© Traducerea şi permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curţii.
© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Constitutional Court of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Constitutionnelle de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
Alparslan Altan v. Turcia - 12778/17
Hotărârea din 16.4.2019 [Secția a II-a]
Articolul 5
Articolul 5-1
Arestarea sau detenția legală
Procedură prevăzută de lege
Plasarea în detenție preventivă a unui judecător fără ridicarea prealabilă a imunității, în baza unei extinderi nerezonabile a conceptului de in flagrante delicto: încălcare
Articolul 5-1-c
Suspiciune rezonabilă
Detenție bazată pe simpla suspiciune privind calitatea de membru al unei organizații ilegale, fără vreo probă incriminatoare precisă: încălcare
Articolul 15
Articolul 15-1
Derogare
Detenție bazată pe simpla suspiciune privind calitatea de membru al unei organizații ilegale, fără vreo probă incriminatoare precisă: nu „într-o măsură strictă”
În fapt – Ca urmare a loviturii militare de stat din 15 iulie 2016, pe care autoritățile au imputat-o unei organizații clandestine (cunoscută sub denumirea de FETÖ/PDY), pe 20 iulie 2016 a fost declarată starea de urgență. În ziua următoare, Turcia a notificat Consiliul Europei despre exercițiul puterii sale de derogare în baza articolului 15 din Convenție.
La acea dată, reclamantul era judecător la Curtea Constituțională a Turciei. Pe 16 iulie 2016, împreună cu aproximativ 3.000 de alți judecători și procurori, acesta a fost arestat și luat în custodia poliției. Pe 20 iulie 2016, un magistrat a dispus plasarea în detenție preventivă pentru suspiciunea de a fi „membru al unei organizații teroriste armate” (articolul 314 din Codul penal). În august 2016, Curtea Constituțională l-a concediat pe reclamant din funcția pe care o ocupa.
În octombrie 2017, Curtea de Casație a pronunțat o hotărâre-cadru într-un alt caz, în care a reținut că arestarea judecătorilor suspectați de a avea calitatea de membru al unei organizații armate trebuie tratată ca o situație de descoperire in flagrante delicto, fapt care presupunea că detenția provizorie putea fi dispusă conform procedurii ordinare, fără ridicarea anticipată a imunității.
Reclamantul a contestat legalitatea ordinului de detenție în două privințe: (i) în baza legii speciale legate de statutul său, imunitatea lui de judecător trebuia ridicată mai întâi de către Curtea Constituțională, însă nu a fost; și (ii) detenția sa a fost dispusă chiar dacă nu a fost prezentată nicio probă împotriva lui, la acel moment. În ianuarie 2018, Curtea Constituțională i-a respins plângerile, răspunzând la primul său argument cu trimitere la hotărârea Curții de Casație sus-menționată, iar la cel de-al doilea argument al său prin trimitere la diferite elemente probatorii incriminatoare obținute începând cu punerea sa în detenție inițială.
În iulie 2018, a încetat starea de urgență. În martie 2019, reclamantul a fost condamnat.
În drept
Articolul 15 (considerații preliminare): Reclamantul din acest caz nu s-a referit la masurile luate pentru derogarea de la Convenție în timpul stării de urgență, de vreme ce detenția sa a fost dispusă în baza legislației anterioare stării de urgență și rămase în vigoare ulterior.
Totuși, deși detenția reclamantului a început la o zi înainte ca aplicarea articolul 15 din Convenției de către Turcia să intre în vigoare, dificultățile cu care se confrunta țara ca urmare a loviturii militare de stat care a avut loc cu câteva zile înainte erau, fără îndoială, un factor contextual căruia Curtea trebuia să-i acorde deplină considerație în interpretarea și aplicarea articolul 5 în acest caz.
Articolul 5 § 1
(a) Dacă ordinul inițial de detenție a respectat o „procedură prevăzută de lege”
(i) Articolul 5 § 1 per se – Principiul certitudinii juridice ar putea fi compromis dacă tribunalele naționale introduceau excepții în jurisprudența lor care contraveneau modului de formulare a dispozițiilor legale aplicabile.
Codul de procedură penală turc oferea o definiție convențională a conceptului de in flagrante delicto, legată de descoperirea unei infracțiuni în timpul sau imediat după ce a fost comisă. Totuși, potrivit noii interpretări a acestui concept de către tribunale, suspiciunea apartenenței la o organizație criminală putea fi suficientă pentru a caracteriza un caz de descoperire in flagrante delicto fără a fi nevoie să se stabilească vreun element factual sau vreun alt indiciu evident privitor la o infracțiune în curs de desfășurare.
Acest fapt a echivalat cu o interpretare extensivă a conceptului de descoperire in flagrante delicto, fiind negate garanțiile procedurale acordate membrilor judiciarului pentru a-i proteja de ingerința executivului. Protecția de acest gen le-a fost acordată judecătorilor pentru a le permite să-și exercite funcția în mod independent, fără restricții ilegale impuse de instituții din afara judiciarului sau chiar de judecători care efectuează o funcție de control sau de supraveghere. Mai mult, imunitatea în acest domeniu nu însemna impunitate: detenția unui membru al Curții Constituționale rămânea posibilă din punct de vedere juridic, cu condiția ca garanțiile acordate de Constituție și de Legea privind Curtea Constituțională să fie respectate.
De asemenea, nu era clar modul în care jurisprudența stabilită de către Curtea de Casație privind conceptul de infracțiune continuă putea justifica extinderea câmpului de aplicare al conceptului de descoperire in flagrante delicto.
Aplicarea dreptului național în acest caz a părut, astfel, vădit nerezonabilă. Detenția reclamantului nu a respectat, așadar, o „procedură prevăzută de lege”.
(ii) Cu privire la impactul articolului 15 – O interpretare extensivă a conceptului de in flagrante delicto nu putea fi privită ca un răspuns potrivit la starea de urgență, de vreme ce consecințele sale juridice depășeau cu mult cadrul legal al stării de urgență. În acest fel, nu era justificată în nici un caz de circumstanțele speciale ale stării de urgență. Așadar, ea nu era justificată nicicum de circumstanțele speciale ale stării de urgență. În concluzie, nu se putea afirma că un ordin de detenție preventivă care nu a fost emis „potrivit unei proceduri prevăzute de lege” era „impus într-o măsură strictă de situație”.
Concluzie: încălcare (șase voturi la unu).
(b) Dacă a existat o suspiciune rezonabilă că reclamantul a comis o infracțiune
(i) Articolul 5 § 1 per se – Exigențele combaterii crimei organizate nu puteau justifica întinderea noțiunii de „rezonabilitate” până la punctul în care să fie afectată esența garanțiilor acordate de articolul 5 § 1 (c) din Convenției.
Infracțiunea la care s-a făcut trimitere la data detenției inițiale a reclamantului consta în calitatea de membru al unei organizații ilegale. Totuși, faptul că acesta a fost interogat în legătură cu infracțiunea în discuție înainte de fi plasat în detenție arata cel mult că poliția îl suspecta, însă nu a constituit un indiciu convingător că infracțiunea în discuție ar fi fost comisă de acesta.
Ordinul privind plasarea în detenție a reclamantului nu făcea trimitere la nicio declarație a unui martor sau la fapte ori informații care să susțină existența unei puternice suspiciuni că acesta era membru al unei organizații ilegale. Trimiterile vagi și generale la prevederile Codului de procedură penală referitoare la detenția preventivă și la probele din dosar nu erau suficiente pentru a justifica „rezonabilitatea” suspiciunii pe care se presupunea că se baza detenția preventivă a reclamantului, în lipsa vreunei evaluări precise a fiecărui element probatoriu din dosar – care acoperea un total de paisprezece suspecți – sau a oricărei informații care putea justifica suspiciunea rezonabilă împotriva reclamantului, sau orice alt gen de material sau de fapte care puteau fi verificate.
Cu privire la elementele probatorii analizate de către Curtea Constituțională în evaluarea „rezonabilității” suspiciunii că reclamantul era membru al unei organizații ilegale, acestea au fost obținute la mult timp după plasarea sa în detenție inițială, fapt care a reprezentat singurul capăt al cererii sale în aceste caz. De asemenea, faptul că reclamantul a fost condamnat ulterior de către tribunalul care s-a pronunțat cu privire la acuzațiile împotriva acestuia nu a avut nicio legătură cu examinarea acestei cereri. Nici Guvernul nu a prezentat vreun alt indiciu potrivit căruia a existat o „suspiciune rezonabilă” împotriva reclamantului la data detenției inițiale.
(ii) Cu privire la impactul articolului 15 – Constatările de mai sus indicau faptul că detenția reclamantului nu putea fi considerată drept „impusă într-o măsură strictă de situație”. A se conchide altfel ar însemna să se nege exigențele minime ale articolului 5 § 1 (c) cu privire la rezonabilitatea unei suspiciuni care justifică privarea de libertate și să se încalce scopul articolului 5 din Convenție, în special într-un caz care implică detenția unui membru al judiciarului care activează în cadrul unei curți supreme.
Concluzie: încălcare (șase voturi la unu).
Articolul 41: 10.000 EUR în privința prejudiciului moral; capătul de cerere privind prejudiciul material – respins.
Full & Egal Universal Law Academy