erau atât de valoroase, erau atât de credibile şi existau atât de multe probe concordante despre implicarea acestor persoane încât ni s-a părut necesar să le dăm numele, având totodată în vedere că ni se tot spunea că noi facem nişte simple acuzaţii fără fundament, fără probe, şi aşa mai departe. Desigur, munca mea, munca noastră, nu urmărea să devină o anchetă judiciară ori să dea verdicte de vinovăţie. Scopul Adunării Parlamentare, scopul Consiliului Europei, a fost ca – prin acest raport – să declanşeze procesul de aflare a adevărului în fiecare ţară.”
322. Referitor la ceea ce ştiau autorităţile poloneze, senatorul Marty a declarat, printre altele:
„[A]r trebui precizat că persoanele cu autoritate din Polonia care aveau cunoştinţă de centrele de detenţie secrete nu cunoşteau detalii cu privire la ceea ce se întâmpla în acele centre. Tot ce se întâmpla în interior se afla sub răspunderea exclusivă a CIA. Nicio altă persoană nu avea voie în acea zonă. Polonia era responsabilă cu asigurarea securităţii zonei şi colabora, cum am văzut anterior, prin tăinuirea zborurilor avioanelor americane, a avioanelor CIA, şi făcea acest lucru în baza celor convenite anterior. Persoanele care au dezvăluit identitatea acestor patru persoane nu cunoşteau identitatea persoanelor deţinute în Polonia. Sunt surse diferite, nu sunt identice.”
Acesta a adăugat:
„Regula generală era, nu doar în Szymany, că tot ceea ce avea legătură cu tratamentul deţinuţilor intra exclusiv sub răspunderea CIA şi că nu exista niciun membru al personalului local în centrele în care erau ţinute acele persoane. Aceasta era regula generală, care se aplica pretutindeni. Regula a fost consacrată şi când, în octombrie 2001, în cadrul NATO, s-a declarat foarte clar că CIA deţinea răspunderea exclusivă asupra operaţiunilor şi că statele membre erau obligate să acorde sprijin în condiţiile şi în circumstanţele impuse de CIA. Prin urmare, statele în care se găseau centrele de detenţie nu cunoşteau identitatea persoanelor ţinute acolo şi nu ştiau câte persoane ajungeau acolo. Acestea ştiau însă că unităţile respective sunt centre de detenţie secrete şi ştiau că existau avioane care aduceau persoane acolo sau le luau de acolo. Acest lucru ne-a fost confirmat de mai multe surse.”
323. Referitor la sursele informaţiilor şi probelor, senatorul Marty a declarat, printre altele:
„[I]maginea oferită de Raportul din 2007 este mai mult parţială. Aceasta a fost clarificată ulterior prin mijloace de probă paralele: 1) declaraţiile deţinuţilor înşişi, la care evident nu am avut acces, dar care sunt cunoscute în prezent şi vor fi prezentate, cred, de către reprezentanţii lor. Celelalte sunt elementele importante reprezentate de raportul Inspectoratului CIA; toate aceste elemente combinate conduc la concluzia (1) că a existat o «locaţie neagră» în Polonia şi (2) că cele două persoane au fost deţinute în Polonia.”
Acesta a adăugat:
„Astfel, pot confirma că am obţinut informaţii din surse foarte înalte din administraţia poloneză, serviciile de informaţii şi alte instituţii, care se potriveau perfect şi care ne-au permis să facem asemenea afirmaţii. Repet, acolo unde am avut o singură sursă, ori surse neconcordante, fie nu am menţionat informaţia în raport, fie ne-am referit la ea cu mare precauţie, cu toate condiţiile necesare.”
D. Domnul J.G.S.
324. Domnul J.G.S. este avocat şi anchetator. Acesta a lucrat în cadrul multor investigaţii sub mandatul Consiliului Europei, inclusiv în funcţia de consultant pentru senatorul Marty, Raportorul Adunării Parlamentare (2006-2007) şi consultant pentru fostul Comisar pentru drepturile omului, domnul Thomas Hammarberg (2010-2012). În 2008-2010 a făcut parte din comitetul de experţi internaţionali al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru protecţia drepturilor omului în procesul de combatere a terorismului. În prezent, se ocupă de anchete oficiale privind crimele de război şi cazuri de crimă organizată.
325. În mărturia sa în faţa Curţii, acesta a declarat, între altele, cele ce urmează.
326. Ca răspuns la întrebările dacă, pe baza probelor care îi erau cunoscute, Polonia avea sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de programul de predări care să permită autorităţilor să fie la curent cu scopurile în care CIA folosea Aeroportul Szymany şi baza Stare Kiejkuty:
„Da, categoric, Polonia ar fi trebuit să cunoască exact scopul zborurilor clandestine cu destinaţie sau cu plecare de pe teritoriul său. Acestea au fost efectuate după un model repetitiv, care implica participarea multor funcţionari polonezi în fiecare etapă de la autorizare la executare. Nevoile şi pretenţiile omologilor americani erau atât de specifice, ba chiar atât de ciudate, în raport cu operaţiunile de detenţie de tipul celor descrise, încât sunt de părere că aceste operaţiuni nu ar fi putut avea alt scop decât detenţia unor persoane private de libertate în contextul operaţiunilor anti-terorism.”
327. Ca răspuns la întrebarea dacă se putea stabili dacă domnul Al Nashiri şi domnul Abu Zubaydah erau în Polonia la vremea respectivă, acesta a afirmat:
„Din nou da, categoric. Zborul cu sosire în Polonia pe care l-am descris, din data de 5 decembrie 2002, cu aterizare pe Aeroportul Szymany la ora 14:56 GMT, a făcut obiectul unor anchete intense şi îndelungate din partea mea, sub supravegherea senatorului Marty şi ulterior sub supravegherea altor raportori şi colegi. Am investigat zborul respectiv în cel mai mare detaliu, de la planificarea şi autorizarea lui până la executarea lui prin societăţi fictive multiple şi diferite. Am discutat cu persoane implicate în executarea propriu-zisă a zborului, martori oculari, dacă vreţi să le zicem aşa. Am confirmat, coroborat şi validat executarea lui în documente şi consider că nu există nicio explicaţie alternativă faţă de cea oferită în prezentarea mea de azi. Referitor la durata detenţiei lor, mai există o sursă credibilă constituită de mărturiile persoanelor care s-au ocupat de acele persoane şi, din nou, documente şi date de zbor concordante cu privire la zborurile care le-au scos pe acele persoane de pe teritoriul Poloniei la datele la care s-a încheiat, respectiv, detenţia fiecăreia. Aşadar, m-am convins personal că faptele descrise erau exact aşa cum s-au întâmplat şi consider că raportul respectă cerinţele probelor în materie judiciară.”
328. Referitor la explicaţia faptului că în scrisoarea Poliţiei de Frontieră din 23 iulie 2010 (a se vedea supra, pct. 292) în legătură cu zborul N379P din 6 iunie 2002 (cu care reclamantul a fost transferat din Polonia) s-a declarat că, la sosire, la bord se aflau un pasager şi un echipaj format din două persoane, iar la plecare un echipaj format din două persoane şi niciun pasager, experţii au afirmat:
„Ar trebui precizat faptul că, referitor la documentul respectiv, scrisoarea din 23 iulie 2010 care conţinea o compilaţie a aterizărilor la Szymany, numărul persoanelor indicate ca pasageri de către Poliţia de Frontieră Poloneză nu include şi nici nu pretinde că include deţinuţii care au fost aduşi în Polonia sau scoşi din ţară în mod involuntar, prin intermediul predărilor clandestine de DMI. De fapt, înregistrarea pasagerilor care soseau şi a pasagerilor care plecau sunt atribuţii ale imigrărilor şi deţinătorilor de paşaport străin. În acest caz, cetăţenii Statelor Unite trebuie să fie înregistraţi oficial ca intrând sau ieşind din Polonia. În cazul în care aceste persoane ar fi întâlnit funcţionari polonezi şi li s-ar fi cerut să prezinte documentele de identitate de exemplu, atunci aceştia ar fi putut demonstra că se aflau în ţară în mod legal şi legitim; în schimb, deţinuţii transferaţi în Polonia în cadrul predărilor de DMI nu au fost niciodată înregistraţi în acest mod. În realitate, în cazul zborurilor pentru predări, conform precizărilor din Raportul Marty, deţinuţii erau de regulă legaţi la podea, prinşi cu curele de o targă de spital sau altminteri încătuşaţi şi nu au fost niciodată incluşi în lista persoanelor aflate la bord raportată către orice autoritate oficială. Aş spune că de fapt, din perspectiva CIA, deţinuţii erau trataţi şi transportaţi ca o formă de marfă umană şi că, prin urmare, nu au fost incluşi în niciun registru polonez.
329. Referitor la pretinsa existenţă a unui acord bilateral între SUA şi Polonia, acesta a declarat:
„Doresc să-mi prefaţez răspunsul precizând că, în mod clar, majoritatea considerentelor operaţionale erau rezervate de CIA şi agenţii ei de pe teritoriul Republicii Polone. Nu s-a constatat sau afirmat nicicum în Raportul Marty sau în oricare dintre constatările anchetelor mele că Polonia a instigat sau orchestrat detenţia, interogarea sau relele tratamente în cazul deţinuţilor aflaţi pe teritoriul polonez. Aşa cum am menţionat, acestea erau politici sistematice promulgate de CIA şi executate nu doar în Polonia, ci – în forme similare – în multe alte ţări de pe glob. Totuşi, acestea fiind zise, CIA nu a executat niciodată operaţiuni cu deţinuţi în niciunul dintre teritoriile partenere fără ca, în prealabil, să informeze şi să ia legătura cu omologii naţionali. [...]
Negocierile pentru găzduirea unui centru de detenţie au început cu mult timp înainte de primul transfer de deţinuţi în Polonia. Am declarat în Raportul Marty din 2007 că este posibil ca aceste negocieri să fi avut loc cu un an înaintea primelor transferuri. Evident, deşi nu am văzut documentele clasificate respective, am fost informaţi despre existenţa acordurilor de autorizare, care confereau protecţii şi permisiuni extraordinare celor de la CIA pentru executarea operaţiunilor cu deţinuţi.”
330. Referitor la implicarea autorităţilor poloneze, acesta a afirmat:
„Pot să atest că cetăţeni polonezi au fost martori la executarea anumitor elemente ale acestor operaţiuni, ca de exemplu debarcarea din aeronave a unor deţinuţi legaţi şi încătuşaţi. De asemenea, pot să atest că în puţine cazuri, ofiţerii de legătură polonezi din cadrul serviciilor militare de informaţii au fost informaţi despre anumite operaţiuni în curs de pregătire sau de executare, în special operaţiunea din 22 septembrie 2003 când locaţia a fost închisă şi un avion foarte mare a aterizat la Aeroportul Szymany pentru mutarea deţinuţilor rămaşi. Pe scurt, au existat câteva aspecte ale acestor operaţiuni atât de extraordinare în viaţa normală a acestei părţi din Polonia şi în gestionarea unui aeroport precum Szymany şi, într-adevăr, din perspectiva securităţii. Aceştia au fost deţinuţii de cea mai mare importanţă privaţi de libertate de SUA în cadrul războiului său global împotriva terorismului, aşa că de câteva ori americanii s-au consultat, în ceea ce priveşte anumite detalii operaţionale specifice şi concrete, cu omologii polonezi. Acesta nu este doar un temei pentru ca funcţionarii polonezi «să fi ştiut», ci un fapt că funcţionarii polonezi «au ştiut».”
331. Ca răspuns la o întrebare despre cât de multe ştiau autorităţile poloneze despre operaţiunile CIA din Polonia, acesta a afirmat:
„Într-o mică măsură mă pot referi la acest aspect. Aş spune în primul rând că funcţionarii polonezi nu se aflau în încăpere când se desfăşurau anumite interogatorii ale deţinuţilor privaţi de libertate de CIA. Prin urmare, pentru mai multă precizie, niciun oficial polonez nu a fost prezent în momentul folosirii tehnicii simulării înecării cu apă împotriva lui Khalid Sheikh Mohammed în Polonia. Niciun oficial polonez nu a fost prezent în situaţiile de abuz descrise în cazul domnului Al Nashiri. Asta ar trebui să constituie factorul limită al amplorii cunoaşterii. Nu cred şi nici probele nu arată că funcţionarii polonezi ar fi fost în măsură să asiste la interogatoriile efectuate ori să afle rezultatele acestora. Acesta era domeniul CIA şi menţinut strict la nivelul «nevoia de a cunoaşte».
Însă, în ceea ce priveşte întinderea operaţiunilor, cred că funcţionarii polonezi şi, prin extensie, statul polonez, avea cunoştinţă de parametrii operaţiunilor sub aspect calendaristic, ştiau când urmau să fie aduşi primii deţinuţi în cadrul unui parametru foarte mic de date şi ştiau când urmau să fie sistate operaţiunile în cadrul unui parametru foarte mic de date. Aceştia ştiau foarte bine că interogatoriile respective ofereau informaţii pentru războiul SUA împotriva terorismului şi ar fi putut să estimeze numărul persoanelor deţinute pe baza numărului de zboruri cu sosire şi plecare din Polonia practic în orice moment din perioada cuprinsă între decembrie 2002 şi septembrie 2003. Mai mult, erau de notorietate publică practicile Statelor Unite folosite în războiul global împotriva terorismului la acea vreme. Guvernul polonez ar fi trebuit să ştie – am motive să afirm că ştia cu adevărat – că activităţile de detenţie şi de interogare includeau practici care încălcau sensul european al formelor de tratament contrare art. 3 din Convenţie, cu alte cuvinte ce ar constitui tortură şi tratamente crude, inumane sau degradante. De exemplu, publicitatea imensă a bazei Guantánamo Bay, condiţiile de izolare din acea bază şi altele similare şi, de asemenea, faptul că toate persoanele enumerate, a căror capturare a fost anunţată, au dispărut ulterior şi nici Crucea Roşie, nici orice altă instituţie nu a reuşit să ofere garanţii pentru condiţiile lor de izolare sau pentru faptul că se află încă în viaţă. Aşadar, în cazul în care Polonia ştia că primeşte deţinuţi de la CIA şi în cazul în care CIA a recunoscut că unii dintre deţinuţi au fost capturaţi dar nu s-a mai aflat nimic despre aceştia, rezultă că Polonia ştia că aceştia erau deţinuţi în secret şi că, prin urmare, erau vulnerabili faţă de forme de tratament contrare obligaţiilor Poloniei impuse de CEDO.
Acesta a mai afirmat:
„Aşa cum am răspuns la o întrebare anterioară, nu ştiu niciun exemplu de stat al cărui teritoriu a fost folosit în cadrul programului de predări, detenţii şi interogatorii care să nu fi participat activ la operaţiuni şi să nu le fi susţinut. Au existat acorduri la nivel bilateral între CIA şi fiecare dintre omologii şi persoanele de legătură la nivel naţional. În cazul Poloniei, au existat negocieri îndelungate care au condus la autorizaţii exprese pentru nivelul de protecţie şi permisiuni de care CIA a beneficiat în Polonia. Nu pot face speculaţii despre faptul dacă CIA s-ar fi descurcat fără Polonia, dar ştiu ca urmare a investigaţiilor mele că nu au acţionat fără Polonia. În realitate, Polonia a fost ţinută la curent, a participat activ şi ştia despre operaţiuni aşa cum s-a menţionat anterior.”
E. Senatorul Pinior
332. Senatorul Józef Pinior a fost membru al Parlamentului European în perioada 2004–2009 şi vice-preşedinte al Subcomisiei pentru drepturile omului. A fost membru al TDIP în perioada 2006–2008 (a se vedea de asemenea supra, pct. 267). În prezent, este membru al Senatului Poloniei (camera superioară a Parlamentului Poloniei).
Senatorul Pinior a fost audiat de Curte în calitate de martor şi a răspuns la întrebările pe care i le-au adresat Curtea şi părţile.
333. Ca răspuns la întrebarea în ce context a luat decizia de a face afidavitul din cauza Husayn (Abu Zubaydah) (a se vedea supra, pct. 303), acesta a afirmat:
„[A]re legătură, să zicem, cu activitatea mea politică. Acum 30 de ani am fost unul dintre organizatorii mişcării «Solidaritatea» a sindicatelor libere. În mod special, în perioada legii marţiale în Polonia, am fost unul dintre liderii unei structuri de solidaritate clandestine în regiunea mea Silezia Inferioară, aşa că aceasta a fost un fel de bază a activităţii mele politice, o problemă de drepturile omului. Şi eu am stat în închisoare şi sunt foarte sensibil la orice încălcare a drepturilor omului sau a libertăţilor civile şi, desigur, foarte sensibil la problema statului de drept. Astfel, când am cercetat în cadrul Parlamentului European că ar putea fi o realitate faptul că în Polonia, pe teritoriul polonez, au existat aşa-numite «locaţii negre» ale CIA, am încercat evident să cercetez aceste chestiuni. Ca urmare a cercetărilor mele, am convingerea că un astfel de centru a existat pe teritoriul polonez şi, din acest motiv, încă sunt preocupat de această problemă în Senat ca membru al Comisiei Senatului pentru drepturile omului, statul de drept şi petiţii, şi am făcut eforturi să rezolv această problemă în contextul statului de drept; din acest motiv, am decis să fac declaraţia cu privire la faptele pe care le cunosc în această problemă.”
334. Referitor la aspectul cunoaşterii documentului descris în declaraţia sa ca fiind cel „întocmit cu sprijinul Guvernului lui Leszek Miller în vederea reglementării existenţei închisorii CIA în Polonia”, acesta a declarat, printre altele:
„Din câte ştiu, instituţiile poloneze implicate în această anchetă care abia acum, faţă de 2008, a fost pus la dispoziţie în Polonia, autorităţile poloneze, instituţiile statului, au la dosarul acestei anchete un proiect al documentului care a fost întocmit atunci când au fost organizate aceste centre în Polonia în 2003 şi scopul reglementării existenţei închisorii CIA în Polonia. Din câte ştiu, în acest document se află reglementări precise privind înfiinţarea unei închisori secrete a CIA în Stare Kiejkuty şi, din câte ştiu, printre altele, documentul propunea un protocol de acţiune în eventualitatea decesului unui deţinut. Ce este important aici, zic eu, este informaţia că, din câte cunosc, în acest proiect de document s-a folosit termenul «deţinuţi». [...] Acesta a fost întocmit în 2003, cu ajutorul Guvernului Poloniei din acea perioadă. [...] [A]cest document nu a fost semnat de partea americană. Nu a fost semnat de americani, fiind un proiect al serviciilor secrete poloneze pentru americani. Desigur, ce spun eu acum sunt doar speculaţii. Cred că partea poloneză a încercat să organizeze în mod legal situaţia şi sunt de părere că a fost o dovadă de amatorism din partea guvernului şi a serviciilor secrete poloneze să încerce să procedeze astfel; desigur, partea americană nu a semnat acordul.”
335. Ca răspuns la întrebările despre notele oficialului polonez privind diverse aspecte ale pretinsei existenţe a unei închisori CIA în Stare Kiejkuty, conform celor menţionate în declaraţie, acesta a declarat, printre altele:
„Din câte cunosc, multe documente sau note se află la dosarele anchetei pe baza cărora ne-am format o imagine clară despre centrele din Polonia. De exemplu, din informaţiile mele, în dosarele anchetei se află un fel de chitanţă pentru o cuşcă. Este o chitanţă pentru o cuşcă făcută pentru centrul serviciilor de informaţii din Stare Kiejkuty. Este o chitanţă întocmită de o societate comercială poloneză din Pruszków – un oraş din Polonia – pentru o cuşcă de metal şi există chiar o specificaţie expresă care a fost ataşată comenzii, specificând până şi grosimea barelor cuştii. Trebuia să fie suficient de mare să încapă un adult în ea şi să ofere posibilitatea adăugării unei toalete chimice portabile. Există o specificaţie la această comandă făcută de această societate comercială poloneză din oraşul Pruszków.
Există multe note în anchetă care [au fost] făcute de ofiţerii de informaţii polonezi, după cum, din câte am înţeles, aceştia conştientizau că este ceva în neregulă în această situaţie şi pur şi simplu – consider eu – doreau să se protejeze în cazul în care această situaţie era contrară legii. Astfel, ofiţerii polonezi au făcut numeroase note despre fiecare situaţie ca să existe certitudinea că prin conduita lor nu făceau decât să execute ordinele autorităţilor. Avem fapte despre modul în care partea poloneză a asigurat sprijin logistic şi practic şi a furnizat servicii închisorii, mai exact avem un document, o înregistrare scrisă, că s-a livrat mâncare către acea locaţie.”
336. Ca răspuns la întrebarea dacă autorităţile poloneze erau la curent cu scopurile în care erau folosite Aeroportul Szymany şi baza Stare Kiejkuty în legătură cu aterizarea aeronavelor CIA, acesta a declarat, printre altele:
„Am cercetat aceste chestiuni începând din noiembrie 2005 şi pot afirma, în primul rând, că autorităţile poloneze din acea perioadă au înţeles foarte clar că exista o încălcare a legii fundamentale a Poloniei, a dreptului constituţional polonez şi a dreptului internaţional, un habeas corpus, deoarece au aprobat funcţionarea unui centru al serviciilor de informaţii, un centru CIA, pentru ţinerea unor persoane pe teritoriul Poloniei fără niciun statut legal. [...] În opinia mea, era evident pentru guvern şi serviciile de informaţii din Polonia că prin cooperarea lor comiteau o încălcare fundamentală a Constituţiei Poloniei şi a dreptului internaţional, constând în aprobarea ţinerii unor persoane pe teritoriul Poloniei fără temei legal. [...]
În al doilea rând, nu ştiu dacă ei ştiu ce fac americanii cu persoanele din centrul respectiv. Îmi este greu să mă pronunţ. Cred că au înţeles deja că este o închisoare, pur şi simplu o închisoare ori un loc în care se folosesc măsuri dure sau torturi împotriva persoanelor respective. Paragraful din proiectul de document referitor la ce trebuie făcut în eventualitatea decesului unei persoane în acel loc, constituie, cred, o imagine clară a faptului că au înţeles ce este centrul respectiv în realitate. Asta este, să zicem, doar interpretarea mea privind situaţia respectivă, dar să revenim la prima mea opinie: de la început aceştia au înţeles clar că ţinerea acelor persoane pe teritoriul Poloniei fără temei legal constituia o încălcare a legii fundamentale a Poloniei, o încălcare clară a dreptului constituţional polonez şi a dreptului internaţional.”
337. Referitor la sursele informaţiilor sale, acesta a mai afirmat:
„Nu pot decât să spun că, fiind un politician care a încercat să fie foarte activ în sfera drepturilor omului şi a libertăţilor civile în Polonia, am avut numeroase contacte cu persoane implicate în caz. Cine sunt aceste persoane? Localnici din Stare Kiejkuty. În general, ofiţeri ai serviciilor de informaţii poloneze sau membri ai instituţiilor publice poloneze care pur şi simplu s-au simţit umiliţi de comportamentul americanilor, este un fel de raţiune a ofiţerului, un drept la onoare, aceştia au fost îngroziţi de faptul că serviciile de informaţii poloneze au fost folosite de americani într-un fel de război murdar, aşa că aceste persoane m-au contactat şi mi-au comunicat această problemă, desigur cu condiţia anonimităţii."
338. Acesta a adăugat:
„La 21 decembrie 2007, la 7 săptămâni după articolul publicat de Washington Post pe tema «locaţiilor negre» ale CIA din Europa de Est, în Polonia a avut loc o şedinţă cu uşile închise a Comisiei parlamentare pentru servicii secrete, şedinţa nr. 6, subiectul acestei şedinţe fiind informaţiile curente provenite de la ministrul care coordona activităţile acestor servicii secrete. La şedinţa din decembrie 2005 au participat ministrul Zbigniew Wassermann, şeful Serviciilor Secrete, Zbigniew Ziobro, ministrul Justiţiei şi Procurorul General [...], alţi reprezentanţi ai statului şi doi parlamentari. La şedinţă au participat doi parlamentari deoarece doar doi au autorizaţii de participare la o astfel de şedinţă pe tema serviciilor secrete, această şedinţă având ca obiect documentele care dezvăluiau că CIA a operat o bază secretă în Stare Kiejkuty din 2002 şi că acolo se afla închisoarea. Mai mult, în acest document există informaţii că, pe lângă asta, documentele au confirmat că circa 20 de ofiţeri de informaţii polonezi au fost angajaţi de americani pentru activităţile desfăşurate pe lângă acest centru.”
ÎN DREPT
I. Excepţia preliminară ridicată de Guvern cu privire la neepuizarea căilor de atac interne
A. Argumentele părţilor
1. Guvernul
339. Guvernul a susţinut că cererea era prematur introdusă deoarece ancheta penală privind acuzaţiile reclamantului în materie de rele tratamente şi detenţie secretă în Polonia era încă pendinte.
Argumentele pe care acesta le-a formulat în faţa autorităţilor naţionale şi a Curţii erau identice în raport cu Convenţia. În acest sens, Guvernul a subliniat că, în lumina jurisprudenţei consacrate a Curţii, nu era sarcina acesteia să se substituie autorităţilor naţionale deoarece acestea se aflau într-o poziţie mai bună pentru examinarea faptelor cauzelor şi înlăturarea pretinselor încălcări.
340. Acţiunea introdusă în faţa Curţii, a adăugat Guvernul, nu ar trebui să urmărească stabilirea faptelor menţionate de reclamanţi. În opinia Guvernului, verificarea faptelor de către Curte a fost contrară principiului subsidiarităţii, astfel cum a fost definit chiar de către Curte. În prezenta cauză, nu existau motive pentru substituirea autorităţilor naţionale de către Curte deoarece faptele cauzei sunt în curs de examinare de către procurorii polonezi.
Autorităţile au luat toate măsurile posibile pentru a apăra interesele reclamantului protejate legal, reclamant căruia i-au acordat statut de parte vătămată şi care şi-a exercitat drepturile procedurale în cadrul procesului.
În consecinţă, Guvernul a concluzionat că ancheta constituie o „cale de atac efectivă” în sensul art. 35 § 1 din Convenţie şi că cererea ar trebui respinsă pe motivul neepuizării căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenţie.
2. Reclamantul
341. Reclamantul nu a fost de acord şi a afirmat că ancheta penală pendinte cu privire la închisorile CIA din Polonia a fost întârziată excesiv, a făcut obiectul unor influenţe politice nejustificate şi a fost lipsită de eficacitate. Ancheta este în desfăşurare de peste cinci ani fără să se fi făcut publice întinderea exactă a acesteia, evoluţia ei şi fără să se indice când urma să fie finalizată. Guvernul nu a oferit nicio explicaţie privind motivul pentru care ancheta a fost prelungită în mod repetat şi de ce este încă pendinte fără să existe un semn credibil al finalizării ei la aproape zece ani de când reclamantul a fost ţinut în detenţie secretă şi torturat în Polonia. Astfel, Convenţia nu îi obliga pe reclamanţi să epuizeze căile de atac interne care erau vădit ineficace.
342. De asemenea, reclamantul a subliniat că, în pofida circumstanţelor dificile în care era deţinut în acel moment, a depus toate eforturile pentru implicarea autorităţilor în vederea asigurării unei anchetări efective a cauzei sale în Polonia şi a epuizat toate căile de atac interne disponibile şi efective.
La 21 septembrie 2010, acesta a adresat o cerere procurorului polonez pentru a interveni în ancheta penală pendinte privind „locaţiile negre” ale CIA din Polonia. La 25 februarie 2011, acesta a făcut plângere la instanţa competentă, invocând întârzierea nejustificată a anchetei. Plângerea a fost respinsă la 20 aprilie 2011 printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă.
Având în vedere cele de mai sus, reclamantul a solicitat Curţii să respingă excepţia preliminară ridicată de Guvern.
B. Motivarea Curţii
343. Curtea observă că excepţia Guvernului ridică probleme ţinând de eficacitatea anchetei privind acuzaţiile reclamantului în materie de tortură şi detenţie secretă pe teritoriul Poloniei şi are astfel o strânsă legătură cu capătul său de cerere formulat în temeiul art. 3 din Convenţie sub aspect procedural (a se vedea supra, pct. 3 şi infra, pct. 460). În aceste condiţii, Curtea consideră că excepţia ar trebui unită cu fondul capătului de cerere respectiv şi examinată ulterior (a se vedea, mutatis mutandis, Estamirov şi alţii împotriva Rusiei, nr. 60272/00, pct. 72 şi 80, 12 octombrie 2006; şi Kadirova şi alţii împotriva Rusiei, nr. 5432/07, pct. 75-76, 27 martie 2012).
II. Cu privire la respectarea, de către Polonia, a art. 38 din Convenţie
344. Deşi structura hotărârilor Curţii reflectă, de regulă, numerotarea articolelor Convenţiei, una dintre cutumele Curţii constă în a începe cu examinarea respectării de către guvern a obligaţiei procedurale prevăzute la art. 38 din Convenţie, mai ales dacă trebuie desprinse concluzii negative în baza neîndeplinirii de către Guvern a obligaţiei de a prezenta probele solicitate [a se vedea, printre alte cauze, Janowiec şi alţii împotriva Rusiei (MC), nr. 55508/07 şi 29520/09, pct. 209, CEDO 2013- ...; Shakhgiriyeva şi alţii împotriva Rusiei, nr. 27251/03, pct. 134‑140, 8 ianuarie 2009; Utsayeva şi alţii împotriva Rusiei, nr. 29133/03, pct. 149-153, 29 mai 2008; Zubayrayev împotriva Rusiei, nr. 67797/01, pct. 74-77, 10 ianuarie 2008; şi Tangiyeva împotriva Rusiei, nr. 57935/00, pct. 73-77, 29 noiembrie 2007; a se vedea de asemenea infra, pct. 390 ].
345. La comunicarea prezentei cauze către Guvern şi în urma deciziei de a examina cererea domnului Al Nashiri concomitent cu cauza Husayn (Abu Zubaydah), Curtea a solicitat Guvernului în repetate rânduri să prezinte anumite înscrisuri în legătură cu examinarea ambelor cauze (a se vedea supra pct. 17‑40).
Având în vedere faptul că Guvernul nu a dat curs solicitării sale de probe, Curtea a cerut părţilor să facă observaţii, în special în contextul cauzei Janowiec şi alţii şi al jurisprudenţei conexe, cu privire la respectarea, de către Guvern, a obligaţiei sale de a „pune la dispoziţie toate facilităţile necesare” pentru examinarea cauzei, aşa cum prevede art. 38 din Convenţie. Această dispoziţie prevede următoarele:
„Curtea examinează cauza în condiţii de contradictorialitate cu reprezentanţii părţilor şi, dacă este cazul, procedează la o anchetă, pentru a cărei bună desfăşurare înaltele părţi contractante implicate vor pune la dispoziţie toate facilităţile necesare.”
A. Argumentele părţilor
1. Guvernul
346. Guvernul a justificat faptul că nu a prezentat probele şi informaţiile cerute de Curte prin faptul că încă este pendinte ancheta penală privind acuzaţiile reclamantului în materie de rele tratamente şi detenţie secretă aplicate de CIA în Polonia. Guvernul a explicat că din acest motiv nu era în măsură să răspundă în detaliu la întrebările pe care i le-a adresat Curtea în comunicarea cauzei ori să prezinte documentele solicitate. În opinia sa, interesele bunei funcţionări a justiţiei îl obligau să respecte cu stricteţe caracterul secret al anchetei şi, din acest motiv, nu puteau prezenta Curţii toate informaţiile şi documentele solicitate. Într-adevăr, răspunsul la întrebările Curţii ar fi putut fi considerat o ingerinţă în competenţele parchetului şi instanţelor judecătoreşti, care sunt independente faţă de Guvern.
În acest sens, Guvernul a invocat a contrario cauza Nolan şi K. împotriva Rusiei (citată la pct. 360 infra).
347. Totodată, Guvernul a subliniat că este pe deplin conştient de obligaţia sa, impusă de art. 38 din Convenţie, de a coopera cu Curtea ca fiind o chestiune de drept internaţional. Guvernul a afirmat că această obligaţie este consacrată şi prin art. 9 din Constituţia Poloniei, care prevede principiul respectării dreptului internaţional, în sensul că Polonia are obligaţia de a respecta, cu bună-credinţă, obligaţiile impuse statului ca subiect de drept internaţional.
348. În observaţiile scrise ulterioare (a se vedea de asemenea supra, pct. 20-21; 26-27; 30; 33; 35 şi 40) şi în şedinţa publică, Guvernul a reiterat că este pe deplin conştient de faptul că Curtea are competenţa de a-şi organiza propria procedură şi că Curtea are latitudinea de a face aranjamentele corespunzătoare pentru a asigura confidenţialitatea documentelor prezentate.
Cu toate acestea, Guvernul a argumentat că spre deosebire de alte instanţe internaţionale, ca de exemplu Curtea Penală Internaţională sau Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Regulamentul Curţii nu precizează nicicum modul în care se asigură protecţia documentelor sensibile prezentate de către părţi, în special state. Nu există nici reguli privind modul în care documentele clasificate trebuie prezentate, puse la dispoziţie, comunicate celeilalte părţi sau păstrate la Grefa Curţii. Nu există nicio dispoziţie privind sancţiunile aplicabile unei părţi care dezvăluie publicului conţinutul unui material clasificat.
Guvernul argumentează că posibilitatea restricţionării accesului publicului la documente în temeiul art. 33 din Regulamentul Curţii este insuficientă şi că această dispoziţie nu este corespunzătoare în esenţă pentru a garanta confidenţialitatea. Decizia Preşedintelui Curţii de a restricţiona accesul la documente nu avea caracter permanent şi putea fi modificată ulterior în lipsa consultării cu părţile. În orice caz, Regulamentul Curţii este doar un act cu caracter intern.
349. În şedinţa publică, Guvernul şi-a exprimat dezamăgirea faţă de refuzul Curţii de a se pune la curent – în modul pe care l-a propus – cu documentele aflate la dosar în Polonia şi documentele care ar fi putut fi puse la dispoziţia judecătorilor, în special un extras din partea neconfidenţială a dosarului.
Guvernul a declarat că acest document a fost întocmit special pentru Curte şi conţinea informaţii mai detaliate despre acţiunea pendinte. În consecinţă, extrasul conţinea unele informaţii clasificate ceea ce impunea, în conformitate cu legislaţia poloneză, indicarea persoanelor care ar avea dreptul să-l studieze. Conform normelor naţionale, acesta trebuia totodată păstrat în siguranţă în mod corespunzător, chiar şi în cadrul procedurii secrete a Curţii. Curtea a decis însă să nu facă uz de propunerea făcută. Curtea nu a acceptat nici propunerile anterioare şi reiterate ale Guvernului de a-l ajuta să adreseze procurorului de pe lângă Curtea de Apel Cracovia o cerere pentru acces la dosarul de anchetă.
350. În opinia Guvernului, nimic nu împiedica Curtea să încuviinţeze probele în maniera sugerată de acesta. Documentul respectiv îi era necesar Curţii pentru a cunoaşte în detaliu amploarea anchetei şi măsurile luate pentru strângerea probelor. Doar acest lucru i-ar fi permis Curţii să evalueze caracterul efectiv şi aprofundat al anchetei.
Cu toate acestea, Curtea, în şedinţa de stabilire a faptelor şi în şedinţa secretă, a refuzat să se informeze despre document şi nu i-a acordat Guvernului posibilitatea de a discuta structura lui. Probabil s-a lăsat influenţată de opinia reprezentanţilor reclamanţilor, care au avut obiecţii faţă de procedura propusă de Guvern. Conform argumentului Guvernului, această atitudine din partea avocaţilor reclamanţilor ar putea fi interpretată doar ca ceea ce ei au descris ca „o mişcare procesuală preconcepută menită să împiedice Guvernul să prezinte stadiul anchetei interne a acestuia”.
În schimb, a adăugat Guvernul, Curtea a solicitat ca documentul să fie prezentat într-o formă obscurată. Guvernul nu putea face aşa ceva deoarece asta ar însemna să încalce scopul avut în vedere – acesta dorise să prezinte Curţii informaţii sensibile privind acţiunile actuale şi avute în plan pentru strângerea dovezilor şi formularea unor constatări de fapt esenţiale în anchetă pentru a-şi susţine argumentul că aceasta era aprofundată şi efectivă şi că, în consecinţă, cererea era prematură. Cu toate acestea, pentru a proteja caracterul secret al anchetei, Guvernul nu putea oferi asemenea informaţii în documente care urmau să fie distribuite în mod explicit în domeniul public.
351. Guvernul a considerat că argumentele de mai sus demonstrau că situaţia din prezenta cauză nu putea fi comparată cu refuzul Rusiei de a coopera cu Curtea în cauza Janowiec şi alţii (citată anterior).
În special, în cauza Janowiec şi alţii, refuzul avea de-a face cu rezoluţia parchetului de a înceta urmărirea penală în privinţa unor evenimente din 1940, iar când Curtea a solicitat guvernului rus să prezinte rezoluţia respectivă, procesul se încheiase deja. Mai mult, spre deosebire de Polonia, guvernul rus nu prezentase Curţii nicio sugestie privind modul în care ar putea consulta documentul în litigiu.
352. Guvernul a concluzionat că s-a conformat obligaţiei prevăzute la art. 38 de a pune la dispoziţie toate facilităţile necesare Curţii pentru examinarea cauzei.
2. Reclamantul
353. Reclamantul a obiectat şi a susţinut că Guvernul Poloniei, prin neprezentarea materialului solicitat de Curte, a încălcat art. 38 din Convenţie şi l-a împiedicat să-şi exercite efectiv dreptul de a introduce o cerere individuală conform art. 34 din Convenţie.
354. În primul rând, în pofida garanţiei Curţii că orice informaţie sensibilă transmisă de stat Curţii va rămâne confidenţială, Guvernul nu a furnizat nicio informaţie semnificativă ca răspuns la întrebările adresate de Curte părţilor atunci când a făcut comunicarea cererii. De asemenea, Guvernul nu a indicat „motive rezonabile şi solide”, aşa cum impunea hotărârea din cauza Janowiec şi alţii, pentru a justifica tratarea cu caracter secret a celor mai relevante documente ale anchetei. Într-adevăr, Guvernul nici măcar nu a indicat care reglementare specifică din Legea privind protecţia informaţiilor clasificate a servit ca temei legal pentru secretizarea dosarului de anchetă, sau care agenţie a emis decizia de clasificare a documentelor sau motivul pentru care anumite volume cu documente din dosarul cauzei au rămas clasificate în totalitate în loc să fie transmise Curţii într-o formă obscurată.
355. Reclamantul a subliniat că această situaţie era în contradicţie cu abordarea Guvernului polonez în cauza Janowiec şi alţii, în care a argumentat că guvernul rus nu a prezentat o rezoluţie motivată privind clasificarea documentelor relevante. În orice caz, cauza Janowiec şi alţii a arătat clar că o simplă referire la deficienţa structurală a dreptului intern, care a făcut imposibilă comunicarea unor documente sensibile către organisme internaţionale, nu era o explicaţie suficientă pentru a justifica necomunicarea informaţiilor solicitate de Curte. În consecinţă, invocarea limitărilor prevăzute de legea poloneză privind clarificarea documentelor nu putea justifica lipsa de cooperare a Guvernului cu Curtea.
356. Reclamantul a mai subliniat că Guvernul nu s-a conformat în timp util celor două dispoziţii privind desfăşurarea procedurii, prin care Curtea dispunea prezentarea unui extras din dosarul anchetei. În consecinţă, Guvernul nu s-a conformat condiţiilor stabilite în cauza Janowiec şi alţii, iar Curtea era îndreptăţită să ajungă la concluzii negative în baza acestei conduite.
357. Referitor la argumentul că lipsa, din Regulamentul Curţii, a unor dispoziţii specifice privind gestionarea materialelor sensibile a împiedicat Guvernul să prezinte probele solicitate, reclamantul a declarat că preocupările Guvernului erau nejustificate. Curtea a examinat cu succes numeroase cauze având ca obiect chestiuni foarte sensibile legate de securitatea naţională, iar Regulamentul Curţii a demonstrat că este suficient de flexibil şi solid pentru a face faţă oricăror preocupări care ar putea apărea în cadrul procedurii în faţa Curţii. Practica Curţii era clară – în cazul în care Guvernul nu furniza documentaţia solicitată de Curte, se poate desprinde o concluzie negativă din refuzul acestuia de a coopera cu Curtea.
358. De asemenea, Guvernul a avut din plin ocazia să prezinte documente relevante atât Curţii, cât şi tuturor reprezentanţilor reclamantului. Într-adevăr, înainte de audieri, Curtea a emis două dispoziţii privind desfăşurarea procedurii, prin care ordona Guvernului să prezinte într-un termen stabilit un extras din partea neconfidenţială a dosarului anchetei. Guvernul nu s-a conformat acestor dispoziţii, determinând Curtea să îi reamintească faptul că hotărârile sale rămân neschimbate.
Cu toate acestea, Guvernul încă nu a prezentat documentele relevante în maniera indicată de Curte. În schimb, într-o etapă târzie a şedinţei din 2 decembrie 2013, fără o notificare prealabilă către Curte sau reprezentanţii reclamanţilor, Guvernul a anunţat că extrasul putea fi văzut de judecători şi de reprezentanţii polonezi ai reclamanţilor, insinuând astfel că celorlalţi reprezentanţi ai reclamanţilor li se interzice accesul.
Deşi Guvernul nu a respectat, în mod repetat, dispoziţiile Curţii, aceasta din urmă i-a acordat încă o posibilitate pentru a prezenta extrasul în termen de două săptămâni după şedinţă. Guvernul nu a prezentat documentul şi, într-adevăr, în scrisoarea sa din 17 decembrie 2013 a precizat că extrasul nu va mai fi prezentat. Asemenea conduită este incompatibilă cu sensul şi fondul atât ale Regulamentului Curţii, cât şi ale Convenţiei.
359. Reclamantul a solicitat Curţii să constate că Guvernul Poloniei nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută la art. 38 din Convenţie.
B. Motivarea Curţii
1. Principii aplicabile care decurg din jurisprudenţa Curţii
a) Principii generale
360. Este de extremă importanţă pentru buna funcţionare a sistemului cererii individuale instituit prin art. 34 din Convenţie ca statele să se conformeze obligaţiei prevăzute la art. 38 de a pune la dispoziţie toate facilităţile necesare pentru a face posibilă examinarea corespunzătoare şi efectivă a cererilor, indiferent dacă Curtea desfăşoară o anchetă pentru stabilirea faptelor sau dacă îşi exercită îndatoririle generale în materie de examinare a cererilor.
Neprezentarea de către Guvern a anumitor informaţii pe care le are la dispoziţie, fără o justificare suficientă, poate conduce nu doar la anumite concluzii în ceea ce priveşte temeinicia afirmaţiilor reclamantului, ci poate totodată să dea o impresie negativă despre respectul cu care statul pârât îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute la art. 38 din Convenţie [a se vedea, printre multe exemple, Janowiec şi alţii, citată anterior, pct. 202; Tahsin Acar împotriva Turciei (MC), nr. 26307/95, pct. 253-254, CEDO 2004 III; Timurtaş împotriva Turciei, nr. 23531/94, pct. 66 şi 70, CEDO 2000 VI; şi Shamayev şi alţii împotriva Georgiei şi Rusiei, nr. 36378/02, pct. 493, CEDO 2005‑III].
361. În mod special, în cazul în care cererea ridică probleme legate de eficacitatea anchetei, documentele din dosarul de urmărire penală sunt esenţiale pentru stabilirea faptelor, iar lipsa lor poate prejudicia examinarea corespunzătoare de către Curte a cererii atât în etapa judecării admisibilităţii, cât şi în judecata pe fond [a se vedea Tanrıkulu împotriva Turciei (MC), nr. 23763/94, pct. 70, CEDO 1999 IV; şi Imakayeva împotriva Rusiei, nr. 7615/02, pct. 200, CEDO 2006‑XIII (extrase)].
362. Obligaţia prevăzută la art. 38 este un corolar al angajamentului de a nu împiedica exercitarea efectivă a dreptului de a introduce o cerere individuală prevăzut la art. 34 din Convenţie. Exercitarea efectivă a acestui drept poate fi zădărnicită de o parte contractantă prin faptul că aceasta nu ajută Curtea la efectuarea unei examinări a tuturor circumstanţelor cauzei, mai ales prin neprezentarea unor probe pe care Curtea le consideră esenţiale pentru sarcina asumată. Ambele dispoziţii conlucrează pentru a garanta desfăşurarea eficientă a procedurii judiciare şi au legătură mai degrabă cu chestiuni de procedură decât cu fondul capetelor de cerere formulate de reclamanţi în baza dispoziţiilor materiale ale Convenţiei sau protocoalelor acesteia (a se vedea, printre multe exemple, Janowiec şi alţii, citată anterior, pct. 209 cu trimiterile suplimentare).
363. Curtea a hotărât în mod constant că, având competenţa de a stabili propria procedură şi propriile reguli, are libertate deplină la examinarea admisibilităţii, relevanţei şi valorii probatorii a fiecărui mijloc de probă care îi este prezentat (a se vedea de asemenea infra, pct. 388). Numai Curtea poate decide dacă şi în ce măsură participarea unui martor ar fi relevantă pentru evaluarea faptelor şi ce fel de probe părţile sunt obligate să prezinte pentru examinarea corespunzătoare a cauzei. Părţile sunt obligate să se conformeze cererilor de probe şi dispoziţiilor formulate de Curte, să ofere în timp util informaţii despre orice obstacole în calea respectării lor şi să prezinte explicaţii rezonabile şi convingătoare pentru nerespectarea lor. Prin urmare, este suficient pentru Curte să considere probele indicate în rezoluţia solicitată ca fiind necesare pentru stabilirea faptelor cauzei [a se vedea, printre multe alte exemple, Irlanda împotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 210, seria A nr. 25; Janowiec şi alţii, citată anterior, pct. 208 cu trimiterile suplimentare; Davydov şi alţii împotriva Ucrainei, nr. 17674/02 şi 39081/02, pct. 174, 1 iulie 2010; Nevmerzhitsky împotriva Ucrainei, nr. 54825/00, pct. 77, CEDO 2005-II (extrase) şi Dedovskiy şi alţii împotriva Rusiei, nr. 7178/03, pct. 107, CEDO 2008 (extrase)].
364. Obligaţia de a prezenta dovezile solicitate de Curte i se aplică guvernului pârât de la data efectuării cererii, fie la data comunicării unei cereri, fie într-o etapă ulterioară a procedurii.
Este o cerinţă fundamentală ca materialul solicitat să fie prezentat în integralitate, dacă Curtea a dispus astfel, şi ca lipsa oricăror elemente să fie justificată în mod corespunzător. În plus, orice material solicitat trebuie prezentat prompt şi, în orice caz, în termenul-limită stabilit de Curte deoarece o întârziere considerabilă şi nejustificată poate determina Curtea să considere neconvingătoare explicaţiile statului pârât (a se vedea Janowiec şi alţii, citată anterior, pct. 203, cu trimiterile suplimentare).
b) Cazuri care implică domeniul siguranţei naţionale sau al confidenţialităţii
365. Hotărârea autorităţilor naţionale că într-un anumit caz există considerente de siguranţă naţională este de aşa natură încât Curtea nu are aptitudinea să o conteste. Cu toate acestea, în cazurile în care Guvernul a invocat considerente care implică confidenţialitatea sau securitatea ca motiv al neprezentării materialului solicitat, Curtea a trebuit să se convingă că au existat motive rezonabile şi solide pentru a trata documentele în discuţie ca fiind secrete sau confidenţiale. În cazul în care există asemenea preocupări legitime, Curtea poate considera necesar să solicite guvernului pârât să mascheze pasajele sensibile ori să prezinte un rezumat al temeiurilor faptice relevante (a se vedea, printre multe alte exemple, Nolan şi K. împotriva Rusiei, nr. 2512/04, pct. 56, 12 februarie 2009 şi Janowiec şi alţii, citată anterior, pct. 205-206).
Mai mult, în funcţie de document, aceste preocupări pot fi conciliate în cadrul procedurii Curţii prin intermediul unor măsuri procedurale corespunzătoare, inclusiv prin restricţionarea accesului la documentul respectiv în temeiul art. 33 din Regulamentul Curţii, prin clasificarea tuturor documentelor din dosar sau doar a unora ca fiind confidenţiale pentru public şi, in extremis, prin desfăşurarea unei şedinţe cu uşile închise (a se vedea Janowiec şi alţii, citată anterior, pct. 45 şi 215, precum şi Shamayev şi alţii, citată anterior, pct. 15-16 şi 21).
366. Procedura care trebuia urmată de către Guvernul pârât pentru prezentarea informaţiilor sau a probelor clasificate, confidenţiale sau sensibile în alt mod pe care le-a solicitat Curtea este stabilită exclusiv de Curte în temeiul Convenţiei şi al Regulamentului Curţii (a se vedea de asemenea supra, pct. 358 ). Statul pârât nu poate refuza să se conformeze cererii de probe formulate de Curte invocând legile naţionale sau pretinsa lipsă din procedura Curţii a unor garanţii suficiente pentru a asigura confidenţialitatea documentelor ori a impune sancţiuni pentru încălcarea confidenţialităţii (a se vedea Nolan şi K., citată anterior; Shakhgiriyeva şi alţii împotriva Rusiei, nr. 27251/03, pct. 136-140, 8 ianuarie 2009; şi Janowiec şi alţii, citată anterior, pct. 210-211).
Convenţia este un tratat internaţional care, în conformitate cu regula pacta sunt servanda codificat prin art. 26 din Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, leagă părţile şi trebuie să fie executat de ele cu bună-credinţă. În temeiul art. 27 din Convenţia de la Viena, o parte nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat. În contextul obligaţiei care decurge din textul art. 38 din Convenţie, această cerinţă înseamnă că guvernul pârât nu poate invoca impedimente legale interne, ca de exemplu lipsa unei decizii speciale a unei instituţii publice diferite, pentru a justifica nepunerea la dispoziţie a tuturor facilităţilor necesare Curţii pentru examinarea cauzei (a se vedea, de exemplu, Nolan şi K. citată anterior, şi Janowiec şi alţii, pct. 211).
2. Aplicarea principiilor sus-menţionate în prezenta cauză
367. Având în vedere circumstanţele deosebite ale cauzei, inclusiv contextul ei, pretinsa implicare a reclamantului în activităţi de terorism, caracterul secret al predărilor efectuate de CIA, faptul că numeroase evenimente care l-au determinat pe reclamant să formuleze capetele de cerere întemeiate pe Convenţie au rămas nedezvăluite şi o mare parte din înscrisurile potenţial relevante au rămas clasificate, Curtea era conştientă că probele solicitate Guvernului aveau probabil un caracter sensibil sau ar putea cauza preocupări legate de securitatea naţională. Din acest motiv, încă din faza iniţială a procesului, Curtea i-a dat Guvernului garanţia explicită a confidenţialităţii oricărui material sensibil care ar putea fi prezentat. Invocând art. 33 § 3 din Regulament şi referindu-se expres la „interesele securităţii naţionale într-o societate democratică”, Curtea nu a lăsat loc de îndoială că aceste preocupări vor fi tratate în mod adecvat în procesul care urma să se desfăşoare (a se vedea pct. 17-19).
Ulterior, Curtea, la cererea Guvernului, a impus confidenţialitatea asupra observaţiilor scrise ale părţilor (a se vedea supra, pct. 20, 22 şi 25-28). De asemenea, Curtea a ţinut o şedinţă secretă separată, dedicată exclusiv problemelor legate de probe (a se vedea supra, pct. 12 şi 14).
368. Cu toate acestea, Guvernul nu a invocat niciun argument legat de securitatea naţională ca răspuns la cererile de probe formulate de Curte şi nu a prezentat niciunul dintre documentele solicitate. Guvernul a justificat neprezentarea probelor relevante prin necesitatea de a asigura caracterul secret al anchetei privind acuzaţiile de tortură şi detenţie secretă în Polonia, formulate de reclamant (a se vedea supra, pct. 21, 27, 30, 35, 346 şi 349‑350). În pofida mai multor scrisori prin care i se reamintea că, la examinarea cauzelor, Curtea aplica propria procedură şi propriul Regulament de procedură, Guvernul a sugerat Curţii să se conformeze normelor de drept intern (a se vedea supra, pct. 21-40 şi pct. 349-350).
369. În cadrul procedurii scrise, Guvernul şi-a exprimat dorinţa ca Curtea să adreseze - cu ajutorul său - organelor de urmărire penală poloneze o cerere pentru ca judecătorilor să li se acorde acces la partea neclasificată a dosarului de anchetă, în conformitate cu art. 156 § 5 din Codul de procedură penală. Dispoziţia respectivă, subordonată obţinerii permisiunii procurorului care efectua urmărirea penală, permitea unor „terţi” să aibă acces la dosarul cauzei „în împrejurări excepţionale” (a se vedea supra, pct. 21, 27, 29-30 şi 189). Dacă se acorda această permisiune, Guvernul mai dorea ca judecătorii Curţii să cerceteze dosarul la registratura în arhiva secretă a parchetului, cu respectarea tuturor restricţiilor aplicabile în temeiul legislaţiei poloneze în acest sens (a se vedea supra, pct. 190-197).
În plus, Guvernul, din proprie iniţiativă, a solicitat procurorului de pe lângă Curtea de Apel Cracovia să întocmească pentru Curte, până la data de 1 octombrie 2012, un „material suplimentar” sau un „document special” care să prezinte evoluţia anchetei. Respectivul „document special” trebuia de asemenea pus la dispoziţia Curţii în conformitate cu legile poloneze privind informaţiile clasificate (a se vedea supra, pct. 21-24).
Guvernul a mai declarat că, la cererea Curţii, va solicita procurorului de pe lângă Curtea de Apel Cracovia să întocmească un „extras cuprinzător” din partea neconfidenţială a dosarului de anchetă care, totuşi, trebuia să fie clasificat pentru a garanta secretul anchetei (a se vedea supra, pct. 30). Guvernul dorea ca studierea acestui extras de către Curte să se facă „în conformitate cu condiţiile convenite între Guvern şi Curte” (a se vedea supra, pct. 33).
370. Aşa cum au arătat acţiunile ulterioare ale Guvernului, acele „condiţii” urmau să fie iarăşi definite exclusiv de către Guvern şi cu referire la legile naţionale, nu de către Curte şi în contextul Regulamentului şi practicilor acesteia.
Deşi nu i s-a cerut acest lucru, Guvernul a adus Curţii acel extras şi, la încheierea şedinţei de stabilire a faptelor, a solicitat Curţii şi avocatului polonez al reclamanţilor să îl studieze pe loc, susţinând că „documentul putea fi verificat în cadrul şedinţei” şi că „studierea documentului trebuia făcută in situ, aici şi acum” şi că documentul trebuia returnat ulterior Guvernului (a se vedea supra, pct. 36).
După ce, în cele din urmă, i s-a solicitat să prezinte documentul în versiune obscurată în termen de două săptămâni, Guvernul a refuzat, susţinând că asta ar contraveni scopului pentru care a fost întocmit documentul. Nu putea fi prezentată nici versiunea obscurată deoarece Regulamentul Curţii nu oferea suficiente garanţii pentru confidenţialitatea materialului sensibil prezentat Curţii (a se vedea supra, pct. 40). Acelaşi argument a fost reiterat în şedinţa publică (a se vedea supra, pct. 348-350).
371. Curtea nu poate accepta opinia Guvernului în această chestiune. Obligaţiile pe care statele contractante şi le asumă în temeiul Convenţiei în ansamblu includ angajamentul de a se conforma procedurii stabilite de Curte în temeiul Convenţiei şi al Regulamentului Curţii. Regulamentul Curţii nu este, aşa cum a susţinut Guvernul, „doar un act cu caracter intern”, ci derivă din competenţa Curţii conferită prin tratat, stabilită la art. 25 lit. d) din Convenţie, de a adopta propriul regulament privind desfăşurarea procedurii judiciare în faţa acestei instanţe.
Lipsa, din Regulamentul Curţii, a unor dispoziţii specifice şi detaliate pentru procesarea informaţiilor sau a probelor confidenţiale, secrete sau altminteri sensibile – care, în opinia Guvernului, justifica refuzul acestuia de a prezenta probe – nu înseamnă că în această privinţă Curtea funcţionează într-un vid. Din contră, aşa cum a remarcat şi reclamantul (a se vedea supra, pct. 357), în decursul anilor instituţiile Convenţiei au stabilit practici sigure pentru examinarea cauzelor care implicau chestiuni foarte sensibile, inclusiv probleme legate de securitatea naţională. Exemplele de decizii procedurale rezultate din acele practici demonstrează capacitatea bine dezvoltată a Curţii de a trata corespunzător orice preocupări legate de administrarea probelor confidenţiale prin adoptarea unei game largi de aranjamente practice adaptate la circumstanţele speciale ale unei anumite cauze [a se vedea, printre alte hotărâri, Irlanda împotriva Regatului Unit, Raportul Comisiei din 25 ianuarie 1976, pct. 138‑140, seria B nr. 23-I; Cipru împotriva Turciei, nr. 25781/95, Raportul Comisiei din 4 iunie 1999, pct. 41-45 şi 138; Cipru împotriva Turciei (MC), nr. 25781/94, pct. 107-111, CEDO 2001‑IV; şi Shamayev şi alţii, citată anterior, pct. 15-17, 21, 53, 246 şi 269].
372. Având în vedere cele de mai sus şi ţinând seama de jurisprudenţa clară şi consacrată a Curţii în cauzele în care a fost ridicată şi respinsă aceeaşi excepţie preliminară (a se vedea de asemenea supra, pct. 361), refuzul statului pârât de a prezenta probe în baza unei pretinse lipse a unor garanţii procedurale suficiente pentru a proteja confidenţialitatea materialului care le-a fost solicitat nu se poate justifica în conformitate cu art. 38 din Convenţie.
373. De asemenea, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului conform căruia reglementările interne privind caracterul secret al anchetei constituiau un impediment legal faţă de îndeplinirea obligaţiei de a furniza probele. Aşa cum s-a declarat anterior, Guvernul pârât nu poate refuza să se conformeze cererii de probe formulate de Curte invocând legile naţionale sau impedimente legale interne; ca de exemplu, în prezenta cauză, pretinsa cerinţă ca judecătorii Curţii să obţină permisiunea procurorului care efectua urmărirea penală pentru a consulta dosarul cauzei. Într-adevăr, obligaţia prevăzută la art. 38 implică instituirea oricăror proceduri necesare pentru comunicarea şi schimbul de documente fără impedimente cu Curtea (a se vedea supra, pct. 366 şi cauzele citate la acest punct, în special Nolan şi K., citată anterior, pct. 56). Curtea nu poate avea ca interlocutori diverse autorităţi sau instanţe naţionale ori procurori din diverse grade de jurisdicţie; răspunderea statului polonez ca atare – nu cea a unei autorităţi interne sau a unui organism intern – este cea care face obiectul litigiului în faţa Curţii (a se vedea Shamayev şi alţii, citată anterior, pct. 498).
În consecinţă, Guvernului pârât îi revenea sarcina de a se asigura că documentele solicitate de Curte, şi cele pe care le-a furnizat ulterior, sunt pregătite corespunzător de către organele de urmărire penală şi prezentate fie în integralitate fie, conform instrucţiunilor, măcar în formă obscurată, în termenul-limită stabilit şi în maniera indicată de Curte.
374. Având în vedere condiţiile pentru accesul Curţii la documentul oferit de Guvern – un extras din partea neconfidenţială a dosarului de anchetă – şi confirmarea faptului că avocatul reclamantului şi domnul Abu Zubaydah avuseseră acces la această parte a dosarului şi, într-o anumită măsură, la partea confidenţială (a se vedea supra, pct. 38 şi Nolan, citată anterior, pct. 56), Curtea consideră greu de acceptat ideea că Guvernul a acţionat în conformitate cu obligaţiile sale prevăzute la art. 38 din Convenţie.
În acest context şi luând în considerare garanţiile privind confidenţialitatea oferite în mod repetat, Curtea consideră de asemenea inacceptabil argumentul Guvernului care sugera că fără niciun motiv valid „Curtea [...] a refuzat să se informeze despre document” sau că informaţii sensibile furnizate de Guvern s-ar găsi în „documente care urmau să fie distribuite în mod explicit în domeniul public” (a se vedea supra, pct. 350).
375. Având în vedere că unele dintre capetele de cerere formulate de reclamant vizau pretinsa ineficienţă a anchetei penale care era contrară articolelor 3 şi 13, documentele aferente anchetei au fost cerute în vederea examinării corespunzătoare de către Curte a cererii (a se vedea supra, pct. 361). Guvernul a recunoscut deschis acest lucru (a se vedea supra, pct. 350).
Având în vedere dificultăţile excepţionale întâmpinate în obţinerea probelor de către Curte din cauza caracterului strict secret al predărilor operate de SUA, limitările contactului reclamantului cu lumea exterioară, inclusiv cu avocaţii săi, şi incapacitatea acestuia de a relata direct evenimentele care fac obiectul plângerii (a se vedea de asemenea infra, pct. 397), acele documente erau importante şi pentru examinarea capetelor de cerere ale reclamantului în raport cu alte dispoziţii ale Convenţiei. Guvernul polonez a avut succes la informaţii care puteau elucida faptele astfel cum au fost prezentate în cerere. Neprezentarea informaţiilor de care dispunea trebuie văzută, prin urmare, ca un impediment pentru sarcinile Curţii prevăzute la art. 38 din Convenţie. Pentru aceste motive, Curtea este îndreptăţită să desprindă concluzii din conduita Guvernului polonez în prezenta cauză (a se vedea supra, pct. 360 şi, de asemenea, Shamayev şi alţii, citată anterior, pct. 503-504).
376. În consecinţă, Curtea concluzionează că Guvernul polonez, prin refuzurile sale de a se conforma cererilor de probe formulate de Curte, nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute la art. 38 din Convenţie.
III. Stabilirea faptelor şi aprecierea probelor de către Curte
A. Poziţiile părţilor privind situaţia în fapt şi probatoriul
1. Guvernul
377. Guvernul nu a contrazis faptele relatate de reclamant.
În observaţiile scrise depuse la dosar la 5 septembrie 2012, Guvernul a argumentat că - până la finalizarea anchetei penale din Polonia - îşi rezervă dreptul de a formula observaţii şi de a rectifica situaţia în fapt a cauzei care le-a fost furnizată la momentul comunicării cererii.
În pledoaria din 15 martie 2013, Guvernul a declarat următoarele: „Guvernul polonez nu a contestat în procedura din faţa Curţii acuzaţiile formulate de reprezentanţii reclamantului şi nici nu contestă faptele invocate”.
La audiere, Guvernul a declarat că nu este pregătit să confirme ori să contrazică faptele prezentate de domnii Al Nashiri şi Abu Zubaydah deoarece considera că acele fapte ar trebui să fie mai întâi stabilite şi evaluate de sistemul judiciar polonez. Guvernul a adăugat că, spre deosebire de cauza El-Masri, în aceste cauze Curtea nu s-a confruntat cu două versiuni diferite asupra faptelor sau cu diferenţe între faptele relatate. În consecinţă, în opinia Guvernului, Curtea nu era obligată să-şi asume rolul de instanţă de prim grad şi să stabilească ea însăşi faptele cauzelor înainte de finalizarea procedurilor interne.
378. Referitor la înscrisurile şi declaraţiile orale obţinute de Curte pe parcursul procedurii, Guvernul nu a contestat în nicio etapă admisibilitatea, corectitudinea sau credibilitatea materialelor relevante şi ale mărturiilor. De asemenea, în şedinţa secretă desfăşurată la 2 decembrie 2013 (a se vedea supra, pct. 14), în care părţilor li s-a cerut să-şi declare poziţiile privind declaraţiile orale şi privind faptul dacă părţile se pot baza pe acele probe în şedinţa publică, Guvernul a confirmat că nu are nicio obiecţie dacă părţile fac referire, în şedinţa publică, la mărturiile experţilor şi depoziţiile martorilor. Citat: „oricum, aceasta este o informaţie care este deja accesibilă, deşi pe alte căi, în domeniul public”.
379. În şedinţa publică, referitor la mărturie, Guvernul a atras atenţia Curţii asupra faptului că atât senatorul Marty, cât şi domnul Fava, au efectuat anchete care nu reprezentau proceduri judiciare. Potrivit acestora, anchetele respective erau „examinări pre-procedurale” declanşate pentru coroborarea participării statelor europene în Programul DMI al CIA. Anchetele nu s-au ocupat de cazuri individuale. În ceea ce priveşte principiile probei juridice, acestea nu erau comparabile cu urmărirea penală. În schimb, ancheta din Polonia se desfăşura pentru a obţine probe ale oricăror infracţiuni posibile, pentru a-i identifica pe autorii lor şi pentru a stabili dacă era posibilă trimiterea lor în judecată.
Aşa cum a admis Guvernul, constatările anchetelor internaţionale relevante constituiau o sursă de informaţii despre probele potenţiale şi indicau direcţia pe care trebuiau să o ia acţiunile pe care urmau să le întreprindă procurorii. Cu toate acestea, anchetele nu constituiau probe în sensul strict al cuvântului şi nu constituiau un temei suficient pentru ca un procuror să formuleze învinuirea ori să dispună trimiterea în judecată a unei persoane în legătură cu o anumită infracţiune.
380. În ultimul rând, Guvernul, răspunzând la o întrebare adresată de Curte în şedinţă, cu privire la statutul de parte vătămată acordat reclamantului şi domnului Abu Zubaydah de către procurorul care efectua urmărirea penală, a explicat faptul că desemnarea, printr-o decizie privind desfăşurarea procedurii, a unei persoane ca fiind parte vătămată într-un proces penal necesită prezenţa a două elemente. În primul rând, elementul subiectiv, adică o persoană trebuie să aibă sentimentul că a suferit o vătămare ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni. În al doilea rând, elementul obiectiv, constând în indicarea faptului că exista un nivel suficient de credibilitate că a fost săvârşită o infracţiune în detrimentul acelei persoane în Polonia. În cazul reclamantului, credibilitatea era suficient de mare pentru ca acesta să fie tratat ca victimă a unei infracţiuni şi ca ancheta să continue pentru a stabili atât amploarea vătămării, cât şi autorul acesteia.
2. Reclamantul
381. Reclamantul, în argumentele referitoare la cunoştinţele Poloniei despre Programul DMI, valoarea probatorie a dovezilor prezentate Curţii, sarcina probei şi principiul probei juridice aşa cum se aplică în prezenta cauză, a declarat în special următoarele.
382. Numeroase documente, inclusiv rapoarte întocmite de organizaţii internaţionale, relatau că la data de 4 decembrie 2002 CIA l-a transportat pe domnul Al Nashiri de la Bangkok la Aeroportul Szymany la bordul unui avion înmatriculat cu numărul N63MU. Aeroportul se afla la doar o oră de mers cu maşina de la Stare Kiejkuty.
Documentele oficiale dezvăluite de Poliţia de Frontieră Poloneză, Raportul Marty din 2007 şi alte rapoarte prezentate Curţii au confirmat că acest avion a aterizat la 5 decembrie 2002 la Aeroportul Szymany. Argumentele domnului Zubaydah, pe care reclamantul le-a adoptat în măsura în care acestea susţineau pretenţiile sale, ofereau alte probe care coroborau faptul că el şi domnul Al Nashiri au fost aduşi din Thailanda în Polonia în cadrul aceluiaşi zbor.
383. Materialul prezentat Curţii a confirmat totodată că, în data de 6 iunie 2003, reclamantul a fost transferat din Polonia la Rabat cu un avion cu numărul de înmatriculare N379P.
Documentele oficiale dezvăluite de Agenţia Poloneză de Servicii de Navigaţie Aeriană şi de Poliţia de Frontieră Poloneză, Raportul Marty din 2007 şi Raportul CHRGJ arătau că aeronava N379P folosită pentru predări a plecat în data de 6 iunie 2003 de la Aeroportul Szymany către Rabat, cu ajutorul autorităţilor poloneze. Declaraţiile orale ale experţilor au demonstrat modul în care autorităţile poloneze au depus planuri de zbor false şi au ajutat la muşamalizarea operaţiunilor CIA.
384. Probele prezentate Curţii arată clar că funcţionarii polonezi sunt cei care au acordat avioanelor folosite de CIA pentru predări licenţe şi permisiuni de survol, precum şi scutiri speciale. Autorităţile poloneze sunt cele care au ghidat avioanele la aterizare şi care au curăţat pista şi au asigurat paza perimetrului şi zonei Aeroportului Szymany pentru ca deţinuţi precum domnul Al Nashiri să poată fi debarcaţi în secret şi duşi în microbuze cu destinaţia închisorii secrete.
În cadrul Agenţiei Poloneze de Servicii de Navigaţie Aeriană, funcţionarii au ajutat la disimularea prezenţei şi mişcărilor exacte ale aeronavelor pentru predări ale CIA. Funcţionari din cadrul Poliţiei de Frontieră Poloneze s-au asigurat că zborurile CIA erau scutite de procedurile normale aplicabile pasagerilor străini la sosire. Serviciul General al Vămilor a remediat neregulile legate de plata taxelor aferente operaţiunilor CIA. Directorul Aeroportului Szymany a furnizat informaţii semnificative cu privire la procedurile anormale permise în cazul aeronavelor folosite pentru predări. Curtea a ascultat mărturiile unor experţi care confirmau că ulterior unei operaţiuni de predare – a doua zi – angajaţii aeroportului polonez au primit o sumă în numerar care depăşea cu mult tariful normal.
385. Raportul Marty din 2007 a arătat că funcţionarii polonezi au asigurat o securitate fizică extraordinară prin înfiinţarea unor „zone-tampon” în jurul operaţiunilor CIA cu deţinuţi. Acelaşi raport a confirmat că unii înalţi funcţionari polonezi cunoşteau şi au autorizat rolul Poloniei în programul închisorilor secrete al CIA. Existenţa unui acord operaţional între Agenţia Poloneză de Informaţii şi CIA a fost menţionată în Raportul Marty din 2007 şi în alte materiale prezentate Curţii şi a fost confirmată de mărturia senatorului Pinior. Acordul stabilea norme detaliate pentru administrarea închisorii de pe teritoriul Poloniei şi o dispoziţie privind acţiunile necesare în eventualitatea decesului unui deţinut în acel loc. Potrivit unor afirmaţii, prim-ministrul Leszek Miller şi preşedintele Aleksander Kwaśniewski au primit rapoarte orale de la funcţionari din cadrul serviciilor poloneze de informaţii cu privire la evenimentele din închisoarea CIA, inclusiv cu privire la faptul că Statele Unite deţinea acolo anumite persoane.
386. Senatorul Pinior a declarat public că avea informaţii care arătau că unitatea serviciilor de informaţii din Stare Kiejkuty dăduse unui contractant local o comandă pentru construirea unei cuşti pentru deţinuţi. În mărturia făcută în faţa Curţii, acesta a confirmat că respectiva cuşcă a fost construită de o societate comercială poloneză din Pruszków pe baza specificaţiilor privind grosimea barelor şi mărimea ei – cuşca ar fi trebuit să fie suficient de mare încât să încapă în ea un adult şi o toaletă portabilă.
387. Reclamantul a mai subliniat că, în şedinţa de stabilire a faptelor, Curtea a ascultat declaraţiile convingătoare, credibile şi consecvente făcute de patru persoane de cea mai înaltă probitate şi cel mai înalt nivel profesional, care au demonstrat următoarele:
1) a existat o închisoare secretă a CIA în Stare Kiejkuty în perioada decembrie 2002 – septembrie 2003;
2) reclamantul a fost ţinut în detenţie în închisoarea respectivă în perioada 5 decembrie 2002 - 6 iunie 2003; într-adevăr, faptul că reclamantului i s-a acordat statut de parte vătămată în cadrul anchetei printr-o decizie care nu era discreţionară, ci era impusă de probe, a confirmat faptul că procurorul dispunea de probe care susţineau pretenţiile sale;
3) în Stare Kiejkuty, reclamantul a fost torturat şi supus unor tehnici de interogare neautorizate, prezentate în detaliu în Raportul CIA din 2004;
4) Polonia ştia, sau ar fi trebuit să ştie, de închisoarea CIA de pe teritoriul său. Ştia deoarece era implicată direct şi încheiase un acord secret cu SUA pentru a găzdui închisoarea respectivă;
5) autorităţile poloneze au demonstrat un tipar şi o practică de ascundere a adevărului, iar în timpul anchetelor internaţionale s-au dovedit extrem de reţinute în a dezvălui ce se întâmplase de fapt.
388. Reclamantul a concluzionat că s-a achitat de sarcina probei în prezenta cauză. Spre deosebire de faptele „solide, clare şi concordante” prezentate de el, Guvernul polonez nu a reuşit să răspundă la întrebările ridicate de Curte pe fondul cauzei. În cazul în care, precum în prezenta cauză, „evenimentele în cauză sunt cunoscute integral, sau într-o mare măsură, exclusiv de autorităţi”, se poate considera că sarcina probei revine autorităţilor pentru a oferi o explicaţie convingătoare. În cazul în care, precum în prezenta cauză, autorităţile nu au reuşit să ofere o explicaţie convingătoare, nu au reuşit să desfăşoare o anchetă efectivă şi nu au reuşit să furnizeze Curţii informaţiile necesare, Curtea era îndreptăţită să ajungă la concluzii defavorabile autorităţilor şi favorabile reclamantului.
În plus, prezumţiile faptice irefutabile au condus la concluzia că faptele invocate de reclamant erau adevărate. Într-adevăr, Guvernul a recunoscut că nu a contestat faptele relatate de reclamant şi afirmaţiile acestuia.
B. Argumentele prezentate de Amnesty International (AI) şi Comisia Internaţională a Juriştilor (CIJ) cu privire la notorietatea publică a practicilor aplicate de SUA persoanelor capturate sub suspiciunea de terorism
389. Făcând trimitere la cunoştinţele imputabile oricărui stat contractant la momentul respectiv, AI şi CIJ au subliniat, printre altele, următoarele fapte care constituiau chestiuni de notorietate publică.
La 13 noiembrie 2001, preşedintele SUA George W. Bush a semnat un ordin militar prin care autoriza detenţia, pe termen nedefinit, fără proces şi fără acces la o instanţă din SUA sau din altă ţară, a cetăţenilor străini consideraţi de preşedinte a fi implicaţi în acte de terorism internaţional. Prin acelaşi ordin, preşedintele a autorizat comisiile militare, organisme executive în care nu se aplicau normele obişnuite de justiţie penală pentru judecarea cetăţenilor străini acuzaţi de infracţiuni legate de terorism şi definite în termeni generali. La data de 21 martie 2002, SUA a publicat normele privind comisiile militare, care arătau că acestea erau pur şi simplu organisme executive.
Relatările despre operaţiunile americane de predare a unor persoane în detenţie secretă au ajuns în domeniul public încă din octombrie 2001 şi au continuat şi în decursul anului 2003. S-a răspândit pe scară largă faptul că detenţiile de la baza navală din Guantánamo Bay au început în ianuarie 2002 şi că, până în iunie 2003, aproximativ 670 de persoane au fost ţinute în detenţie acolo. Tot atunci s-a aflat că printre persoanele care fuseseră transferate la Guantánamo se numărau persoane capturate în Afghanistan.
În rapoarte importante publicate în aprilie şi iunie 2002, AI a avertizat că autorităţile americane practicau transferuri arbitrare de persoane, plasându-le în detenţie în SUA sau în alte ţări, precum şi că unele persoane au dispărut în cadrul programului SUA de detenţie secretă.
Raportul din 2003 al AI a precizat că existau peste 600 de deţinuţi în acel moment în Guantánamo şi a relatat despre recurgerea de către SUA la detenţia secretă şi transferul unor deţinuţi în state terţe unde riscau să fie supuşi torturii. Raportul şi documentele publicate în 2002 furnizau şi alte probe credibile ale folosirii de către SUA a detenţiei şi predării în contextul „războiului împotriva terorii”, inclusiv folosirea detenţiei nedezvăluite şi incomunicado de către forţele militare americane prezente în Afghanistan.
390. Pe scurt, în 2002 şi 2003 au apărut informaţii credibile că SUA a comis şi comitea în continuare grave încălcări ale drepturilor omului, inclusiv dispariţii forţate prin intermediul detenţiei arbitrare, incomunicado şi secrete în afara teritoriului SUA, precum şi transferuri secrete de deţinuţi, în cazul persoanelor pe care autorităţile americane le bănuiau că ar fi implicate în acte de terorism internaţional sau că ar avea cunoştinţă despre asemenea acte.
Astfel, până în iunie 2003 orice stat ar fi ştiut că SUA punea în aplicare pedeapsa capitală; detenţia secretă a persoanelor pe care le suspecta de implicare în acte de terorism internaţional sau de cunoaşterea unor informaţii despre asemenea acte; ţinerea unor persoane în regim incomunicado sau aproape incomunicado în detenţie militară pe termen nedefinit fără să fie învinuiţi sau trimişi în judecată; şi pregătiri pentru a supune persoanele unui proces inechitabil de către comisia militară de la Guantánamo, sau din altă parte, fără acces la instanţe civile, nici măcar în cazul persoanelor care riscau să primească pedeapsa capitală.
C. Concluzia Curţii cu privire la absenţa unei contestări a faptelor şi a probelor
391. Curtea reţine că Guvernul nu a recurs la posibilitatea de a formula observaţii cu privire la fapte aşa cum au fost relatate de reclamant şi că nu intenţiona să le conteste. Curtea reţine, de asemenea, că Guvernul nu a contestat admisibilitatea, acurateţea sau verosimilitatea înscrisurilor şi a mărturiilor obţinute de Curte pe parcursul procedurii (a se vedea supra, pct. 377-379).
În consecinţă, Curtea va porni de la faptul că nu există nicio contestaţie ca atare din partea Guvernului cu privire la faptele cauzei astfel cum au fost prezentate de reclamant şi niciun litigiu vizibil între părţi cu privire la probele care au fost obţinute din surse diferite şi care au fost admise de Curte şi prezentate sumar mai sus (a se vedea supra, pct. 41-338).
D. Aprecierea faptelor şi a probelor realizată de Curte
392. Apreciind faptele şi probele strânse în prezenta cauză, Curtea ar dori mai întâi să reamintească principiile relevante.
1. Principii aplicabile care decurg din jurisprudenţa Curţii
393. Curtea este atentă la caracterul subsidiar al rolului său şi a recunoscut constant că trebuie să aibă grijă când îşi asumă de facto rolul de instanţă de prim grad de jurisdicţie în cazul în care acest lucru nu este inevitabil din cauza circumstanţelor unei anumite cauze (a se vedea Imakayeva, citată anterior, nr. 7615/02, pct. 113; Aslakhanova şi alţii împotriva Rusiei, nr. 2944/06, 8300/07, 50184/07, 332/08 şi 42509/10, pct. 96, 18 decembrie 2012; şi El-Masri, citată anterior, pct. 154).
394. Atunci când apreciază aceste probe, Curtea adoptă principiul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Cu toate acestea, scopul său nu a fost niciodată acela de a împrumuta abordarea sistemelor juridice naţionale care folosesc acest principiu. Rolul său nu este de a se pronunţa asupra vinovăţiei în materie penală sau asupra răspunderii civile, ci asupra răspunderii statelor contractante în temeiul Convenţiei. Caracterul specific al acestei sarcini prevăzute la art. 19 din Convenţie – pentru a asigura respectarea angajamentelor care incumbă înaltelor părţi contractante de a garanta drepturile fundamentale consacrate de Convenţie – condiţionează abordarea sa faţă de chestiunile legate de probe şi dovezi. În procedura din faţa Curţii, nu există bariere procedurale în calea admisibilităţii probelor sau formule prestabilite pentru aprecierea acestora. Curtea adoptă concluziile care, în opinia sa, sunt susţinute de evaluarea independentă a tuturor probelor, inclusiv deducţiile care pot decurge pe baza faptelor şi a argumentelor părţilor.
Conform jurisprudenţei consacrate a Curţii, pot rezulta probe din coexistenţa unor deducţii suficient de puternice, clare şi concordante sau a unor presupuneri de facto necontestate similare. Mai mult, nivelul de convingere necesar pentru a ajunge la o anumită concluzie şi, în acest context, distribuirea sarcinii probei, sunt legate inerent de specificitatea faptelor, de natura acuzaţiei formulate şi de dreptul prevăzut de Convenţie care a fost invocat. De asemenea, Curtea este atentă la importanţa aferentă unei hotărâri de constatare a încălcării unor drepturi fundamentale de către un stat contractant [a se vedea, printre alte exemple, Irlanda împotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 161, seria A nr. 25; Nachova şi alţii împotriva Bulgariei (MC), nr. 43577/98 şi 43579/98, pct. 147, CEDO 2005‑VII; Creangă împotriva României (MC), nr. 29226/03, pct. 88, 23 februarie 2012; şi El-Masri, citată anterior, pct. 151].
395. Deşi este sarcina reclamantului să prezinte cauza prima facie şi să propună probele corespunzătoare, dacă guvernul pârât în răspunsul la acuzaţiile formulate de reclamant nu dezvăluie documente esenţiale care să îi permită Curţii să stabilească faptele ori nu prezintă o explicaţie satisfăcătoare şi convingătoare pentru modul în care au avut loc evenimentele în litigiu, se pot formula concluzii solide [a se vedea Varnava şi alţii împotriva Turciei (MC), nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 şi 16073/90, pct. 184, CEDO 2009, cu trimiterile suplimentare; Kadirova şi alţii împotriva Rusiei, nr. 5432/07, pct. 94, 27 martie 2012; şi Aslakhanova şi alţii, citată anterior, pct. 97].
396. De asemenea, procedurile în temeiul Convenţiei nu se pretează în toate cazurile unei aplicări stricte a principiului affirmanti incumbit probatio. Conform jurisprudenţei Curţii în temeiul art. 2 şi art. 3 din Convenţie, în cazul în care evenimentele în cauză sunt cunoscute integral, sau într-o mare măsură, exclusiv de autorităţi, ca de exemplu în cazul persoanelor aflate în detenţie sub controlul autorităţilor, vor rezulta prezumţii faptice solide cu privire la vătămarea şi decesul survenite în timpul detenţiei respective. Într-un astfel de caz, se poate considera că sarcina probei incumbă autorităţilor pentru a oferi o explicaţie satisfăcătoare şi convingătoare [a se vedea Çakıcı împotriva Turciei (MC), nr. 23657/94, pct. 85, CEDO 1999-IV; Salman împotriva Turciei (MC), nr. 21986/93, pct. 100, CEDO 2000-VII; şi Imakayeva, citată anterior, pct. 114-115, CEDO 2006‑XIII (extrase); El-Masri, citată anterior, pct. 152].
În lipsa unei astfel de explicaţii, Curtea poate formula concluzii care sunt defavorabile Guvernului pârât (a se vedea El-Masri, ibid.).
2. Considerente preliminare privind aprecierea faptelor şi a probelor în prezenta cauză
397. Pentru început, Curtea observă că, spre deosebire de multe alte cauze cu care a fost sesizată şi care implicau plângeri referitoare la tortură, rele tratamente în arest sau detenţie nelegală, în prezenta cauză este lipsită de posibilitatea de a obţine orice formă de relatare directă a evenimentelor de care se plânge reclamantul [de exemplu, a se face comparaţia şi deosebirea cu El-Masri, pct. 16-36 şi 156-167; Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 13-24, CEDO 1999‑V; Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54810/00, pct. 16-18, CEDO 2006‑IX; precum şi Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (MC), nr. 48787/99, pct. 188-211, CEDO 2004‑VII].
Conform celor declarate în cerere, de la sfârşitul lunii octombrie 2002, când reclamantul a fost capturat de CIA în Dubai, acesta a fost ţinut încontinuu în detenţie de către autorităţile americane, iniţial fiind ţinut de CIA în detenţie nedezvăluită în diverse „locaţii negre” şi ulterior, aşa cum a confirmat preşedintele Bush la 6 septembrie 2006, a fost ţinut în detenţie de către autorităţile militare americane în Guantánamo (a se vedea supra, pct. 71 şi 83-127).
398. Regimul aplicat deţinuţilor de mare importanţă ţinuţi de CIA în detenţie, cum este cazul reclamantului, este prezentat detaliat în documentele CIA şi, de asemenea, în baza relatării reclamantului, în Raportul CICR din 2007. Regimul „includea transferul deţinuţilor în numeroase locuri, menţinerea deţinuţilor în izolare continuă şi în detenţie incommunicado pe toată durata detenţiei lor nedezvăluite”. Transferurile către locuri necunoscute şi condiţiile de detenţie imprevizibile erau special concepute să le accentueze sentimentul de dezorientare şi izolare. De regulă, deţinuţii nu ştiau exact în ce loc se află (a se vedea supra, pct. 51, 62-70,101-102 şi 281-282).
399. S-a declarat că, de la o dată necunoscută din octombrie 2002, reclamantul nu a avut contact cu lumea exterioară, cu excepţia echipei CICR în octombrie şi decembrie 2006, membrii comisiei militare şi avocatul său american. În această privinţă, Curtea ia act de asemenea de declaraţia făcută de reprezentantul reclamantului în şedinţa publică:
„[Reclamantul] este pus în imposibilitatea de a vorbi public despre torturarea sa în Polonia deoarece Statele Unite au adoptat poziţia remarcabilă conform căreia dezvăluirea propriilor sale amintiri, observaţii şi experienţe legate de evenimentele îndurate ar dezvălui surse şi metode clasificate. De asemenea, reglementările americane o împiedică pe avocata sa americană, doamna Hollander, avocat şi în prezenta cauză, să ridice problemele respective în faţa Curţii.”
400. Circumstanţele de mai sus au avut, inevitabil, efecte asupra capacităţii reclamantului de a-şi susţine cauza în faţa Curţii. Într-adevăr, în cererea sa, evenimentele care fac obiectul plângerii erau, într-o măsură considerabilă, reconstruite din frânturi de informaţii extrase din numeroase surse publice.
Dificultăţile inerente strângerii şi prezentării probelor în prezenta cauză, cauzate de restricţionarea comunicării reclamantului cu lumea exterioară şi secretizarea excesivă care caracteriza operaţiunile de predare ale SUA s-au cumulat cu lipsa de cooperare a Guvernului Poloniei cu Curtea în examinarea cauzei.
În consecinţă, stabilirea faptelor de către Curte este, în mare măsură, bazată pe probe indirecte, incluzând numeroase probe obţinute prin anchetele internaţionale, documentele considerabil obscurate emise de CIA, alte surse publice şi declaraţiile experţilor şi martorilor (a se vedea supra, pct. 15, 42-43, 49-77 şi 213-338).
3. Aprecierea faptelor şi a probelor relevante pentru acuzaţiile reclamantului privind transferul său în Polonia, detenţia secretă în Polonia şi transferul său de pe teritoriul Poloniei
a) În ce măsură acuzaţiile reclamantului privind evenimentele premergătoare pretinsei sale detenţii în Polonia (capturarea şi detenţia iniţială de la finalul lunii octombrie până la 4 decembrie 2002 şi transferul din Thailanda în data de 4 decembrie 2002) au fost demonstrate în faţa Curţii
401. Curtea reţine că documente oficiale ale CIA confirmă clar că, până în noiembrie 2002, această agenţie îi avea în custodie pe reclamant şi pe domnul Abu Zubaydah, ambii desemnaţi ca „deţinuţi de mare importanţă”, şi că aceştia erau interogaţi într-o „locaţie neagră” prin tehnici avansate de interogare – reclamantul imediat după sosirea sa în locul respectiv în data de 15 noiembrie 2002 (a se vedea supra, pct. 83-90).
Documentele respective atestă totodată faptul că, începând din 15 noiembrie 2002, reclamantul şi domnul Abu Zubaydah au fost ţinuţi în acelaşi centru de detenţie, au fost interogaţi se pare de aceeaşi echipă de „psihologi/interogatori”, interogatoriile lor au fost înregistrate pe suport video, iar seria de interogatorii avansate aplicate reclamantului, inclusiv aşa-numita tehnică a simulării înecării cu apă (waterboarding), „a continuat până la data de 4 decembrie 2002” (a se vedea supra, pct. 85‑89).
402. Materialele CIA confirmă totodată în telegramele din 3 şi 9 decembrie 2002 că acest centru de detenţie a fost închis în urma inventarierii casetelor video cu înregistrarea interogatoriilor avansate practicate în cazul domnilor Al Nashiri şi Abu Zubaydah. Inventarul a fost făcut în data de 3 decembrie 2002. Nu s-a trimis nicio telegramă a CIA din acel loc către sediul central ulterior datei de 4 decembrie 2002 (a se vedea supra, pct. 89-90). Raportul DOJ din 2009 precizează că, în urma interogatoriilor avansate practicate în cazul domnului Al Nashiri care, conform celor menţionate mai sus, au continuat în respectiva „locaţie neagră” până la data de 4 decembrie 2002, atât reclamantul cât şi domnul Abu Zubaydah au fost mutaţi „într-o altă locaţie neagră a CIA”. Acest fapt este menţionat şi în Raportul CIA din 2004 (a se vedea supra, pct. 87-88).
403. În prezentările lor din timpul şedinţei de stabilire a faptelor, senatorul Marty şi domnul J.G.S., experţii care au depus mărturie în faţa Curţii, au explicat amănunţit succesiunea evenimentelor în corelaţie cu înscrisurile disponibile în spaţiul public, în special înscrisurile provenite de la CIA. Aceştia au identificat centrul de detenţie al CIA în care au fost ţinuţi reclamantul şi domnul Abu Zubaydah în perioada în litigiu ca fiind cunoscut sub numele de cod „Cat’s Eye” sau „Catseye” (Ochi de pisică) şi situat în Bangkok. Aceştia au ajuns la concluzia fermă că închiderea centrului şi întreruperea programului interogării domnului Al Nashiri la 4 decembrie 2002 indica data transferului său fizic printr-o predare de DMI de la „locaţia neagră” din Thailanda într-o altă „locaţie neagră” (a se vedea supra, pct. 314‑315).
404. În lumina sus-menţionatelor înscrisuri de la CIA şi a expertizelor clare şi convingătoare, Curtea consideră ca fiind stabilit dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că reclamantul, în urma capturării sale, a fost ţinut în centrul de detenţie din Bangkok în perioada 15 noiembrie 2002 - 4 decembrie 2002, că domnul Abu Zubaydah a fost ţinut în acelaşi centru şi că amândoi au fost mutaţi „într-o altă locaţie neagră a CIA” la data de 4 decembrie 2002 [a se vedea Husayn (Abu Zubaydah), citată anterior, pct. 404].
b) În ce măsură acuzaţiile reclamantului privind transferul său în Polonia, detenţia secretă la „locaţia neagră” din Stare Kiejkuty şi transferul din Polonia la alt centru de detenţie secret al CIA (4/5 decembrie 2002 – 6 iunie 2003) au fost dovedite în faţa Curţii
405. S-a afirmat că, în data de 5 decembrie 2002, reclamantul şi domnul Abu Zubaydah au fost transferaţi de CIA în cadrul Programului DMI din Thailanda în Polonia la bordul unei aeronave contractate de CIA, înmatriculată cu numărul N63MU la Autoritatea Aeronautică Federală Americană. Aeronava a plecat în data de 4 decembrie 2002 din Bangkok via Dubai şi a aterizat la Aeroportul Szymany în data de 5 decembrie 2002. Reclamantul a fost apoi deţinut în secret în baza de antrenament a serviciilor de informaţii din Stare Kiejkuty.
S-a mai afirmat că, pe durata detenţiei sale nedezvăluite în Polonia, reclamantul a fost supus unor acte de tortură şi altor forme de rele tratamente, precum şi lipsit de orice contact cu familia sa. Acesta a fost ţinut în Polonia până la 6 iunie 2003. La acea dată, a fost transferat în secret de către CIA din Polonia la Rabat la bordul unui avion folosit pentru predări şi înmatriculat cu numărul N379P (a se vedea supra, pct. 91-106).
i) Transferuri şi detenţie secretă
406. Curtea reţine că faptul că ulterior datei de 4 decembrie 2002 reclamantul şi domnul Abu Zubaydah au fost deţinuţi împreună în acelaşi centru de detenţie este confirmat în mod convingător la pct. 91 din Raportul CIA din 2004. Punctul respectiv menţionează că aceeaşi „echipă de interogare” urma „să îl interogheze pe Al Nashiri şi să îl ancheteze (debrief) pe Abu Zubaydah” şi că „echipa de interogare a continuat tehnicile avansate de interogare timp de două săptămâni în decembrie 2002” (a se vedea supra, pct. 99).
407. Referitor la aeronavele indicate de reclamant, Curtea observă că există multe probe care le identifică drept avioane folosite de CIA, pentru predări, la transportul deţinuţilor în cadrul Programului DMI. Probele respective includ date din surse multiple, ca de exemplu mesaje privind planurile de zbor de la Eurocontrol şi informaţii furnizate de Poliţia de Frontieră Poloneză şi Agenţia Poloneză de Servicii de Navigaţie Aeriană („PANSA”), care au fost făcute publice şi ulterior analizate în amănunt în cadrul anchetelor internaţionale privind detenţiile secrete şi predările practicate de CIA (a se vedea supra, pct. 92-94, 258, 271 şi 287-291).
408. În lumina probelor strânse, nu există nicio îndoială că:
1) N63MU, un avion Gulfstream cu o capacitate de doisprezece pasageri, a zburat în data de 4 decembrie 2002 de la Bangkok via Dubai la Szymany şi a aterizat acolo în data de 5 decembrie 2002 la ora 14:56. Documentele oficiale ale Poliţiei de Frontieră Poloneze au consemnat că, la sosire, se aflau la bord opt pasageri şi patru membri ai echipajului şi că avionul a plecat din Szymany la aceeaşi dată la ora 15:43 cu patru membri ai echipajului şi niciun pasager;
2) N379P, cunoscută ca „Expresul de Guantánamo”, un avion Gulfstream V cu o capacitate de optsprezece pasageri, dar configurată pentru opt, a sosit în Szymany în data de 5 iunie 2003 la ora 01:00 din Kabul, Afghanistan. A rămas pe pistă mai mult de două ore şi apoi a plecat cu destinaţia Rabat, Maroc. Documentele oficiale ale Poliţiei de Frontieră Poloneze au consemnat că, la sosire, se aflau la bord un pasager şi doi membri ai echipajului; la plecare, se aflau doi membri ai echipajului şi niciun pasager.
409. Referitor la transferurile de deţinuţi de mare importanţă între locaţiile negre ale CIA, documente declasificate ale CIA asigură, în detaliu, o relatare directă a procedurilor standard care li se aplicau. Procedura de transfer este relatată şi în Raportul CICR din 2007, care a combinat descrieri consecvente şi explicite, făcute de către cei paisprezece deţinuţi de mare importanţă, printre care şi reclamantul (a se vedea supra, pct. 64 şi 282).
Curţii nu i s-a prezentat nimic în sensul că la transferul şi în timpul transferului său către şi de la o „altă locaţie neagră” în datele de 4-5 decembrie 2002 şi, respectiv, 5 iunie 2003, reclamantul ar fi fost supus unui tratament mai puţin dur decât cel definit în regulile stricte şi detaliate aplicate de regulă de CIA. Prin urmare, Curtea consideră ca fiind stabilit dincolo de orice îndoială rezonabilă (a se vedea supra, pct. 394) faptul că, în vederea transferurilor din datele de 4-5 decembrie 2002 şi 6 iunie 2003:
1) reclamantul a fost fotografiat atât îmbrăcat, cât şi nud, anterior şi ulterior transferului;
2) a fost supus unei examinări rectale şi obligat să poarte scutec şi trening;
3) i s-au pus căşti pe urechi, prin care uneori se difuza muzică stridentă;
4) i s-au acoperit ochii cu cel puţin o cârpă legată în jurul capului şi cu ochelari izolatori negri;
5) i s-au pus cătuşe la mâini şi picioare şi a fost transportat la aeroport pe cale rutieră şi dus la bordul unui avion;
6) a fost transportat cu avionul în poziţie şezând înclinat, având mâinile imobilizate în cătuşe în faţă, sau în poziţia culcat pe podeaua avionului şi cu mâinile imobilizate în cătuşe la spate;
7) pe durata călătoriei, nu a avut voie să meargă la toaletă, fiind obligat, în caz de necesitate, să-şi facă nevoile în scutec.
În acest sens, Curtea reţine totodată că o relatare izbitor de asemănătoare a transferurilor sale în timpul în care a fost ţinut în detenţie de către CIA a fost făcută de reclamantul din cauza El-Masri (a se vedea El-Masri, citată anterior, pct. 205).
410. Referitor la prezenţa concretă a reclamantului în Polonia, Curtea ia act de faptul că nu există probe directe că reclamantul este cel care a fost transportat la bordul aeronavei N63MU pe ruta Bangkok - Szymany în data de 5 decembrie 2002 sau că apoi a fost dus de la Szymany la alte centre de detenţie secrete ale CIA la bordul aeronavei N379P în data de 6 iunie 2003.
Reclamantul, care timp de mai mulţi ani a fost ţinut în condiţii de detenţie special concepute pentru izolarea şi dezorientarea unei persoane prin transferuri către locuri necunoscute, chiar dacă ar fi putut depune mărturie în faţa Curţii, nu ar fi putut să indice locurile în care a fost deţinut. De asemenea, nu i se poate pretinde acestuia să fie în măsură să identifice, el singur, locurile în care a fost deţinut. De asemenea, având în vedere tocmai natura şi caracterul secret extrem al operaţiunilor CIA din cadrul „războiului împotriva terorismului” şi modul în care declasificarea unor materiale esenţiale care demonstrează activităţile CIA din acea perioadă rămâne valabil în continuare – ceea ce este de notorietate –, nici nu vor apărea prea curând probe directe în acest sens.
411. Nu se poate găsi şi nici nu se va găsi vreo urmă cu privire la reclamant în niciunul dintre documentele oficiale din Polonia deoarece prezenţa sa la bordul avionului şi pe teritoriul Poloniei a rămas, prin însăşi natura operaţiunilor de predare, neînregistrată în mod intenţionat. Aşa cum expertul a confirmat în mod categoric, documentele Poliţiei de Frontieră care indicau numărul pasagerilor şi al membrilor echipajului care soseau şi plecau cu avioanele folosite pentru predări „nu includ şi nici nu pretind că includ deţinuţii care au fost aduşi în Polonia sau scoşi din ţară în mod involuntar, prin intermediul predărilor clandestine de DMI”, iar deţinuţii respectivi „nu au fost niciodată incluşi în lista persoanelor aflate la bord raportată către orice autoritate oficială” (a se vedea supra, pct. 328).
412. Având în vedere cele de mai sus, pentru a stabili dacă se poate concluziona sau nu că reclamantul a fost deţinut în Polonia în perioada respectivă, Curtea a luat în considerare toate faptele care au fost deja considerate ca fiind dovedite dincolo de orice îndoială rezonabilă (a se vedea supra, pct. 404 şi 408-409) şi a analizat alte materiale de care dispunea, inclusiv – în special - mărturiile experţilor care au reconstruit cronologia predării şi detenţiei reclamantului şi domnului Zubaydah în 2002-2003 (a se vedea supra, pct. 314-318).
413. S-a stabilit deja că, în data de 4 decembrie 2002, reclamantul a fost transferat de la locaţia neagră din Bangkok împreună cu domnul Abu Zubaydah şi că ulterior au fost deţinuţi în acelaşi centru de detenţie al CIA (a se vedea supra, pct. 404). Data transferului coincide exact cu ruta aeronavei N63MU, cu decolare din Bangkok în data de 4 decembrie 2002 şi ulterior, după escala în Dubai, a sosit în Szymany în data de 5 decembrie 2002 (a se vedea supra, pct. 92, 392 şi 316).
Zborul respectiv a fost supus unor investigaţii îndelungate şi intense, efectuate de experţi care au depus mărturie în faţa Curţii şi care au „investigat zborul respectiv în cel mai amănunţit detaliu, de la planificarea şi autorizarea lui până la executarea lui prin societăţi fictive multiple şi diferite”. Aceştia nu au găsit nicio explicaţie alternativă pentru aterizarea lui în Szymany, alta decât transferul reclamantului şi al domnului Abu Zubaydah din Bangkok în „altă locaţie neagră”, pe care au identificat-o cu certitudine ca fiind cea cu numele de cod „Quartz” şi situată în baza de antrenament a serviciilor de informaţii din Stare Kiejkuty de lângă Szymany (a se vedea supra, pct. 316-317 şi 327).
414. Curtea observă că Guvernul polonez nu a oferit nicio explicaţie pentru natura, motivele sau scopurile aterizării aeronavei N63MU pe teritoriul polonez în data de 5 decembrie 2002, aeronavă care în cadrul tuturor anchetelor internaţionale relevante, credibile şi aprofundate a fost identificată categoric ca fiind aeronava folosită pentru predări cu care se transportau deţinuţii de mare importanţă ţinuţi de CIA în detenţie la vremea respectivă (a se vedea supra, pct. 407 cu trimiterile suplimentare).
Guvernul nu a explicat nici motivele aterizărilor ulterioare ale aeronavelor folosite de CIA pentru predări (a se vedea supra, pct. 292). Aterizarea aeronavei N63MU în data de 5 decembrie 2002 a fost urmată de alte cinci aterizări ale aeronavei N379P („Expresul de Guantánamo”), cel mai notoriu avion folosit de CIA pentru predări. Una dintre aterizări a avut loc în data de 6 iunie 2003 – indicată de reclamant ca fiind data transferului său din Polonia şi confirmată categoric de către experţi ca fiind aceea când a fost transferat din Polonia în altă ţară (a se vedea supra, pct. 292 şi 328). Seria s-a încheiat cu aterizarea aeronavei N313P în data de 22 septembrie 2003 - indicată de domnul Abu Zubaydah ca fiind data transferului său din Polonia şi confirmată de către experţi ca fiind data la care a fost transferat din Polonia în altă ţară şi identificată de aceştia ca data la care s-a închis locaţia neagră „Quartz” din Polonia [a se vedea supra, pct. 317-318 şi Husayn (Abu Zubaydah), citată anterior, pct. 414]. Într-adevăr, nicio altă aeronavă asociată CIA nu a mai apărut în Szymany după acea dată (a se vedea supra, pct. 292).
415. Având în vedere lipsa oricărei explicaţii din partea Guvernului cu privire la modul în care au avut loc evenimentele din prezenta cauză şi refuzul acestuia de a dezvălui Curţii documentele necesare acesteia pentru examinarea cauzei (a se vedea supra, pct. 17-40 şi 375), Curtea va desprinde concluzii din probele de care dispune şi din conduita Guvernului (a se vedea de asemenea supra, pct. 360 şi 395).
În consecinţă, în baza faptelor necontestate şi în lumina tuturor probelor materiale de care dispune şi a mărturiilor consecvente, clare şi categorice ale experţilor care au explicat detaliat cronologia evenimentelor în cazul reclamantului în perioada cuprinsă între 4-5 decembrie 2002 şi 6 iunie 2003, Curtea consideră suficient de convingătoare afirmaţiile reclamantului că în acea perioadă a fost ţinut în detenţie în Polonia.
ii) Tratamentul aplicat reclamantului în perioada în care a fost ţinut de CIA în detenţie în Polonia
416. În ultimul rând, referitor la tratamentul aplicat reclamantului cât timp a fost ţinut în detenţie de CIA în perioada avută în vedere, descrierea detaliată a „tehnicilor neautorizate” care i-au fost aplicate de un „ofiţer superior de operaţiuni” sau „anchetator” (debriefer) al CIA în decembrie 2002 şi ianuarie 2003 provine din sursele cele mai credibile: Raportul CIA din 2004 şi Raportul DOJ din 2009 (a se vedea supra, pct. 99-100). Acestora li se adaugă relatarea reclamantului cu privire la suferinţele sale, inclusă în Raportul CICR din 2007 (a se vedea supra, pct. 101). Senatorul Marty şi domnul J.G.S. au făcut, de asemenea, o prezentare a evenimentelor în baza înscrisurilor relevante (a se vedea supra, pct. 317).
Potrivit tuturor acestor surse, în decembrie 2002 şi ianuarie 2003, reclamantul a fost ţinut în detenţie de către CIA şi a fost supus unor tehnici de interogare „avansate” şi „neautorizate”. Referitor la cele din urmă, reclamantul a fost supus următoarelor tratamente:
1) execuţii simulate cu ajutorul unui pistol în timp ce stătea aşezat şi era imobilizat cu cătuşe, precum şi cu ajutorul unei bormaşini în timp ce stătea în picioare, nud şi cu ochii acoperiţi;
2) poziţii de stres: a fost obligat să îngenuncheze pe podea şi să se lase pe spate, a fost ţinut în picioare în poziţie de stres, îmbrâncit, precum şi ridicat de braţe de la podea în timp ce avea braţele legate la spate cu o curea;
3) ameninţări;
4) în timpul interogatoriilor, i se sufla fum de ţigară în faţă;
5) s-a folosit o perie aspră la îmbăierea sa într-un mod menit să cauzeze durere;
6) s-a stat în picioare pe cătuşele sale, cauzându-i tăieturi şi vânătăi.
iii) Concluzia Curţii
417. Examinând în ansamblu faptele şi probele sus-menţionate, Curtea consideră ca fiind stabilite dincolo de orice îndoială rezonabilă următoarele:
1) în data de 5 decembrie 2002, reclamantul şi domnul Abu Zubaydah au sosit în Szymany la bordul aeronavei folosite de CIA pentru predări şi înmatriculate cu numărul N63MU;
2) în perioada 5 decembrie 2002 - 6 iunie 2003, reclamantul a fost ţinut în detenţie în centrul de detenţie al CIA care avea numele de cod „Quartz” şi era situat în Stare Kiejkuty;
3) pe durata detenţiei sale în Polonia în cadrul Programului DMI, a fost interogat de CIA şi supus unor TIA, precum şi unor tehnici de interogare neautorizate, conform descrierilor din Raportul CIA din 2004, Raportul DOJ din 2009 şi Raportul CICR din 2007;
4) în data de 6 iunie 2003, CIA l-a transferat pe reclamant din Polonia la bordul aeronavei folosite de CIA pentru predări şi înmatriculate cu numărul N379P.
4. Evaluarea faptelor şi a probelor relevante pentru pretinsa cunoaştere de către Polonia a Programului DMI al CIA şi complicitatea sa la acesta
a) Procedura specială pentru aterizărilor aeronavelor CIA la Aeroportul Szymany aplicată de autorităţile poloneze
418. O serie de declaraţii obţinute de către Curte confirmă faptul că autorităţile poloneze au aplicat o procedură specială în cazul aeronavelor care erau folosite de CIA pentru predări şi aterizau la Szymany.
Procedura a fost descrisă Comisiei TDIP de către un martor ocular, doamna M.P., care era directorul Aeroportului Szymany în perioada în litigiu (a se vedea supra, pct. 293-302). În baza relatării sale detaliate şi a declaraţiilor altor persoane, printre care şi fostul director al Aeroportului Szymany şi fostul preşedinte al Consiliului de Administraţie al aeroportului, rezumatul descrierii procedurii respective a fost inclus în Raportul Fava (a se vedea supra, pct. 271). Mai mult, Raportul Marty din 2007 conţinea o compilaţie de mărturii obţinute de la surse confidenţiale dintre angajaţii aeroportului Szymany, funcţionari, agenţi de securitate, poliţişti de frontieră şi funcţionari din cadrul serviciilor militare de informaţii care au relatat despre cele întâmplate imediat după ce aeronavele asociate CIA au aterizat la Szymany (a se vedea supra, pct. 260).
Aceste relatări despre procedura specială, care sunt concordante şi complementare, pot fi rezumate după cum urmează:
1) fiecare aterizare era precedată de un apel telefonic către Aeroportul Szymany de la sediul din Varşovia al Poliţiei de Frontieră sau din partea unui reprezentant al serviciilor militare de informaţii, prin care conducerea aeroportului era informată de sosirea «aeronavei americane»;
2) armata era informată în acelaşi timp şi doi reprezentanţi militari erau de serviciu la aeroport în momentul respectiv;
3) anterior aterizărilor, la aeroport apăreau întotdeauna doi ofiţeri superiori din cadrul Poliţiei de Frontieră;
4) ordinele erau emise direct de Poliţia de Frontieră, cu precizarea că administraţia aeroportului nu trebuie să se apropie de aeronave şi că numai personalul şi serviciile militare se vor ocupa de aeronave;
5) directorul aeroportului a primit ordin să respecte protocoale stricte în vederea pregătirii pentru acele zboruri, inclusiv eliberarea pistelor de orice alte aeronave şi vehicule; de asemenea, trebuia să se asigure că toţi angajaţii polonezi erau aduşi în interiorul terminalului din apropierea pistei, inclusiv agenţii de securitate locali şi angajaţii aeroportului;
6) rolul personalului aeroportului se limita la finalizarea aspectelor tehnice după aterizare;
7) avioanele au fost tratate ca avioane militare şi nu au fost supuse vămuirii; caracterul militar al zborului a fost stabilit de Poliţia de Frontieră, iar procedura aferentă trebuia aplicată de personalul aeroportului;
8) perimetrul şi zona aeroportului erau sub paza militarilor şi poliţiştilor de frontieră;
9) aeronava ateriza în Szymany şi rula pe pistă oprindu-se la capătul îndepărtat al pistei, la câteva sute de metri (şi în afara razei vizuale) de turnul de control de patru etaje al terminalului; aeronava parca întotdeauna de aşa natură încât uşile să fie orientate spre pădure;
10) pasagerii nu intrau niciodată în aeroport;
11) Poliţia de Frontieră era prima care se apropia de aeronavă, după care se îndepărta;
12) „echipa pentru aterizare” aştepta la capătul pistei, în două sau trei microbuze cu geamuri colorate şi cu numere de înmatriculare aparţinând unităţii militare din Stare Kiejkuty; microbuzele, care aşteptau cu motoarele pornite, erau parcate în imediata vecinătate a aeronavei:
13) după plecarea Poliţiei de Frontieră, microbuzele cu geamuri colorate se apropiau de aeronavă, după care se îndepărtau;
14) avioanele plecau la scurt timp după aceea;
15) tarifele de aterizare erau plătite aeroportului în numerar de către un polonez (ori cineva care vorbea poloneza foarte bine) a doua zi şi erau mult mai mari – de câteva ori mai mari – decât cele aplicabile în mod normal [între 2 000 şi 4 000 euro (EUR) pentru fiecare avion], incluzând şi o sumă suplimentară pentru „procesarea non-standard”.
b) Scutirile pe motiv de statut/tratament special, ghidarea prin spaţiul aerian polonez în lipsa unor planuri de zbor complete şi validarea unor planuri de zbor false pentru CIA
419. Diverse declaraţii obţinute de Curte arată că, pe lângă faptul că au acordat autorizare de survol aeronavelor folosite de CIA pentru predări şi au ghidat aceste aeronave prin spaţiul aerian polonez, autorităţile poloneze, inclusiv PANSA, le-au acordat statut special, diverse scutiri şi autorizări. De asemenea, aceştia au cooperat cu CIA la disimularea rutelor reale ale aeronavelor şi au validat planuri de zbor incomplete ori false care serveau la muşamalizarea activităţilor CIA în Polonia, încălcând reglementările aeronautice internaţionale (a se vedea supra, pct. 258, 271 şi 291).
420. Aşa cum s-a explicat în Raportul Marty din 2007 şi conform declaraţiilor orale date Curţii de senatorul Marty şi domnul J.G.S., Jeppesen, furnizorul obişnuit de servicii pentru zborurile operate de CIA pentru predări (a se vedea supra, pct. 72-74), a depus multiple planuri de zbor false – „fictive” – pentru zborurile respective, inclusiv aterizări în Polonia. Planurile respective includeau adesea un aeroport de plecare şi/sau destinaţie unde aeronava nu intenţiona să aterizeze. În cel puţin patru din cele şase cazuri de aterizări ale aeronavelor CIA în Szymany, inclusiv aterizarea lui N63MU în data de 5 decembrie 2002 cu reclamantul şi Abu Zubaydah domnul la bord (a se vedea supra, pct. 408 şi 417), au fost disimulate planurile de zbor, au fost depuse planuri false, iar PANSA a ghidat aeronava pe Aeroportul Szymany în lipsa unui plan de zbor valid (a se vedea supra, pct. 258 şi 316).
421. O analiză detaliată a circuitului predării efectuat de aeronava N379P, incluzând escala în Szymany din data de 6 iunie 2003, este prezentată în Raportul CHRGJ. Raportul explică cum aeronava a efectuat întregul circuit sub diverse forme de scutire şi statut special, ceea ce sugerează că zborurile erau planificate şi executate cu colaborarea deplină a autorităţilor americane şi a statelor „gazdă” tranzitate de aeronava N379P. Scutirile se acordă doar atunci când sunt autorizate în mod specific de către autoritatea naţională al cărei teritoriu este folosit (a se vedea supra, pct. 291).
422. La 5 iunie 2003, PANSA a ghidat aeronava N379P pe Szymany, deşi toate planurile de zbor relevante indicau Varşovia ca aeroport de destinaţie. Faptul că PANSA a acceptat planul de zbor pe care l-a declarat Jeppesen şi care indica Varşovia , dar totuşi a ghidat aeronava către Szymany, demonstrează că autorităţile poloneze nu l-au obligat să se conformeze reglementărilor aeronautice internaţionale şi că au acordat, cu bună-ştiinţă, o autorizare de autorizare falsă. În consecinţă, restul comunităţii de monitorizare aeronautică, inclusiv Eurocontrol, a înregistrat în mod eronat escala aeronavei ca fiind în Varşovia (a se vedea supra, pct. 258, 291 şi 316).
c) Pretinsa existenţă a unui acord bilateral „special” cu CIA şi autorizarea, de către funcţionarii polonezi, a rolului Poloniei în operaţiunile CIA
423. Diverse declaraţii prezentate Curţii au sugerat existenţa unui acord bilateral special între Polonia şi SUA cu privire la înfiinţarea şi administrarea unei închisori secrete în Polonia.
424. Raportul Marty din 2007, bazat pe mărturiile unor surse confidenţiale, precizează că CIA a intermediat un „acord operaţional” cu Polonia pentru a-i ţine pe deţinuţii de mare importanţă într-un centru de detenţie secret şi că Polonia a acceptat „să pună la dispoziţie zona în care s-au înfiinţat aceste centre, cel mai înalt nivel de securitate fizică şi secretizare, precum şi garanţii ferme privind neintruziunea” (a se vedea supra, pct. 254-255).
În contextul autorizării rolului Poloniei în predările operate de CIA, Raportul din 2007 a menţionat numele unor înalţi funcţionari polonezi, precizând că aceştia au cunoscut şi au autorizat rolul ţării lor „în operaţiunea CIA care implica existenţa unor centre de detenţie secrete pentru deţinuţi de mare importanţă pe teritoriul Poloniei” şi că „ar putea fi considerate răspunzătoare pentru aceste activităţi” (a se vedea supra, pct. 257, precum şi pct. 240).
Senatorul Marty a confirmat aceste declaraţii în faţa Curţii şi a mai precizat că operaţiunea a fost organizată în cadrul NATO. S-a decis că CIA se va ocupa în exclusivitate de operaţiuni şi că, la cerere, statele membre vor coopera. În ceea ce priveşte numele exacte ale funcţionarilor polonezi care au fost menţionate în Raportul Marty din 2007, acesta a explicat că au fost menţionate deoarece „sursele care ne-au dat aceste nume erau atât de valoroase, erau atât de credibile şi existau atât de multe probe concordante despre implicarea acestor persoane” (a se vedea supra, pct. 321).
425. Atunci când a fost audiat de Curte, domnul J.G.S. a declarat că, deşi în decursul anchetei Marty nu au văzut documentele clasificate respective, au fost informaţi despre existenţa acordurilor de autorizare, care confereau protecţii şi autorizaţii extraordinare celor de la CIA pentru desfăşurarea operaţiunilor de predare (a se vedea supra, pct. 329).
426. Senatorul Pinior, atât în afidavit, cât şi în mărturia făcută în faţa Curţii, a declarat că a fost informat, de o sursă credibilă, despre un document – un proiect de document întocmit de serviciile de informaţii poloneze – întocmit cu sprijinul guvernului domnului Miller în vederea reglementării funcţionării închisorii CIA din Polonia. Potrivit afirmaţiilor sale, respectivul document, aflat în prezent la dispoziţia organelor de urmările penală din Polonia, conţinea reglementări precise privind funcţionarea închisorii şi, printre altele, propunea un protocol de acţiune în eventualitatea decesului unui deţinut. În document s-a folosit termenul „deţinuţi”. Proiectul de document nu a fost semnat de partea americană (a se vedea supra, pct. 303 şi 334).
427. Rezoluţia PE din 2007 „remarcă cu îngrijorare” faptul că răspunsul oficial transmis la 10 martie 2006 de către autorităţile poloneze Secretarului General al Consiliului Europei, „indică existenţa unor acorduri de cooperare secrete, semnate direct de către serviciile secrete ale celor două ţări, care exclud activităţile serviciilor secrete străine de sub jurisdicţia organelor judiciare poloneze” (a se vedea supra, pct. 275).
428. Curtea nu consideră necesar pentru examinarea prezentei cauze să stabilească existenţa unui asemenea acord sau a unor asemenea acorduri şi, în cazul existenţei acestora, să identifice formatul şi conţinutul lor.
Curtea consideră de neconceput faptul că aeronavele folosite pentru predări au folosit spaţiul aerian polonez, că au avut sosiri şi plecări de pe un aeroport polonez şi că CIA a stat în baza din Stare Kiejkuty în absenţa unui acord prealabil care să permită mai întâi pregătirea şi apoi desfăşurarea operaţiunii CIA în Polonia.
d) Lipsa de cooperare din partea Poloniei cu organismele internaţionale de anchetă
429. Curtea consideră că lipsa de cooperare din partea statului pârât în cadrul anchetelor internaţionale cu privire la predările efectuate de CIA în Europa în perioada 2005-2007 constituie un element relevant în examinarea acuzaţiilor că Polonia ar fi avut cunoştinţă despre operaţiunile de predări ale CIA şi ar fi fost complice la acestea.
430. Pentru început, în răspunsul transmis în data de 10 martie 2006 la întrebările Secretarului General al Consiliului Europei în cadrul procedurii declanşate în temeiul art. 52 din Convenţie, autorităţile „au negat categoric” acuzaţiile cu privire la „prezumtiva existenţă în Polonia a unor centre de detenţie secrete şi survolurile asociate” (a se vedea supra, pct. 242; scrisoarea relevantă este menţionată şi la pct. 427 supra). În acest scop, s-au bazat pe constatările „anchetei interne desfăşurate de Guvernul polonez”. Nu este clar ce fel de „anchetă internă” s-a efectuat şi dacă autorităţile se refereau de fapt la ancheta parlamentară desfăşurată în perioada noiembrie – decembrie 2005 (a se vedea supra, pct. 128) dar, chiar şi aşa, este imposibil să nu fost la curent cu operaţiunile CIA din ţara lor în perioada 2002 – 2003 (a se vedea supra, pct. 423-428).
431. O atitudine obstructivă similară a fost manifestată în timpul anchetei Marty. În Raportul Marty din 2006 s-a precizat că „autorităţile poloneze nu au fost capabile, în ciuda cererilor repetate, să [...] ofere [raportorului] informaţii din propriile înregistrări ale aviaţiei naţionale pentru a confirma zboruri asociate CIA în Polonia” (a se vedea supra, pct. 248). Raportul Marty din 2006 a precizat că „în cele peste 18 luni de corespondenţă, Polonia nu a furnizat anchetei [...] niciun fel de date din registrele naţionale care să confirme zborurile asociate CIA efectuate în spaţiul aerian sau aeroporturile acestei ţări” (a se vedea supra, pct. 259).
Senatorul Marty a precizat, în şedinţa de stabilire a faptelor, că „atitudinea guvernelor, [...] a fost foarte refractară, Polonia nefiind nicidecum o excepţie” şi că „practic toate guvernele care au avut legături cu centrele de detenţie secrete sau cu «predările extraordinare» nu doar că nu au cooperat, ci au făcut tot posibilul să ascundă adevărul, să ridice obstacole în calea aflării adevărului” (a se vedea supra, pct. 320).
432. Atitudinea autorităţilor faţă de ancheta Fava nu a fost diferită. Conform precizărilor clare din Raportul Fava, cooperarea autorităţilor poloneze cu delegaţia Comisiei TDIP a fost „regretabil de redusă”, delegaţia nu a putut să se întâlnească cu niciun reprezentant al Parlamentului, iar Guvernul „a fost refractar în a coopera pe deplin [...] şi în a primi delegaţia [...] la un nivel politic adecvat”. S-a mai precizat că existau confuzii în legătură cu registrele de zboruri în cazul avioanele CIA care tranzitau Polonia şi declaraţii contradictorii despre existenţa jurnalelor de bord (a se vedea supra, pct. 270). Aceleaşi observaţii sunt menţionate şi în Rezoluţia PE din 2007 (a se vedea supra, pct. 275).
În faţa Curţii, domnul Fava a depus mărturie că Guvernul polonez „a cooperat foarte puţin” cu Comisia TDIP şi că aproape toţi reprezentanţii Guvernului cărora le-au solicitat întrevederi nu au dat curs cererii TDIP. Acesta a confirmat, de asemenea, că în timpul vizitei sale în Polonia împreună cu delegaţia TDIP a avut „categoric” impresia că autorităţile făceau încercări de ascundere a informaţiilor (a se vedea supra, pct. 308).
433. Având în vedere faptele sus-menţionate, Curtea constată că autorităţile poloneze au dat dovadă, în cadrul anchetelor internaţionale relevante, de o atitudine care poate fi considerată negare, necooperare cu organismele de anchetă şi reticenţă considerabilă în a dezvălui informaţii despre activităţile legate de predări desfăşurate de CIA în Polonia.
e) Reuniunea transatlantică neoficială
434. În declaraţia sa orală, domnul Fava a descris în detaliu un document – nota sau „raportul de informare” al reuniunii transatlantice neoficiale la care au participat miniştrii de externe din cadrul Uniunii Europene şi al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, precum şi secretarul de stat american Condoleezza Rice, desfăşurată în data de 7 decembrie 2005. Reuniunea a fost organizată în legătură cu recentele relatări din presa internaţională cu privire la detenţiile secrete şi predările practicate de CIA, în presă menţionându-se unele state europene care ar fi găzduit „locaţii negre” pe teritoriul lor. Raportul de informare, obţinut de Comisia TDIP de la o sursă confidenţială credibilă din cadrul instituţiilor Uniunii Europene, a confirmat că statele membre erau la curent cu programul de predări al CIA şi că avusese loc o „discuţie destul de animată” cu privire la practicile folosite de CIA. Domnul Fava nu-şi putea aminti dacă Guvernul polonez avusese vreo intervenţie în reuniunea respectivă, dar a afirmat că din declaraţia doamnei Rice reieşea că „Ştim cu toţii despre aceste tehnici” şi că SUA făcuse o încercare de partajare a „poverii acuzaţiilor” (a se vedea supra, pct. 306).
f) Relaţiile de cooperare dintre serviciile de informaţii poloneze şi CIA
435. Curtea mai reţine că domnul Fava s-a referit şi la întrevederea avută în cadrul anchetei Fava cu fostul şef al serviciului polonez de securitate care, „deşi [...] cu multă diplomaţie”, a confirmat că agenţii CIA aterizau deseori la Szymany şi că între serviciile poloneze de informaţii şi CIA au existat „relaţii de cooperare [...] constând în partajarea de practici şi obiective” (a se vedea supra, pct. 269 şi 310).
436. În interviul dat presei în data de 30 aprilie 2012, fostul preşedinte al Poloniei, domnul Kwaśniewski, a făcut de asemenea referire la „cooperarea la nivel de servicii de informaţii” cu CIA şi a declarat că „decizia de a coopera cu CIA implica riscul ca americanii să folosească metode care nu sunt admise” (a se vedea supra, pct. 240).
g) Circumstanţele transferului deţinuţilor şi ale primirii lor în „locaţia neagră”
437. Având în vedere procedura aplicabilă transferurilor deţinuţilor de mare importanţă în baza căreia, aşa cum s-a stabilit mai sus, unui deţinut precum reclamantul i se acopereau ochii cu benzi şi ochelari izolatori negri şi li se imobilizau mâinile şi picioarele cu cătuşe pe durata transferului (a se vedea supra, pct. 64, 282 şi 409), Curtea consideră că reprezentanţii autorităţilor poloneze care au întâmpinat personalul CIA pe pista Aeroportului Szymany, i-au îmbarcat în microbuze şi i-au dus la „locaţia neagră” nu aveau cum să nu ştie că persoanele aduse acolo de către agenţi erau deţinuţi ai CIA.
În special, Curtea consideră de neconceput faptul că aceştia nu ar fi văzut sau, conform descrierii domnului J.G.S., nu ar fi fost „martori la [...] debarcarea din aeronave a unor deţinuţi legaţi şi încătuşaţi” (a se vedea supra, pct. 330).
h) Alte elemente
438. Există şi alte elemente pe care Curtea le consideră relevante pentru examinarea sa privind cunoaşterea, de către Polonia, a caracterului şi scopului activităţilor CIA de pe teritoriul polonez din perioada respectivă.
Aşa cum a relatat senatorul Pinior în declaraţia sa pe propria răspundere şi ulterior a confirmat în declaraţia orală dată Curţii, în „perioada în care prizonierii erau ţinuţi de CIA în Stare Kiejkuty” autorităţile bazei militare au făcut comandă la o societate comercială poloneză pentru o cuşcă de metal suficient de mare să încapă un adult în ea şi să ofere posibilitatea adăugării unei toalete chimice portabile (a se vedea supra, pct. 303 şi 335). Guvernul pârât nu a dat nicio explicaţie despre scopul pe care trebuia să îl îndeplinească respectiva cuşcă.
De asemenea, aşa cum a subliniat unul dintre experţi (a se vedea supra, pct. 330), au existat şi alte aspecte ale activităţii CIA din Polonia care păreau extraordinare din perspectiva funcţionării normale a unui aeroport precum Szymany.
De exemplu, aterizarea avionului Boeing 737 [înmatriculat cu numărul N313P şi cu care domnul Abu Zubaydah a fost transferat din Polonia; a se vedea Husayn (Abu Zubaydah), citată anterior, pct. 408, 419 şi 440] în data de 22 septembrie 2003 la Szymany a fost permisă în pofida faptului că aeroportul nu avea condiţiile tehnice necesare pentru aterizarea unei aeronave atât de mari, mai ales echipament pentru realimentarea acesteia, precum şi a faptului că echipajul de pompieri al aeroportului nu era dotat corespunzător în acest scop (a se vedea supra, pct. 295 şi 318). În opinia doamnei M.P., directorul aeroportului la vremea respectivă, „au existat cu siguranţă motive foarte stringente” pentru autorizarea aterizării respective (a se vedea supra, pct. 296).
Într-o zi de iarnă, deşi condiţiile meteorologice erau nefavorabile, iar pista nu mai fusese curăţată de zăpadă de şase săptămâni, conducerea aeroportului nu era în măsură să nu autorizeze aterizarea aeronavei CIA şi a trebuit să cureţe pista deoarece „dacă aeronava respectivă nu aterizează, «vor cădea capete»” (a se vedea supra, pct. 300).
Pentru personalul civil al aeroportului, aterizarea aeronavelor CIA era „un eveniment important”. Deşi nu aveau voie să se ocupe de aeronave şi erau conduşi în incinta terminalului aeroportului pe durata aterizărilor şi plecărilor aeronavelor CIA (a se vedea supra, pct. 418), aceştia percepeau evenimentele respective ca fiind sosirea unor „spioni” sau „o înlocuire a agenţilor serviciilor secrete” (a se vedea supra, pct. 297).
i) Tratamentul la care au fost supuse persoanele suspectate de terorism capturate şi ţinute în detenţie de SUA era de notorietate publică
439. În ultimul rând, Curtea acordă importanţă faptului că, încă din perioada ianuarie 2002 – august 2003, relele tratamente şi abuzurile la care au fost supuse persoanele suspectate de terorism care au fost capturate şi ţinute de SUA în detenţie în diverse locuri, inclusiv în bazele Guantánamo Bay sau Bagram (Afghanistan) au fost aduse în atenţia publicului prin intermediul multor declaraţii sau rapoarte ale unor organizaţii internaţionale (a se vedea supra, pct. 214-228 şi 389-390).
La vremea respectivă, acest subiect a fost prezent şi în presa internaţională şi cea poloneză, în care s-a acordat multă atenţie situaţiei prizonierilor Al’Qaeda ţinuţi în detenţie de SUA (a se vedea supra, pct. 230-239).
5. Concluziile Curţii cu privire la pretinsa cunoaştere de către Polonia a Programului DMI al CIA şi complicitatea sa la acesta
440. Curtea a luat act de evoluţia, în timp, a cunoştinţelor despre operaţiunile CIA de predare şi detenţie secretă şi de amploarea abuzurilor la care au fost supuşi deţinuţii de mare importanţă ţinuţi în detenţie de CIA (a se vedea supra, pct. 47-71, 78-81, 214-239, 241-261, 266-275 şi 281-286). În special, diverse documente secrete şi strict secrete ale CIA, printre care şi Raportul CIA din 2004, Documentul de bază al CIA şi Raportul DOJ din 2009 – care, în prezenta cauză şi în cauza Husayn (Abu Zubaydah), se numără printre înscrisurile importante şi relevante pentru stabilirea situaţiei de fapt în ceea ce priveşte predările, detenţiile secrete şi tratamentele la care au fost supuşi ambii reclamanţi de către autorităţile SUA – au fost făcute publice, într-o formă obscurată în mare parte, abia în 2009-2010 (a se vedea supra, pct. 49-50, 57 şi 62). Raportul CICR din 2007, inclusiv relatarea reclamantului despre tratamentele şi condiţiile materiale de detenţie la care a fost supus în cadrul Programului DMI, au fost divulgate publicului în 2009 (a se vedea supra, pct. 277). Rapoartele ulterioare anchetei Marty şi anchetei Fava au apărut mai devreme, în 2006-2007 (a se vedea supra, pct. 246-261 şi 266‑272), însă asta s-a întâmplat cu circa 3 ani şi jumătate – 5 ani după ce au avut loc evenimentele care fac obiectul plângerii. Conform declaraţiei senatorului Marty, chiar şi „imaginea de ansamblu din Raportul [Marty] din 2007 este totuşi în mare parte incompletă”, având în vedere evenimentele ulterioare, precum publicarea documentelor CIA şi punerea la dispoziţie a declaraţiilor deţinuţilor (a se vedea supra, pct. 323).
Conform celor menţionate mai sus (a se vedea supra, pct. 42 şi 397-400), Curtea s-a bazat în mare măsură pe acele declaraţii pentru a face reconstituirea retrospectivă şi stabilirea situaţiei de fapt cu privire la transferurile reclamantului în Polonia şi apoi în altă ţară, precum şi detenţia secretă şi relele tratamente la care a fost supus de CIA în Polonia. Cu toate acestea, cunoaşterea de către Polonia a Programului DMI şi complicitatea sa la acesta trebuie dovedite prin raportare la aspectele pe care le cunoştea sau ar fi trebuit să le cunoască la timpul respectiv sau aproximativ în acea perioadă, respectiv perioada decembrie 2002 – iunie 2003 în cazul reclamantului şi perioada decembrie 2002 – septembrie 2003 în cazul domnului Abu Zubaydah.
441. În acest sens, Curtea a luat în considerare diversele circumstanţe conexe sus-menţionate (a se vedea supra, pct. 418-439). În opinia Curţii, acele elemente, în ansamblu, demonstrează că la vremea respectivă autorităţile poloneze ştiau că CIA folosea Aeroportul Szymany şi baza militară din Stare Kiejkuty cu scopul de a ţine acolo în detenţie secretă persoanele suspectate de terorism care au fost capturate în cadrul operaţiunii „război împotriva terorismului” desfăşurată de autorităţile SUA. Este de neconceput faptul că aeronavele folosite pentru predări ar fi putut să survoleze spaţiul aerian polonez, să efectueze sosiri şi plecări de pe un aeroport polonez, sau că CIA s-a instalat în Stare Kiejkuty şi a adus deţinuţi acolo fără ca statul polonez să fi fost informat şi fără să fi fost implicat în pregătirea şi desfăşurarea Programului DMI pe teritoriul său. Este la fel de neconceput faptul că nişte activităţi de asemenea natură şi amploare, potenţial esenţiale pentru interesele militare şi politice ale ţării, ar fi putut avea loc pe teritoriul polonez fără ştiinţa Poloniei şi fără acordarea autorizaţiilor necesare de către autorităţile statului la nivelul adecvat.
Curtea face din nou trimitere la mărturiile experţilor care, în cadrul anchetelor lor, au reuşit să intre în contact cu diverse surse, inclusiv unele confidenţiale. Toţi au declarat, în termeni categorici, că avea la vremea respectivă Polonia sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă despre operaţiunile de predare ale CIA. Polonia a asigurat securitatea zonei şi a colaborat la tăinuirea zborurilor avioanelor folosite pentru predări. Reţelele de legătură ale funcţionarilor polonezi trebuie să fi ştiut despre pregătirea sau executarea anumitor operaţiuni şi orarul acestora. Au ştiut că interogatoriile desfăşurate de CIA au furnizat informaţii secrete în sprijinul războiului împotriva terorismului desfăşurat de Statele Unite (a se vedea supra, pct. 307, 321-323, 326 şi 330-331).
Asta nu însemna, în opinia experţilor, că reprezentanţii autorităţilor poloneze cunoşteau detalii despre ceea ce se întâmpla în interiorul „locaţiei negre”, din moment ce interogatoriile se aflau sub răspunderea exclusivă a CIA, sau că au fost martori la tratamentul la care au fost supuşi deţinuţii de mare importanţă în Polonia (a se vedea supra, pct. 322-323 şi 330-331). Curtea, în lipsa unor probe contrare, acceptă evaluarea făcută de experţi, sus-menţionată.
În pofida atenţionării de mai sus cu privire la lipsa unor cunoştinţe directe despre tratamentul la care reclamantul a fost supus în Polonia, aşa cum s-a precizat mai sus, încă din perioada ianuarie 2002 – august 2003 numeroase surse publice au relatat în mod repetat despre relele tratamente şi abuzurile la care erau supuse persoanele suspectate de terorism care au fost capturate şi ţinute de SUA în detenţie în diverse locuri. De asemenea, în Rezoluţia APCE din 2003 adoptată în iunie 2003 – cu care Polonia, ca oricare alt stat contractant, era la curent – Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei şi-a exprimat „profunda îngrijorare faţă de condiţiile de detenţie” a „combatanţilor ilegali” capturaţi şi ţinuţi în detenţie de autorităţile americane. Toate aceste surse au raportat practici la care s-a recurs sau care au fost tolerate de autorităţile americane, practici care sunt în mod vădit contrare principiilor Convenţiei (a se vedea supra, pct. 214-224, 229-239 şi 389-390). În consecinţă, existau motive temeinice pentru a considera că o persoană ţinută în detenţie de SUA în cadrul Programului DMI era expusă unui mare risc de a fi supusă unor tratamente contrare principiilor respective (a se vedea de asemenea El-Masri, citată anterior, pct. 218).
442. Luând în considerare toate elementele de care dispune (a se vedea supra, pct. 418-439), Curtea constată că există multiple şi consecvente probe în circumstanţiere, ceea ce conduce inevitabil la următoarele concluzii:
a) că Polonia cunoştea natura şi scopul activităţilor CIA de pe teritoriul său la vremea respectivă şi că, prin înlesnirea folosirii de către CIA a spaţiului aerian şi a aeroportului polonez, prin complicitatea la disimularea mişcărilor aeronavelor folosite pentru predări şi prin punerea la dispoziţie a logisticii şi serviciilor, incluzând măsuri speciale de securitate, procedura specială aplicată la aterizări, transportul echipelor CIA şi al deţinuţilor pe cale rutieră, precum şi prin asigurarea pazei în baza militară Stare Kiejkuty pentru detenţia secretă practicată de CIA, Polonia a cooperat la pregătirea şi desfăşurarea operaţiunilor CIA de predare, detenţie secretă şi interogare pe teritoriul polonez;
b) că - având în vedere cunoştinţele sale, precum şi apariţia şi răspândirea informaţiilor publice despre relele tratamente şi abuzurile la care au fost supuse persoanele suspectate de terorism care au fost ţinute în detenţie de autorităţile americane, Polonia ar fi trebuit să ştie că, prin faptul că a permis ca CIA să ţină în detenţie aceste persoane pe teritoriul polonez, le expunea pe aceste persoane unui mare risc ca acestea să fie supuse unor tratamente contrare Convenţiei (a se vedea de asemenea El‑Masri, citată anterior, pct. 217-221).
443. În consecinţă, Polonia se afla într-o situaţie în care răspunderea sa pentru a recunoaşte „oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa] drepturile şi libertăţile definite în [...] Convenţi[e]”, prevăzută la art. 1, a fost angajată faţă de reclamant în perioada în litigiu.
IV. Răspunderea, în temeiul Convenţiei, pentru complicitatea la Programul DMI
A. Argumentele părţilor
1. Guvernul
444. Nu s-a primit nicio observaţie din partea Guvernului în această privinţă.
2. Reclamantul
445. Reclamantul a afirmat că Polonia era răspunzătoare, în temeiul art. 1 din Convenţie, pentru încălcarea drepturilor sale deoarece cooperase cu bună ştiinţă, cu intenţie şi în mod activ cu CIA la programul de predări.
Invocând cauza El-Masri (citată anterior), acesta a subliniat că Polonia trebuie să fie considerată răspunzătoare, în temeiul Convenţiei, pentru faptele funcţionarilor străini săvârşite - cu consimţământul şi complicitatea sa - pe teritoriul său. De asemenea, aşa cum a reieşit din jurisprudenţa Curţii, statul polonez avea obligaţia pozitivă de a-i proteja pe deţinuţii aflaţi sub jurisdicţia sa împotriva unor rele tratamente contrare art. 3.
Polonia era la curent cu faptul că persoanele transferate pe teritoriul polonez, ţinute în detenţie aici şi transferate de aici în altă ţară în cadrul Programului DMI vor fi supuse unor practici vădit contrare Convenţiei, dar cu toate acestea a permis operaţiunile de detenţie şi transfer în afara oricăror proceduri legale oficiale. Din moment ce Polonia a înlesnit, în mod activ, detenţia şi transferul reclamantului, aceasta era de asemenea răspunzătoare pentru relele tratamente şi detenţia secretă şi nelegală la care a fost supus acesta în perioada ulterioară transferului său din Polonia în altă ţară.
446. Polonia este de asemenea răspunzătoare pentru cooperarea la acte internaţionale considerate ilicite în dreptul internaţional, în special în Proiectul de articole al CDI (a se vedea supra, pct. 207). În acest sens, reclamantul a subscris la observaţiile formulate de AI şi CIJ în această privinţă (a se vedea infra, pct. 447-450).
B. Terţi intervenienţi – AI/CIJ
447. AI şi CIJ au argumentat că răspunderea oricărei părţi contractante în temeiul Convenţiei pentru cooperare la predări şi detenţii secrete ar trebui stabilită în baza principiilor de drept internaţional privind răspunderea statului.
În conformitate cu art. 16 din Proiectul de articole al CDI, răspunderea părţilor contractante care au cooperat la programul de predări şi detenţii secrete ar fi putea fi stabilită din momentul în care respectivele state au avut cunoştinţă concretă sau pozitivă despre încălcarea obligaţiilor internaţionale privind drepturile omului inerente acelui program; şi din momentul în care acţiunea părţii contractante a contribuit la prinderea, transferul sau detenţia continuă a unei persoane în cadrul programului. De asemenea, în jurisprudenţa Curţii, ca de exemplu în cauzele Irlanda împotriva Regatului Unit (citată anterior, pct. 159) sau Ilaşcu şi alţii (citată anterior, pct. 318), şi în temeiul art. 7 din Proiectul de articole al CDI, cooperarea unor funcţionari guvernamentali, chiar şi în lipsa unei autorizaţii din partea guvernului, angajează răspunderea statului (a se vedea supra, pct. 207).
448. Răspunderea statului poate rezulta fie din cooperarea activă la predări sau detenţii secrete, fie din tolerarea pasivă a acestor operaţiuni. Conform dreptului internaţional, răspunderea pentru asistenţa acordată într-un fapt internaţional ilicit poate rezulta fie din măsurile pozitive luate pentru asistarea altui stat la săvârşirea unui act ilicit, fie din neluarea de măsuri, impuse de obligaţiile legale internaţionale, care ar fi împiedicat săvârşirea unui act ilicit de către un alt stat.
În corelaţie cu aceste principii, Convenţia a impus răspunderea statelor atât pentru acte, cât şi pentru omisiuni, care implicau cooperarea la acte contrare Convenţiei. Conform doctrinei obligaţiilor pozitive, statul avea obligaţia de a lua măsuri pentru a împiedica acţiunea unor terţi care ar conduce la încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenţie. O obligaţie pozitivă a statului de a împiedica ceva ar fi încălcată în cazul în care statul „ştia sau ar fi trebuit să ştie” că persoana în cauză era expusă riscului real şi imediat că i se vor încălca drepturile prevăzute de Convenţie şi nu a luat măsuri de protecţie rezonabile.
449. Astfel, actele de cooperare ale unor funcţionari din părţile contractante la predările sau detenţiile secrete practicate de agenţii unui stat străin care aveau ca rezultat detenţie arbitrară, dispariţii forţate, tortură sau alte rele tratamente, vor angaja răspunderea, în baza Convenţiei, pentru partea contractantă. În plus, neluarea unor măsuri efective pentru a împiedica asemenea operaţiuni, în condiţiile în care autorităţile statului ştiau sau ar fi trebuit să ştie despre riscul ca acestea să fie puse în aplicare, va constitui o încălcare a obligaţiilor pozitive ale statului prevăzute în Convenţie, citite în contextul art. 16 din Proiectul de articole al CDI.
450. Mai mult, în temeiul art. 41 alin. (1) şi art. 41 alin. (2) din Proiectul de articole al CDI, statele erau supuse unor obligaţii suplimentare de a se abţine de la cooperarea la acte internaţionale ilicite în cazul în care acestea constituiau o „încălcare gravă”, adică o „omisiune gravă sau sistemică” din partea statului de a îndeplini o „obligaţie rezultată dintr-o normă peremptorie de drept internaţional general”. Acele obligaţii rezultau, în opinia AI şi CIJ, în legătură cu Programul DMI deoarece acesta implica încălcarea unor interdicţii în materie de tortură, dispariţii forţate şi detenţie arbitrară îndelungată, care constituiau încălcări ale unor norme jus cogens.
C. Principii generale aplicabile care decurg din jurisprudenţa Curţii
451. Curtea reţine că reclamantul a formulat capete de cerere cu privire atât la evenimentele de pe teritoriul Poloniei, cât şi la consecinţele transferului său din Polonia în alte locuri în care a fost ţinut în detenţie nedezvăluită (a se vedea supra, pct. 3 şi infra, pct. 460, 520, 552 şi 570).
În acest sens, Curtea ar dori să reamintească principiile relevante aplicabile.
1. Cu privire la răspunderea statului pentru tratamentul şi detenţia la care un reclamant a fost supus de către funcţionari străini pe teritoriul statului respectiv
452. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa consacrată, statul pârât trebuie să fie considerat răspunzător, în temeiul Convenţiei, pentru faptele funcţionarilor străini săvârşite - cu consimţământul şi complicitatea autorităţilor sale - pe teritoriul său (a se vedea Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 318; şi El-Masri, citată anterior, pct. 206).
2. Cu privire la răspunderea statului pentru transferul reclamantului de pe teritoriul său
453. Conform jurisprudenţei consacrate a Curţii, transferul unui reclamant de pe teritoriul statului pârât poate angaja răspunderea statului respectiv în temeiul Convenţiei în cazul în care consecinţa directă a acestei acţiuni este aceea că respectiva persoană este expusă, în ţara de destinaţie, unei încălcări previzibile a drepturilor sale prevăzute de Convenţie [a se vedea, printre multe alte exemple, Soering împotriva Regatului Unit, 7 iulie 1989, pct. 90-91 şi 113; seria A nr. 161; Mamatkulov şi Askarov împotriva Turciei (MC), nr. 46827/99 şi 46951/99, pct. 90-91, CEDO 2005‑I cu trimiterile suplimentare; Saadi împotriva Italiei (MC), nr. 37201/06, pct. 125, CEDO 2008; Al-Saadoon şi Mufdhi împotriva Regatului Unit, nr. 61498/08, pct. 149, CEDO 2010; Babar Ahmad şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 24027/07, 11949/08, 36742/08, 66911/09 şi 67354/09, pct. 168, 10 aprilie 2012; Othman (Abu Qatada) împotriva Regatului Unit, nr. 8139/09, pct. 233 şi 285, CEDO 2012 (extrase) şi El‑Masri, citată anterior, pct. 212-214 şi 239, cu trimiterile suplimentare].
454. În acel context, Curtea a hotărât în mod repetat că decizia unui stat contractant de a transfera o persoană – şi, a fortiori, transferul propriu-zis – poate cauza o problemă sub incidenţa art. 3 în cazul în care au fost indicate motive întemeiate pentru a crede că persoana respectivă, odată transferată, riscă realmente ca în ţara de destinaţie să fie supusă unui tratament contrar articolului sus-menţionat (a se vedea Soering, citată anterior, pct. 91; şi El‑Masri, citată anterior, pct. 212).
În cazul în care s-a stabilit că statul de trimitere a ştiut, sau ar fi trebuit să ştie, la vremea respectivă, că o persoană transferată de pe teritoriul său era supusă unei „predări extraordinare”, cu alte cuvinte, „un transfer extrajudiciar de persoane dintr-o jurisdicţie în alta sau dintr-un stat în altul, în scopul deţinerii şi interogării în afara sistemului juridic normal, unde exista un risc real de tortură ori tratamente crude, inumane sau degradante”, probabilitatea încălcării art. 3 este foarte mare şi trebuie considerată ca fiind inerentă transferului (a se vedea El-Masri, citată anterior, pct. 218- 221).
455. Prin urmare, un stat contractant ar încălca art. 5 din Convenţie dacă ar transfera un reclamant, sau ar permite transferul acestuia, într-un stat în care el sau ea ar risca în mod real o încălcare flagrantă a acestui articol [a se vedea Othman (Abu Qatada) împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 233; şi El‑Masri, citată anterior, pct. 239].
Din nou, acest risc este inerent în cazul în care un reclamant a fost supus unei „predări extraordinare”, care implică o detenţie „în afara sistemului juridic normal” şi care, „prin eludarea deliberată a principiilor unui proces echitabil, este o anatemă pentru statul de drept şi valorile protejate de Convenţie” (a se vedea El-Masri, ibid.).
456. Se aplică principii similare în cauzele în care există motive întemeiate pentru a se considera că, dacă ar fi transferat dintr-un stat contractant, un reclamant ar fi expus unui risc real de a suferi o denegare de dreptate flagrantă [a se vedea Othman (Abu Qatada), citată anterior, pct. 261 şi 285] sau condamnat la pedeapsa capitală (a se vedea Al-Saadoon şi Mufdhi, citată anterior, pct. 123 şi Kaboulov împotriva Ucrainei, nr. 41015/04, pct. 99, 19 noiembrie 2009).
457. Deşi stabilirea răspunderii statului de trimitere implică, inevitabil, o evaluare a condiţiilor din statul de destinaţie în raport cu normele prevăzute de Convenţie, nu se pune problema adjudecării sau stabilirii răspunderii statului de destinaţie, în raport fie cu dreptul internaţional general, fie cu Convenţia sau altminteri.
În măsura în care orice răspundere în temeiul Convenţiei este sau poate fi angajată, se consideră răspundere angajată în cazul statului contractant de trimitere ca urmare a luării unei măsuri cu consecinţa directă că o persoană este expusă unor rele tratamente sau alte încălcări interzise de Convenţie [a se vedea Soering, citată anterior, pct. 91 şi 113; Mamatkulov şi Askarov, citată anterior, pct. 67 şi 90; Othman (Abu Qatada), citată anterior, pct. 258; şi El‑Masri, citată anterior, pct. 212 şi 239].
458. Pentru a stabili dacă au fost indicate motive întemeiate pentru a considera că există un risc real de încălcare a Convenţiei, Curtea va examina chestiunea în contextul tuturor probelor care i-au fost prezentate sau, după caz, al probelor pe care le-a obţinut proprio motu. Curtea trebuie să examineze consecinţele previzibile ale trimiterii reclamantului în statul de destinaţie, având în vedere situaţia generală de acolo şi situaţia sa personală.
Existenţa riscului invocat se examinează în principal în raport cu faptele care erau cunoscute sau ar fi trebuit să fie cunoscute de statul contractant la data transferului. Cu toate acestea, în cazul în care transferul a avut loc deja la data examinării Curţii, Curtea nu este împiedicată să ţină seama de informaţiile care apar ulterior (a se vedea Al-Saadoon şi Mufdhi, citată anterior, pct. 125 şi El‑Masri, citată anterior, pct. 213-214, cu trimiterile suplimentare).
3. Concluzie
459. Prin urmare, Curtea va examina capetele de cerere şi măsura în care evenimentele care fac obiectul plângerii sunt imputabile statului polonez în contextul sus-menţionatelor principii ale răspunderii statului în temeiul Convenţiei, ca derivate din propria jurisprudenţă.
V. Cu privire la pretinsele încălcări ale art. 3 din Convenţie
460. Capetele de cerere întemeiate de reclamant pe art. 3 din Convenţie includ atât aspectul material, cât şi cel procedural, al acestui articol.
1) Cu privire la pretinsele rele tratamente şi pretinsa sa detenţie în Polonia, acesta a susţinut că Polonia a încălcat art. 3 prin faptul că a permis să fie supus torturii şi relelor tratamente pe teritoriul său. Polonia ştia şi ar fi trebuit să ştie despre programul de predări extraordinare al CIA, despre existenţa unei „locaţii negre” în Stare Kiejkuty, precum şi despre tortura şi tratamentul inuman şi degradant la care CIA i-a supus pe „deţinuţii de mare importanţă” în cadrul acestui program. Cu toate acestea, Polonia a permis, cu intenţie şi cu bună ştiinţă, ca CIA să îl ţină în detenţie în baza serviciilor de informaţii din Stare Kiejkuty, adaptată pentru a îndeplini obiectivele programului CIA timp de circa 6 luni.
2) Cu privire la transferul său în Polonia, reclamantul a afirmat că Polonia a permis, cu intenţie şi cu bună ştiinţă, transferul de pe teritoriul său în pofida unor motive întemeiate pentru a crede că exista un risc real ca, în timpul în care acesta era ţinut în detenţie de CIA, să fie supus altor tratamente contrare art. 3 din Convenţie.
3) Acesta s-a plâns totodată, în temeiul art. 3 citit separat dar şi în coroborare cu art. 13 din Convenţie, că autorităţile poloneze nu au efectuat o „anchetă efectivă şi aprofundată”, în sensul articolului citat, cu privire la acuzaţiile sale în materie de rele tratamente la care a fost supus pe durata detenţiei sale în centrul de detenţie din Stare Kiejkuty, administrat de CIA.
461. Art. 3 din Convenţie prevede:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
462. Curtea va examina mai întâi capătul de cerere întemeiat pe art. 3 sub aspect procedural – cu privire la neefectuarea unei anchete efective şi aprofundate în legătură cu acuzaţiile sale privind relele tratamente la care a fost supus cât timp a fost ţinut în detenţie de CIA pe teritoriul Poloniei.
A. Aspectul procedural al art. 3
1. Argumentele părţilor
a) Guvernul
463. Guvernul a reiterat că cererea, în ansamblu, este prematură. Acesta a subliniat că Polonia a fost, de fapt, singura ţară care a efectuat o anchetă penală corespunzătoare cu privire la acuzaţiile de predare şi detenţie secretă. În opinia sa, pretinsa lipsă, din partea Guvernului, de cooperare cu organismele internaţionale de anchetă în perioada 2006 – 2007 ar trebui corelată cu faptul că, începând din 2008, ancheta a înregistrat un progres efectiv.
464. Referitor la desfăşurarea procedurii, Guvernul a invocat în primul rând complexitatea excepţională a cauzei. Conform argumentului său, cauza implica infracţiuni multiple şi diferite, unele dintre ele fiind atât de grave încât nu beneficiau de termene de prescripţii. Exista posibilitatea trimiterii în judecată a unor persoane care ocupau cele mai înalte funcţii. De asemenea, exista o lipsă, fără precedent, a posibilităţii unui contact la nivel procedural cu pretinsele victime pentru a le lua declaraţii.
De asemenea, aspectul internaţional al procedurii constituia un obstacol considerabil pentru progresul acesteia. Era evident că elementul cheie al constatărilor anchetei avea ca obiect pretinsa existenţă a unui centru de detenţie condus de CIA pe teritoriul polonez, ceea ce în mod evident implica operaţiuni ale serviciilor secrete din cel puţin două state – Polonia şi SUA – operaţiuni care erau, în principiu, protejate cu stricteţe pe motivul securităţii naţionale.
465. Cu toate acestea, a afirmat Guvernul, începând din septembrie 2012, parchetul luase deja declaraţii de la 62 de persoane. Dosarul cauzei cuprindea 43 de volume de înscrisuri. Acţiunile întreprinse în decursul procedurii au inclus verificarea informaţiilor despre pretinsul centru de detenţie al CIA conţinute în Rapoartele Marty din 2006 şi 2007 şi în Raportul Fava. S-au făcut verificări privind circumstanţele aterizărilor aeronavelor CIA, care nu au fost supuse controlului de frontieră şi celui vamal, şi s-au primit documente de la PANSA. Declaraţiile obţinute de la martori includeau mărturii făcute de personalul Aeroportului Szymany, controlori de trafic aerian şi un membru din comisia de anchetă Fava.
Având în vedere problemele juridice complexe ale anchetei, s-a obţinut un raport al experţilor în drept internaţional în care se abordau chestiuni precum normele de drept internaţional privind înfiinţarea unor centre de detenţie secrete pentru persoanele suspectate de terorism şi statutul unor astfel de deţinuţi.
Necesitatea de a obţine informaţii de la autorităţile americane a fost, şi este în continuare, de o importanţă esenţială, însă cererile parchetului pentru asistenţă juridică, printre care şi o cerere pentru participarea reclamantului la acţiunile procedurale, au rămas nesoluţionate. Această situaţie a îngreunat şi mai mult ancheta.
În şedinţa publică, Guvernul a adăugat că, în speranţa cooperării din partea SUA, avea în vedere şi posibilitatea luării unor declaraţii din partea persoanelor lezate în cadrul unei teleconferinţe video.
466. Referindu-se la argumentele reclamantului că ancheta a avut o întârziere excesivă, a făcut obiectul unor influenţe politice şi a fost lipsită de eficacitate (a se vedea supra, pct. 463–466), Guvernul a declarat că afirmaţiile respective nu au fost susţinute de nicio probă credibilă sau explicaţie logică. La un moment dat, procurorului care efectua ancheta i s-a retras cazul şi a fost înlocuit de alt procuror, iar dosarul cauzei a fost transferat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Varşovia la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cracovia, însă aceste fapte nu pot fi considerate ca probe plauzibile ale unei influenţe politice nejustificate sau ca factor care a influenţat durata procedurii.
467. Conform argumentului Guvernului, ancheta a fost transparentă. Procedura s-a aflat constant în atenţia publicului, a mass media şi a organizaţiilor neguvernamentale. Informaţii despre procedură au fost comunicate, cât de mult posibil, unor organizaţii precum Amnesty International şi Fundaţia Helsinki pentru Drepturile Omului. Procedura a fost monitorizată de Avocatul Poporului, care a primit informaţii clasificate.
Ancheta a fost supravegheată şi de Procurorul General, care s-a implicat personal în cauză şi a primit toate informaţiile despre acţiunile actuale şi cele avute în vedere.
Nu s-a făcut nicio presiune politică asupra procurorilor care efectuau ancheta.
Avocatul polonez al reclamantului a avut acces nerestricţionat la materialul neclasificat din dosarul cauzei şi a avut totodată posibilitatea de a consulta materiale clasificate în zilele de 19 ianuarie şi 13 iunie 2012.
468. Guvernul a mai argumentat că Curtea, prin faptul că a respins documentul pe care Guvernul a dorit să-l prezinte în şedinţa de stabilire a faptelor, i-a îngreunat încercarea de a demonstra că ancheta a fost aprofundată, efectivă şi nu excesiv de lungă.
Acesta a subliniat că durata concretă a anchetei nu putea constitui un criteriu decisiv. Era adevărat că aceasta a fost îndelungată, dar nu într-un mod nejustificat, mai ales dacă se iau în considerare complexitatea excepţională a acesteia şi factorii care au influenţat progresul acesteia şi care nu ţineau de organele de urmările penală din Polonia. În acest context, acesta a mai subliniat că Tribunalul Regional a respins ca neîntemeiat capătul de cerere formulat de reclamant cu privire la pretinsa durată excesivă a procedurii.
469. Pe scurt, ancheta, încă pendinte, a fost atât efectivă, cât şi aprofundată, mai ales în raport cu normele stabilite pentru cauzele având ca obiect abuzul în serviciu săvârşit de funcţionari publici. Ancheta a fost efectuată în mod obiectiv, independent şi eficient. Nu exista niciun semn de neglijenţă sau obstrucţionare în legătură cu obiectivul aflării adevărului.
b) Reclamantul
470. Reclamantul a declarat că cererea nu era prematură deoarece Polonia nu a efectuat o anchetă care să întrunească cerinţele prevăzute la art. 3 din Convenţie.
A trecut mai mult de un deceniu de când reclamantul a fost ţinut în detenţie secretă în Polonia, iar ancheta a rămas pendinte fără să existe vreun semn că se vor formula învinuiri sau vreun semn credibil că se va finaliza. Ancheta a început în data de 11 martie 2008, la aproape 6 ani după ce a fost transferat de CIA din Polonia şi la aproape 2 ani şi jumătate de când au fost făcute publice informaţii credibile despre existenţa unei închisori CIA în Polonia. Într-adevăr, ancheta s-a prelungit atât de mult şi a fost lipsită de eficacitate încât termenele de prescripţie aplicabile abuzului în serviciu – infracţiunea principală pe care procurorii au recunoscut public că o anchetau – par să fi expirat între timp.
471. În acest sens, reclamantul a făcut trimitere la observaţiile Raportorului special al Naţiunilor Unite pentru promovarea şi protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în procesul de combatere a terorismului în legătură cu întinderea obligaţiei statelor de a ancheta acuzaţiile de tortură şi detenţie secretă (a se vedea infra, pct. 472-473). Subscriind integral la observaţiile respective, acesta a subliniat că Polonia nu a respectat această obligaţie.
472. În primul rând, ancheta nu a fost nici declanşată prompt, nici efectuată prompt. Ancheta a început la aproape 6 ani după ce au avut loc încălcările drepturilor reclamantului, deşi instituţiile statului care au cooperat cu CIA ştiau despre aceste încălcări în perioada în care reclamantul a fost ţinut în detenţie şi torturat în Polonia. Surse disponibile publicului au arătat că instituţiile statului au ştiut despre acele încălcări de la începutul anului 2002 din moment ce participaseră activ la pregătirea unei zone speciale pentru operaţiunile de detenţie şi tortură. Însă statul nu a făcut nimic timp de 5 ani. Doar sub presiunea manifestată la nivel intern şi internaţional, din partea unor organisme precum Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, parchetul polonez a declanşat în sfârşit o anchetă propriu-zisă – abia în 2008.
Trecerea timpului a avut consecinţe negative asupra eficacităţii anchetei. Durata procedurii a îngreunat strângerea probelor şi, în special, audierea martorilor, care în prezent îşi amintesc mai puţine lucruri despre evenimentele în cauză faţă de ce şi-ar fi amintit cu câţiva ani mai devreme.
Dacă ancheta a înregistrat progrese, conform afirmaţiilor Guvernului, atunci acest lucru nu s-a reflectat în documentele neclasificate la care avocatul polonez al reclamantului a avut acces. Documentele din dosar nu au arătat că ar fi avut loc vreo acţiune semnificativă de la data la care dosarul a fost transferat procurorului de pe lângă Curtea de Apel Cracovia, respectiv 26 ianuarie 2012. Din septembrie 2012, numărul total al martorilor audiaţi a rămas, neschimbat, la 62. Părea convenabilă pentru statul polonez menţinerea cauzei în suspendare, însă o anchetă pe termen nedefinit era situaţia cea mai rea pentru victimă. Reclamantul nu a avut nici drept de acces complet la dosarul cauzei, nici posibilitatea de a obţine sancţionarea încălcării drepturilor sale în cadrul unui proces penal îndreptat împotriva făptaşilor.
473. În al doilea rând, ancheta nu a fost suficient de independentă, lucru demonstrat de înlocuirea repetată şi nejustificată a procurorilor, aparent ca reacţie la încercările acestora de a formula învinuiri la adresa unor funcţionari polonezi. Mai mult, în septembrie 2011, preşedintele Poloniei a refuzat să-l elibereze pe fostul preşedinte Kwaśniewski de obligaţia respectării secretului informaţiei când ar fi trebuit să dea informaţii procurorilor care efectuau ancheta.
Procurorii au fost schimbaţi de trei ori în decursul anchetei în momente care erau importante pentru victimă, fără vreo explicaţie concretă din partea Procurorului General sau a Guvernului. Fiecare schimbare îl obliga pe noul procuror care prelua ancheta să studieze dosarele, ceea ce constituia o întârziere suplimentară a anchetei. Prima schimbare a avut loc după ce procurorul Mierzewski i-a acordat domnului Al Nashiri statut de parte lezată în cadrul procedurii. Celui de-al doilea procuror numit să efectueze urmărirea penală, domnul Tyl, i s-a retras cauza imediat după ce le-a acordat avocaţilor polonezi ai reclamantului şi ai domnului Abu Zubaydah acces la documente clasificate pentru o perioadă foarte scurtă.
Conform argumentului reclamantului, faptul că procurorii au fost schimbaţi la scurt timp după ce au cooperat cu reprezentanţii victimelor sugerează un motiv neîntemeiat al înlocuirilor. Ca atare, ancheta nu părea să conducă la identificarea sau pedepsirea persoanelor răspunzătoare pentru încălcarea drepturilor reclamantului.
474. În al treilea rând, ancheta nu a avut transparenţa necesară. Aceasta a stat mereu sub semnul secretului. De la începutul ei, nu a fost făcută publică nicio informaţie semnificativă despre termenii de referinţă, întinderea exactă sau progresul ei.
Secretul anchetei a împiedicat în mod considerabil sancţionarea încălcării drepturilor reclamantului. Confidenţialitatea care proteja fiecare anchetă din Polonia, şi care a fost invocată de Guvern în faţa Curţii, a servit la asigurarea caracterului efectiv al procedurii. Asta nu l-a împiedicat pe procuror să facă publice informaţii importante referitoare la anchetă. Cu toate acestea, aproape toate probele relevante în cauză au fost clasificate ca secrete sau strict secrete. Guvernul a invocat caracterul secret al anchetei, însă secretul anchetei nu era un temei legal în legislaţia poloneză pentru a clasifica documentele ca secrete sau strict secrete. De fapt, clasificarea documentelor servea la protejarea unor interese nelegitime – interesele instituţiilor statului care au fost implicate în cooperarea ilegală cu CIA şi în încălcarea drepturilor omului.
În această privinţă, reclamantul a subscris din nou la observaţiile Raportorului special al Naţiunilor Unite pentru promovarea şi protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în procesul de combatere a terorismului, care a subliniat importanţa răspunderii publice şi cerinţa ca rezultatele unei anchete asupra actelor de tortură să fie făcute publice (a se vedea infra, pct. 479-483).
475. În ultimul rând, reprezentanţii reclamantului au afirmat că nu au putut să îi reprezinte interesele în mod corespunzător în cadrul procedurii interne deoarece nu au avut acces suficient la dosarul cauzei. Avocatul polonez al reclamantului a avut acces la partea clasificată a dosarului timp de doar 3 ore şi nu i s-a permis să ia notiţe. Timpul era insuficient pentru a cerceta, înţelege şi memora fragmentele relevante din documentele clasificate foarte numeroase. Drept urmare a clasificării excesive, avocaţii reclamantului au întâmpinat greutăţi şi la prezentarea de informaţii importante în faţa Curţii în cadrul prezentei proceduri.
476. În concluzie, reclamantul a solicitat Curţii să respingă excepţia preliminară ridicată de Guvern cu privire la neepuizarea căilor de atac interne şi să constate încălcarea art. 3 din Convenţie pe motivul neefectuării, de către Polonia, a unei anchete „aprofundate” şi „efective” în sensul dispoziţiei menţionate.
2. Terţi intervenienţi
a) Fundaţia Helsinki pentru Drepturile Omului
477. Fundaţia Helsinki pentru Drepturile Omului a declarat că observaţiile depuse în contextul intervenţiei sale se bazau pe experienţa sa cu privire la implicarea Poloniei în programul de predări extraordinare. În opinia sa, respectivele observaţii nu ar trebui tratate ca o interpretare a faptelor aflate la originea litigiului, ci ca o ilustrare a problemelor în litigiu.
HFHR a subliniat că, după apariţia primelor relatări mass media care menţionau implicarea Poloniei în programul de predări al CIA, a fost una dintre mai multe organizaţii poloneze care au dovedit un interes constant pentru a găsi o explicaţie a acestei probleme.
478. Intervenientul a enumerat sau rezumat diverse scrisori şi cereri de informaţii care au fost trimise de HFHR autorităţilor naţionale, răspunsurile primite şi datele de zbor cu privire la programul CIA – acestea din urmă au fost deja incluse în expunerea situaţiei în fapt întocmită de Curte la comunicarea cererii. Fundaţia a făcut referire, de asemenea, la relatările mass media despre desfăşurarea anchetei, subliniind că nicio informaţie relevantă despre anchetă nu a fost dezvăluită publicului şi că autorităţile au invocat constant caracterul secret pentru a-şi justifica refuzul de a răspunde la cererea de informaţii.
b) Raportorul special al Naţiunilor Unite
479. Raportorul special al Naţiunilor Unite a declarat că există un consens internaţional tot mai amplu cu privire la natura şi întinderea obligaţiei de a ancheta acuzaţiile de detenţie secretă, tortură şi predare. Consensul a fost rezumat în recomandările din Studiul comun al ONU din 2010, formulate la pct. 292 lit. d)-k) (a se vedea supra, pct. 283-285), care relua constatările făcute în diverse rapoarte guvernamentale şi inter-guvernamentale în perioada ulterioară datei de 11 septembrie 2001, inclusiv Rapoartele Marty din 2006 şi 2007, Raportul Fava şi Raportul Flautre (a se vedea supra, pct. 244-275 şi 277-279).
În susţinerea Raportorului special al Naţiunilor Unite, se putea considera acum ca fiind stabilit faptul că, în cazul în care se formulează o acuzaţie de tortură, statele sunt obligate să efectueze o anchetă care să fie independentă, declanşată prompt şi executată prompt; să fie aptă să conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor răspunzătoare; să fie pregătită să ia măsuri pentru strângerea probelor şi să conducă la acordarea unor reparaţii corespunzătoare şi prompte.
Aceste cerinţe se reflectă şi în obligaţia de a efectua anchete, derivată din jurisprudenţa Curţii întemeiată pe art. 3 din Convenţie.
480. A apărut un sub-set specific de norme internaţionale, în perioada post-2001, cu privire la dezvăluirea documentelor şi transparenţă în cazurile în care sunt implicate interesele securităţii naţionale.
În primul rând, era esenţial pentru anchetele parlamentare şi judiciare asupra cazurilor de tortură să beneficieze de acces nestingherit la informaţii confidenţiale. Acel principiu se aplica indiferent de problemele de securitate naţională apărute.
În al doilea rând, ar trebui înfiinţate organisme judiciare sau cvasi-judiciare independente pentru a stabili dacă afirmaţiile funcţionarilor statului că anumite informaţii nu pot fi dezvăluite pretinsei victime şi publicului din motive de securitate naţională sau motive similare. Aceste proceduri trebuie să asigure o verificare independentă a oricărei afirmaţii a guvernului privind confidenţialitatea şi securitatea naţională. Guvernelor şi agenţiilor de securitate nu trebuie să li se permită să decidă, pe cont propriu, dacă un material este confidenţial. Caracterul confidenţial, sau de altă natură, al anumitor documente ar trebui să se acorde în cadrul unei proceduri contradictorii. Indiferent de orice constatare privind confidenţialitatea, documentele respective ar trebui să fie disponibile pentru organele de anchetă.
În al treilea rând, respectivele organisme independente ar trebui să aplice o prezumţie favorabilă dezvăluirii. Aşa cum a rezultat din jurisprudenţa Curţii, ca de exemplu în cauza A. împotriva Regatului Unit (citată anterior, pct. 494), în cazul în care anumite probe nu au fost puse la dispoziţia pretinsei victime, a familiei şi avocaţilor acesteia, esenţa acestora ar trebui să fie dezvăluită suficient cât victima să aibă o participare deplină la anchetă.
În al patrulea rând, în cazul în care nu se pot dezvălui anumite informaţii sau probe, guvernele ar trebui să înfiinţeze, pe propria cheltuială, un sistem în care alte materiale mai ample decât esenţa acestora pot fi verificate de persoane desemnate să reprezinte interesele pretinsei victime.
În al cincilea rând, trebuiau făcute publice cât mai multe posibil dintre probele şi concluziile anchetei pentru a avea garanţia unei reparaţii corespunzătoare pentru pretinsa victimă şi a unei responsabilizări democratice faţă de publicul larg. Decizia finală privind elementele care ar trebui făcute publice sau nu trebuie să aparţină unei autorităţi judecătoreşti independente. Decizia trebuie luată punând în balanţă, pe de o parte, interesele securităţii naţionale astfel cum au fost invocate de Guvern, iar pe de altă parte, necesitatea unei răspunderi corespunzătoare pentru practicile care constituie încălcări grave ale dreptului internaţional.
481. În şedinţa publică, Raportorul special al ONU a prezentat – şi din partea Consiliului pentru drepturile omului al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a Înaltului Comisar ONU pentru drepturile omului – observaţii privind întinderea dreptului la adevăr în interpretarea dreptului contemporan al drepturilor omului şi raportul acestuia cu obligaţia de a ancheta detenţia secretă, tortura şi predarea şi de a garanta răspunderea funcţionarilor publici pentru încălcările sistematice ale drepturilor omului săvârşite în contextul iniţiativelor anti-terorism ale statului.
Acesta a subliniat că procesul aflării adevărului despre conspiraţia din timpul preşedinţiei Bush a necesitat foarte mult timp, dar s-a intensificat în ultimii trei ani. Anchete independente au stabilit în mod credibil complicitatea, într-o măsură mai mică sau mai mare, a funcţionarilor publici dintr-un mare număr de state în programul CIA de predări, detenţii secrete şi torturi – cuvântul „tortură” ar trebui folosit fără ezitare sau caracterizare. Conceptul de „interogare avansată”, aşa cum a fost aplicat de CIA, nu poate fi recunoscut ca fiind altceva decât tortură. Au apărut probe credibile care arată că „locaţiile negre” se aflau pe teritoriul unor state precum Lituania, Maroc, Polonia, România şi Thailanda şi că funcţionari din cel puţin 49 de alte state din cadrul, dar şi din afara, Consiliului Europei au permis folosirea spaţiului aerian sau a aeroporturilor naţionale pentru zboruri în cadrul cărora se efectuau predări. În pofida apariţiei unor asemenea fapte, funcţionarii publici implicaţi nu au fost deferiţi justiţiei decât într-un singur stat – Italia.
Experienţa acumulată în ultimii 10 ani a arătat că existau diverse mijloace prin care dreptul la adevăr şi principiul răspunderii puteau fi şi chiar au fost zădărnicite, perpetuând impunitatea efectivă a funcţionarilor publici implicaţi în aceste infracţiuni. Acestea includeau, în special, imunităţi de facto, distrugerea autorizată în mod oficial a unor probe relevante, obstrucţionarea efectivă a unor anchete independente sau ingerinţa în acestea, invocarea nejustificată a secretului de stat, tardivitate, întreruperea anchetelor, precum şi eliminarea rapoartelor sau publicarea lor cu întârziere.
482. Revenind la sensul conceptului „dreptul la adevăr”, Raportorul special al ONU a declarat că, în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, acesta era considerat ca având două dimensiuni – o dimensiune privată şi o dimensiune publică. Poziţia constantă a mecanismelor ONU a fost aceea că, în cazul în care se invocă existenţa unor încălcări grave sau sistematice ale drepturilor omului, dreptul de a afla adevărul nu este unul care aparţine exclusiv victimei imediate, ci aparţine şi societăţii.
În contextul unor grave încălcări ale drepturilor omului, exista o obligaţie specială care impunea statelor să informeze nu doar victimele şi familiile acestora, ci şi întreaga societate, despre incidentele care au avut loc. Dreptul la adevăr implica nu doar clarificarea circumstanţelor imediate ale încălcărilor specifice, ci şi clarificarea contextului general, a politicilor şi totodată a eşecurilor şi deciziilor instituţiilor care au permis ca acestea să aibă loc. În afară de aceasta, materializarea dreptului la adevăr poate necesita răspândirea unor informaţii despre încălcări pentru a restabili încrederea în instituţiile statului. Din acest motiv, în cauza El-Masri, aspectul colectiv al dreptului la adevăr a fost corelat cu gravitatea acuzaţiilor care făceau obiectul cauzei respective.
Odată ce se recunoaşte că în cazul unor încălcări grave sau sistemice există, de sine-stătător, un drept la adevăr care aparţine societăţii în ansamblu, rezultă atunci că orice persoană cu un interes legitim în stabilirea adevărului are dreptul să invoce acel drept. Dacă dreptul la adevăr ar fi limitat la persoana care a suferit încălcarea sau la reprezentanţii acesteia, atunci expunerea infracţiunilor internaţionale grave şi sistematice ar depinde automat de probabilitatea existenţei unei victime, sau a unei rude, capabile şi dispuse să intenteze o acţiune în justiţie.
483. Raportorul special al ONU a subliniat apoi existenţa unor divergenţe de opinie cu privire la chestiunea dacă dreptul trebuie să fie recunoscut ca făcând parte din obligaţia adjectivală prevăzută la art. 3, ca parte din dreptul de a primi informaţii prevăzut la art. 10 sau ca parte din dreptul la reparaţii prevăzut la art. 13.
Mecanismele ONU în domeniul drepturilor omului au adoptat o perspectivă holistică în acest sens - una care promova obiectivul stopării impunităţii.
Deşi era corectă situarea dreptului la adevăr în obligaţia adjectivală impusă de art. 3, dimensiunea colectivă a dreptului poate fi reflectată în totalitate numai în contextul dreptului de a primi informaţii prevăzut la art. 10. Dreptul de a primi informaţii şi dreptul la adevăr despre încălcări grave şi sistematice ale drepturilor omului erau interconectate în mod indisolubil. Plasarea dreptului la adevăr exclusiv în contextul art. 3 implica faptul că, la nivel internaţional, putea fi invocat numai de victima care a suferit încălcarea respectivă. Cu toate acestea, odată ce a fost recunoscut ca principiu de sine-stătător al dreptului internaţional, atunci categoria de persoane care erau îndreptăţite să invoce acest drept le va include şi pe cele care aveau un interes legitim şi grupurile de interes reprezentative, precum şi mass media, care aveau îndatorirea de a afla adevărul şi de a informa publicul.
3. Motivarea Curţii
a) Cu privire la admisibilitate
484. În opinia Curţii, capătul de cerere întemeiat de reclamant pe art. 3 sub aspect procedural ridică probleme serioase în fapt şi în drept în raport cu Convenţia, clarificarea acestora necesitând o examinare pe fond. De asemenea, Curtea a constatat deja că obiecţia preliminară ridicată de Guvern cu privire la neepuizarea căilor de atac interne ar trebui conexată cu fondul acestui capăt de cerere (a se vedea supra, pct. 343). În consecinţă, acest capăt de cerere nu poate fi considerat în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. Întrucât nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru a-l declara inadmisibil, acest capăt de cerere trebuie să fie declarat admisibil.
b) Cu privire la fond
i) Principii generale aplicabile care decurg din jurisprudenţa Curţii
485. În cazul în care o persoană face o afirmaţie credibilă că a suferit un tratament contrar art. 3 pe când se afla sub controlul unor agenţi ai statului pârât sau, în mod similar, ca urmare a faptelor săvârşite de funcţionari străini cu consimţământul sau complicitatea statului respectiv, articolul menţionat, coroborat cu obligaţia generală a statelor contractante, conform art. 1 din Convenţie, prin care se „recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în [...] convenţi[e]”, impune în mod indirect efectuarea unei anchete oficiale efective. Această anchetă trebuie să fie în măsură să conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor răspunzătoare. Altminteri, interzicerea legală generală a torturii şi a tratamentelor şi pedepselor inumane sau degradante ar fi lipsită de efect în practică, în pofida importanţei ei fundamentale, şi ar fi posibil ca în unele cazuri reprezentanţii statului să încalce drepturile celor aflaţi sub controlul lor cu impunitate de fapt (a se vedea, printre alte exemple, Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, pct. 102, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑VIII; Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 318, 442, 449 şi 454; şi El-Masri, citată anterior, pct. 182).
486. Ancheta privind acuzaţiile grave de rele tratamente trebuie să fie promptă şi aprofundată. Aceasta înseamnă că, odată ce problema le este adusă la cunoştinţă, autorităţile trebuie să acţioneze din oficiu şi trebuie să facă mereu o încercare serioasă de a afla ce s-a întâmplat, nu ar trebui să se bazeze pe concluzii pripite sau neîntemeiate pentru finalizarea anchetei sau pentru a le folosi ca temei pentru deciziile lor. Acestea trebuie să ia toate măsurile rezonabile de care dispun pentru a obţine probele referitoare la incident, inclusiv, inter alia, declaraţii ale martorilor oculari şi probe medico-legale. Orice nereguli ale anchetei care afectează posibilitatea de a stabili cauza vătămării sau de a identifica persoanele răspunzătoare riscă să contravină acestei norme.
Ancheta ar trebui să fie independentă de puterea executivă. Independenţa anchetei implică nu doar lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă în sens practic. Mai mult, victima ar trebui să aibă posibilitatea de a participa efectiv la anchetă într-un fel sau altul [a se vedea El-Masri, citată anterior, pct. 183-185 şi Al-Skeini şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 55721/07, pct. 167].
ii) Aplicarea principiilor sus-menţionate în prezenta cauză
487. Curtea a constatat deja că, având în vedere neprezentarea, nejustificată, de către Guvern a informaţiilor necesare din anchetă în prezenta cauză, este îndreptăţită să deducă anumite concluzii din conduita acestuia în ceea ce priveşte temeinicia acuzaţiilor formulate de reclamant (a se vedea supra, pct. 375).
488. Revenind la circumstanţele cauzei, astfel cum au fost stabilite în baza probelor disponibile, Curtea reţine că, în data de 11 martie 2008, autorităţile poloneze au declanşat o anchetă în privinţa acuzaţiilor legate de existenţa unui centru de detenţie secret al CIA în Polonia. De atunci – timp de circa 6 ani şi 4 luni la data adoptării prezentei hotărâri – ancheta respectivă a rămas pendinte, rămânând îndreptată pare-se tot împotriva unor persoane necunoscute. În orice caz, nu a existat nicio confirmare de la o sursă oficială că s-au formulat învinuiri împotriva vreunei persoane (a se vedea supra, pct. 132–172 şi 470).
489. Procedura a început abia la circa 6 ani după ce reclamantul a fost ţinut în detenţie şi supus unor rele tratamente, cu toate că autorităţile în mod sigur au fost implicate deja într-o etapă iniţială, pregătitoare, a aplicării Programului DMI în Polonia şi au fost la curent cu natura şi scopul activităţilor CIA pe teritoriul polonez în perioada decembrie 2002 – septembrie 2003 (a se vedea supra, pct. 442). Cu toate acestea, la vremea respectivă nu au făcut nimic să împiedice acele activităţi, cu atât mai puţin să ancheteze dacă erau compatibile cu legislaţia naţională şi obligaţiile internaţionale ale Poloniei.
490. În opinia Curţii, nedeclanşarea de către autorităţile poloneze a unei anchete, în pofida abundenţei de informaţii accesibile publicului despre relele tratamente aplicate la scară largă persoanelor considerate membre al’Qaeda şi ţinute în detenţie de către SUA care au apărut încă din 2002-2003 (a se vedea de asemenea supra, pct. 214-239 şi 439), nu se explică decât într-un singur mod posibil. Aşa cum arată succesiunea evenimentelor ulterioare, natura activităţilor CIA pe teritoriul polonez şi complicitatea Poloniei la acele activităţi trebuiau să rămână secrete, cunoscute exclusiv de serviciile de informaţii din cele două ţări care cooperau.
Curtea nu găseşte niciun motiv care să poată explica de ce, în noiembrie 2005 când Polonia a fost prima dată menţionată public ca fiind una dintre ţările care probabil au adăpostit o închisoare secretă a CIA şi a admis zboruri asociate CIA la Aeroportul Szymany (a se vedea supra, pct. 226-228 şi 234), nu s-a făcut nicio încercare de a declanşa o procedură oficială şi semnificativă pentru a clarifica împrejurările aterizărilor aeronavelor respective şi pretinsa folosire de către CIA a unui „centru important de formare şi terenuri în apropierea aeroportului Szymany” aparţinând serviciilor poloneze de informaţii – citat din Declaraţia HRW din 2005 (a se vedea supra, pct. 226). Nici măcar anchetele declanşate de Consiliul Europei şi Parlamentul European nu au determinat statul polonez să investigheze afirmaţiile larg răspândite despre încălcarea drepturilor omului. Într-adevăr, singurul răspuns al autorităţilor poloneze la acuzaţiile grave şi credibile prima facie privind complicitatea lor la programul CIA de predare şi detenţie secretă a fost acela de a declanşa o scurtă anchetă parlamentară în perioada noiembrie – decembrie 2005. Ancheta nu a avut niciun rezultat şi s-a desfăşurat cu uşile închise. Niciuna dintre concluziile acesteia nu a fost făcută publică, iar singura informaţie care a apărut ulterior a fost aceea că demersul nu implica nimic „necorespunzător” (a se vedea supra, pct. 128–130).
491. Conform dispoziţiilor relevante din Codul de procedură penală, organele de urmărire penală – care, aşa cum a subliniat Guvernul, sunt independente de puterea executivă (a se vedea supra, pct. 346) – aveau obligaţia de a ancheta din oficiu în cazul în care exista o bănuială întemeiată că s-a săvârşit o infracţiune (a se vedea supra, pct. 184–187). În orice caz – în perioada noiembrie - decembrie 2005 cel târziu – deşi se confrunta cu acuzaţii privind o activitate infracţională gravă care a avut loc în Polonia, acuzaţii care deveniseră publice la nivel mondial şi deci nu ar fi putut rămâne necunoscute, parchetul polonez ar fi trebuit să declanşeze prompt o anchetă corespunzătoare în această privinţă, în pofida concluziei anchetei parlamentare (a se vedea şi El-Masri, citată anterior, pct. 186 şi 192).
Mai mult, în 2006-2007, acuzaţiile au fost susţinute şi mai mult de concluziile anchetelor internaţionale (a se vedea supra, pct. 236–256).
492. Curtea reţine că Guvernul a sugerat că „pretinsa lipsă, din partea Guvernului, de cooperare în perioada 2006-2007” nu ar trebui corelată cu examinarea modului în care s-a desfăşurat ancheta penală pendinte (a se vedea supra, pct. 463). Curtea nu este de acord cu această opinie.
Faptul că Polonia a negat orice complicitate la operaţiunile CIA şi că nu a cooperat la nivel internaţional nu poate fi luat în considerare separat de lipsa nedeclarată oficial dar, în mod practic, vizibilă, a voinţei de a ancheta la nivel intern acuzaţiile pe care le negau. Autorităţile au decis să nu mai efectueze nicio altă anchetă în perioada începând din noiembrie-decembrie 2005 până în martie 2008. Drept consecinţă, deschiderea unei anchete corespunzătoare a avut o întârziere de aproape 2 ani şi jumătate. Având în vedere gravitatea excepţională şi caracterul plauzibil al acuzaţiilor, care includeau infracţiuni de tortură şi detenţie nedezvăluită, această întârziere trebuie considerată excesivă. Aşa cum a subliniat reclamantul, acest lucru submina inevitabil capacitatea parchetului polonez de a asigura şi de a obţine probe şi, în consecinţă, de a stabili faptele relevante (a se vedea supra, pct. 472).
493. Referitor la activitatea procedurală a procurorilor polonezi, Guvernul a susţinut că ancheta a progresat şi încă progresa fără probleme, având în vedere complexitatea excepţională a cauzei, atitudinea autorităţilor americane faţă de cererile pentru asistenţă juridică şi diversele impedimente practice la strângerea probelor, incluzând restricţionări ale accesului la victime şi ale contactului cu acestea (a se vedea supra, pct. 464–465).
Curtea nu subestimează dificultăţile inerente strângerii probelor cu care se confruntau autorităţile. Cu toate acestea, aşa cum s-a reţinut mai sus, din martie 2008 nu s-a înregistrat niciun progres semnificativ în anchetă şi nu pare să se fi identificat vreo persoană răspunzătoare (a se vedea supra, pct. 132–172).
Mai mult, în stadii avansate ale anchetei, au existat doi procurori cărora le-a fost retras dosarul cauzei şi, ulterior, dosarul cauzei a fost transferat unor procurori din altă regiune (a se vedea supra, pct. 133–134, 159 şi 473). Deşi Curtea nu consideră necesar să stabilească dacă aceste decizii ale Procurorului General susţineau sau nu afirmaţia reclamantului că ancheta nu a fost independentă şi a fost supusă influenţelor politice, este evident că acestea au condus la prelungirea procedurii.
494. Conform explicaţiei de mai sus cu privire la nerespectarea, de către Polonia, a art. 38 din Convenţie, Curtea a luat act de faptul că ancheta poate implica probleme de securitate naţională (a se vedea supra, pct. 367). Asta nu înseamnă însă că invocarea confidenţialităţii sau secretului informaţiilor le acordă organelor de anchetă discreţie totală pentru a refuza să dezvăluie informaţii victimei sau publicului.
Trebuie reamintit că, chiar dacă există un puternic interes public în menţinerea secretului surselor de informare sau al probelor, mai ales în cauzele care au ca obiect combaterea terorismului, este esenţial ca informaţiile despre acuzaţii şi probe să fie dezvăluite cât de mult posibil părţilor la procedură, fără a compromite securitatea naţională. În cazul în care nu este posibilă dezvăluirea completă, problemele rezultate de aici ar trebui să fie contrabalansate de aşa natură încât o parte să-şi poată apăra efectiv interesele [a se vedea, mutatis mutandis, A. şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 3455/05, pct. 216-218, CEDO 2009].
495. De asemenea, în cazul în care ancheta implică acuzaţii privind încălcări grave ale drepturilor omului, dreptul de a afla adevărul despre circumstanţele relevante ale cauzei nu aparţine exclusiv victimei infracţiunii sau familiei sale, ci şi victimelor unor încălcări similare şi publicului larg, care au dreptul să ştie ce s-a întâmplat.
Un răspuns adecvat din partea autorităţilor constând în anchetarea acuzaţiilor privind încălcări grave ale drepturilor omului poate fi considerat în general ca fiind esenţial pentru a menţine încrederea publicului în respectarea statului de drept şi pentru a preveni orice aparentă impunitate, orice aparentă complicitate la acţiuni contrare legii sau orice aparentă toleranţă faţă de acestea. Din aceleaşi motive, trebuie să existe un element suficient de control public în ceea ce priveşte ancheta sau rezultatele acesteia pentru a garanta asumarea răspunderii în practică, dar şi în teorie (a se vedea Anguelova împotriva Bulgariei, nr. 38361/97, pct. 140, CEDO 2002‑IV; Al-Skeini şi alţii, citată anterior, pct. 167 şi El-Masri, citată anterior, pct. 191-192).
496. În prezenta cauză, până acum au fost dezvăluite reprezentanţilor victimelor şi publicului larg doar informaţii puţine şi vagi despre termenii de referinţă sau întinderea procedurii, inclusiv încălcările bănuite sau potenţial implicate (a se vedea supra, pct. 132–172 şi 474-475). Chiar şi în şedinţa în faţa acestei Curţi, Guvernul a preferat să facă o descriere ambiguă a naturii infracţiunilor care făceau obiectul anchetei (a se vedea supra, pct. 464).
În schimb, după cum arată extrasele din publicaţiile mass media poloneze prezentate de către reclamant, anumite măsuri procedurale importante luate de parchet au fost prezentate într-o anumită măsură în presa naţională, în pofida secretului oficial invocat de Guvern. Astfel, o listă întreagă de întrebări adresate de procurori experţilor, obţinută din surse neoficiale, a fost dezvăluită publicului de către presa poloneză. Aceasta nu a fost prezentată integral nici Curţii în cadrul prezentei proceduri şi, după cum reiese din probele disponibile, nici măcar avocatului victimei (a se vedea supra, pct. 137, 151 şi 475).
Avocatul polonez al reclamantului a declarat că accesul său la dosarul cauzei a fost insuficient şi că această situaţie a constituit o piedică serioasă pentru reprezentarea corespunzătoare a reclamantului în cadrul procedurii interne şi în faţa Curţii (a se vedea supra, pct. 475). Curtea acceptă că aşa au stat lucrurile. În acest sens, Curtea reaminteşte că în cazul în care nu este posibilă dezvăluirea completă, mai ales din motive legate de securitatea naţională, problemele rezultate de aici ar trebui să fie contrabalansate de aşa natură încât partea respectivă să-şi poată apăra efectiv interesele în cadrul procedurii (a se vedea supra, pct. 494).
497. De asemenea, Curtea consideră că importanţa şi gravitatea problemelor în cauză necesită un control public deosebit de puternic asupra anchetei desfăşurate în prezenta cauză. În primul rând, acele probleme includ acuzaţii în materie de încălcări ale drepturilor omului, care includ tortura şi au loc în cadrul unui amplu proiect secret de capturare, predare, detenţie secretă şi interogare a persoanelor suspectate de terorism, aceste operaţiuni fiind efectuate de CIA în cooperare cu serviciile de informaţii din Polonia şi multe alte state. Lucru la fel de important, sunt incluse probleme de legalitate şi legitimitate atât în cazul deciziilor funcţionarilor statului polonez, cât şi în cazul activităţilor în care s-au implicat serviciile de securitate naţională şi de informaţii la punerea în aplicare a Programului DMI al CIA pe teritoriul Poloniei.
Tragerea la răspundere, în mod corespunzător, a persoanelor răspunzătoare pentru pretinsa acţiune nelegală serveşte la menţinerea încrederii în respectarea statului de drept de către instituţiile statului polonez, iar populaţia poloneză are un interes legitim în a fi informată despre anchetă şi rezultatele acesteia. Prin urmare, autorităţilor naţionale le revine sarcina să se asigure că, fără a compromite în mod inacceptabil securitatea naţională, se menţine un nivel suficient de control public în prezenta cauză (a se vedea supra, pct. 494).
498. Prezenta cauză, pe lângă faptul că ridică o problemă legată de ancheta efectivă privind pretinse rele tratamente contrare art. 3 din Convenţie, scoate în evidenţă în acest context o problemă mai generală legată de exercitarea controlului democratic asupra serviciilor de informaţii (a se vedea de asemenea supra, pct. 262-265). Apărarea drepturilor omului garantate de Convenţie, în special la art. 2 şi art. 3, necesită nu doar o anchetă efectivă privind pretinsele încălcări ale drepturilor omului, ci şi garanţii corespunzătoare – atât în drept, cât şi în practică – împotriva încălcării, de către serviciile de informaţii, a drepturilor prevăzute de Convenţie, mai ales când desfăşoară operaţiuni secrete. Circumstanţele prezentei cauze pot ridica întrebarea dacă sistemul juridic polonez îndeplineşte această cerinţă.
499. Având în vedere elementele sus-menţionate, Curtea constată că procedura în litigiu nu a îndeplinit cerinţele unei anchete „prompte”, „aprofundate” şi „efective” în sensul art. 3 din Convenţie.
În consecinţă, Curtea respinge excepţia preliminară ridicată de Guvern cu privire la neepuizarea căilor de atac interne pe motiv că cererea ar fi prematură şi constată că a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect procedural.
B. Aspectul material al art. 3
1. Argumentele părţilor
a) Guvernul
500. Guvernul a susţinut că, întrucât ancheta privind acuzaţiile formulate de reclamant este în desfăşurare, nu poate să răspundă în detaliu la chestiunile legate de fondul capătului de cerere.
b) Reclamantul
501. Reclamantul a susţinut că, în lumina jurisprudenţei Curţii, Polonia avea obligaţia pozitivă, prevăzută la art. 3, de a-l apăra împotriva torturii şi a altor forme de rele tratamente practicate de CIA pe teritoriul acesteia şi de a împiedica transferul său din Polonia în alte centre de detenţie secrete ale CIA, care l-a expus altor încălcări ale articolului menţionat. Cu toate acestea, autorităţile, deşi la vremea respectivă ştiau sau ar fi trebuit să ştie că, în cadrul Programului DMI al CIA, deţinuţii erau supuşi unor metode de interogare şi altor practici vădit incompatibile cu Convenţia, nu au făcut nimic pentru a stopa sau împiedica încălcarea drepturilor sale fundamentale.
502. Tratamentul la care reclamantul a fost supus cât timp a fost ţinut de CIA în detenţie în Polonia a depăşit în mod evident pragul stabilit de jurisprudenţa Curţii pentru a constitui „tortură” în sensul art. 3.
Aşa cum demonstrează clar documentele CIA făcute publice, acesta a fost supus, cu intenţie, pe o îndelungată perioadă de timp, unor diverse metode de interogare extreme cunoscute drept „tehnici avansate de interogare”. Metodele respective, deseori aplicate în combinaţie, erau special concepute pentru a scoate informaţii de la o persoană interogată cauzându-i suferinţe psihologice şi fizice. Într-adevăr, documente oficiale ale administraţiei americane precizau că „scopul interogării este de a crea o stare de neajutorare şi dependenţă dobândite care să conducă la strângerea unor informaţii secrete într-un mod previzibil, credibil şi durabil” şi că procedurile de interogare erau aplicate cu scopul „de a-i convinge pe deţinuţii de mare importanţă să ofere, în timp util, informaţii privind ameninţările şi informaţii secrete privind activităţile teroriste”.
503. În baza declaraţiilor experţilor şi a vastelor înscrisuri, care includ în special documente declasificate ale CIA, s-a confirmat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că reclamantul a fost supus în Polonia nu doar unor „tehnici avansate de interogare”, ci şi unor „tehnici neautorizate” – acestea incluzând execuţii simulate şi poziţii de stres, cele mai importante forme de abuz specifice programului CIA.
În plus, menţinerea reclamantului în izolare şi detenţie incommunicado timp de 6 luni în Polonia constituie de asemenea un tratament contrar art. 3.
504. În Raportul CIA din 2004 s-a recunoscut că reclamantul a fost supus unor „tehnici de avansate de interogare” în primele două săptămâni din decembrie 2002. În Raportul CICR s-a precizat că domnul Al Nashiri a confirmat că în cel de-al treilea loc de detenţie - în Polonia - a fost ţinut nud şi supus unor execuţii simulate, a fost ţinut în picioare în poziţii de stres timp îndelungat cu încheieturile mâinilor imobilizate în cătuşe şi suspendate deasupra capului, de tavan, timp de câteva zile la rând - ceea ce aproape că i-a dislocat umerii - şi a suferit dureri fizice directe ca urmare a folosirii unei perii aspre în timpul îmbăierii sale, dar şi ca urmare a faptului că anchetatorul a stat în picioare pe cătuşele sale. De asemenea, acesta a fost ameninţat cu acte de sodomie şi cu arestarea şi violarea familiei sale.
Prin urmare, metodele de interogare aplicate reclamantului în Polonia au constituit tortură, conform definiţiei Curţii, respectiv „tratamente inumane deliberate care provoacă suferinţe foarte grave şi crude”.
505. Mai mult, aceste metode au avut efecte devastatoare şi pe termen lung asupra reclamantului, după cum demonstrează declaraţiile sale făcute în faţa Tribunalului pentru examinarea statutului de combatant şi faptul că, drept urmare a torturii, acesta suferea de tulburare de stres posttraumatic (a se vedea supra, pct. 113 şi 126).
2. Motivarea Curţii
a) Cu privire la admisibilitate
506. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
b) Cu privire la fond
i) Principii generale aplicabile care decurg din jurisprudenţa Curţii
507. Art. 3 din Convenţie consacră una dintre cele mai importante valori ale societăţilor democratice. Spre deosebire de majoritatea prevederilor materiale ale Convenţiei, art. 3 nu stabileşte excepţii şi nicio derogare de la acesta nu este admisibilă, conform art. 15 § 2, nici măcar în caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii [a se vedea, printre multe alte exemple, Soering, citată anterior, pct. 88; Selmouni împotriva Franţei, citată anterior, pct. 95; Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000‑IV; Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 424; Shamayev şi alţii, citată anterior, pct. 375 şi El‑Masri, citată anterior, pct. 195; a se vedea de asemenea Al-Adsani împotriva Regatului Unit (MC), nr. 35763/97, pct. 26-31, CEDO 2001‑XI].
Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, precum combaterea terorismului sau a criminalităţii organizate, Convenţia interzice în termeni categorici tortura, precum şi tratamentele şi pedepsele inumane ori degradante, indiferent de comportamentul persoanei în cauză [a se vedea Chahal împotriva Regatului Unit, 15 noiembrie 1996, pct. 79, Culegere 1996‑V; Labita, citată anterior, pct. 119; Öcalan împotriva Turciei (MC), nr. 46221/99, pct. 179, CEDO 2005‑IV, precum şi El-Masri, citată anterior, pct. 195].
508. Pentru a intra sub incidenţa art. 3 din Convenţie, relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Evaluarea acestui nivel minim depinde de toate circumstanţele cauzei, precum durata tratamentului, efectele fizice sau psihice ale acestuia şi, în anumite cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei [a se vedea Irlanda împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 162; Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 92, CEDO 2000-XI; Jalloh împotriva Germaniei, citată anterior, pct. 67]. Alţi factori includ scopul în care au fost aplicate tratamentele, precum şi intenţia sau motivaţia din spatele acestora (a se compara, inter alia, Aksoy împotriva Turciei, 18 decembrie 1996, pct. 64, Culegere 1996-VI; Egmez împotriva Ciprului, nr. 30873/96, pct. 78, CEDO 2000-XII; Krastanov împotriva Bulgariei, nr. 50222/99, pct. 53, 30 septembrie 2004; şi El-Masri, citată anterior, pct. 196).
Pentru a stabili dacă anumite forme de rele tratamente pot fi considerate tortură, Curtea trebuie să ţină seama de diferenţierea, făcută la art. 3 din Convenţie, dintre noţiunea de tortură şi cea de tratament inuman sau degradant. Diferenţierea pare să fi fost consacrată în Convenţie cu intenţia ca stigmatul deosebit al „torturii” să se aplice numai tratamentelor inumane intenţionate care provoacă suferinţe foarte grave şi crude (a se vedea Aksoy, citată anterior, pct. 62). Pe lângă gravitatea tratamentului aplicat, există elementul intenţiei, aşa cum este recunoscut în Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite; a intrat în vigoare la 26 iunie 1987), care defineşte tortura ca însemnând orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice cu scopul, inter alia, de a obţine informaţii, de a o pedepsi sau de a o intimida (art. 1 din Convenţia Naţiunilor Unite) [a se vedea İlhan împotriva Turciei (MC), nr. 22277/93, pct. 85, CEDO 2000‑VII; şi El-Masri, citată anterior, pct. 197].
509. Obligaţia Înaltelor Părţi Contractante, în temeiul art. 1 din Convenţie, de a recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Convenţie, în coroborare cu art. 3, impune statelor să ia măsuri destinate să garanteze că persoanele aflate sub jurisdicţia lor nu sunt supuse torturii, nici tratamentelor sau pedepselor inumane ori degradante, inclusiv relelor tratamente aplicate de persoane fizice [a se vedea A. împotriva Regatului Unit, 23 septembrie 1998, pct. 22, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VI; Z. şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 29392/95, pct. 73, CEDO 2001-V]. Răspunderea statului poate fi angajată aşadar în cazul în care autorităţile nu iau măsuri rezonabile pentru a evita riscul aplicării unor rele tratamente despre care ştiau sau ar fi trebuit să ştie (a se vedea Mahmut Kaya împotriva Turciei, nr. 22535/93, pct. 115, CEDO 2000‑III şi El-Masri, citată anterior, pct. 198).
ii) Aplicarea principiilor sus-menţionate în prezenta cauză
510. Curtea a constatat deja că acuzaţiile reclamantului privind relele tratamente şi detenţia secretă la care a fost supus în Polonia în perioada 5 decembrie 2002 – 6 iunie 2003 şi transferul său din Polonia la alte „locaţii negre” ale CIA la ultima dată menţionată au fost dovedite în faţa Curţii şi că faptele respective sunt demonstrate dincolo de orice îndoială rezonabilă (a se vedea supra, pct. 405-417).
Rămâne de stabilit dacă tratamentul la care a fost supus intră sub incidenţa acestei dispoziţii şi, dacă intră, în ce măsură este imputabil statului pârât (a se vedea supra, pct. 451-458).
α) Tratamentul la care a fost supus reclamantul în perioada în litigiu
511. În lumina documentelor declasificate ale CIA şi a relatării evenimentelor făcute de reclamant însuşi către CICR, Curtea a constatat deja că în perioada decembrie 2002 – ianuarie 2003, în timpul detenţiei sale secrete în Polonia, reclamantul a fost interogat de CIA şi supus unor TAI, precum şi unui număr de tehnici de interogare aşa-zis „neautorizate” (a se vedea supra, pct. 99‑101 şi 416-417). Expresia „neautorizate” însemna că acestea nu erau incluse în lista celor 10 măsuri de interogare permise, aplicate în cadrul procedurii standard deţinuţilor de mare importanţă – care sunt prezentate grafic în Raportul CIA din 2004, Documentul de bază al CIA din 2004 şi, în plus, în Raportul DOJ din 2009 (a se vedea supra, pct. 54-68).
Aşa cum se observă în documentele CIA, acele măsuri neautorizate au inclus două execuţii simulate care par să fi avut loc în aceeaşi zi. Prima a constat în folosirea unui pistol fără gloanţe, al cărui percutor a fost „armat” la nivelul capului în timp ce deţinutul stătea aşezat; cea de-a doua a constat în folosirea unei bormaşini în timp ce se afla în celula sa, obligat să stea în picioare, nud şi cu capul acoperit cu un sac. De asemenea, reclamantul a fost supus unor măsuri care în Raportul CIA din 2004 au fost descrise ca „poziţii de stres cauzatoare de posibilă vătămare”. Asta însemna, conform precizărilor din raport, că a fost obligat să îngenuncheze pe podea şi să se lase pe spate, a fost ţinut în picioare în poziţii de stres şi îmbrâncit în timp ce se afla în acele poziţii, precum şi că a fost ridicat de braţe de la podea în timp ce avea braţele legate la spate cu o curea. Drept consecinţă, braţele sale aproape că s-au dislocat din umeri. I s-a spus că, dacă „nu vorbeşte”, mama şi rudele sale vor fi aduse în acea „locaţie neagră” – dându-i-se de înţeles astfel că rudele sale de sex feminin ar putea fi abuzate chiar în faţa sa. „Anchetatorul” său s-a aşezat în picioare pe cătuşele sale ca să îi cauzeze durere, ceea ce i-a cauzat noi vătămări corporale - tăieturi şi vânătăi. Acelaşi „anchetator” i-a suflat fum în faţă în timpul sesiunilor de interogare. De asemenea, pentru a-i cauza durere, a fost spălat cu o perie aspră de tipul celor „folosite [...] pentru a îndepărta mizeria persistentă” (a se vedea supra, pct. 99-100).
512. Raportul CIA din 2004 mai precizează că, pe lângă acele măsuri neautorizate, „echipa de interogare a continuat TAI în cazul lui Al Nashiri timp de două săptămâni în decembrie 2002” şi că, întrucât s-a considerat despre el că „ascunde informaţii”, au fost „repuse în aplicare” metodele constând în acoperirea capului cu un sac şi imobilizarea mâinilor cu cătuşe. Întrucât restul segmentelor din secţiunea relevantă, referitoare la perioada decembrie 2002 – septembrie 2003, au fost obscurate, nu există niciun indiciu despre ce alte tehnici specifice i-ar fi putut fi aplicate reclamantului şi nicio descriere a altor aspecte ale tratamentelor la care ar fi putut fi supus în Polonia (a se vedea supra, pct. 99). Cu toate acestea, trebuie reţinut că documentele CIA oferă o descriere exactă a tratamentelor la care erau supuşi deţinuţii de mare importanţă în timpul detenţiei sub formă de rutină aplicată cu precizie şi în mod previzibil, începând cu capturarea lor şi continuând cu predarea şi primirea la „locaţia neagră”, şi ajungând până la interogare. Conform celor menţionate în Documentul de bază al CIA din 2004, „indiferent de mediul şi experienţelor lor anterioare, odată ce un [deţinut de mare importanţă] este predat [celor de la] CIA, are loc o succesiune de evenimente previzibile” (a se vedea supra, pct. 63‑68). Deşi secţiunea din acel document dedicată interogărilor este în mare parte obscurată, aceasta prezintă o listă completă a etapelor interogărilor practicate de CIA şi a măsurilor aplicate. Această parte specifică din Documentul de bază al CIA din 2004, deşi obscurată în mare parte, oferă o imagine clară a „prototipului interogării” care trebuia practicat în mod regulat în fiecare locaţie neagră a CIA, precum şi programul orar sugerat, şi se referă la combinaţii eficiente ale diverselor „tehnici” descrise anterior (a se vedea supra, pct. 68).
513. O relatare complementară a tratamentului şi detenţiei la care a fost supus reclamantul în cadrul Programului DMI în perioada în litigiu se găseşte în Raportul CICR din 2007. Aici se precizează că, în etapele iniţiale ale detenţiei sale – respectiv, cu durate de la câteva zile până la câteva luni de la capturarea sa în octombrie 2002 –, reclamantul a fost supus unui „regim dur constând în folosirea combinată a unor rele tratamente fizice şi psihologice pentru a obţine supunerea acestora şi a obţine cu forţa informaţii”. Se mai precizează că, pe toată durata detenţiei sale nedezvăluite, acesta a fost ţinut în izolare continuă, a fost lipsit de aer liber, de mişcare, de instalaţii sanitare corespunzătoare şi de produse fundamentale în legătură directă cu interogarea (a se vedea supra, pct. 69-70, 102 şi 281-282).
514. Curtea nu poate face speculaţii despre data, modul şi combinaţia în care au fost folosite împotriva reclamantului tehnicile de interogare specifice „autorizate” sau „permise” în perioada 5 decembrie 2002 - 6 iunie 2003. Cu toate acestea, caracterul previzibil al procedurilor standard ale CIA şi tratamentul aplicat deţinuţilor săi constituie motive suficiente pentru a considera că aceste măsuri ar fi putut fi folosite în cazul reclamantului în timpul detenţiei sale în Polonia, dar şi în alte locuri, ulterior transferului său din Polonia, ca parte integrantă din Programul DMI.
515. De asemenea, Curtea nu consideră necesar să analizeze fiecare aspect în parte al tratamentului aplicat reclamantului în detenţie sau condiţiile materiale în care a fost deţinut. Acest tratament trebuie caracterizat ca „tratament inuman intenţionat care provoacă suferinţe foarte grave şi crude” în sensul art. 3 (a se vedea supra, pct. 508).
Toate măsurile au fost aplicate în mod premeditat şi organizat, în baza unei proceduri oficializate şi insensibile, care prevedea o „gamă largă de tehnici sancţionate prin lege” şi era concepută special pentru a extrage informaţii sau mărturisiri ori pentru a obţine informaţii secrete de la persoanele suspectate de terorism care au fost capturate. Obiectivele respective – declarate explicit – erau, în special, de „a «disloca» psihologic deţinutul, de a-i maximiza sentimentul de vulnerabilitate şi neputinţă şi de a-i reduce sau elimina voinţa de a rezista [...] în efortul de a obţine informaţii secrete esenţiale”; „de a-i convinge pe deţinuţii de mare importanţă să ofere, în timp util, informaţii privind ameninţările şi informaţii secrete privind activităţile teroriste”; „de a crea o stare de neajutorare şi dependenţă dobândite”; conceptul lor de bază era acela de a utiliza „atât presiuni fizice, cât şi psihologice, într-un mod comprehensiv, sistematic şi cumulativ, pentru a influenţa comportamentul [unui deţinut de mare importanţă], pentru a înfrânge postura de rezistenţă a unui deţinut” (a se vedea supra, pct. 55 şi 62-68).
516. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că tratamentele la care reclamantul a fost supus de către CIA în cursul detenţiei sale în Polonia, în perioada în litigiu, constituie tortură în sensul art. 3 din Convenţie (a se vedea supra, pct. 508 şi El-Masri, citată anterior, pct. 211).
β) Concluzia Curţii privind răspunderea Poloniei
517. Curtea a constatat anterior că Polonia cunoştea natura şi scopul activităţilor CIA de pe teritoriul său la vremea respectivă şi că a cooperat la pregătirea şi desfăşurarea operaţiunilor CIA de predare, detenţie secretă şi interogare pe teritoriul său. S-a constatat, de asemenea, că - având în vedere cunoştinţele sale, precum şi apariţia şi răspândirea informaţiilor publice, despre relele tratamente şi abuzurile la care au fost supuse persoanele suspectate de terorism care au fost ţinute în detenţie de autorităţile americane, Polonia ar fi trebuit să ştie că, prin faptul că a permis ca CIA să ţină în detenţie aceste persoane pe teritoriul polonez, le expunea pe aceste persoane unui mare risc ca acestea să fie supuse unor tratamente contrare Convenţiei (a se vedea supra, pct. 442).
Este adevărat că, potrivit evaluării experţilor – pe care Curtea a acceptat-o – interogarea şi, prin urmare, tortura la care a fost supus reclamantul în „locaţia neagră” din Stare Kiejkuty intrau exclusiv sub răspunderea CIA şi că este improbabil ca funcţionarii polonezi să fi fost martori sau să fi ştiut exact ce se întâmpla în centrul respectiv (a se vedea supra, pct. 441-442).
Cu toate acestea, în temeiul art. 1 din Convenţie, coroborat cu art. 3, Polonia era obligată să ia măsuri destinate să garanteze că persoanele aflate sub jurisdicţia sa nu sunt supuse torturii, nici tratamentelor sau pedepselor inumane ori degradante, inclusiv relelor tratamente aplicate de persoane fizice (a se vedea supra, pct. 443 şi 509).
În pofida obligaţiei pe care i-o impunea Convenţia, Polonia, în practică, a înlesnit întregul proces, a creat condiţii pentru desfăşurarea acestuia şi nu a făcut nicio încercare de a stopa desfăşurarea lui. Aşa cum a reţinut Curtea anterior, în baza cunoaşterii de către Polonia a activităţilor CIA rezultate din complicitatea sa la Programul DMI, dar şi în baza informaţiilor accesibile publicului despre tratamentele aplicate în contextul „războiului împotriva terorismului” persoanelor suspectate de terorism ţinute în detenţie de SUA, autorităţile – chiar dacă nu au avut martori ori nu au participat la actele specifice de rele tratamente şi abuzurile la care a fost supus reclamantul – trebuie să fi fost la curent cu existenţa unui mare risc ca pe teritoriul Poloniei să se aplice tratamente contrare art. 3.
În consecinţă, „consimţământul şi complicitatea” statului polonez la Programul DMI constituie un motiv pentru a-l considera răspunzător pentru încălcarea, săvârşită pe teritoriul său, a drepturilor reclamantului prevăzute la art. 3 din Convenţie (a se vedea supra, pct. 452 şi El-Masri, citată anterior, pct. 206 şi 211).
518. Mai mult, Polonia era la curent cu faptul că transferul reclamantului pe teritoriul său şi de aici în altă parte s-a făcut printr-o „predare extraordinară”, a se înţelege „un transfer extrajudiciar de persoane dintr-o jurisdicţie în alta sau dintr-un stat în altul, în scopul detenţiei şi interogării în afara sistemului juridic normal, unde exista un risc real de tortură ori tratamente crude, inumane sau degradante” (a se vedea El-Masri, citată anterior, pct. 221).
În aceste împrejurări, posibilitatea încălcării art. 3 era foarte mare şi ar fi trebuit să fie considerată inerentă transferului (a se vedea supra, pct. 454). În consecinţă, prin faptul că au permis ca CIA să îl transfere pe reclamant în alte centre de detenţie secrete ale acesteia, autorităţile poloneze l-au expus unui risc ridicat şi previzibil de a fi supus în continuare unor rele tratamente şi unor condiţii de detenţie contrare art. 3 din Convenţie (a se vedea supra, pct. 103, 442 şi 453-454).
519. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie, sub aspect material.
VI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 din Convenţie Reclamantul s-a plâns că, în perioada 5 decembrie 2002 – 6 iunie 2003, Polonia a permis CIA să îl priveze de libertate pe teritoriul său în detenţie secretă şi nerecunoscută, care a fost impusă şi pusă în aplicare în afara oricăror proceduri legale. În plus, permiţând CIA să îl transfere în alte centre de detenţie secrete ale CIA din altă zonă, acesta a fost expus unui risc real şi serios de a fi menţinut în detenţie nedezvăluită.
Acesta a susţinut că a fost încălcat art. 5 din Convenţie, formulat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;
c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa, sub supraveghere, sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legale ale unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.
5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.”
A. Argumentele părţilor
1. Guvernul
521. Guvernul nu a făcut comentarii privind admisibilitatea şi fondul acestui capăt de cerere.
2. Reclamantul
522. Reclamantul a susţinut că, deşi autorităţile poloneze au ştiut că persoane suspectate de terorism au fost ţinute în secret, în detenţie incommunicado, de către autorităţile SUA, nu au făcut nimic pentru a împiedica sau pentru a pune capăt detenţiei şi transferului său. Autorităţile au ştiut sau ar fi trebuit să ştie de scopurile pentru care CIA au folosit baza de antrenament din Stare Kiejkuty, deoarece acestea au semnat un acord secret şi au adaptat locaţia pentru nevoile specifice ale CIA de a deţine şi a interoga persoane în cadrul programului DMI.
În consecinţă, Polonia nu doar a facilitat sarcinile CIA, dar nici nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive, care îi revin în temeiul art. 3, de a preveni detenţia ilegală pe teritoriul său de către agenţi CIA.
523. Faptul că Programul CIA de predare şi detenţie s-a desfăşurat în contextul unei iniţiative anti-teroriste nu exonera de răspundere autorităţile poloneze. Conform jurisprudenţei Curţii, combaterea terorismului nu însemna că autorităţile poloneze ar fi putut presupune că CIA avea carte blanche în temeiul art. 5 pentru a menţine în arest persoane suspectate de terorism în absenţa oricărui control judiciar. Detenţia nerecunoscută constituia o încălcare extrem de gravă a art. 5 şi o negare completă a garanţiilor suplimentare ale Convenţiei în ceea ce priveşte protejarea dreptului la viaţă şi a dreptului de a nu fi supuse torturii ale persoanelor deţinute. O dispariţie forţată contravenea asigurării celei mai elementare protecţii împotriva abuzului de putere de stat. Omisiunea consemnării faptelor şi a detaliilor privind detenţia (data, ora şi locaţia) şi refuzul continuu de a oferi o explicaţie privind locul unde se afla deţinutul – precum s-a putut constata în prezenta cauză – constituiau o încălcare extrem de gravă, deoarece facilita acoperirea oficială a viitoarelor încălcări. Într-adevăr, sistemul de predare al CIA nici măcar nu a luat în considerare garanţiile prevăzute de art. 5.
524. În ceea ce priveşte transferul reclamantului, autorităţile ar fi trebuit – dar nu au făcut acest lucru – să ia în considerare faptul că existau perspective suficient de flagrante pentru deţinerea în continuare a acestuia de către CIA în mod arbitrar şi secret. Astfel cum reieşea din jurisprudenţa Curţii, de exemplu cauza Othman (Abu Qatada) (citată supra, pct. 455), o încălcare flagrantă a art. 5 ar avea loc în cazul în care, precum în situaţia din speţă, statul de destinaţie ar deţine în mod arbitrar un reclamant timp de mai mulţi ani, fără nicio intenţie de a-l aduce în faţa justiţiei. Până în luna iunie 2003 se aflase pe scară largă faptul că programul de predare al SUA implicase detenţia secretă în locaţii din străinătate. În consecinţă, Polonia ştiuse că existau motive considerabile să se creadă că reclamantul era expus riscului real de a fi suspus în continuare unei detenţii incommunicado.
525. În cele din urmă, reclamantul a făcut referire la El-Masri, declarând că, în lumina acestei hotărâri, care privea, de asemenea, detenţia secretă din cadrul programului DMI, detenţia nerecunoscută a acestuia a constituit o dispariţie, iar autorităţile poloneze au fost responsabile pentru întreaga perioadă de detenţie a acestuia în Polonia şi alte locuri, ulterior transferului său.
B. Motivarea Curţii
1. Cu privire la admisibilitate
526. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
2. Cu privire la fond
(a) Principii generale aplicabile care decurg din jurisprudenţa Curţii
527. Garanţiile prevăzute de art. 5 au o importanţă fundamentală pentru protejarea dreptului persoanelor, în cadrul unei democraţii, de a nu fi supuse unei detenţii arbitrare de către autorităţi. Din acest motiv, Curtea a evidenţiat în repetate rânduri în jurisprudenţa sa că este necesar ca orice privare de libertate să fi fost efectuată nu doar în conformitate cu normele de fond şi de procedură stabilite de legislaţia naţională, dar şi, în egală măsură, cu respectarea scopului însuşi al art. 5, şi anume protejarea persoanelor împotriva arbitrarului (a se vedea, Chahal, citată anterior, pct. 118 şi El-Masri, citată anterior, pct. 230). Această perseverenţă în protejarea persoanelor împotriva oricărui abuz de putere este ilustrată de faptul că art. 5 § 1 defineşte situaţiile în care persoanele pot fi private de libertate în mod legal, evidenţiindu-se faptul că aceste situaţii trebuie să fie interpretate strict având în vedere că acestea constituie excepţii de la cea mai elementară garanţie privind libertatea individuală (a se vedea Quinn împotriva Franţei, 22 martie 1995, pct. 42, seria A nr. 311 şi El-Masri, ibid.).
528. Trebuie subliniat, de asemenea, că autorii Convenţiei au consolidat protecţia persoanelor împotriva privării arbitrare de libertate prin garantarea unui corpus de drepturi materiale care au ca scop minimizarea riscurilor de arbitrarietate, permiţând ca actele de privare de libertate să facă obiectul unui control judiciar independent şi prin garantarea răspunderii autorităţilor pentru actele respective. Cerinţele art. 5 § 3 şi § 4, care accentuează promptitudinea şi supravegherea judiciară, capătă o importanţă deosebită în acest context. O intervenţie judiciară promptă poate conduce la identificarea şi prevenirea măsurilor care pun în pericol viaţa sau a formelor grave de rele tratamente care încalcă garanţiile fundamentale prevăzute la art. 2 şi la art. 3 din Convenţie (a se vedea Aksoy, citată anterior, pct. 76). Se află în joc atât protecţia libertăţii fizice a persoanelor, cât şi a siguranţei lor, într-un context care, în absenţa unor garanţii, ar putea determina o subminare a statului de drept şi ar putea pune deţinuţii într-o situaţie în care nu ar avea acces la cele mai rudimentare forme de protecţie juridică (a se vedea El-Masri, citată anterior, pct. 231).
529. Deşi cercetarea infracţiunilor teroriste ridică probleme deosebite pentru autorităţi, acest lucru nu înseamnă că autorităţile au carte blanche, în temeiul art. 5, să aresteze suspecţi şi să îi plaseze în arestul poliţiei, fără efectuarea niciunui control efectiv de către instanţele interne şi, în ultimă instanţă, de către instituţiile de supraveghere ale Convenţiei, ori de câte ori acestea consideră că a existat o infracţiune cu caracter terorist (a se vedea Aksoy, citată anterior, pct. 78 şi El-Masri, citată anterior, pct. 232).
Curtea evidenţiază, în acest sens, că deţinerea nerecunoscută a unei persoane reprezintă o negare totală a acestor garanţii şi o încălcare extrem de gravă a art. 5. Având în vedere că au preluat controlul asupra unei persoane, autorităţile au obligaţia să răspundă pentru locul unde se află aceasta. Din acest motiv, trebuie să se considere că art. 5 impune autorităţilor să adopte măsuri efective pentru a oferi protecţie împotriva riscului de dispariţie şi de a efectua o anchetă promptă şi eficientă privind o plângere credibilă conform căreia o persoană a fost arestată şi din acel moment nu a mai fost văzută (a se vedea Kurt împotriva Turciei, 25 mai 1998, pct. 123-124, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑III şi El-Masri, citată anterior, pct. 233).
(b) Aplicarea principiilor menţionate anterior în prezenta cauză
530. Curtea observă că detenţia secretă a persoanelor suspectate de terorism era o caracteristică fundamentală a Programului de predare al CIA. Astfel cum se poate observa în documentele CIA desecretizate, motivul din spatele programului era în mod specific împiedicarea persoanelor respective să aibă acces la vreo protecţie juridică împotriva torturii şi a dispariţiei forţate şi privarea lor de orice garanţii oferite atât de Constituţia SUA, cât şi de dreptul internaţional, împotriva detenţiei arbitrare, de exemplu dreptul de a fi adus în faţa unei instanţe şi de a fi judecat într-un termen rezonabil sau garanţiile habeas corpus. În acest scop, întregul sistem trebuie să funcţioneze în afara jurisdicţiei instanţelor SUA şi în condiţii care asigură păstrarea secretului absolut, ceea ce necesita crearea unor centre de detenţie în străinătate, în cooperare cu ţările-gazdă (a se vedea supra, pct. 50-51, 59 şi 62-71).
Prin urmare, operaţiunile din cadrul programului de predări extraordinare depindea în mare măsură de cooperarea, asistenţa şi implicarea activă din partea ţărilor care puneau la dispoziţia SUA spaţiul lor aerian, aeroporturi pentru aterizarea aeronavelor care transportau deţinuţi ai CIA şi, nu în ultimul rând, locaţii în care prizonierii puteau fi deţinuţi şi interogaţi în siguranţă. Deşi, astfel cum se observă mai sus, interogarea persoanelor suspectate de terorism capturate era răspunderea exclusivă a CIA şi autorităţile locale nu trebuiau să fie implicate, cooperarea şi diversele forme de asistenţă din partea autorităţilor respective, precum, de exemplu, adaptarea locaţiilor pentru necesităţile CIA, asigurarea securităţii şi furnizarea de logistică, reprezentau o condiţie necesară pentru funcţionarea eficientă a centrelor de detenţie secrete ale CIA (a se vedea supra, pct. 325–326, 423, 435–436).
531. În ceea ce priveşte plângerea reclamantului formulată în temeiul aspectului material al art. 3, Curtea a constatat deja că Polonia era conştientă că reclamantul fusese transferat de pe teritoriul său prin metoda „predării extraordinare” şi că autorităţile poloneze, permiţând CIA să transfere reclamantul în celălalt centru secret de detenţie al acesteia, l-au expus unui risc previzibil serios de a fi supus în continuare relelor tratamente şi unor condiţii de detenţie contrare art. 3 din Convenţie (a se vedea supra, pct. 518). Constată că aceste concluzii sunt valabile şi în contextul plângerii reclamantului formulate în temeiul art. 5 şi că răspunderea Poloniei este angajată atât în ceea ce priveşte detenţia reclamantului pe teritoriul său, cât şi transferul acestuia din Polonia (a se vedea El‑Masri, citată anterior, pct. 239).
532. În consecinţă, a fost încălcat art. 5 din Convenţie.
VII. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
533. În continuare, reclamantul s-a plâns că Polonia i-a încălcat drepturile garantate de art. 8, permiţând CIA să îl supună relelor tratamente, să îl menţină în detenţie incommunicado pe teritoriul său şi să îl priveze de orice contact cu familia sa.
Art. 8 din Convenţie se citeşte după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
A. Argumentele părţilor
1. Guvernul
534. Guvernul nu a formulat observaţii privind admisibilitatea şi fondul acestui capăt de cerere.
2. Reclamantul
535. Făcând referire la argumentele sale privind o încălcare a art. 3 şi 5, reclamantul a reiterat faptul că, în Polonia, a fost ţinut în detenţie incommunicado şi supus unei serii de metode abuzive de interogare, inclusiv nuditate forţată, execuţii simulate, obligarea acestuia să poarte un sac peste cap, imobilizarea cu cătuşe, poziţii de stres, ameninţări privind lezarea (inclusiv de natură sexuală) mamei şi a familiei sale, şi inducerea durerii prin folosirea unei perii aspre pe corpul său şi prin aşezarea pe cătuşele sale. Astfel de rele tratamente fizice au adus atingere integrităţii sale fizice şi morale şi au avut ca rezultat o deteriorare severă a bunăstării fizice şi a sănătăţii mentale ale acestuia, prin încălcarea art. 8.
În plus, astfel cum se declară în documentele oficiale CIA, programul de predare la care a fost supus reclamantul a avut ca unic scop să îl dezorienteze şi să aducă atingere integrităţii sale psihice şi fizice, pentru a obţine informaţii de la el.
536. În opinia reclamantului, Polonia nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive de a adopta măsuri pentru a-l proteja împotriva abuzurilor fizice şi psihice şi pentru a asigura respectarea drepturilor familiei sale. De asemenea, aceasta nu a urmărit penal şi nu a pedepsit în mod corespunzător încălcările integrităţii sale fizice şi mentale, săvârşite pe teritoriul său. Astfel, autorităţile poloneze şi-au încălcat obligaţia de a respecta şi proteja integritatea sa fizică şi psihică, inclusiv demnitatea şi autonomia personală ale acestuia, şi i-au încălcat dreptul la respectarea vieţii de familie.
B. Motivarea Curţii
1. Cu privire la admisibilitate
537. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
2. Cu privire la fond
538. Noţiunea de „viaţă privată” este una amplă şi nu se pretează unei definiri exhaustive; în funcţie de situaţie, aceasta poate include integritatea morală şi fizică a unei persoane. Aceste aspecte ale conceptului se extind la situaţiile de lipsire de libertate (a se vedea El-Masri, citată anterior, pct. 248, cu trimiteri suplimentare la jurisprudenţa Curţii).
Art. 8 protejează, de asemenea, dreptul la dezvoltare personală, dreptul de a stabili şi dezvolta relaţii cu alte persoane şi cu lumea înconjurătoare. O persoană nu ar trebui să fie tratată într-o manieră care cauzează pierderea demnităţii, deoarece „însăşi esenţa Convenţie constă în respectarea demnităţii şi libertăţii umane” (a se vedea Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2346/02, pct. 61 şi 65, CEDO 2002 III). În plus, dreptul membrilor unei familii de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al vieţii de familie. În acest context, Curtea reiterează, de asemenea, faptul că unul din scopurile esenţiale ale art. 8 este de a proteja persoanele particulare împotriva acţiunilor arbitrare ale autorităţilor publice (a se vedea El-Masri, ibid.)
539. Având în vedere concluziile privind responsabilitatea statului pârât în temeiul art. 3 şi art. 5 din Convenţie (a se vedea supra, pct. 517-519 şi 531-532), Curtea consideră că acţiunile şi omisiunile Poloniei în ceea ce priveşte detenţia şi transferul reclamantului constituiau, de asemenea, o ingerinţă în exercitarea de către acesta a drepturilor protejate de art. 8 din Convenţie şi determina angajarea răspunderii Poloniei în temeiul dispoziţiei respective. Ţinând seama de circumstanţele în care a avut loc, trebuie să se considere că ingerinţa în exercitarea de către reclamant a dreptului său la respectarea vieţii private şi de familie nu este „prevăzută de lege” şi nu are nicio justificare imaginabilă în temeiul alineatului 2 din articolul respectiv.
540. În consecinţă, Curtea constată că a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
VIII. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 coroborat cu art. 3 din Convenţie
541. Reclamantul s-a plâns că Polonia a încălcat art. 13 din Convenţie, considerat separat şi coroborat cu art. 3, pe motiv că nu a efectuat o anchetă eficientă, promptă şi aprofundată în ceea ce priveşte acuzaţiile sale de încălcări grave ale Convenţiei.
Art. 13 din Convenţie se citeşte după cum urmează:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
A. Argumentele părţilor
542. Părţile au reiterat, în esenţă, argumentele acestora privind aspectul procedural al art. 3.
543. Guvernul a susţinut că ancheta penală din Polonia a fost aprofundată şi eficientă şi, prin urmare, a îndeplinit cerinţele unei „căi de atac eficiente” în sensul art. 13 din Convenţie.
544. Reclamantul a contestat acest argument şi a afirmat că ancheta a fost iniţiată cu o întârziere şi cu o reticenţă considerabile din partea autorităţilor poloneze, în mare parte din cauza presiunii internaţionale ulterioare constatărilor din cadrul anchetelor efectuate de Consiliul Europei şi Parlamentul European. În ciuda faptului că ancheta a fost pendinte aproape şase ani, nu s-a realizat niciun progres semnificativ.
B. Motivarea Curţii
1. Cu privire la admisibilitate
545. Curtea subliniază că acest capăt de cerere are legătură cu capătul de cerere formulat în temeiul aspectului procedural al art. 3, care a fost declarat admisibil (a se vedea supra, pct. 477). Prin urmare, şi acesta trebuie să fie declarat admisibil.
2. Cu privire la fond
(a) Principii generale aplicabile care decurg din jurisprudenţa Curţii
546. Art. 13 garantează disponibilitatea, la nivel naţional, a unei căi legale de atac pentru punerea în aplicare în forma substanţială a drepturilor şi a libertăţilor prevăzute de Convenţie, indiferent sub ce formă sunt protejate în ordinea juridică internă. Efectul acestui articol este acela că impune prevederea unei căi de atac interne care să îi permită autorităţii naţionale competente atât să examineze fondul capătului de cerere întemeiat pe Convenţie, cât şi să acorde o reparaţie corespunzătoare, deşi statelor contractante li se permite o anumită discreţie în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor prevăzute de Convenţie. Sfera de aplicare a obligaţiei prevăzute de art. 13 variază în funcţie de natura capătului de cerere formulat de reclamant în temeiul Convenţiei. Cu toate acestea, calea de atac impusă la art. 13 trebuie să fie „efectivă” în practică, dar şi în drept, în special în sensul că exercitarea acesteia nu trebuie să fie împiedicată în mod nejustificat de acţiunile sau omisiunile autorităţilor statului pârât (a se vedea, între alte hotărâri, Kaya împotriva Turciei, 19 februarie 1998, pct. 106, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑I şi Mahmut Kay, citată anterior, pct. 124).
547. În cazul în care o persoană formulează o plângere credibilă conform căreia a fost supusă unor rele tratamente de către agenţi ai statului, noţiunea de „cale de atac efectivă” implică, în plus faţă de plata unor despăgubiri, dacă este cazul, o anchetă aprofundată şi eficientă care să permită identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile, inclusiv accesul efectiv al reclamantului la procedura de cercetare (a se vedea Anguelova, citată anterior, pct. 161-162; Assenov şi alţii, citată anterior, pct. 114 şi urm.; Aksoy, citată anterior, pct. 95 şi 98 şi El-Masri, citată anterior, pct. 255).
548. Cerinţele art. 13 sunt mai ample decât obligaţia unui stat contractant, prevăzută la art. 3 şi 5, de a efectua o anchetă eficientă privind dispariţia unei persoane cu privire la care s-a demonstrat că se află sub controlul său şi pentru a cărei bunăstare acesta este, în consecinţă, responsabil (a se vedea, El-Masri, citată anterior, pct. 255, cu trimiterile suplimentare la jurisprudenţa Curţii).
549. Având în vedere natura ireversibilă a vătămării care ar putea fi cauzată în cazul materializării riscului de supunere la rele tratamente şi importanţa pe care o acordă Curtea art. 3, noţiunea de „cale de atac efectivă” prevăzută la art. 13 impune un control independent şi riguros al plângerii conform căreia există motive întemeiate pentru a se teme de existenţa unui risc real de supunere la tratamente contrare art. 3. Acest control trebuie să fie realizat fără să se ţină seama de faptele pe care este posibil să le fi săvârşit persoana respectivă pentru a justifica expulzarea acesteia sau de orice ameninţare constatată la adresa siguranţei naţionale a statului din care persoana în cauză trebuie să fie expulzată (a se vedea Chahal, citată anterior, pct. 151, şi El-Masri, citată anterior, pct. 257).
(b) Aplicarea principiilor menţionate anterior în prezenta cauză
550. Curtea a constatat deja că statul pârât este responsabil pentru încălcările drepturilor reclamantului prevăzute la art. 3, art. 5 şi art. 8 din Convenţie (a se vedea supra, pct. 510-540). Aşadar, nu există nicio îndoială că plângerile sale sunt „credibile” în sensul art. 13 şi că, în consecinţă, ar trebui ca acesta să se poată prevala de căi de atac practice efective, care să permită identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile şi acordarea unor despăgubiri, astfel cum impune dispoziţia în cauză (a se vedea supra, pct. 537, şi El-Masri, citată anterior, pct. 259).
Pentru motivele menţionate în detaliu anterior, Curtea a constatat că ancheta penală efectuată în Polonia nu a îndeplinit standardele unei „anchete eficiente”, care ar fi trebuit să fie realizată în conformitate cu art. 13 (a se vedea supra, pct. 487-499).
551. În consecinţă, a fost încălcat art. 13, coroborat cu art. 3 din Convenţie.
IX. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
552. Reclamantul s-a plâns că Polonia, permiţând CIA să îl transfere de pe teritoriul său, l-a expus unui risc real şi major de a fi transferat într-o jurisdicţie în cadrul căreia urma să fie supus unui proces inechitabil în mod flagrant, încălcându-se art. 6 § 1 din Convenţie. Dispoziţiile relevante ale art. 6 § 1 prevăd:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
A. Argumentele părţilor
1. Guvernul
553. Guvernul nu a formulat observaţii privind admisibilitatea şi fondul acestui capăt de cerere.
2. Reclamantul
554. Reclamantul a susţinut că, ţinând seama de critica publică larg răspândită a procedurii desfăşurate de comisia militară la momentul transferării sale în Polonia, precum şi de numeroasele deficienţe care au reieşit din textele publicate ale ordinelor militare care au reglementat procedura în cauză, Polonia a ştiut sau ar fi trebuit să ştie că acestuia i se va nega în mod flagrant dreptul la un proces echitabil după transferul său în Polonia. Aceste deficienţe au fost criticate, de asemenea, în Rezoluţia nr. 1340 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, de către Camera pentru Drepturile Omului a Bosniei şi Herţegovinei, de organizaţii neguvernamentale, inclusiv Human Rights Watch şi Amnesty International, precum şi în reportaje de ştiri.
555. La momentul faptelor – adică în iunie 2003 – era evident că respectivele comisii militare nu au fost nici independente, nici imparţiale din punct de vedere obiectiv. Membrii comisiei militare au fost numiţi de Secretarul Apărării al SUA („Autoritatea Împuternicită să facă numiri”) sau de persoana desemnată de acesta şi puteau fi destituiţi de aceeaşi autoritate, din motive întemeiate. Membrii respectivi au fost subordonaţi în continuare Secretarului Apărării sau persoanei desemnate de acesta deoarece tuturor li s-a impus să fie ofiţeri delegaţi în cadrul Forţelor Armate ale Statelor Unite ale Americii. În plus, revizuirea ulterioară a procesului a fost realizată de o comisie de reexaminare alcătuită din trei ofiţeri militari desemnaţi, de asemenea, de Secretarul Apărării. O constatare privind o acuzaţie şi o sentinţă a unei Comisii Militare deveneau definitive atunci când Preşedintele, sau dacă era desemnat de Preşedinte, Secretatul Apărării, adopta o decizie definitivă în acest sens.
556. Comisiile militare nu puteau fi considerate drept o instanţă „instituită de lege”, având în vedere că, astfel cum a hotărât Curtea Supremă a SUA în Hamden împotriva Rumsfeld, acestea au încălcat legislaţia Statelor Unite şi Convenţiile de la Geneva (a se vedea şi supra, pct. 75).
557. La momentul faptelor, se ştia că respectivele comisii militare au permis detenţia pe o perioadă nedeterminată fără proces, din moment ce nu au existat termene pentru a-l aduce pe inculpat în faţa justiţiei. Nu a existat o interdicţie privind admiterea probelor obţinute prin tortură; probele au fost considerate admisibile pentru simplul fapt că ofiţerul care prezida sau majoritatea membrilor comisiei au apreciat că „pentru o persoană rezonabilă, ar trebui să aibă valoare probatorie”.
Se ştia, de asemenea, că orice proces urma să aibă loc la baza militară SUA din Guantánamo Bay, nefiind permis accesul public efectiv al observatorilor.
558251. Deşi normele comisiilor militare aplicabile reclamantului s-au schimbat de la momentul transferării sale din Polonia şi, în prezent, erau reglementate de Legea din 2009 privind comisiile militare, acestea prevedeau în continuare pedeapsa cu moartea şi au păstrat multe deficienţe asociate cu sistemul anterior.
Secretarul Apărării al SUA sau persoana desemnată de acesta acţiona în calitate de autoritate de convocare pentru o anumită comisie, aproba acuzaţiile stabilite pentru proces de către o comisie militară şi selecta membrii comisiei, cărora li se impunea să fie membri ai forţelor armate (sau rechemaţi în activitate) şi, ca atare, erau subordonaţi Secretarului Apărării.
Normele actuale nu impuneau limite privind termenul în care un suspect trebuia să fie pus sub acuzare sau judecat. În plus, acestea permiteau ca inculpatului să i se nege accesul la informaţiile clasificate sau la probe şi, spre deosebire de procedurile tribunalelor federale ale SUA, care interziceau admiterea probelor indirecte, acestea permiteau în mod expres probele indirecte şi nu interziceau convingerile bazate în principal pe astfel de probe.
559. Având în vedere practicile de tortură şi abuzuri larg răspândite în cadrul arestului SUA al persoanelor suspectate de terorism, ale căror declaraţii puteau fi introduse ca probe indirecte împotriva reclamantului, acesta nu avea posibilitatea, aşadar, să confrunte martorii împotriva sa. Spre deosebire de procedurile tribunalelor federale SUA, care interziceau admiterea de probe care rezultau din declaraţii obţinute sub constrângere, normele actuale ale comisiilor militare admiteau probe obţinute din declaraţii forţate, în cazul în care probele ar fi fost obţinute în alt mod şi folosirea unor astfel de probe ar fi compatibilă cu interesele justiţiei.
Comisiile militare se vor întruni în continuare în locaţia îndepărtată din Guantánamo Bay, împiedicând astfel în mod semnificativ accesul publicului la procesul împotriva reclamantului. În cele din urmă, exista o incertitudine considerabilă asociată cu normele actuale ale comisiilor militare, care au fost aplicate până acum doar în trei cauze, dintre care niciuna nu privea pedeapsa cu moartea – spre deosebire de cazul reclamantului.
560. În concluzie, reclamantul solicita Curţii să declare că Polonia, permiţând transferul reclamantului de pe teritoriul acesteia, în ciuda riscului ca acesta să facă obiectul unui proces inechitabil în mod flagrant, a încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
B. Motivarea Curţii
1. Cu privire la admisibilitate
561. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
2. Cu privire la fond
(a) Principii aplicabile care decurg din jurisprudenţa Curţii
562. În jurisprudenţa Curţii, sintagma „denegare de dreptate flagrantă” echivalează cu un proces care contravine vădit dispoziţiilor art. 6 sau principiilor consacrate de acesta [a se vedea, printre alte exemple, Sejdovic împotriva Italiei (MC), nr. 56581/00, pct. 84, CEDO 2006‑II şi Othman (Abu Qatada), citată anterior, pct. 258].
În Othman (Abu Qatada), citând multe exemple din jurisprudenţa sa, Curtea a făcut referire la unele forme de inechitate care ar putea constitui o denegare de dreptate flagrantă. Acestea includ condamnarea in absentia fără nicio posibilitate ulterioară de a obţine o nouă stabilire a fondului acuzaţiei; un proces care este sumar ca natură şi care se desfăşoară într-un dispreţ total faţă de dreptul la apărare; detenţia fără niciun acces la o instanţă independentă şi imparţială care să examineze legalitatea detenţiei şi refuzul deliberat şi sistematic de a permite accesul la un avocat, în special pentru o persoană reţinută într-o ţară străină (ibid. pct. 259).
În alte cauze, Curtea a acordat importanţă şi faptului că, în cazul în care un civil trebuie să se înfăţişeze în faţa unei instanţe alcătuite, chiar şi parţial, din membri ai forţelor armate care primesc ordine de la executivi, garanţiile de imparţialitate şi independenţă sunt puse la îndoială considerabil (a se vedea Incal împotriva Turciei, 9 iunie 1998, pct. 68 şi urm. Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑IV şi Öcalan, citată anterior, pct. 112).
563. Cu toate acestea, „denegarea de dreptate flagrantă” reprezintă un test sever al inechităţii. Denegarea de dreptate flagrantă depăşeşte simplele nereguli sau lipsa de garanţii în cadrul procedurilor de judecată, care ar putea conduce la o încălcare a art. 6 din Convenţie, dacă are loc chiar în statul contractant. Este necesar ca încălcarea principiilor unui proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţie, să fie atât de importantă încât să constituie o anulare sau distrugere a însăşi esenţei dreptului garantat de acest articol [a se vedea Othman (Abu Qatada), citată anterior, pct. 260.
564. Curtea a adoptat o poziţie clară, constantă şi fără echivoc în ceea ce priveşte admiterea probelor obţinute prin tortură. Niciun sistem juridic bazat pe statul de drept nu poate susţine admiterea de probe – oricât de fiabile – care au fost obţinute printr-o practică atât de barbară precum tortura. Metoda procesului este o piatră de temelie a statului de drept. Probele obţinute prin tortură lezează iremediabil această metodă; substituie forţa statului de drept şi aduc atingere reputaţiei oricărei instanţe care le admite. Probele obţinute prin tortură sunt excluse cu scopul de a proteja integritatea metodei procesului şi, în cele din urmă, a statului de drept însuşi. Interzicerea utilizării torturii este fundamentală [a se vedea Othman (Abu Qatada, citată anterior, pct. 264-265.
Declaraţiile obţinute prin încălcarea art. 3 sunt intrinsec nesigure. Într-adevăr, experienţa a demonstrat prea des că victima torturii va spune orice – adevărat sau nu –, aceasta fiind cea mai scurtă cale pentru a se elibera de chinurile torturii [a se vedea Söylemez împotriva Turciei, nr. 46661/99, pct. 122, 21 septembrie 2006) şi Othman (Abu Qatada), citată anterior, pct. 264].
Admiterea probelor obţinute prin tortură este vădit contrară nu numai dispoziţiilor art. 6, dar şi celor mai elementare standarde internaţionale ale unui proces echitabil. Aceasta ar face întregul proces nu doar imoral şi ilegal, dar şi total nesigur în ceea ce priveşte rezultatul său.
Prin urmare, admiterea unor astfel de probe în cadrul unui proces penal ar reprezenta o denegare de dreptate flagrantă (ibid. pct. 267).
(b) Aplicarea principiilor menţionate anterior în prezenta cauză
565. Curtea a constatat deja că, în cursul detenţiei sale în Polonia, reclamantul a fost suspus de către CIA la rele tratamente care echivalau cu noţiunea de tortură în sensul art. 3 şi că aceste acte au fost săvârşite în cursul interogării prin utilizarea de tehnici special concepute pentru a obţine informaţii sau mărturisiri sau pentru a obţine informaţii secrete de la persoanele suspectate de terorism capturate (a se vedea supra, pct. 511-516).
În plus, astfel cum se poate observa din transcrierea amintirilor reclamantului privind suferinţele la care a fost supus în timp ce era deţinut de CIA, astfel cum au fost relatate în cursul unei audieri în faţa Tribunalului pentru Examinarea Statutului de Combatant, care s-a desfăşurat în Guantánamo Bay la 14 martie 2007, acesta a confirmat în faţa autorităţilor SUA că a fost torturat pentru a mărturisi. De asemenea, a declarat că a inventat poveşti în timpul torturii pentru a o opri şi că a fost torturat „în cursul ultimilor cinci ani” (a se vedea supra, pct. 112-113).
În consecinţă, pot exista puţine îndoieli în ceea ce priveşte faptul că o mare parte din probele importante sau decisive împotriva reclamantului se bazează în mod necesar pe declaraţiile sale auto-incriminatoare, obţinute în timpul torturii sau, astfel cum a subliniat acesta, pe alte declaraţii ale unor martori, făcute de persoane suspectate de terorism şi obţinute tot prin utilizarea torturii sau prin aplicarea de rele tratamente.
566. Curtea observă că, la momentul transferării reclamantului din Polonia, procedura în faţa comisiilor militare era reglementată de Ordinul militar din 13 noiembrie 2002 şi Ordinul nr. 1 al Comisiei Militare din 21 martie 2002 (a se vedea supra, pct. 75-76).
Comisiile au fost înfiinţate special pentru a judeca „anumitor non-cetăţeni în războiul împotriva terorismului” în afara sistemului judiciar federal al SUA. Acestea erau alcătuite exclusiv din ofiţeri delegaţi din cadrul Forţelor Armate SUA. Procedura de recurs era condusă de o comisie de reexaminare, alcătuită, de asemenea, din ofiţeri militari.
Normele comisiei nu excludeau nicio probă, inclusiv cele obţinute prin tortură, dacă „pentru o persoană rezonabilă, ar trebui să aibă valoare probatorie”. La 29 iunie 2006, Curtea Supremă a SUA a decis în Hamdan împotriva Rumsfeld că comisia militară „nu a avea competenţa de a acţiona în justiţie” şi că sistemul a încălcat Codul uniformei al Justiţiei Militare şi art. comun 3 din Convenţiile de la Geneva (a se vedea supra, 75-77).
567. Având în vedere că:
(i) comisia militară nu oferea garanţii de imparţialitate sau independenţă a executivului, astfel cum se impunea unei „instanţe” în temeiul jurisprudenţei Curţii (a se vedea supra, pct. 562);
(ii) că aceasta nu avea legitimitatea impusă de legislaţia SUA şi dreptul intenţional, deoarece aceasta nu avea, astfel cum a constatat Curtea Supremă, „competenţa de a acţiona în justiţie” şi, în consecinţă, nu era „instituită de lege” în sensul art. 6 § 1;
(iii) şi că exista o probabilitate suficient de mare de admitere a unor probe obţinute prin tortură în cadrul unor procese împotriva persoanelor suspectate de terorism.
Curtea concluzionează că, la momentul transferării reclamantului din Polonia, exista un risc real ca procesul acestuia în faţa comisiei militare să constituie o denegare de dreptate flagrantă.
568. La acea vreme, în lumina informaţiilor publicate, era evident că orice persoană suspectată de terorism urma să fie judecată de o comisie militară. De asemenea, aşa cum a subliniat reclamantul, procedura în faţa comisiei a generat o profundă îngrijorare la nivel mondial în rândul organizaţiilor pentru apărarea drepturilor omului şi în mass-media. Rezoluţia din 2003 a APCE (Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei), adoptată la 26 iunie 2003, exprimă „dezaprobarea acesteia privind faptul că persoanele ţinute în detenţie pot fi judecate de către o comisie militară, aplicându-li-se astfel un standard al justiţiei diferit de cel aplicat resortisanţilor Statelor Unite, ceea ce constitui[e] o încălcare gravă a dreptului la un proces echitabil (a se vedea supra, pct. 229). Autorităţile Poloniei, asemenea autorităţilor oricăruia din celelalte state membre ale Consiliului Europei, trebuie să fi cunoscut, în mod necesar, circumstanţele care au dat naştere îngrijorărilor serioase menţionate în rezoluţia respectivă.
În consecinţă, cooperarea şi asistenţa Poloniei în ceea ce priveşte transferul reclamantului de pe teritoriul acesteia, în ciuda riscului real şi previzibil ca acesta să se confrunte cu o denegare de dreptate flagrantă, angaja răspunderea statului polonez în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie (a se vedea supra, pct. 456 şi 562-564, precum şi trimiterile la jurisprudenţa Curţii).
569. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
X. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 şi 3 din Convenţie, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenţie
570. Reclamantul s-a plâns că Polonia, permiţând CIA, cu bună ştiinţă şi în mod deliberat, să îl transfere de pe teritoriul acesteia, în ciuda motivelor întemeiate privind existenţa unui risc real şi serios ca acesta să fie condamnat la pedeapsa cu moartea, a încălcat art. 2 şi 3 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenţie.
Art. 2 din Convenţie este formulat după cum urmează:
„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege. ...”
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b. pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;
c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”
Art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenţie este redactat după cum urmează:
„Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat."
A. Argumentele părţilor
1. Guvernul
571. Guvernul nu a formulat observaţii privind admisibilitatea şi fondul acestui capăt de cerere.
2. Reclamantul
572. Reclamantul a susţinut că, la momentul transferării sale, era de notorietate publică faptul că exista posibilitatea ca persoanele deţinute de SUA, suspectate de terorism, să fie condamnate la pedeapsa cu moartea, în urma unui proces inerent inechitabil în faţa unei comisii militare.
La acea vreme, reclamantul a fost – şi rămânea în continuare – expus unui risc real de a fi condamnat la pedeapsa capitală.
Acuzaţiile privind săvârşirea unor infracţiuni capitale, aduse împotriva acestuia, au fost aprobate la 28 septembrie 2011, dar procesul urma să înceapă abia la 2 septembrie 2014. Aprobarea acuzaţiilor privind săvârşirea unor capitale a început deja să îl expună unor suferinţe şi chinuri continue asociate cu perspectiva de a fi condamnat la pedeapsa cu moartea. Va trebui să suporte aceste suferinţe şi temeri timp de mulţi ani până la încheierea procesului.
573. Reclamantul a făcut referire, în continuare, la jurisprudenţa Curţii, în special Al Saadoon şi Mufdhi (citată supra, la pct. 456). În plus, acesta a subliniat că, în cauza Öcalan (citată supra, la pct. 562), Curtea a hotărât că impunerea pedepsei cu moartea, în urma unui proces inechitabil, ar constitui o privare arbitrară de dreptul la viaţă, prin încălcarea art. 2 şi a art. 3 din Convenţie, şi ar supune în mod abuziv o persoană sentimentului de teamă că urmează să fie executată.
252. Având în vedere aspectele menţionate anterior, reclamantul a solicitat Curţii să constate că au fost încălcate art. 2 şi art. 3 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenţie.
B. Motivarea Curţii
1. Cu privire la admisibilitate
253. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
2. Cu privire la fond
(a) Principii generale aplicabile care decurg din jurisprudenţa Curţii
2546. Art. 2 din Convenţie interzice extrădarea sau deportarea unei persoane în alt stat în cazul în care s-a demonstrat că există motive întemeiate să se creadă că aceasta ar fi expusă unui risc real de a fi condamnată la pedeapsa cu moartea în statul respectiv (a se vedea, mutatis mutandis, Soering, citată anterior, pct. 111; Kaboulov împotriva Ucrainei, citată anterior, pct. 99 şi Al Saadoon and Mufdhi, citată anterior, pct. 123; a se vedea şi supra, pct. 456).
577. Execuţia stabilită pe cale judiciară implică distrugerea deliberată şi premeditată a unei persoane de către autorităţile statului. Indiferent de metoda de execuţie, luarea unei vieţi implică un anumit grad de durere fizică. În plus, cunoaşterea în prealabil a faptului că autorităţile statului îi vor provoca moartea, supune o persoană, în mod inevitabil, unei suferinţe psihice intense. Faptul că impunerea şi aplicarea pedepsei cu moartea neagă drepturile fundamentale ale omului a fost recunoscut de către statele membre ale Consiliului Europei. În preambulul Protocolului nr. 13, statele contractante afirmă că sunt „convinse că dreptul fiecăruia la viaţă reprezintă o valoare fundamentală într-o societate democratică şi că abolirea pedepsei cu moartea este esenţială pentru apărarea acestui drept şi pentru deplina recunoaştere a demnităţii înnăscute a tuturor fiinţelor umane” (ibid., pct. 115).
(b) Aplicarea principiilor menţionate anterior în prezenta cauză
578. Curtea constată că, la momentul transferării din Polonia a reclamantului, exista un risc major şi previzibil ca acesta să fie condamnat la pedeapsa cu moartea în urma judecării sale de către comisia militară (a se vedea supra, pct. 75-76). Având în vedere faptul că reclamantul a fost acuzat de infracţiuni capitale la 20 aprilie 2011 (a se vedea supra, pct. 122), acest risc nu s-a diminuat.
Ţinând seama de concluziile sale privind răspunderea statului pârât pentru expunerea reclamantului la riscul unei denegări de dreptate flagrante, prin încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, din cauza transferării acestuia sub jurisdicţia comisiei militare, Curtea consideră că acţiunile şi omisiunile Poloniei angajau răspunderea acesteia şi în temeiul art. 2, coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 6, şi în temeiul art. 3 din Convenţie.
579. În consecinţă, au fost încălcate art. 2 şi art. 3 din Convenţie, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenţie.
XI. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenţiei
580. În cele din urmă, reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 10 din Convenţie, că Polonia, prin refuzul acesteia de a recunoaşte, dezvălui şi ancheta prompt şi eficient detaliile privind detenţia secretă, relele tratamente şi programul de predări extraordinare la care a fost supus, a încălcat dreptul acestuia şi al publicului de a cunoaşte adevărul, prevăzut la art. 2, 3, 5 şi 10 din Convenţie.
Art. 10 din Convenţie prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
581. Curtea observă că un capăt de cerere similar a fost formulat în El-Masri şi declarat inadmisibil ca fiind în mod vădit nefondat (a se vedea El-Masri, citată anterior, pct. 264-265).
582. Nu constată niciun motiv pentru a adopta o poziţie diferită şi concluzionează că acest capăt de cerere trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie.
XII. Cu privire la aplicarea art. 46 din Convenţie
583. Dispoziţiile relevante ale art. 46 din Convenţie sunt formulate după cum urmează:
„1. Înaltele părţi contractante se obligă să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii, pronunţate în cauzele în care sunt părţi.
2. Hotărârea definitivă a Curţii se transmite Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea acesteia. ..”
584. Reclamantul a solicitat Curţii să oblige Guvernul să folosească toate mijloacele de care dispune, inclusiv obţinerea unor garanţii diplomatice din partea Guvernului SUA – pentru a împiedica aplicarea pedepsei cu moartea în cazul său şi pentru a-i pune la dispoziţie în Polonia o formă adecvată de mecanism pentru realizarea unei anchete, astfel încât să poată obţine un remediu.
Conform argumentelor reclamantului, aceste mijloace ar trebui să includă următoarele elemente – fără a se limita la acestea:
(i) trimiterea de observaţii scrise împotriva pedepsei cu moartea Secretarului Apărării al SUA şi în copie la avocatul militar care îl apără pe reclamant;
(ii) obţinerea de garanţii diplomatice din partea Guvernului SUA, conform cărora acesta nu îi va aplica reclamantului pedeapsa cu moartea;
(iii) adoptarea tuturor măsurilor posibile pentru a stabili contactul cu reclamantul la Guantánamo Bay, inclusiv prin trimiterea unor delegaţi cu care să se întâlnească şi care să monitorizeze tratamentul acestuia pe durata privării de libertate;
(iv) reţinerea şi suportarea onorariilor avocaţilor recunoscuţi şi autorizaţi să practice în jurisdicţiile relevante, astfel încât să fie întreprinse toate acţiunile necesare pentru a proteja drepturile reclamantului în perioada în care este deţinut de SUA, inclusiv în proceduri militare, penale sau de alt tip.
De asemenea, Polonia trebuia să pună capăt încălcării continue a drepturilor sale, prin efectuarea unei anchete eficiente, având în vedere, de asemenea, faptul că era important ca societatea din Polonia şi din alte state să afle adevărul despre cauza sa.
585. Guvernul nu a formulat observaţii cu privire la acest aspect.
586. Curtea reiterează că, în temeiul art. 46 din Convenţie, înaltele părţi contractante se obligă să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii, pronunţate în cauzele în care sunt părţi, Comitetul de Miniştri fiind responsabil cu supravegherea executării hotărârilor. Acest lucru înseamnă că, atunci când Curtea constată o încălcare, statul pârât are obligaţia legală nu doar de a plăti părţilor în cauză sumele reprezentând reparaţia echitabilă acordată în temeiul art. 41, dar şi de a adopta măsurile necesare generale şi/sau, după caz, individuale. Dat fiind că hotărârile Curţii au, în esenţă, un caracter declarativ şi că, în primul rând, statul în cauză trebuie să aleagă, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, mijloacele care trebuie utilizate pentru a-şi îndeplini obligaţia juridică pe care o are în temeiul art. 46 din Convenţie, cu condiţia ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile menţionate în hotărârea Curţii [a se vedea Hirsi Jamaa şi alţii împotriva Italiei (MC), nr. 27765/09, pct. 209, CEDO 201; Assanidze împotriva Georgiei (MC), nr. 71503/01, pct. 198 şi 202, CEDO 2004-II; Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 490 şi Al Saadoon and Mufdhi, citată anterior]. pct. 170).
587. Totuşi, în unele situaţii speciale, Curtea poate considera că este util sau chiar necesar să indice guvernului pârât tipul de măsuri pe care statul în cauză ar putea sau ar trebui să le adopte pentru a pune capăt situaţiei care a dat condus la constatarea existenţei unei încălcări. Uneori, este posibil ca natura încălcării constatate să nu ofere nicio opţiune reală în ceea ce priveşte alegerea măsurilor individuale necesare Hirsi Jamaa şi alţii, citată anterior, pct. 209-211, CEDO 2012; Assanidze, citată anterior, pct. 202; Al Saadoon şi Mufdhi, citată anterior, pct. 171 şi Savriddin Dzhurayev împotriva Rusiei, nr. 71386/10, pct. 252-254, CEDO 2013 (extrase)].
În special în cauzele în care deplasarea unui reclamant de pe teritoriul statului pârât – indiferent dacă este efectuată printr-o procedură legală precum extrădarea sau deportarea (a se vedea Hirsi Jamma, citată anterior, pct. 9-13, şi Al Saadoon şi Mufdhi, citată anterior, pct. 45-89) sau printr-un transfer forţat (a se vedea Savriddin Dzhurayev, citată anterior, pct. 138) l-a expus unui risc major de a fi supus unor rele tratamente contrare art. 3 sau riscului de a i se impune pedeapsa cu moartea, Curtea poate solicita statului în cauză să „adopte toate măsurile necesare” pentru a obţine garanţiile diplomatice corespunzătoare din partea statului de destinaţie. Aceste reprezentări pot fi necesare chiar dacă un reclamant a fost deja transferat de pe teritoriul statului pârât, dar riscul există în continuare (a se vedea Hirsi Jamaa, citată anterior, pct. 211 şi Al Saadoon and Mufdhi, citată anterior, pct. 171).
588. În opinia Curţii, aceste principii se aplică a fortiori în cauzele în care o persoană, precum în speţă, a făcut obiectul programului de „predări extraordinare” – „un transfer extra-judiciar de persoane dintr-o jurisdicţie în alta sau dintr-un stat în altul, în scopul detenţiei şi interogării în afara sistemului juridic obişnuit” (a se vedea El-Masri, citată anterior, pct. 219-221).
Stadiul actual de dezvoltare a dreptului internaţional şi a relaţiilor internaţionale nu face imposibilă adoptarea de către statul pârât a unor măsuri reparatorii concrete cu scopul de a proteja reclamantul de riscurile existente la adresa vieţii şi sănătăţii sale în cadrul unei jurisdicţii străine (a se vedea Savriddin Dzhurayev, citată anterior, pct. 254, cu trimiterile suplimentare la Al‑Saadoon şi Mufdhi, citată anterior, pct. 171).
589. Curtea a constatat deja că, prin acţiunile şi lipsa de acţiune a autorităţilor poloneze, în contextul complicităţii acestora la desfăşurarea Programului DMI al CIA pe teritoriul său, reclamantul a fost expus riscului de a i se aplica pedeapsa cu moartea (a se vedea supra, pct. 579). Deşi procedura împotriva acestuia desfăşurată în faţa comisiilor militare este încă pendinte şi rezultatul procesului rămâne incert, acest risc există în continuare (a se vedea şi supra, pct. 276). În opinia Curţii, îndeplinirea obligaţiilor care îi revin în temeiul art. 2 şi 3 din Convenţie, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenţie, impune guvernului să încerce să elimine acest risc cât mai curând posibil, solicitând garanţii din partea autorităţilor SUA, conform cărora reclamantului nu i se va aplica pedeapsa cu moartea.
XIII. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
590. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
591. Reclamantul nu a solicitat nicio sumă cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material.
592. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, acesta a susţinut că a fost victima unor încălcări multiple şi extrem de grave ale Convenţiei. Subliniind gravitatea metodelor de interogare la care a fost supus, a detenţiei incommunicado şi a încălcării dreptului său la respectarea vieţii private şi de familie, pe care le-a îndurat în perioada celor şase luni de detenţie în Polonia, precum şi transferul său din Polonia, care l-a expus unui risc major de a fi suspus unor încălcări la fel de grave ale Convenţiei, reclamantul a solicitat Curţii să îi acorde suma de 300 000 de euro (EUR) în această privinţă.
593. Guvernul a susţinut că pretenţiile reclamantului sunt premature.
594. Art. 41 împuterniceşte Curtea să acorde părţii vătămate reparaţia pe care aceasta o consideră adecvată.
În prezenta cauză, Curtea a constatat că statul pârât a încălcat grav mai multe dispoziţii ale Convenţiei. A hotărât că răspunderea statului pârât este angajată în ceea ce priveşte tratamentul contrar art. 3 aplicat reclamantului şi detenţia secretă a acestuia, care încalcă art. 5. De asemenea, statul pârât nu a efectuat o anchetă eficientă, astfel cum impun art. 3 şi art. 13 din Convenţie. În plus, Curtea a constatat încălcarea drepturilor reclamantului prevăzute la art. 8. De asemenea, s-a stabilit că statul pârât este responsabil pentru că a permis CIA să îl transfere pe reclamant de pe teritoriul acestuia, în ciuda existenţei unui risc major ca acesta să poată face obiectul unui proces inechitabil în mod flagrant, încălcându-se art. 6 § 1, şi ca acestuia să i se poată impune pedeapsa cu moartea, încălcându-se art. 2 şi art. 3 din Convenţie, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenţie (a se vedea supra, pct. 487–579).
Având în vedere elementele menţionate anterior, Curtea consideră că, în mod incontestabil, reclamantul a suferit un prejudiciu moral care nu poate fi reparat prin simpla constatare a unei încălcări.
595. În consecinţă, având în vedere gravitatea extremă a încălcărilor Convenţiei a căror victimă a fost reclamantul şi, pronunţându-se în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenţie (a se vedea El-Masri, citată anterior, pct. 270), Curtea îi acordă suma de 100 000 EUR, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pentru această sumă.
B. Cheltuieli de judecată
596. Reclamantul nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată aferente procedurilor.
597. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să îi acorde vreo sumă în această privinţă.
C. Dobânzi moratorii
598. Curtea consideră necesar ca rata dobânzii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
1. hotărăşte să unească cu fondul excepţia preliminară a Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne şi o respinge;
2. hotărăşte că statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul art. 38 din Convenţie;
3. declară admisibilă cererea în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 2, 3, 5, 6 § 1, 8 şi 13 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenţie şi inadmisibilă în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere;
4. hotărăşte că a fost încălcat aspectul procedural al art. 3 din Convenţie, din cauza faptului că statul pârât nu a efectuat o anchetă eficientă privind acuzaţiile reclamantului de încălcări grave ale Convenţiei, inclusiv tortură, rele tratamente şi detenţie secretă;
5. hotărăşte că a fost încălcat, sub aspect material, art. 3 din Convenţie, având în vedere complicitatea statului pârât la Programul privind deţinuţii de mare importanţă al CIA, în măsura în care acesta a permis autorităţilor SUA să supună reclamantul la tortură şi rele tratamente pe teritoriul său şi să îl transfere de pe teritoriul său, în ciuda existenţei unui risc real ca acesta să fie supus unui tratament contrar art. 3;
6. hotărăşte că a fost încălcat art. 5 din Convenţie, din cauza detenţiei secrete a reclamantului pe teritoriul statului pârât şi a faptului că statul pârât a permis autorităţilor SUA să îl transfere pe reclamant de pe teritoriul său, în ciuda existenţei unui risc real ca acesta să fie supus în continuare unei detenţii secrete;
7. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
8. hotărăşte că a fost încălcat art. 13 din Convenţie din cauza lipsei de căi de atac eficiente în ceea ce priveşte plângerile formulate de reclamant în temeiul art. 3 din Convenţie;
9. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie, din cauza transferării reclamantului de pe teritoriul statului pârât, în ciuda existenţei unui risc real ca acesta să poată face obiectul unei denegări de dreptate flagrante;
10. hotărăşte că au fost încălcate art. 2 şi art. 3 din Convenţie, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenţie, din cauza transferării reclamantului de pe teritoriul statului pârât, în ciuda existenţei unui risc real ca acesta să poată fi condamnat la pedeapsa cu moartea;
11. hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 100 000 EUR (o sută de mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
b) că, de la expirarea termenului de trei luni menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
12. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 24 iulie 2014, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE, Grefier,
Ineta Ziemele Françoise Elens-Passos
Full & Egal Universal Law Academy