©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA ALI ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 20307/02)
Hotărâre
Strasbourg
9 noiembrie 2010
Definitivă
9/02/2011
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Ali împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 20 octombrie 2010,
Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 20307/02 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant sirian, Ali Ahmad, („reclamantul”), a sesizat Curtea la 15 aprilie 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). Reclamantul deţine şi cetăţenie română.
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă judiciară, a fost reprezentat de Carmen Boghina, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 29 noiembrie 2007, Curtea a declarat cererea parţial inadmisibilă şi a decis să comunice Guvernului capetele de cerere privind art. 3 (pretinse rele tratamente, condiţii de detenţie şi îngrijire medicală în detenţie), art. 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil) şi art. 9 din convenţie. În conformitate cu dispoziţiile art. 29 § 1 din convenţie, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în 1962 şi locuieşte în Bucureşti. Acesta deţine cetăţenia română din 1999, conduce o afacere şi este căsătorit cu o româncă.
A. Faptele care au dus la arestarea şi urmărirea penală a reclamantului
5. La 29 mai 2001, Brigada de Combatere a Criminalităţii Organizate şi Antidrog („brigada antidrog”) a demarat, din proprie iniţiativă, o anchetă în legătură cu acuzaţiile privind infracţiunea de trafic de droguri săvârşită de trei persoane – reclamantul, împreună cu K.M. şi D.H. – care au încercat să vândă 1,5 kg de heroină contra sumei de 10 000 dolari americani (USD).
În aceeaşi zi, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a autorizat utilizarea a doi investigatori sub acoperire, cu scopul de a determina faptele cauzei, de a identifica infractorii şi de a obţine dovezi. De asemenea, acesta i-a autorizat pe investigatorii sub acoperire, împreună cu un colaborator, să achiziţioneze 2 kg de heroină. Parchetul a justificat autorizarea motivând că era îndreptăţit să creadă că o infracţiune privind traficul de droguri era pe cale să fie săvârşită.
6. În aceeaşi zi, 29 mai 2001, reclamantul şi D.H. s-au întâlnit cu investigatorii sub acoperire. Conform rechizitoriului din prezenta cauză, D.H. a cerut 10 000 USD pentru 1 kg de heroină. La 31 mai 2001, investigatorii sub acoperire s-au întâlnit din nou cu cele trei persoane, pentru a discuta detaliile tranzacţiei.
7. La 1 iunie 2001, investigatorii sub acoperire s-au întâlnit din nou cu suspecţii în apartamentul reclamantului, unde K.M. a venit cu o geantă. Agenţii au raportat ulterior că li s-a oferit un kg de heroină contra sumei de 10 000 USD. Când au ieşit împreună din clădire, poliţia i-a încercuit şi i-a reţinut pe cei trei suspecţi, iar investigatorii sub acoperire au plecat cu maşina. Geanta adusă de K.M. era deschisă, iar în interiorul acesteia a fost găsit un pachet care conţinea pulbere, pantofi şi mostre de alimente.
La secţia de poliţie, reclamantul a fost informat că în geantă erau droguri.
8. Investigatorii sub acoperire au pregătit un raport privind infracţiunea flagrantă. Suspecţii au negat orice implicare în traficul cu droguri; în special, reclamantul a declarat că a crezut că banii erau pentru alt tip de marfă, şi nu pentru droguri (infra, pct. 13).
9. Poliţia a percheziţionat apartamentele suspecţilor şi a găsit un pachet de 36,56 g de heroină la domiciliul lui K.M. Nu au fost găsite droguri la domiciliul reclamantului. Procesele-verbale întocmite în urma percheziţiei au fost ataşate la dosar.
10. În timpul anchetei, K.M. a recunoscut infracţiunea şi a explicat că primise drogurile (un pachet de un kg şi un altul de 36,56 g) de la un anumit „Ahmed” şi că şi ceilalţi doi suspecţi ştiau de vânzarea de droguri.
La 4 iulie 2001, poliţia a început anchete separate în privinţa lui Ahmed şi a altor trei persoane şi în privinţa reclamantului, a lui D.H. şi K.M.
B. Acţiunea penală împotriva reclamantului
11. La 2 iunie 2001, reclamantul a fost menţinut în stare de arest la Inspectoratul General de Poliţie din ordinul procurorului F.C. de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
12. La 9 iulie 2001, reclamantul a fost trimis în judecată pentru trafic de droguri, infracţiune pedepsită potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000. Procurorul F.C. a redactat rechizitoriul.
13. La 18 octombrie 2001, reclamantul a fost audiat în faţa instanţei. Acesta a declarat că era proprietarul unei societăţi comerciale în România în domeniul vânzării de îmbrăcăminte şi de încălţăminte şi că ceilalţi doi pârâţi îi fuseseră parteneri de afaceri. În mai 2001, când K.M. i-a cerut reclamantului să cumpere mărfuri de la el, reclamantul i-a spus că nu mai era implicat în afacere, dar că putea să îl pună în legătură cu D.H. Reclamantul, D.H. şi cumpărătorul (de fapt, un investigator sub acoperire) se aflau în apartamentul reclamantului când K.M. a sosit cu o geantă care conţinea eşantioane de mărfuri (încălţăminte şi alimente). Reclamantul a remarcat că K.M. a ţinut strâns în mână geanta pe parcursul întregii vizite.
De asemenea, reclamantul a descris presupusa brutalitate exercitată de poliţişti în timpul arestării şi a pretins că nu i s-a permis să fie consultat de un medic.
14. Şi ceilalţi coinculpaţi au respins orice acuzaţie legată de droguri. Aceştia au pretins că nu ştiau că în geantă se aflau droguri.
15. La 13 decembrie 2001 şi la 7 februarie 2002, şase martori prezenţi la arestare sau în timpul percheziţiei la domiciliile inculpaţilor au fost audiaţi în instanţă.
La 7 februarie 2002, reclamantul a redactat o declaraţie scrisă reiterându-şi poziţia, adăugând detalii la versiunea sa privind faptele şi susţinând că fusese forţat de poliţişti să facă declaraţii.
16. La 21 februarie 2002, Tribunalul Bucureşti l-a condamnat pe reclamant la treisprezece ani de închisoare pentru trafic de droguri. De asemenea, K.M. a fost condamnat la cincisprezece ani de închisoare, iar D.H. la treisprezece.
Instanţa a confirmat descrierea faptelor prezentată de procuror şi a luat act de faptul că rechizitoriul procurorului se baza pe rapoartele investigatorilor sub acoperire, pe raportul de la arestare şi de la percheziţiile efectuate la domiciliile pârâţilor, precum şi pe declaraţiile martorilor. De asemenea, instanţa a luat act de faptul că inculpaţii au susţinut că fuseseră constrânşi de poliţişti să îşi recunoască vina şi au contestat, în declaraţiile lor din faţa instanţei, că ar fi săvârşit infracţiunile. Totuşi, instanţa a considerat că aceştia nu au adus dovezi în sprijinul declaraţiilor lor şi, prin urmare, le-a respins declaraţiile ca fiind în contradicţie cu celelalte dovezi din dosar.
În plus, instanţa şi-a bazat decizia pe rechizitoriu, care, în opinia sa, a fost coroborat de declaraţia iniţială a lui K.M. la poliţie, de raportul arestării, de confruntările dintre pârâţi şi de procesele verbale privind percheziţiile. Instanţa a luat act şi de faptul că pârâţii nu au adus dovezi în favoarea lor.
17. Reclamantul a introdus apel împotriva hotărârii. Acesta a susţinut că instanţa de prim grad nu îi permisese să aducă dovezi şi a solicitat instanţei să examineze dovezile prezentate în apărarea sa, în principal să vizioneze caseta video filmată în timpul arestării şi să interogheze investigatorii sub acoperire.
La 20 iunie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul, fără să ofere un răspuns punctual plângerilor reclamantului în legătură cu dovezile.
18. Reclamantul a introdus recurs, pe probleme de drept, susţinând că întreaga operaţiune a fost o înscenare instrumentată de poliţişti şi solicitând din nou ca investigatorii sub acoperire şi toţi cei care au participat la operaţiune să fie aduşi în faţa instanţei ca martori.
Prin hotărârea definitivă din 15 mai 2003, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul.
19. Reclamantul a solicitat revizuirea hotărârii definitive, susţinând din nou că instanţele ar trebui să îi audieze pe investigatorii sub acoperire şi să permită confruntarea dintre reclamant şi respectivii investigatori. De asemenea, acesta a susţinut că, de fapt, unul dintre investigatorii sub acoperire îi adusese heroina lui K.M., în timp ce celălalt investigator era presupusul cumpărător de droguri.
La 23 iunie 2006, Tribunalul Bucureşti a respins cererea, pe motiv că instanţa extraordinară nu a putut reexamina probele din dosar. Aceasta a declarat:
„Decizia în curs de revizuire era bazată pe probe substanţiale; investigatorii sub acoperire nu au avut un rol decisiv, ci au contribuit numai cu probe care au confirmat declaraţiile suspecţilor, respectiv raportul privind infracţiunea în flagrant şi rapoartele interne de percheziţie.”
Căile de atac introduse de reclamant au fost respinse, mai întâi de Curtea de Apel Bucureşti la 30 mai 2007 şi, ulterior, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin hotărârea definitivă din 11 ianuarie 2008.
20. Conform afirmaţiilor sale, reclamantul a fost ţinut cu cătuşe la mâini în faţa instanţei, în timpul şedinţei publice din cadrul procedurii ordinare pe fond. În comunicarea către Guvern din 14 februarie 2008, în care erau descrise condiţiile de detenţie din unităţile de detenţie ale poliţiei, Inspectoratul General de Poliţie menţiona că:
„Deţinuţii erau ţinuţi cu cătuşe la mâini în momentul părăsirii centrului de detenţie [...]. Când erau aduşi în faţa instanţei, deţinuţilor nu li se scoteau cătuşele decât dacă preşedintele instanţei solicita în mod expres acest lucru (Regulamentul nr. 901/1999 al Ministerului de Interne).
C. Plângeri privind relele tratamente
21. Conform afirmaţiilor sale, reclamantul a fost supus unor rele tratamente din partea ofiţerilor de poliţie, în timpul arestării preventive în incinta Inspectoratul General de Poliţie (din 2 iunie până, cel mai târziu, în luna iulie 2001). Acesta a pretins că ar fi fost scos zilnic din celula sa, pe o perioadă cuprinsă între cincisprezece şi douăzeci de zile, şi pus să aştepte într-o toaletă între 15 şi 30 de minute până ce investigatorul îşi făcea în cele din urmă timp să îl interogheze. Reclamantul a pretins că, în aceste momente, a fost dezbrăcat complet pentru 30-40 de minute, percheziţionat şi abuzat verbal de către ofiţerii de poliţie. A susţinut că acest lucru a durat şase ore zilnic.
22. La 21 iunie 2001, se presupune că reclamantul a fost lovit în cap de către un agent de poliţie în prezenţa procurorului F.C., pe motiv că refuzase să semneze declaraţia privind acţiunile ofiţerilor de poliţie în timpul operaţiunii sub acoperire care condusese la arestarea sa.
23. La 5 aprilie 2002, reclamantul a depus plângere penală la parchetul militar pentru rele tratamente suferite din partea ofiţerilor de poliţie şi a procurorului F.C. De asemenea, acesta a pretins că a oferit 5 000 USD unui procuror, printr-un intermediar, pentru a primi asistenţă pe parcursul procedurii; reclamantul a solicitat ca suma să îi fie restituită de F.C. şi de intermediar. La 28 iunie 2002, acesta a făcut o declaraţie în faţa procurorului, dezvăluind identitatea pretinşilor vinovaţi şi solicitând ca aceştia să fie anchetaţi pentru abuz în serviciu, purtare abuzivă şi cercetare abuzivă.
24. La 6 februarie 2003, procurorul militar a strămutat cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, ca urmare a demilitarizării poliţiei.
25. După mai multe trimiteri între parchete, la 27 august 2003, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a respins acuzaţiile, cu motivarea că nu existau dovezi care să sprijine acuzaţiile de cercetare abuzivă.
26. Conform informaţiilor oferite de autorităţile interne, reclamantul nu a contestat rezoluţia procurorului din 27 august 2003.
27. Plângerea cu privire la pretinsele acte de corupţie săvârşite de F.C. şi de intermediar a fost înaintată Direcţiei Naţionale Anticorupţie, care a decis, la 14 ianuarie 2004, să dispună neînceperea urmăririi penale. La 6 mai 2004, reclamantului i s-a adus la cunoştinţă rezoluţia.
28. O plângere asemănătoare, formulată în numele reclamantului de către C.D., coleg de închisoare cu reclamantul, privind infracţiuni săvârşite de procurorul F.C. în timpul investigaţiilor, a fost, de asemenea, respinsă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (noua denumire a Curţii Supreme) la 12 decembrie 2005. Plângerea reclamantului cu privire la rezoluţia procurorului a fost respinsă de Înalta Curte la 30 martie 2006 pentru neîndeplinirea procedurii plângerii în faţa judecătorului, prevăzută la art. 2781 C. proc. pen., înainte de depunerea plângerii în faţa instanţei (hotărârea a rămas definitivă la 16 octombrie 2006, când recursul reclamantului a fost respins de Înalta Curte – Completul de nouă judecători).
29. În 2005, reclamantul a depus, de asemenea, o plângere penală la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva a patru ofiţeri de poliţie de la brigada antidrog şi a trei traducători autorizaţi, susţinând, în principal, că ofiţerii de poliţie făcuseră uz de violenţă, de ameninţări şi manipulare pentru a obţine probe pentru raportul poliţiei privind infracţiunea din 1 iunie 2001. La 14 noiembrie 2006, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a respins plângerea depusă împotriva ofiţerilor de poliţie privind cercetare abuzivă, pe motiv că acuzaţiile fuseseră deja analizate de instanţe în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva reclamantului (încheiată printr-o hotărâre definitivă) şi că în dosar nu exista nicio probă care să justifice ideea de cercetare abuzivă. Procurorul a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bucureşti pentru celelalte capete de cerere, care îi vizau atât pe ofiţerii de poliţie, cât şi pe traducătorii autorizaţi.
Curtea nu a primit informaţii recente de la părţi cu privire la evoluţia procedurii respective.
30. Conform informaţiilor oferite de Guvern, din partea autorităţilor interne, reclamantul nu a contestat rezoluţia din 14 noiembrie 2006.
D. Condiţii de detenţie
31. La 2 iunie 2001, reclamantul a fost menţinut în arest la Inspectoratul General de Poliţie. A rămas acolo până la 18 iulie 2001, cu excepţia perioadei cuprinse între 22 iunie şi 4 iulie, când a fost internat în penitenciarul-spital Jilava. La 18 iulie, acesta a fost transferat din nou la Jilava, unde a rămas până la 13 august 2001, când a fost transferat la Penitenciarul Rahova, unde a rămas până în 2008. Conform informaţiilor de care dispune Curtea, în prezent reclamantul este închis în Penitenciarul Jilava.
1. Detenţia la Inspectoratul General de Poliţie
32. Potrivit afirmaţiilor reclamantului, în acelaşi loc de detenţie a fost, de asemenea, subnutrit şi obligat să stea într-o celulă cu igrasie. Acesta a susţinut că nu a beneficiat de un regim alimentar specific musulmanilor, ci a trebuit să obţină marmeladă, unt şi ceai de la cei doi colegi de celulă sau biscuiţi şi ceai din penitenciar.
A pretins că a suferit de tuberculoză. Un raport medical confirmă că, la 6 august 2001, reclamantul suferea de tuberculoză şi de hemoroizi.
33. În conformitate cu informaţiile oferite de Inspectoratul de Poliţie Bucureşti, celulele din unităţile de detenţie ale poliţiei aveau o suprafaţă de 20 m2, fiecare având între patru şi cinci paturi şi trei ferestre cu o suprafaţă de 2,5 m2. Toaletele şi duşurile erau amplasate în celule, iar apa caldă era disponibilă în permanenţă. Deţinuţii aveau acces la ferestre, pentru a se asigura astfel aerisirea celulei. Nu au fost furnizate informaţii concrete despre şederea reclamantului în arest, întrucât, conform legislaţiei în vigoare, documentele relevante sunt păstrate de conducerea penitenciarului numai timp de cinci ani, termen care a expirat deja în cazul reclamantului.
2. Detenţia în Penitenciarul Rahova
34. Conform reclamantului, condiţiile de detenţie în Penitenciarul Rahova sunt la fel de improprii: iarna era foarte frig, de vreme ce sistemul de termoficare funcţiona pe un interval de timp redus, apa caldă era disponibilă numai o jumătate de oră pe săptămână, erau între zece şi doisprezece deţinuţi într-o celulă cu zece paturi, mâncarea era păstrată în condiţii insalubre, iar carne aproape că nu exista deloc.
Ulterior transferului său la Penitenciarul Rahova, reclamantul a avut unele probleme de sănătate: râie, reumatism articular şi dureri renale şi abdominale. Certificatele medicale existente confirmă microlitiază la rinichiul stâng, litiază vezicală şi pahipleurită bazală dreapta. În plus, reclamantul susţine că nu i-a fost administrat tratamentul medical necesar.
35. Pe baza informaţiilor de la Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Guvernul a arătat că reclamantul a fost plasat fie în celule de 18,8 m2 cu patru sau cinci paturi de cazarmă, fie în celule de 24,6 m2 cu cinci sau şase paturi de cazarmă. Toaleta era anexată la celule şi dispunea şi ea de ferestre, pentru a se permite aerisirea şi iluminarea naturală.
Guvernul nu a oferit informaţii concrete privind rata de ocupare a celulelor unde a fost plasat reclamantul, excepţie făcând ultima parte a arestului său, când se presupune că acesta a împărţit o celulă de 30,5 m2 şi zece paturi de cazarmă cu nouă deţinuţi. La celulă era anexată o baie cu toaletă, chiuvete şi duşuri. Ambele aveau ferestre.
36. Apa caldă din penitenciar era disponibilă o dată pe săptămână înainte de 6 iunie 2007 şi de două ori pe săptămână ulterior, între orele 12 a.m. şi 13 şi între orele 17 şi 18:30. Deţinuţii primeau obiectele de igienă din partea administraţiei penitenciarului. Nu au fost furnizate informaţii despre programul efectiv de funcţionare a sistemului de termoficare.
37. În cele din urmă, Guvernul a susţinut că reclamantul primise mâncare preparată conform normelor impuse de regimul musulman.
E. Asistenţă medicală în timpul detenţiei
38. Între 21 şi 22 iunie 2001, reclamantul a fost internat la Spitalul de Urgenţă Bucureşti, unde s-a consemnat într-un raport medical că suferea de un traumatism cranio-cerebral survenit în urma unei comoţii moderate şi de o „cefalee atroce” cu pierderi de cunoştinţă.
39. Între 22 iunie şi 4 iulie 2001, reclamantul a fost internat în penitenciarul-spital Jilava. Acesta a pretins că nu i s-a administrat tratamentul medicamentos corespunzător din cauza lipsei de fonduri pentru medicamente. Documentele oficiale emise de Administraţia Naţională a Penitenciarelor la cererea Guvernului, precum şi registrul medical din penitenciar indică faptul că reclamantul a primit tratamentul şi hrana adecvate situaţiei sale medicale.
40. Între 26 iunie şi 31 iulie 2003, reclamantul a intrat în greva foamei; acesta a fost monitorizat, iar starea sa de sănătate nu a suferit deteriorări semnificative.
41. În declaraţia pe care a făcut-o la Tribunalul Bucureşti la 18 octombrie 2001, reclamantul s‑a plâns în mod expres că nu a fost dus la doctor.
42. În timpul detenţiei, reclamantul nu a solicitat să fie eliberat înainte de termen din motive medicale şi nici să fie consultat de un medic specialist sau să fie dus la un spital civil pentru analize. Conform informaţiilor din fişa sa medicală de la penitenciar, reclamantul îşi continuă tratamentul pentru diversele sale afecţiuni.
II. Dreptul intern relevant
43. Dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală şi dispoziţiile care reglementează poliţia şi parchetul militar sunt prevăzute în hotărârile Dumitru Popescu împotriva României [(nr. 1), nr. 49234/99, pct. 43-46, 26 aprilie 2007] şi Barbu Anghelescu împotriva României (nr. 46430/99, pct. 40, 5 octombrie 2004). La pct. 43-45 din hotărârea Dumitru Popescu (nr. 1), citată supra, există o descriere a evoluţiei legislaţiei privind plângerile împotriva unor acte ale procurorului (art. 278 C. proc. pen. şi art. 2781 introdus de Legea nr. 281 din 24 iunie 2003, în vigoare de la 1 ianuarie 2004).
44. În Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56 din 27 iunie 2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate se specifică, la art. 3, că împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor, luate de către administraţia penitenciarului, persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate pot face plângere la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul. OUG nr. 56/2003 a fost abrogată şi înlocuită cu Legea nr. 275 din 20 iulie 2006, care a reformulat art. 3 menţionat anterior la art. 38, unde se prevede că împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor, luate de către administraţia penitenciarului, persoanele condamnate la pedepse privative de libertate pot face plângere la judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate (a se vedea şi Petrea împotriva României, nr. 4792/03, pct. 21-23, 29 aprilie 2008).
45. Dispoziţiile Legii nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri sunt descrise în Constantin şi Stoian împotriva României (nr. 23782/06 şi 46629/06, pct. 33-34, 29 septembrie 2009).
46. Instrucţiunile nr. 901/1999 ale Ministerului de Interne privind organizarea şi funcţionarea centrelor de arestare preventivă aflate în subordinea Ministerului de Interne nu au fost publicate în Monitorul Oficial.
La 13 noiembrie 2003, ministrul justiţiei a emis Ordinul nr. 3352/2003 privind obligaţiile şi interdicţiile persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, care nu făcea nicio referire la politica privind utilizarea cătuşelor, ci doar abroga legislaţia anterioară incompatibilă cu noile reglementări. OUG nr. 56/2003 nu menţionează nici ea această politică. Numai în Legea nr. 275/2006, la care s-a făcut referire anterior, se menţionează că imobilizarea cu cătuşe este strict interzisă, cu excepţia unor situaţii excepţionale (art. 37), şi nu poate fi folosită ca sancţiune disciplinară (art. 71).
Se pare că, în 2006, Instrucţiunile nr. 901/1999 erau încă în vigoare, în ceea ce priveşte transportul persoanelor aflate în arest preventiv în faţa instanţei (a se vedea Decizia nr. 980/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie[1]).
47. Conform art. 68 alin. (2) C. proc. pen., este oprit a determina o persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.
III. Documentele Consiliului Europei
48. Constatările relevante şi recomandările Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante („CPT”) sunt descrise în Artimenco împotriva României (nr. 12535/04, pct. 22-23, 30 iunie 2009). În special, Curtea observă că, în raportul cu privire la vizitele din perioada 2002-2003, CPT şi-a exprimat îngrijorarea privind spaţiul vital limitat, disponibil deţinuţilor, şi spaţiul insuficient prevăzut de legislaţia în vigoare la data respectivă. De asemenea, a observat că deţinuţii erau uneori obligaţi să doarmă în acelaşi pat şi că toaleta nu era separată în mod corespunzător de spaţiul vital.
49. În ceea ce priveşte Penitenciarul Rahova, Organizaţia neguvernamentală Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului din România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH) a întocmit patru rapoarte privind condiţiile de detenţie, ca urmare a vizitelor efectuate la centrele de detenţie pentru femei şi pentru minori şi la penitenciarul-spital Rahova în 2002, 2003 şi 2005. Pe lângă concluziile referitoare la cauză, raportul menţiona că penitenciarul era suprapopulat şi că, din felurile de mâncare, carnea lipsea aproape cu desăvârşire.
50. Textele Consiliului Europei privind utilizarea tehnicilor speciale de cercetare sunt detaliate în Ramanauskas împotriva Lituaniei (MC), nr. 74420/01, pct. 35-37, CEDO 2008‑....
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din convenţie
51. La 28 iulie 2003, în temeiul art. 3 din convenţie, reclamantul s-a plâns de rele tratamente din partea autorităţilor. De asemenea, s-a plâns de condiţiile de detenţie şi de faptul că se îmbolnăvise în timpul petrecut atât în incinta Inspectoratului General de Poliţie, cât şi în Penitenciarul Rahova, precum şi de neacordarea tratamentului medical.
Acesta s-a mai plâns de faptul că purtase cătuşe neîntrerupt, în special la şedinţa publică din faţa instanţei, iar Curtea a considerat, în decizia privind admisibilitatea din 29 noiembrie 2007, că această plângere intra sub incidenţa art. 3.
Art. 3 din convenţie se citeşte după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Cu privire la admisibilitate
1. Argumentele părţilor
52. Guvernul a invocat neepuizarea căilor de atac interne. Acesta a subliniat că, în legătură cu incidentul din 21 iunie 2001, reclamantul ar fi trebuit să recurgă la calea de atac introdusă prin art. 2781 C. proc. pen., în vigoare de la 1 ianuarie 2004. În plus, în ceea ce priveşte plângerea privind pretinsele rele tratamente din timpul detenţiei, condiţiile de detenţie şi presupusa neacordare a tratamentului medical corespunzător, reclamantul ar fi putut depune o plângere penală pentru purtare abuzivă, arestare ilegală, cercetare abuzivă, precum şi pentru tratament inuman şi tortură, infracţiuni interzise prin Codul penal, sau o plângere în conformitate cu dispoziţiile OUG nr. 56/2003.
De asemenea, Guvernul a considerat că plângerea privind relele tratamente şi condiţiile de detenţie din centrele de detenţie ale poliţiei fusese introdusă tardiv.
53. Reclamantul a contestat argumentul Guvernului.
2. Motivarea Curţii
54. De la început, Curtea reiterează că scopul normei privind epuizarea căilor de atac interne este de a acorda statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a repara pretinsele încălcări de care sunt acuzate înainte ca acestea să fie prezentate în faţa Curţii. Totuşi, singurele căi de atac a căror utilizare este dispusă la art. 35 din convenţie sunt cele legate de încălcările pretinse şi care sunt în acelaşi timp disponibile şi suficiente. Existenţa unor asemenea căi de atac trebuie să fie suficient de sigură nu numai în teorie, ci şi în practică, fără de care acestea vor fi lipsite de accesibilitatea şi eficienţa necesare; statului pârât îi revine sarcina de a stabili dacă sunt îndeplinite aceste condiţii variate [a se vedea, printre multe altele, Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 74-75, CEDO 1999‑IV].
55. Pentru ca norma privind epuizarea căilor de atac interne să poată fi pusă în practică, trebuie să existe o cale de atac eficientă la data la care cererea este înaintată Curţii. Totuşi, există câteva excepţii de la această regulă, care s-ar putea justifica prin circumstanţele specifice ale fiecărei cauze [a se vedea Baumann împotriva Franţei, nr. 33592/96, pct. 47, 22 mai 2001, şi Brusco împotriva Italiei (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001‑IX].
Curtea a acceptat că era cazul atunci când, la nivel naţional, o nouă lege, concepută în mod specific să ofere o reparaţie directă pentru încălcările drepturilor procesuale fundamentale, era introdusă cu efect retroactiv şi, astfel, soluţiona o problemă structurală care exista în ordinea juridică internă înainte de adoptarea sa (a se vedea Petrea, citată anterior, pct. 33).
56. În plus, Curtea reiterează că scopul termenului de şase luni prevăzut la art. 35 este de a promova certitudinea juridică, asigurând că acele cauze care ridică probleme în temeiul convenţiei sunt analizate în termen rezonabil şi că deciziile din trecut nu pot face la infinit obiectul unui recurs. De asemenea, norma îi permite eventualului reclamant să ia în considerare depunerea unei cereri şi, în caz afirmativ, să decidă cu privire la capetele de cerere şi argumentele specifice care trebuie invocate (a se vedea, de exemplu, Worm împotriva Austriei, 29 august 1997, pct. 32-33, Culegere de hotărâri şi decizii, 1997-V).
(a) Incidentul din 21 iunie 2001
57. Incidentul în cauză a avut loc cu doi ani şi jumătate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003. Ordonanţa în speţă a fost emisă de procuror la 27 august 2003.
58. În Stoica împotriva României (nr. 42722/02, pct. 106-109, 4 martie 2008), Curtea a decis deja că Legea nr. 281/2003, care permitea ca actele unui procuror să poată fi atacate în faţa instanţelor interne, făcea ca plângerea prevăzută la art. 2781 C. proc. pen. să fie eficientă de la 1 ianuarie 2004.
59. În special, întrucât Legea nr. 281/2003 a stabilit un termen de un an pentru ca părţile interesate să formuleze o plângere împotriva unui act al procurorului pronunţat înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, reclamantul din prezenta cauză s-ar fi putut prevala de mecanismul respectiv, pentru a contesta decizia din 27 august 2003.
În plus, în cauza Stoica, Curtea a constatat că această cale de atac era eficientă deoarece a considerat că un decalaj de trei ani între incidentele în cauză şi intrarea în vigoare a noii căi de atac nu era suficient pentru a afecta în mod grav memoria asupra faptelor a celor implicaţi şi, astfel, pentru a reduce eficienţa examinării faptelor de către instanţe [a se vedea Stoica, citată anterior, pct. 108 şi, mutatis mutandis, Dumitru Popescu (nr. 1), citată anterior, pct. 56].
60. În cazul de faţă, Curtea nu observă niciun motiv pentru a se îndepărta de concluziile din hotărârea Stoica, citată anterior, privind eficienţa mecanismului de apel introdus prin Legea nr. 281/2003.
Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din convenţie pentru neepuizarea căilor de atac interne.
(b) Capetele de cerere privind pretinsa cercetare abuzivă
61. Reclamantul a formulat mai multe capete de cerere împotriva procurorului F.C. şi a ofiţerilor de poliţie, acuzându-i pe aceştia de mai multe abuzuri în timpul investigaţiilor.
Totuşi, Curtea reţine că reclamantul nu a contestat deciziile procurorului din 14 ianuarie 2004 (rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale în privinţa actelor de corupţie pretins săvârşite de F.C.) şi 14 noiembrie 2006 (ordonanţa care îi viza pe ofiţerii de poliţie de la brigada antidrog şi pe traducători), în ciuda faptului că, la momentul respectiv, avea deja la dispoziţie o cale de atac eficientă, în conformitate cu art. 2781 C. proc. pen.
62. În plus, la 30 martie 2006, o plângere asemănătoare din partea reclamantului a fost respinsă de instanţele interne pentru nerespectarea procedurii instituite prin art. 2781 C. proc. pen.
63. În cele din urmă, Curtea observă că anumite plângeri împotriva ofiţerilor de poliţie şi a unor traducători autorizaţi au fost trimise la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi că nu sunt disponibile informaţii recente despre procedurile respective.
64. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din convenţie pentru neepuizarea căilor de atac interne.
(c) Condiţiile de detenţie
(i) În centrele de detenţie ale poliţiei
65. Reclamantul se plânge că a fost ţinut în condiţii de igienă necorespunzătoare şi că a primit mâncare de calitate nesatisfăcătoare.
66. Curtea reţine că reclamantul a fost reţinut în centrul de detenţie al Poliţiei Bucureşti între 2 iunie şi 18 iulie 2001, când a fost transferat la Penitenciarul Rahova.
67. Această plângere a fost prezentată Curţii la 28 iulie 2003, la peste şase luni de la încheierea perioadei de detenţie. În plus, reclamantul nu a făcut acuzaţii privind suprapopularea şi nimic din dosar nu indică existenţa unei probleme structurale în cauza reclamantului (mai exact, din descrierile părţilor cu privire la condiţiile din penitenciar reiese că reclamantul împărţea o cameră de 20 m2 cu alţi doi deţinuţi).
Prin urmare, acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din convenţie.
(ii) În Penitenciarul Rahova
68. Reclamantul se plânge de condiţiile de detenţie din Penitenciarul Rahova, de suprapopulare şi de mâncarea de calitate nesatisfăcătoare.
69. Curtea a constatat deja, în ceea ce priveşte condiţiile generale de detenţie, în special presupusa suprapopulare, că nu i se poate pretinde reclamantului să fi recurs la o cale de atac (a se vedea Petrea, citată anterior, pct. 37). În plus, reclamantul a fost închis în acest penitenciar până în 2008 şi a adus cererea în atenţia Curţii prima dată în 2003.
70. De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
(d) Pretinsa agravare a stării de sănătate şi pretinsa lipsă de tratament medical
71. În cauza Petrea, citată anterior, Curtea a concluzionat că, înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei nr. 56/2003, la 27 iunie 2003, nu exista nicio cale de atac eficientă pentru situaţii precum cea invocată de reclamant. Cu toate acestea, după data respectivă, persoanele aflate în situaţia reclamantului au avut o cale de atac eficientă pentru a se plânge de pretinsa lipsă de tratament medical, chiar dacă cererile lor erau deja pendinte în faţa Curţii la momentul respectiv (a se vedea Petrea, citată anterior, pct. 35-36).
Curtea nu observă niciun motiv pentru a nu ţine seama, în speţă, de concluziile din cauza Petrea.
72. Prin urmare, consideră că, după intrarea în vigoare a OUG nr. 56/2003, reclamantul ar fi trebuit să depună o plângere în faţa instanţelor interne despre pretinsa lipsă de tratament medical.
Reiese că respectivul capăt de cerere privind lipsa de tratament medical, după 27 iunie 2003, ar trebui respins pentru neepuizarea căilor de atac interne.
73. În ceea ce priveşte perioada anterioară intrării în vigoare a OUG nr. 56/2003, Curtea reţine că reclamantul s-a plâns că s-a îmbolnăvit de tuberculoză în timp ce se afla în arestul poliţiei, însă perioada respectivă de detenţie s-a încheiat în iulie 2001. În plus, acesta a susţinut în faţa instanţelor interne, la 18 octombrie 2001, că nu fusese dus la medic.
Totuşi, dat fiind că reclamantul a introdus cererea în faţa Curţii la 28 iulie 2003, acesta nu a respectat termenul de şase luni.
Rezultă că acest capăt de cerere a fost introdus tardiv şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din convenţie [a se vedea Koval împotriva Ucrainei (dec.), nr. 65550/01, 30 martie 2004, şi Treptow împotriva României (dec.), nr. 30358/03, 20 mai 2008].
74. În cele din urmă, Curtea nu găseşte nicio probă la dosar care să ateste orice altă potenţială încălcare a dreptului reclamantului de a primi tratament în timpul detenţiei, înainte de intrarea în vigoare a OUG nr. 56/2003. În special, Curtea reţine că reclamantul a formulat plângerea cu privire la lipsa de tratament medical din timpul şederii sale în Penitenciarul Rahova în termeni foarte generali, fără să permită să se determine exact când a avut loc presupusa încălcare a dreptului său. În plus, declaraţiile sale sunt contrazise de fişele medicale, iar în observaţiile sale în replică la argumentele formulate de Guvern, reclamantul nu a adus informaţii suplimentare care să permită Curţii să motiveze plângerea.
75. Prin urmare, având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nicio pretinsă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în convenţie sau în protocoalele la aceasta.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
(e) Acuzaţiile cu privire la constrângerea de a purta cătuşe în timpul şedinţelor publice
76. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Condiţiile de detenţie din Penitenciarul Rahova
(a) Argumentele părţilor
77. Guvernul a susţinut că Penitenciarul Rahova dispune de condiţii de detenţie adecvate, care nu au constituit o problemă în temeiul art. 3 din convenţie.
78. Reclamantul a contestat argumentele Guvernului şi a reiterat că a fost închis în condiţii precare, că celulele erau suprapopulate, mâncarea de proastă calitate şi că nu existau condiţii pentru menţinerea unei igiene corespunzătoare. De asemenea, acesta a evidenţiat că rapoartele CPT de la momentul respectiv i-au confirmat acuzaţiile.
(b) Motivarea Curţii
79. Curtea se referă la principiile consacrate de jurisprudenţa sa privind condiţiile de detenţie şi îngrijirea medicală a deţinuţilor (a se vedea, de exemplu, Petrea, citată anterior, pct. 43).
80. De asemenea, reiterează că procedurile în temeiul convenţiei, precum prezenta cerere, nu dispun întotdeauna de aplicarea strictă a principiului affirmanti incumbit probatio (sarcina probei revine celui care afirmă), deoarece în anumite cazuri numai guvernul pârât are acces la informaţiile care pot să confirme sau să infirme afirmaţiile respective. Neprezentarea acestor informaţii de către Guvern, fără o justificare suficientă, poate conduce la anumite concluzii în ceea ce priveşte temeinicia pretenţiilor reclamantului (a se vedea Kokoshkina împotriva Rusiei, nr. 2052/08, pct. 59, 28 mai 2009).
81. Punctul central în prezenta cauză este evaluarea de către Curte a spaţiului vital de care a dispus reclamantul în penitenciar. Guvernul nu a oferit informaţii care să permită Curţii să stabilească rata de ocupare a celulelor în timpul detenţiei reclamantului. Cu toate acestea, informaţiile prezentate atât de reclamant, cât şi de Guvern fac referire la celula cu zece paturi, în care reclamantul a fost repartizat în ultima parte a detenţiei.
Reclamantul nu a contrazis informaţiile oferite de Guvern cu privire la dimensiunea celulei respective. Ceea ce se contestă de către părţi este gradul efectiv de ocupare: în timp ce Guvernul a susţinut că s-a respectat întotdeauna gradul optim de ocupare, reclamantul a pretins că deţinuţii erau nevoiţi să împartă patul.
Curtea reţine că descrierea supraaglomerării, făcută de reclamant, (a se vedea pct. 34), corespunde constatărilor făcute de CPT în perioada respectivă şi este susţinută de ONG-uri (supra, pct. 48 şi 49). În plus, chiar şi cu gradul de ocupare indicat de Guvern, spaţiul vital al reclamantului pare să fi fost la limita inferioară a ceea ce Curtea a considerat ca fiind acceptabil în jurisprudenţa sa [a se vedea Kokoshkina, citată anterior, pct. 62, şi Orchowski împotriva Poloniei, nr. 17885/04, pct. 122, CEDO 2009‑...(extrase)].
82. În afară de aceasta, după confirmarea afirmaţiilor părţilor privind condiţiile de igienă prin rapoartele CPT, Curtea nu poate decât să concluzioneze că reclamantul a fost privat de posibilitatea de a menţine o igienă corporală adecvată în închisoare: apa caldă era disponibilă numai o dată pe săptămână, timp de o oră. În acest context, deşi accesul la duşuri şi la obiectele de igienă reprezintă un pas înainte în ceea ce priveşte asigurarea unor condiţii decente în închisoare, utilitatea lor rămâne fără rezultat în lipsa apei calde.
În plus, conform informaţiilor prezentate de reclamant, necontestate de Guvern, sistemul de termoficare nu funcţiona eficient pe timp de iarnă.
83. Curtea a constatat, de nenumărate ori, o încălcare a art. 3 din convenţie privind lipsa de spaţiu vital alocat deţinuţilor şi condiţiile de igienă nesatisfăcătoare [a se vedea, în special, Ciorap împotriva Moldovei, nr. 12066/02, pct. 70, 19 iunie 2007, şi hotărârile citate anterior]. În speţă, Guvernul nu a prezentat argumente care să permită Curţii să ajungă la o concluzie diferită.
84. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că respectivele condiţii de detenţie a reclamantului i-au cauzat un grad de suferinţă care a depăşit gradul inevitabil de suferinţă aferent detenţiei şi care a atins nivelul unui tratament degradant, interzis la art. 3.
Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din convenţie.
2. Purtatul cătuşelor în public
85. Părţile au prezentat observaţii cu privire la acest aspect.
86. Totuşi, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 275/2006 (supra, pct. 46) şi faptul că a analizat principalele probleme juridice invocate în temeiul art. 3, Curtea consideră că nu este necesar să examineze, în speţă, dacă a fost încălcat art. 3 în ceea ce priveşte acuzaţia de a fi constrâns să poarte cătuşe în instanţă.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din convenţie
87. Reclamantul s-a plâns că poliţia îi făcuse o înscenare, că investigatorii sub acoperire se comportaseră ca agenţi provocatori, încălcând art. 68 alin. (2) C. proc. pen., care prevede că este oprit a determina o persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.
Reclamantul a mai susţinut că nu i s-a permis să fie confruntat cu cei doi investigatori sub acoperire sau să citeze doi martori suplimentari care fuseseră, de asemenea, prezenţi la momentul arestării sale. În plus, reclamantul s-a plâns că nu i s-au acordat timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, de vreme ce i se dădeau între cinci şi zece minute timp de pregătire de fiecare dată când era adus în faţa instanţei şi că avocatul numit din oficiu nu îl apărase în mod corespunzător.
88. Acesta a invocat art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 (b)-(d) din convenţie, care se citesc după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa.
3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul:
[...]
b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c. să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d. să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;”
A. Cu privire la admisibilitate
89. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
(a) Guvernul
90. Guvernul a respins acuzaţiile reclamantului.
91. Acesta a subliniat că un sistem care permite operaţiuni sub acoperire ale poliţiei exista în multe ţări europene şi era recomandat de Consiliul Europei şi de Uniunea Europeană în anumite situaţii.
92. În ceea ce priveşte faptele din prezenta cauză, Guvernul a negat ipoteza unei înscenări şi a considerat că probele din dosar îi susţineau argumentele.
93. Citând hotărârea Klaas împotriva Germaniei (22 septembrie 1993, pct. 29, seria A, nr. 269), Guvernul a susţinut că nu este, în mod normal, de competenţa Curţii europene să substituie propria sa apreciere a faptelor celei făcute de instanţele naţionale şi, în general, aceste instanţe sunt cele care trebuie să examineze probele prezentate.
94. Prin urmare, acesta a respins acuzaţiile de proces inechitabil. În opinia Guvernului, instanţele au oferit o interpretare amănunţită a probelor şi au explicat în detaliu concluziile la care au ajuns şi nu şi-au bazat deciziile numai pe raportul investigatorilor sub acoperire, ci şi pe declaraţiile martorilor şi pe interpretarea declaraţiilor pârâţilor, făcute în diverse etape ale procedurii. Din acest punct de vedere, Guvernul a considerat că prezenta cauză se distingea de cauza Teixeira de Castro împotriva Portugaliei (9 iunie 1998, Rapoarte 1998-IV), în care instanţele s-au bazat în principal pe declaraţiile investigatorilor sub acoperire.
De asemenea, acesta a susţinut că reclamantul nu solicitase ca alţi martori sau investigatorii sub acoperire să fie aduşi în faţa instanţei.
95. Guvernul a susţinut că reclamantul, care fusese asistat de un avocat, avusese posibilitatea de a-şi pregăti apărarea şi de a prezenta argumente în faţa instanţei. De asemenea, acesta a subliniat că reclamantul nu se plânsese niciodată în faţa instanţelor interne cu privire la calitatea serviciilor de asistenţă judiciară prestate de avocaţii săi.
(b) Reclamantul
96. Reclamantul a contestat argumentul Guvernului. În special, acesta a argumentat că instanţele interne şi-au bazat, de fapt, deciziile numai pe raportul investigatorilor sub acoperire, neluând în considerare declaraţiile pârâţilor, şi că martorii audiaţi de instanţe nu erau în măsură să ofere informaţii relevante privind săvârşirea efectivă a infracţiunilor, întrucât au fost prezenţi numai în timpul arestării. Cu toate acestea, instanţele nu i-au audiat direct pe investigatorii sub acoperire.
97. În cele din urmă, acesta a susţinut că, în timpul percheziţionării apartamentului său, poliţia nu a găsit droguri sau alte dovezi materiale care ar fi putut dovedi implicarea sa în traficul de droguri.
2. Motivarea Curţii
98. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa recentă privind art. 6, în care a stabilit o distincţie clară între conceptul de înscenare şi folosirea tehnicilor legale ale activităţilor sub acoperire şi a reafirmat obligaţia instanţelor interne de a efectua o examinare atentă a materialului de urmărire penală atunci când un acuzat invocă o înscenare din partea poliţiei. În acest context, Curtea a stabilit, de asemenea, că funcţia sa în temeiul art. 6 § 1 nu este să determine dacă anumite probe au fost obţinute în mod ilegal, ci mai degrabă să examineze dacă o asemenea „ilegalitate” a avut drept consecinţă încălcarea altui drept protejat de convenţie; astfel, trebuie să examineze calitatea evaluării de către instanţele interne a pretinsei înscenări şi să se asigure că acestea au respectat în mod corespunzător drepturile acuzatului la apărare, în special dreptul la o procedură contradictorie şi la egalitatea armelor [a se vedea Ramanauskas, citată anterior, pct. 49-61; Malininas împotriva Lituaniei, nr. 10071/04, pct. 34-35, 1 iulie 2008; Bykov împotriva Rusiei (MC), nr. 4378/02, pct. 88-93, 10 martie 2009; şi Constantin şi Stoian, citată anterior, pct. 54].
99. În vasta sa jurisprudenţă în ceea ce priveşte acest subiect, Curtea a stabilit că înscenarea încalcă art. 6 § 1 din convenţie şi este diferită de folosirea tehnicilor legale ale activităţilor sub acoperire în anchetele penale. Aceasta susţine că, deşi utilizarea metodelor speciale de investigaţie – în special, a tehnicilor sub acoperire – nu poate încălca în sine dreptul la un proces echitabil, riscul pe care îl implică instigarea de către poliţie prin asemenea tehnici presupune ca folosirea acestor metode să fie menţinută în limite bine determinate (a se vedea Ramanauskas, citată anterior, pct. 51). De asemenea, Curtea a stabilit că instigarea de către poliţie are loc atunci când ofiţerii implicaţi – fie membri ai forţelor de ordine, fie persoane care acţionează în baza ordinului acestora – nu se limitează la a investiga activitatea infracţională într-un mod în principal pasiv, ci exercită o anumită influenţă asupra subiectului astfel încât să îl incite la săvârşirea unei infracţiuni care altfel nu ar fi fost săvârşită, cu scopul de a face posibilă stabilirea infracţiunii, şi anume de a oferi probe şi de a începe urmărirea penală (a se vedea Teixeira de Castro, citată anterior, pct. 38).
Pentru a constata dacă ofiţerii de poliţie sub acoperire s-au limitat la „investigarea activităţii infracţionale într‑un mod în principal pasiv” în prezenta cauză (a se vedea Ramanauskas, citată anterior, pct. 55), Curtea ţine seama de o serie de consideraţii. După cum a subliniat reclamantul, percheziţionarea apartamentului său nu a adus nicio dovadă a implicării sale în infracţiuni privind drogurile.
100. De asemenea, Curtea reţine că părţile au prezentat interpretări diferite în ceea ce priveşte incidentul din 1 iunie 2001. Conform autorităţilor, reclamantul şi ceilalţi inculpaţi fuseseră de acord să încheie tranzacţia. Cu toate acestea, reclamantul, care pretinde că i s-a făcut o înscenare, a declarat că nu ştiuse că în geantă se aflau droguri şi că crezuse că banii primiţi erau pentru alt tip de mărfuri, ale căror mostre au fost găsite în geantă.
101. În lumina acestor interpretări divergente, este esenţial pentru Curte să examineze procedura în urma căreia s-a stabilit motivul înscenării, cu scopul de a garanta că drepturile apărării au fost protejate în mod corespunzător, în special dreptul la o procedură contradictorie şi la egalitatea armelor [a se vedea Ramanauskas, pct. 60-61, şi Malininas pct. 34, ambele citate anterior, şi Khudobin împotriva Rusiei, nr. 59696/00, pct. 133, CEDO 2006-XII (extrase)].
102. Pentru condamnarea reclamantului şi a celorlalţi inculpaţi, instanţele s-au bazat exclusiv pe probele obţinute în timpul investigaţiilor, în special pe raportul scris întocmit de investigatorii sub acoperire şi pe declaraţia lui K.M., care a fost retractată ulterior pe parcursul procedurii, şi pe declaraţiile martorilor, precum şi pe rapoartele privind percheziţia de la domiciliile pârâţilor. În ceea ce priveşte reclamantul, Curtea reţine că martorii puteau numai să confirme arestarea în sine, dar nu erau în măsură să ofere informaţii referitoare la presupusele activităţi infracţionale ale inculpaţilor.
Instanţele nu au adus ca probă înregistrarea evenimentelor şi nu i-au audiat pe investigatorii sub acoperire, nici măcar după solicitarea expresă a reclamantului, formulată în plângere, la care acesta nu a primit niciun răspuns. Astfel, apărarea nu a avut posibilitatea de a-i supune pe ofiţerii de poliţie unui interogatoriu contradictoriu.
În plus, instanţele au decis să considere relevante declaraţiile obţinute de investigatori de la K.M. şi le-au respins pe cele făcute de ceilalţi pârâţi şi de K.M. însuşi, ulterior în timpul procedurii, inclusiv în faţa instanţelor.
103. Curtea nu poate trece cu vederea că depoziţiile unui martor în şedinţă publică şi sub jurământ ar trebui întotdeauna să fie prioritare altor declaraţii făcute de acelaşi martor în cursul acţiunii penale, nici măcar atunci când cele două sunt contradictorii (a se vedea Doorson împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1996, pct. 78, Culegere 1996‑II). Cu toate acestea, în speţă, Curtea consideră că raţionamentul tribunalului pare să fi impus reclamantului sarcina probei şi nu explică de ce au fost preferate celelalte declaraţii celor consecvente, ulterioare, făcute în faţa instanţelor.
104. În plus, având în vedere afirmaţiile pârâţilor privind implicarea poliţiei, instanţele interne nu au putut să asigure respectarea principiului imparţialităţii, în special al egalităţii armelor, prin absenţa audierii ofiţerilor de poliţie sub acoperire şi prin neacordarea posibilităţii interogării lor de către inculpaţi, chiar şi în scris. În plus, instanţa ar fi trebuit să analizeze sau cel puţin să ofere o explicaţie mai amănunţită cu privire la motivul respingerii celorlalte cereri de probe (audierea unor martori suplimentari şi înregistrarea video).
105. În concluzie, deşi este conştientă de importanţa şi complexitatea sarcinii agenţilor implicaţi în investigaţie, Curtea consideră, având în vedere cele menţionate mai sus, că instanţele interne nu au anchetat suficient acuzaţiile de înscenare. Pentru aceste motive, procesul reclamantului a fost privat de caracterul echitabil impus la art. 6 din convenţie.
În consecinţă, a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie în această privinţă.
106. În afară de aceasta, Curtea consideră că, în urma concluziei de mai sus, nu este necesar să se mai examineze celelalte capete de cerere.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 9 din convenţie
107. La 28 iulie 2003, reclamantul s-a plâns că fusese închisă camera de rugăciune de la Penitenciarul Rahova. Curtea a considerat că acest capăt de cerere intra sub incidenţa art. 9 din convenţie.
108. Părţile au prezentat observaţii cu privire la acest aspect.
109. Curtea consideră capătul de cerere admisibil. Cu toate acestea, având în vedere faptele din cauză, declaraţiile părţilor şi constatarea de încălcare a art. 3 şi art. 6 de mai sus, Curtea consideră că a analizat problemele principale de drept invocate în prezenta cerere. Prin urmare, constată că nu este necesar să se analizeze dacă, în speţă, a fost încălcat art. 9 din convenţie (a se vedea, de exemplu, Kamil Uzun împotriva Turciei, nr. 37410/97, pct. 64, 10 mai 2007).
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
110. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
111. Reclamantul a pretins rambursarea cheltuielilor medicale datorate afecţiunilor sale contractate în timpul detenţiei, cu titlu de prejudiciu material, şi 10 000 euro (EUR) pentru suferinţa cauzată de relele tratamente, cu titlu de prejudiciu moral.
112. Guvernul a subliniat că reclamantul nu a exprimat în cifre şi nu şi-a justificat pretenţiile cu privire la prejudiciul material. De asemenea, acesta a considerat că cererea pentru prejudiciul moral era excesivă şi că simpla constatare de încălcare a articolelor din convenţie ar fi suficientă pentru compensarea prejudiciului moral pretins.
113. Curtea nu a identificat nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi, prin urmare, respinge cererea. Pe de altă parte, consideră că reclamantului i-a fost cauzat un prejudiciu ca urmare a condiţiilor sale de detenţie şi a lipsei unui proces echitabil. Prin urmare, îi acordă 10 000 EUR pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
114. De asemenea, reclamantul a solicitat rambursarea cheltuielilor cu onorariul avocaţilor, fără să prezinte pretenţii concrete sau documente justificative.
115. Guvernul a solicitat Curţii să nu acorde nicio sumă în acest sens.
116. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora.
117. În prezenta cauză, reclamantul a primit deja 850 EUR cu titlu de asistenţă judiciară de la Consiliul Europei. Întrucât nicio altă sumă nu este justificată conform criteriilor menţionate mai sus, Curtea respinge cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată.
C. Dobânzi moratorii
118. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă privind condiţiile de detenţie din Penitenciarul Rahova, pretinsa constrângere de a purta cătuşe în instanţă, pretinsa lipsă a unui proces echitabil şi pretinsa ingerinţă în libertatea de religie şi inadmisibilă cu privire la celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din convenţie în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie din Penitenciarul Rahova;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie;
4. Hotărăşte că nu este necesar să se examineze capetele de cerere întemeiate pe art. 3 (purtarea cătuşelor în instanţă) şi pe art. 9 din convenţie;
5. Hotărăşte:
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 10 000 EUR (zece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, sumă care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
(b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
6. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 9 noiembrie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
Preşedinte Grefier de secţie
[1] Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 980 din 15 februarie 2007.
Full & Egal Universal Law Academy