©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 17 iunie 2008
în Cauza Albu împotriva României
(Cererea nr. 8508/03)
Strasbourg
Definitivă la 17.09.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Albu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Luis López Guerra, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 27 mai 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 8508/03, introdusă împotriva României de o cetăţeană a acestui stat, doamna Irina Albu (reclamanta), care a sesizat Curtea la data de 4 februarie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta este reprezentată de domnul Mircea Golea, avocat la Oradea. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 7 decembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Aşa cum prevede art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a hotărât de asemenea că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a născut în anul 1924 şi locuieşte la Houston.
5. În anii 1950 un bun imobiliar aparţinând soţului reclamantei a fost naţionalizat. Bunul era situat la Oradea, str. Barbu Delavrancea nr. 14 şi era format din patru apartamente şi un teren.
6. Prin contractele încheiate la 30 septembrie 1996, 24 aprilie şi 1 august 1997, statul a vândut trei apartamente ale imobilului (apartamentele nr. 1, 2 şi 3) terţilor I.G., K.I. şi respectiv D.V., care le ocupau în calitate de chiriaşi (cumpărătorii). Terenul situat sub aceste apartamente (terenul aferent) a fost de asemenea vândut. Apartamentul nr. 4, ocupat şi acesta de chiriaşi, nu a fost vândut.
7. La data de 24 iulie 1997 reclamanta, în calitate de moştenitoare a soţului ei decedat între timp, a sesizat Judecătoria Oradea cu o acţiune împotriva Consiliului municipal şi cumpărătorilor, pentru recunoaşterea nelegalităţii naţionalizării şi anularea contractelor de vânzare.
8. Prin sentinţa din data de 20 septembrie 2000 Judecătoria i-a admis cererea, a constatat nelegalitatea naţionalizării, a nulat contractele de vânzare şi a dispus radierea din registrul funciar a dreptului de proprietate al statului.
9. Prin decizia din data de 7 martie 2000 Tribunalul Bihor a admis apelul cumpărătorilor şi a respins cererea de anulare a contractelor de vânzare, dar a confirmat celelalte dispoziţii ale sentinţei din 20 septembrie 2000, şi anume cele privind nelegalitatea naţionalizării şi radierea dreptului de proprietate al statului din registrul funciar. Tribunalul a reţinut că cumpărătorii au fost de bună credinţă şi că, prin urmare, contractele lor trebuia menţinute. El a adăugat că reclamanta era îndreptăţită să obţină o reparaţie prin echivalenţă, în condiţiile prevăzute de lege.
10. Această decizie a fost confirmată prin decizia definitivă din data de 11 septembrie 2002 a Curţii de Apel Oradea, care a respins recursul reclamantei.
11. Printr-o scrisoare din 9 martie 2006 Primăria a informat Guvernul că în cursul anului 2002 reclamanta a formulat o cerere administrativă în temeiul Legii nr. 10/2001. La data de 10 aprilie 2006 Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a propus Primăriei să restituie reclamantei apartamentul nr. 4. Din informaţiile furnizate de părţi reiese că printr-o hotărâre din data de 20 aprilie 2006 Primăria a dispus restituirea apartamentului nr. 4 şi a terenului său aferent reclamantei. În ceea ce priveşte celelalte trei apartamente ale imobilului, prin aceeaşi hotărâre, ea a reţinut că reclamanta era îndreptăţită să primească despăgubiri în temeiul Legii nr. 247/2005. La data de 17 ianuarie 2008 reclamanta a informat Curtea că până în acel moment nu a primit despăgubiri.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
12. Prevederile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în Hotărârile Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, CEDH 1999-VII, pag. 250-256, paragrafele 31-33), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, CEDH 2005-VII, paragrafele 19-26), Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, paragrafele 38-53, 1 decembrie 2005) şi Tudor împotriva României (nr. 29035/05, paragrafele 15-20, 17 ianuarie 2008).
ÎN DREPT
I. Asupra obiectului controversei
13. Curtea observă că în formularul de cerere reclamanta a solicitat « restituirea bunului în litigiu », fără a preciza dacă era vorba despre tot imobilul situat la Oradea, str. Barbu Delavrancea nr. 14 sau despre cele trei apartamente vândute chiriaşilor. Cu toate acestea, ea a insistat asupra faptului că atingerea adusă dreptului său de proprietate decurgea din vânzarea celor trei apartamente şi din refuzul instanţelor naţionale de a anula contractele de vânzare.
14. În observaţiile sale de răspuns la cele ale Guvernului, reclamanta a făcut pentru prima dată referire la apartamentul nr. 4 al imobilului, care nu a fost vândut chiriaşilor (paragraful 19 in fine de mai jos). Prezentându-şi cererile de satisfacţie echitabilă, ea a precizat totuşi că raportul de expertiză pe care l-a prezentat nu luase în calcul valoarea apartamentului nr. 4 şi a terenului său aferent, ţinând cont de restituirea lor (paragraful 30 de mai jos şi 11 de mai sus).
15. Ţinând cont de cele menţionate anterior, Curtea consideră că nu a fost sesizată prin nicio plângere asupra apartamentului nr. 4. Prin urmare, ea nu este chemată să se pronunţe decât asupra pretinselor încălcări privind apartamentele nr. 1, 2 şi 3 ale imobilului şi terenului lor aferent, vândute chiriaşilor.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
16. Reclamanta se plânge că a suferit o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor sale din cauza vânzării celor trei apartamente şi a terenului lor aferent, vânzare pe care Curtea de Apel din Oradea a confirmat-o printr-o decizie definitivă din data de 11 septembrie 2002 şi care nu a condus la plata niciunei despăgubiri. Ea invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 care prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
17. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
18. Guvernul observă că reclamanta s-a folosit de prevederile Legii nr. 10/2001. El insistă în acest sens asupra reformei instituite de Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001, având drept obiect accelerarea procedurii de restrocedare şi, în cazul în care această retrocedare se dovedeşte a fi imposibilă, acordarea unei despăgubiri constând în acordarea de titluri de participare în calitate de acţionari la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni. El concluzionează că reparaţia prevăzută de legislaţia română răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii şi consideră în speţă a fost păstrat echilibrul just dintre interesul general şi drepturile reclamantei.
19. Reclamanta consideră la rândul său că argumentele Guvernului nu sunt convingătoare deoarece, în opinia sa, Legea nr. 247/2005 nu acordă o reparaţie concretă proprietarilor deposedaţi în mod abuziv de bunurile lor. Ea menţionează de asemenea că cele trei apartamente vândute nu i-au fost restituite până în prezent. Ea adaugă că, deşi Primăria a dispus retrocedarea apartamentului care nu a fost vândut (paragraful 11 de mai sus), ea ar fi totuşi obligată să încheie contracte de închiriere cu chiriaşii acestui apartament pe durata de cinci ani.
20. Curtea observă că în speţă instanţele naţionale au constatat nelegalitatea naţionalizării bunului (paragrafele 9 şi 10 de mai sus). Ea consideră prin urmare că această constatare a nelegalităţii are drept efect recunoaşterea, indirect şi cu efect retroactiv, dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui bun, inclusiv asupra celor trei apartamente vândute chiriaşilor. În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil şi nu a fost nici contestat nici infirmat până astăzi (a se vedea Sebastian Taub împotriva României, nr. 58612/00, paragraful 37, 12 octombrie 2006; Gabriel împotriva României, nr. 35951/02, paragrafele 25-26, 8 martie 2007).
21. Curtea a soluţionat de mai multe ori cauze ce au ridicat probleme similare celor din cauza în speţă şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea în special Porteanu împotriva României, nr. 4596/03, paragrafele 32-35, 16 februarie 2006).
22. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ românesc de reglementare a acţiunilor în revendicare imobiliare şi a restituirii bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun (a se vedea Porteanu citat anterior, paragraful 32). O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea în special Străin citat anterior, paragrafele 39, 43 şi 59). În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 de modificare a acesteia nu iau în calcul prejudiciul suferit datorită lipsei prelungite a despăgubirii persoanelor care, la fel ca reclamanta, au fost private de bunurile lor (Porteanu citată anterior, paragraful 34).
23. După ce a examinat toate elementele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nicio faptă şi niciun argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul prezent.
24. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în cazul în speţă încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra celor trei apartamente şi a terenului lor aferent, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, a făcut-o să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
25. Prin urmare această dispoziţie s-a încălcat în speţă.
III. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
26. În temeiul art. 6 alin. 1 din Convenţie reclamanta se plânge de inechitatea procedurii, pe motiv că instanţele naţionale nu au ţinut cont de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
27. Pe baza elementelor aflate în posesia sa şi în măsura în care este competentă să analizeze acuzaţiile formulate, Curtea nu a constatat nicio încălcare a drepturilor garantate de rt. 6 alin. 1 din Convenţie.
28. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins nefiind în mod manifest neîntemeiat, în sensul art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
29. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
30. Cu titlu de prejudidiu material, reclamanta solicită 140.000 euro, făcând precizările următoare:
« Suma de 140.000 euro corespunde valorii de piaţă a bunului imobiliar la data de 14 aprilie 2006, potrivit raportului de expertiză alăturat.
Valoarea susmenţionată nu include valoarea apartamentului nr.4 şi a terenului său aferent ce mi se vor restitui în natură în baza hotărârilor Primăriei Oradea. »
31. Reclamanta prezintă un raport de expertiză din data de 14 aprilie 2006 potrivit căruia valoarea de piaţă a celor trei apartamente nerestituite şi a terenului lor aferent este de 140.000 euro.
32. Reclamanta solicită de asemenea 30.000 euro pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit datorită privării de bunul său în urma hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cazul în speţă. Ea invită Curtea să ţină cont de vârsta sa avansată în evaluarea prejudiciului moral.
33. Guvernul aminteşte că apartamentul nr. 4 a fost restituit reclamantei şi că ar putea obţine în curând despăgubiri pentru apartamentele nr. 1, 2 şi 4. El prezintă în acest sens un raport de expertiză din luna mai 2006 potrivit căruia valoarea de piaţă a acestor trei apartamente şi a terenului lor aferent este de 109.165 euro.
34. Guvernul relevă de asemenea că reclamanta nu a emis pretenţii în privinţa prejudiciului moral.
35. Curtea aminteşte că a concluzionat că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie datorită vânzării de către stat a apartamentelor şi terenului lor aferent unor terţi, combinată cu lipsa totală a despăgubirii.
36. În circumstanţele cauzei, ea consideră că retrocedarea apartamentelor nr. 1, 2 şi 3 şi a terenului lor aferent al imobilului situat la Oradea, str. Barbu Delavrancea nr. 14 ar repune-o pe reclamantă pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
37. În cazul în care statul pârât nu procedează la această retrocedare, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, Curtea decide că Guvernul va trebui să plătească interesatei, pentru prejudiciul material, o sumă care să corespunsă cu valoarea actuală a bunurilor. Ţinând cont de probele prezentate de părţi, precum şi de informaţiile de care dispune cu privire la preţurile de pe piaţa imobiliară locală, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a celor trei apartamente şi a terenului aferent la 140.000 euro.
38. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea consideră că evenimentele în cauză i-au provocat reclamantei neplăceri şi incertitudini pentru care suma totală de 2.500 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
B. Costuri şi cheltuieli
39. Reclamanta nu a solicitat rambursarea costurilor şi cheltuielilor.
40. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care a cerut-o. În consecinţă, în cazul în speţă, Curtea decide să nu-i aloce reclamantei nici o sumă cu acest titlu.
C. Majorări de întârziere
41. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru rest ;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ;
3. hotărăşte :
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentele nr. 1, 2 şi 3 şi terenul lor aferent, vândute chiriaşilor şi făcând parte din bunul imobiliar situat la Oradea, str. Barbu Delavrancea nr. 14, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie ;
b) că în caz de nerestituire statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în acelaşi termen de trei luni, 140.000 euro (una sută patruzeci mii euro), la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material ;
c) că statul pârât trebuie să plătească de asemenea reclamantei 2.500 euro (două mii cinci sute euro), la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral ;
d) că sumele respective vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii ;
e) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
4. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 17 iunie 2008, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
Full & Egal Universal Law Academy