©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Allen împotriva Regatului Unit (MC) - 25424/09
Hotărârea din 12.07.2013 (MC)
Art. 6
Art. 6 § 2
Prezumţia de nevinovăţie
Refuzul de acordare de despăgubiri ca urmare a anulării condamnării penale a reclamantei: neîncălcare
În fapt – În septembrie 2000, reclamanta a fost condamnată pentru uciderea din culpă a bebeluşului său. Condamnarea s-a bazat pe mărturii ale unor experţi medicali, care au apreciat că leziunile suferite de băieţel erau compatibile cu „sindromul copilului zgâlţâit”, numit şi „traumatism cranian abuziv” (TCA). În cadrul apelului formulat de reclamantă, aceasta a argumentat că noi elemente medicale păreau să indice că leziunile puteau fi atribuite altei cauze decât TCA. În iulie 2005, curtea de apel, secţia penală, a anulat condamnarea, pe motiv că nu era întemeiată pe baze solide, după ce a concluzionat că elementele noi ar fi putut influenţa decizia juriului de pronunţare a unei condamnări. Parchetul nu a solicitat reexaminarea cauzei, având în vedere faptul că reclamanta executase deja pedeapsa şi că trecuse o perioadă considerabilă de timp.
Reclamanta a sesizat Ministerul de Interne, în temeiul art. 133 din Legea din 1988 privind justiţia penală, care prevede că se acordă despăgubiri unei persoane care, după ce a făcut obiectul unei condamnări penale, a obţinut ulterior anularea acestei condamnări, ca urmare a faptului că un element nou sau recent descoperit demonstrează dincolo de orice îndoială rezonabilă că s-a produs o eroare judiciară. Cererea sa a fost respinsă. O cerere de control jurisdicţional a fost respinsă de High Court, care a concluzionat că secţia penală a curţii de apel se limitase să declare că elementele noi, coroborate cu probele prezentate la proces, „[au] creat posibilitatea” ca un juriu „[să] fi [avut] motive întemeiate să pronunţe o achitare”. Reclamanta a declarat recurs, dar acesta a fost respins de curtea de apel, care a apreciat că achitarea „nu [însemna] în niciun caz” că nu mai existau acuzaţii împotriva persoanei în cauză, astfel încât criteriul privind „eroarea judiciară” nu era îndeplinit.
În cererea adresată Curţii europene, reclamanta a pretins că motivele expuse în decizia de a nu-i acorda despăgubiri au adus atingere dreptului său la prezumţia de nevinovăţie.
În drept – Art. 6 § 2: a) Domeniul de aplicare a cauzei – Problema pe care trebuie să o analizeze Curtea nu este dacă refuzul de despăgubire în sine a adus atingere dreptului reclamantei de a fi prezumată nevinovată (art. 6 § 2 nu garantează unei persoane achitate dreptul la reparaţii pentru o eroare judiciară), ci dacă decizia de respingere în litigiu, în special motivarea acesteia şi termenii utilizaţi, era compatibilă cu prezumţia de nevinovăţie.
b) Aplicabilitate – Art. 6 § 2 presupune două aspecte. Primul impune anumite cerinţe procedurale în cadrul procesului penal în sine (în special în ceea ce priveşte sarcina probei, prezumţiile de fapt şi de drept, precum şi dreptul de a nu se autoincrimina). Al doilea aspect, relevant în cauza reclamantei, are ca scop să împiedice ca persoanele care au beneficiat de o achitare sau de o încetare a urmăririi penale să fie tratate de instituţiile sau autorităţile publice ca şi cum ar fi într-adevăr vinovate. Atunci când o procedură penală este încheiată, o persoană care doreşte să invoce art. 6 § 2 într-o procedură ulterioară trebuie să demonstreze existenţa unei legături între cele două proceduri. O astfel de legătură poate să existe, de exemplu, în cazul în care acţiunea ulterioară necesită examinarea soluţionării procedurii penale şi, în special, în cazul în care aceasta obligă instanţa în cauză să analizeze hotărârea penală, să realizeze un studiu sau o evaluare a probelor depuse la dosarul penal, să aprecieze participarea reclamantului la unul sau la toate evenimentele care au determinat punerea sub acuzare sau să formuleze comentarii cu privire la indiciile care continuă să sugereze o posibilă vinovăţie a persoanei în cauză. Legătura necesară era prezentă în speţă, având în vedere că dreptul de a formula o acţiune în despăgubiri decurgea din achitarea reclamantei la finalul procedurii penale; în plus, atunci când au adoptat şi verificat decizia privind despăgubirea, ministrul şi instanţele în cauză au trebuit să ţină seama de hotărârea pronunţată la soluţionarea recursului în materie penală. Prin urmare, art. 6 § 2 este aplicabil.
Concluzie: excepţie preliminară respinsă (unanimitate).
c) Fond – Nu există o modalitate unică de a determina circumstanţele în care există o încălcare a art. 6 § 2 în contextul unei proceduri ulterioare încheierii unei proceduri penale. Lucrurile depind în mare parte de natura şi contextul procedurii în cadrul căreia a fost adoptată decizia în litigiu. Totuşi, în toate cazurile şi independent de metoda adoptată, termenii folosiţi de autoritatea care hotărăşte dobândesc o importanţă crucială atunci când este vorba de aprecierea compatibilităţii deciziei cu art. 6 § 2 şi a raţionamentului urmat.
În ceea ce priveşte natura şi contextul procedurii desfăşurate în cauza reclamantei, Curtea observă că achitarea acesteia nu era o achitare propriu-zisă „pe fond”. Deşi în mod formal este vorba despre o achitare, rezultatul procedurii penale îndreptate împotriva reclamantei face ca aceasta să fie similară cauzelor în care a existat o încetare a urmăririi penale.
În plus, Curtea subliniază că, pentru a exista un drept la despăgubire, trebuie să fie îndeplinite criterii specifice în temeiul art. 133 din Legea din 1988: este necesar ca solicitantul să fi fost condamnat, ca acesta să fi fost condamnat şi să fi fost admisă o cale de atac tardivă, pe motiv că un fapt nou demonstrează dincolo de orice îndoială rezonabilă că s-a produs o eroare judiciară. Aceste criterii corespund, exceptând câteva diferenţe lingvistice minore, celor de la art. 3 din Protocolul nr. 7, care trebuie să poată fi interpretat în concordanţă cu art. 6 § 2 din Convenţie. Nimic din aceste criterii nu pune în discuţie nevinovăţia unei persoane achitate, iar legislaţia în sine nu impune nicio apreciere a vinovăţiei penale a persoanei în cauză.
În ceea ce priveşte termenii utilizaţi de instanţele naţionale, Curtea consideră că, analizaţi în contextul exerciţiului care a trebuit realizat de instanţe în temeiul art. 133 din Legea din 1988, aceştia nu au pus în discuţie achitarea reclamantei şi nici nu au constituit un tratament incompatibil cu prezumţia de nevinovăţie a persoanei în cauză. Atunci când au examinat dacă s-a produs sau nu o „eroare judiciară”, instanţele nu au formulat comentarii cu privire la clarificarea aspectului dacă, pe baza elementelor cunoscute la momentul procedurii de apel, reclamanta trebuia sau dacă era probabil să fie achitată sau condamnată. De asemenea, acestea nu au emis comentarii privind clarificarea aspectului dacă elementele de probă indicau vinovăţia reclamantei sau mai degrabă nevinovăţia acesteia. În fapt, acestea au repetat în mod invariabil faptul că, dacă ar fi fost dispusă o reexaminare a cauzei, sarcina de a aprecia noile elemente ar fi revenit unui juriu.
În plus, conform dreptului englez de procedură penală, juriul are obligaţia, într-un proces privind un act de acuzare, să aprecieze probele acuzării şi să se pronunţe cu privire la vinovăţia acuzatului. Rolul curţii de apel, secţia penală, în cauza reclamantei a constat în a cerceta dacă condamnarea a fost întemeiată sau nu pe „baze solide” şi nu de a se substitui juriului, pentru a stabili dacă, având în vedere elementele disponibile în acel moment, vinovăţia persoanei în cauză fusese stabilită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Decizia de a nu dispune o reexaminare a cauzei a scutit reclamanta de stresul şi anxietatea pe care i le-ar fi cauzat un alt proces. De altfel, persoana în cauză nu a pledat pentru reexaminarea cauzei. High Court şi curtea de apel au făcut referire pe larg la hotărârea pronunţată de secţia penală a curţii de apel, pentru a analiza dacă s-a produs o eroare judiciară, şi niciuna din ele nu a intenţionat să formuleze concluzii autonome cu privire la deznodământul cauzei. Aceste instanţe nu au contestat concluzia secţiei penale, conform căreia condamnarea nu era întemeiată pe baze solide şi nici nu au lăsat să se înţeleagă că secţia respectivă a curţii de apel nu a apreciat corect probele care i-au fost aduse la cunoştinţă. Au acceptat ca atare constatările acesteia şi s-au bazat pe ele, fără să le modifice şi fără să le reevalueze, pentru a stabili dacă erau îndeplinite criteriile prevăzute la art. 133.
Concluzie: neîncălcare (unanimitate).
Full & Egal Universal Law Academy