CASE OF ALIŠIĆ AND OTHERS v. BOSNIA AND HERZEGOVINA, CROATIA, SERBIA, SLOVENIA AND "THE FORMER YUGOSLAV REPUBLIC OF MACEDONIA" - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2015. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2015. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2015. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

MAREA CAMERĂ

CAUZA ALIŠIĆ ȘI ALȚII împotriva BOSNIEI ȘI HERȚEGOVINEI, CROAȚIEI, SERBIEI, SLOVENIEI ȘI FOSTEI REPUBLICI IUGOSLAVE A MACEDONIEI

(Cererea nr. 60642/08)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

16 iulie 2014

Această hotărâre este definitivă, însă poate face obiectul unor modificări de formă.

În cauza Ališić și alții împotriva Bosniei și Herțegovinei, Croației, Serbiei, Sloveniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrunită în complet de Mare Cameră compus din:

Dean Spielmann, președinte,
Josep Casadevall,
Guido Raimondi,
Ineta Ziemele,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
David Thor Björgvinsson,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
Päivi Hirvelä,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Ganna Yudkivska,
Angelika Nußberger,
Linos-Alexandre Sicilianos,
André Potocki,
Faris Vehabović,
Ksenija Turković, judecători,
și Michael O’Boyle, Grefier adjunct,

Deliberând în cameră de consiliu la 10 iulie 2013 și la 28 mai 2014,

Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la această din urmă dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea (nr. 60642/08) împotriva Bosniei și Herțegovinei, Croației, Serbiei, Sloveniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, introdusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »), de către trei cetățeni din Bosnia și Herzegovina, doamna Emina Ališić, domnul Aziz Sadžak și domnul Sakib Šahdanović (« reclamanții »), la data de 30 iulie 2005. Primul reclamant este, de asemenea, cetățean german.

2. Reclamanții au susținut că se află în imposibilitatea de a-și retrage economiile « vechi » în valută din conturile lor deschise la sucursala din Sarajevo a Ljubljanska Banka Ljubljana și la sucursala Tuzla a Investbanka, începând cu momentul destrămării Republicii Socialiste Federative Iugoslavia. Ei și-au întemeiat cererea pe articolele 13 și 14 din Convenție și pe articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

3. Cererea a fost repartizată Secției a patra a Curții (articolul 52 § 1 din Regulamentul Curții). La 17 octombrie 2011, o Cameră a Secției, compusă din următorii judecători: Nicolas Bratza, Lech Garlicki, Nina Vajić, Boštjan M. Zupančič, Ljiljana Mijović, Dragoljub Popovic și Mirjana Lazarova Trajkovska, precum și Lawrence Early, Grefier de secție, a unit cu fondul chestiunea privind epuizarea căilor de recurs interne și a declarat cererea admisibilă.

4. În hotărârea sa din 6 noiembrie 2012, Camera a respins, cu șase voturi la unu, excepțiile Guvernelor privind epuizarea căilor de atac interne și a hotărât:

- în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție de către Serbia, cu privire la domnul Šahdanović;

- cu șase voturi la unu, că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție de către Slovenia, în privința doamnei Ališić și a domnului Sadžak;

- în unanimitate, că nu a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție de către celelalte state;

- în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție de către Serbia, cu privire la domnul Šahdanović;

- cu șase voturi la unu, că a existat o încălcare a articolului 13 de către Slovenia, în privința doamnei Ališić și a domnului Sadžak;

- în unanimitate, că nu a existat o încălcare a articolului 13 de către celelalte state; și

- în unanimitate, că nu se impunea examinarea cererii în temeiul articolului 14 coroborat cu articolul 13 din Convenție și cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește Serbia și Slovenia și că nu a existat o încălcare a articolului 14 coroborat cu articolul 13 din Convenție și articolul 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește celelalte state.

Opinia disidentă a judecătorului Zupančič a fost anexată la hotărâre.

5. La 18 martie 2013, în conformitate cu solicitările din partea Guvernelor sârb și sloven, un colegiu al Marii Camere a decis să trimită cauza în fața Marii Camere în conformitate cu articolul 43 din Convenție.

6. Componența Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile articolului 26 §§ 4 și 5 din Convenție și cu articolul 24 din Regulament. Boštjan M. Zupančič, judecător ales din partea Sloveniei, a decis să se retragă din Marea Cameră (articolul 28 din Regulament). În consecință, Guvernul sloven numit-o pe Angelika Nussberger, judecătorul ales din partea Germaniei, pentru a-l substitui (articolul 26 § 4 din Convenție și articolul 29 din Regulament). David Thor Björgvinsson și Danutė Jočienė, ale căror mandate au expirat la 31 octombrie 2013, au continuat să facă parte din complet (articolul 23 § 3 din Convenție și articolul 24 § 4 din Regulament).

7. Părțile au depus observații scrise suplimentare (articolul 59 § 1 din Regulament).

8. O audiere a avut loc în public la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 10 iulie 2013 (articolul 59 § 3 din Regulament). S-au prezentat în fața Curții:

(a) pentru reclamanți
Domnul B. Mujčin,
Domnul E. Eser,                                Avocați,
Domnul A. Mustafic,                            Asistent;

(b) pentru Guvernul Bosniei și Herțegovinei
Doamna M. Mijić,                                 Agent,
Doamna B. Skalonjić,                      Agent asistent;
Doamna E. Veledar Arifagic,
Domnul Z. Kelić,
Domnul T. Curak,
Domnul S. Bakić,
Donmul E. Kubat,
Doamna V. Tufek,
Doamna N. Trossat,
Domnul M. Mahmutovic,                             Consilieri;

(c) pentru Guvernul croat
Doamna Š. Stažnik,                               Agent,
Doamna N. Katic,
Doamna A. Metelko-Zgombić,
Doamna M. de bază,
Doamna J. Vlasic,
Doamna B. Grabovac,
Doamna V. Zvonar,                                  Consilieri;

(d) pentru Guvernul sârb
Domnul S. Carić,                                       Agent,
Doamna V. Rodić,
Doamna D. Dobrković,
Domnul N. Petković,
Domnul B. Milisavljevic,
Domnul B. Kurbalija,
Doamna S. Đurđević,                                 Consilieri;

(e) pentru Guvernul sloven
Doamna N. Pintar-Gosenca,                              Agent,
Doamna C. Annacker,                                  Avocat,
Doamna A. Nee,
Doamna M. Prevc,
Domnul R. Gabrovec,
Doamna A. Polak-Petric,
Domnul A. Kulick,                                   Consilieri;

(f) pentru Guvernul macedonean
Domnul K. Bogdanov,                                   Agent,
Doamna V. Stanojevska,                              Consilier.

Curtea a ascultat pledoariile domnului Mujčin, doamnei Mijić, doamnei Stažnik, domnului Carić, doamnei Annacker și domnului Bogdanov.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

A. Introducere

9. Reclamanții s-au născut în 1976, 1949 și respectiv 1952, și locuiesc în Germania.

10. Înainte de destrămarea Republicii Socialiste Federative Iugoslavia (« RSFI »), doi dintre reclamanți, doamna Ališić și domnul Sadžak, au depus valută la Ljubljanska Banka Sarajevo[1]. În 1990, în contextul reformelor economice din 1989/90 (a se vedea paragraful 21 de mai jos), Ljubljanska Banka Sarajevo a devenit o sucursală a Ljubljanska Banka Ljubljana, o bancă slovenă. De asemenea, înainte de destrămarea RSFI, al treilea reclamant, domnul Šahdanović, a depus valută la sucursala Tuzla, situată în Bosnia și Herțegovina, a Investbanka, o bancă sârbească. Potrivit materialului aflat la dispoziția Curții, la 31 decembrie 1991, soldul doamnei Ališić și al domnului Sadžak în conturile deschise la sucursala Sarajevo a Ljubljanska Banka Ljubljana erau de 4,715 mărci germane (DEM) și respectiv 129,874 DEM; la 3 ianuarie 2002, soldul în contul domnului Šahdanović de la sucursala Tuzla a Investbanka era de 63,880.4 șilingi austrieci și 73 dolari (USD).

11. Capetele de cerere ale reclamanților în temeiul Convenției privesc incapacitatea acestora de a-și retrage depozitele în valută din conturile bancare descrise mai sus. În opinia lor, aceasta a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, luat separat și coroborat cu articolul 14 din Convenție, de către toate statele pârâte. Ei au pretins, de asemenea, o încălcare a articolului 13 din Convenție.

B. Situația de fapt

1. Sectorul bancar comercial în RSFI înainte de reforma din 1989/90

(a) Bănci primare, bănci asociate și bănci naționale

12. Înainte de reformele economice efectuate în RSFI în 1989/90, sistemul bancar comercial a constat din bănci primare și asociate. Băncile primare aveau personalitate juridică distinctă, dar erau integrate în structura organizatorică a uneia dintre cele nouă bănci asociate. Ca o regulă, băncile primare erau fondate și controlate de întreprinderi sociale cu sediul în aceeași unitate teritorială (și anume, în una dintre Republici - Bosnia și Herțegovina, Croația, Macedonia, Muntenegru, Serbia și Slovenia - sau în Provinciile autonome - Kosovo și Voivodina). Întreprinderile sociale erau emblema modelului iugoslav de auto-administrare: nici private, nici de stat, acestea erau o proprietate colectivă controlată de angajații lor, bazate pe o viziune comunistă a relațiilor industriale (fenomenul și starea actuală a acestor întreprinderi din Serbia, unde continuă să existe, a fost descrisă în Kačapor și alții împotriva Serbiei, nr. 2269/06 și altele, §§ 71-76 și 97, 15 ianuarie 2008). Era nevoie de cel puțin două bănci primare pentru a forma o bancă asociată. Ljubljanska Banka Ljubljana, una dintre aceste bănci asociate, era compusă din Ljubljanska Banka Sarajevo, în care doi dintre reclamanți aveau deschise conturi, Ljubljanska Banka Zagreb[2], Ljubljanska Banka Skopje[3] și un număr de alte bănci primare. În mod similar, Investbanka, în care unul dintre reclamanți avea deschis un cont, împreună cu alte bănci primare, forma o bancă asociată numită Beogradska udružena Banka.

13. În RSFI funcționau, de asemenea, nouă bănci naționale, Banca Națională a Iugoslaviei (« BNI ») și o bancă națională în fiecare din cele șase Republici și două Provincii autonome.

(b) Depozitele în valută

14. Având nevoie de valută forte, RSFI făcut atractiv pentru expatriații și cetățenii săi să depună valută în băncile sale. Aceste depozite aveau dobânzi mari, rata anuală depășind de multe ori 10%, și erau garantate de stat (articolul 14(3) din Legea din 1985 privind tranzacțiile în valută[4] și articolul 76(1) din Legea din 1989 privind falimentul băncilor și al altor instituții financiare[5]).

15. Garanția de stat putea fi activată în caz de faliment al băncii sau « insolvabilitate manifestă », la cererea băncii (articolul 18 din Legea din 1989 privind falimentul băncilor și al altor instituții financiare[6] și legislația secundară relevantă[7]). Niciuna din băncile în cauză nu a făcut o astfel de cerere.

16. Deponenții nu puteau solicita activarea garanției din proprie inițiativă, însă erau îndreptățiți, în conformitate cu Legea din 1978 privind obligațiile civile[8], să-și ridice depozitele în orice moment, împreună cu dobânzile aferente. Articolul 1035 din Lege stipula astfel:

« 1. Un contract de depozit monetar se încheie atunci când banca este de acord să accepte și deponentul este de acord să depună o anumită sumă de bani în bancă.

2. În temeiul unui astfel de contract, banca are dreptul de a utiliza banii depuși și obligația de a-i returna în conformitate cu condițiile stabilite în acord. »

Articolul 1043(1) din Lege prevede:

« La deschiderea unui cont de economii, banca sau instituția financiară va emite deponentului un carnet de economii. »

Articolul 1044 din Lege prevede:

« 1. Toate depozitele și retragerile se înregistrează într-un carnet de economii.

2. Intrările semnate și ștampilate din carnetul de economii constituie dovada depunerilor și retragerilor.

3. Orice acord care demonstrează contrariul este nul și neavenit. »

Mai mult decât atât, articolul 1045 din Lege prevede după cum urmează:

« Dobânda va fi plătită la depozitele de economii. »

(c) Schema de redepozitare

17. Începând cu mijlocul anilor 1970, băncile au înregistrat pierderi la schimbul valutar din cauza deprecierii cursului de schimb al dinarului. Ca răspuns, RSFI a introdus un sistem de « redepozitare » a valutei, permițând băncilor să transfere depozitele în valută ale cetățenilor la BNI, care și-a asumat riscul valutar (articolul 51 din Legea din 1977 privind tranzacțiile în valută[9]). Deși sistemul era opțional din punct de vedere legal, în practică, băncile nu au avut altă opțiune, deoarece nu li s-a permis să mențină conturi în valută la băncile străine, necesare pentru a efectua plăți în străinătate, și nici nu au fost autorizate să acorde credite în valută. Practic, toată valuta a fost redepusă la BNI în conformitate cu una dintre următoarele două metode: fie metoda contabilă sau « pro forma », fie metoda transferului efectiv de valută în conturile din străinătate ale BNI. Metoda contabilă era utilizată mult mai des, deoarece permitea băncilor comerciale să transfere riscul de schimb la BNI fără a trebui să plătească taxe la băncile străine (a se vedea Kovačić și alții împotriva Sloveniei [GC], nr. 44574/98, 45133/98 și 48316/99, § 36, 3 octombrie 2008; a se vedea, de asemenea, decizia AP 164/04 a Curții Constituționale a Bosniei și Herțegovinei din 1 aprilie 2006, § 53). Potrivit unui raport intern al BNI din 1988[10], până la 30 iunie 1988, un echivalent de aproximativ 9 miliarde de dolari a fost redepus la BNI, din care doar aproximativ 1,4 miliarde de dolari (și anume, puțin peste 15%) a fost transferat fizic în numeroasele conturi din străinătate ale BNI. Se pare că fondurile din conturile străine ale BNI au fost recent împărțite între statele succesoare (a se vedea paragraful 65 de mai jos).

18. În ceea ce privește Ljubljanska Banka Sarajevo[11], unde primii doi reclamanți își aveau deschise conturile, schema de redepozitare a operat după cum urmează. În conformitate cu o serie de acorduri (între Ljubljanska Banka Sarajevo, Ljubljanska Banka Ljubljana, Banca Națională a Bosniei și Herțegovinei și Banca Națională a Sloveniei), Ljubljanska Banka Sarajevo trebuia să transfere în fiecare lună către Banca Națională a Sloveniei, în contul Ljubljanska Banka Ljubljana, orice diferență între valuta depusă și valută retrasă. Unele dintre aceste fonduri au fost transferate înapoi la Ljubljanska Banka Sarajevo, la cererea acestei bănci, în scopul de a satisface nevoile de lichidități (în timpul perioadelor în care era retrasă mai multă valută decât era depusă). Într-adevăr, în perioada 1984-1991, 244,665,082 DEM au fost transferate la Ljubljana și 41,469,528 DEM (și anume, mai puțin de 17%), înapoi la Sarajevo. Fondurile care nu au fost transferate înapoi la Sarajevo au fost redepozitate la BNI conform uneia dintre cele două metode descrise la paragraful 17 de mai sus: metoda contabilă sau « pro forma » (caz în care nu există nicio dovadă că sumele au fost transferate de la Ljubljana) sau metoda transferului efectiv de valută în conturile din străinătate ale BNI. Indiferent de metoda de redepozitare folosită, toate aceste fonduri au fost înregistrate ca și creanțe ale Ljubljanska Banka Sarajevo împotriva BNI.

19. În conformitate cu acordurile menționate la paragraful 18 de mai sus, Ljubljanska Banka Sarajevo a primit împrumuturi în dinari (inițial fără dobândă) de la BNI, prin intermediul Băncii Naționale a Bosniei și Herțegovinei, în schimbul valorii valutei străine redepozitate. Dinarii astfel primiți au fost folosiți de banca primară pentru a oferi împrumuturi, cu rate ale dobânzii sub rata inflației, companiilor situate, de regulă, în aceeași unitate teritorială.

20. Spre sfârșitul anului 1988, schema de redepozitare a fost oprită (printr-o modificare a articolului 103 din Legea din 1985 privind tranzacțiile în valută). Băncilor li s-a dat permisiunea de a deschide conturi în bănci străine. Ljubljanska Banka Sarajevo, la fel ca alte bănci, au profitat de această oportunitate și au depus în jur de 13,5 milioane de dolari în băncile străine, în perioada octombrie 1988 - decembrie 1989. Nu există nicio informație la dosar cu privire la ceea ce s-a întâmplat cu aceste fonduri.

2. Reforma din 1989/90 privind băncile comerciale în RSFI

21. În cadrul reformelor din 1989/90, RSFI a abolit sistemul de bănci primare și asociate descris mai sus. Această schimbare în reglementările bancare a permis unor bănci primare de a opta pentru un statut independent, în timp ce alte bănci primare au devenit sucursale (fără personalitate juridică) ale fostelor bănci asociate de care au aparținut în trecut. La 1 ianuarie 1990, Ljubljanska Banka Sarajevo, menționată mai sus, a devenit astfel o sucursală (fără personalitate juridică) a Ljubljanska Banka Ljubljana; aceasta din urmă a preluat drepturile, activele și pasivele aferente. Investbanka, menționată mai sus, a devenit o bancă independentă cu sediul în Serbia și cu un număr de sucursale în Bosnia și Herțegovina.

22. Mai mult decât atât, a fost declarată convertibilitatea dinarului, acest lucru ducând la o retragere masivă de valută. Prin urmare, RSFI a recurs la măsuri de urgență, limitând în mare măsură retragerile de depozite în valută. De exemplu, din decembrie 1990, când articolul 71 al Legii din 1985 privind tranzacțiile în valută a fost modificat, deponenții își puteau retrage economiile doar pentru a plăti pentru bunuri sau servicii importate pentru propria nevoie sau cea a rudelor apropiate, pentru a cumpăra obligațiuni în valută, pentru a face donații testamentare în scopuri științifice sau umanitare, sau pentru a plăti pentru asigurările de viață la o societate de asigurări locală. În plus, articolul 3 din decizia Guvernului RSFI din aprilie 1991[12], care a fost în vigoare până în februarie 1992, precum și articolul 17(c) din decizia BNI din ianuarie 1991[13], pe care Curtea Constituțională a RSFI l-a declarat neconstituțional în aprilie 1992, a limitat suma pe care deponenții o puteau retrage sau folosi pentru scopurile de mai sus la 500 DEM per operațiune, dar nu mai mult de 1,000 DEM pe lună (a se vedea paragraful 53 de mai jos).

3. Destrămarea RSFI în 1991/92

23. RSFI s-a dezintegrat în 1991/92. În statele succesoare, depozitele în valută deschise anterior au fost plasate sub un regim special și sunt de obicei denumite depozite « vechi » sau « înghețate » în valută. Mai jos poate fi găsit un studiu al legislației interne pertinente și practicile referitoare la astfel de depozite în fiecare dintre cele cinci state succesoare - prezentate în ordine alfabetică -, care sunt totodată părți pârâte în prezenta cauză.

C. Circumstanțele referitoare la respectivele state pârâte

1. Bosnia și Herțegovina

(a) Măsuri privind depozitele « vechi » în valută

24. În 1992, Bosnia și Herțegovina a preluat de la RSFI garanția legală pentru depozitele « vechi » în valută (a se vedea articolul 6 din Legea din 1992 privind aplicarea legislației RSFI[14]). Deși dispozițiile legale relevante nu erau clare în această privință, Banca Națională a Bosniei și Herțegovinei a considerat că garanția acoperea doar depozitele de acest tip de la băncile autohtone (a se vedea raportul său 63/94 din 8 august 1994[15]).

25. Deși în perioada războiului toate depozitele « vechi » în valută au rămas înghețate, retragerile erau permise în mod excepțional din motive umanitare și în alte cazuri speciale (a se vedea legislația secundară relevantă[16]).

26. După războiul din 1992-95, fiecare dintre Entități (Federația Bosnia și Herțegovina - « FBH » - și Republica Srpska) a adoptat propria sa legislație privind depozitele « vechi » în valută. Doar legislația FBH este relevantă în speță, dat fiind faptul că sucursalele în cauză sunt situate în această Entitate. În 1997, FBH și-a asumat răspunderea pentru depozitele « vechi » în valută din băncile și sucursalele situate pe teritoriul său (a se vedea articolul 3(1) din Legea din 1997 privind soluționarea pretențiilor[17] și Decretul din 1999 privind soluționarea pretențiilor nerezidenților[18]). Deși aceste depozite au rămas înghețate, Legea prevedea că ele puteau fi folosite pentru a achiziționa apartamente și întreprinderi de stat (a se vedea articolul 18 din Legea din 1997 privind soluționarea pretențiilor, astfel cum a fost modificată în 2004).

27. În 2004, FBH adoptat o nouă legislație. Aceasta s-a angajat să ramburseze depozitele « vechi » în valută din băncile autohtone din această entitate, indiferent de cetățenia deponentului în cauză. Răspunderea sa pentru astfel de depozite de la sucursalele Ljubljanska Banka Ljubljana, Investbanka sau ale altor bănci străine, în care reclamanții își aveau conturile, a fost exclusă în mod expres, în baza articolului 9(2) din Legea din 2004 privind reglementarea datoriilor interne[19].

28. În 2006, răspunderea pentru depozitele « vechi » în valută din băncile autohtone a trecut de la Entități la stat. Răspunderea pentru depozitele de acest tip de la sucursalele locale ale Ljubljanska Banka Ljubljana și Investbanka a fost din nou exclusă în mod expres, însă statul urma să ajute clienții acestor sucursale pentru a obține plata depozitelor lor de la Slovenia și respectiv Serbia (a se vedea articolul 2 din Legea din 2006 privind depozitele vechi în valută[20]). În plus, toate procedurile privind depozitele « vechi » în valută au încetat prin efectul legii (a se vedea articolul 28 din respectiva Lege; această dispoziție a fost declarată constituțională prin decizia U 13/06 a Curții Constituționale a Bosniei și Herțegovinei din 28 martie 2008, § 35).

(b) Statutul sucursalei Sarajevo a Ljubljanska Banka Ljubljana și Ljubljanska Banka Sarajevo, înființată în 1993

29. După cum se menționează în paragraful 21 de mai sus, în ianuarie 1990, Ljubljanska Banka Sarajevo a devenit o sucursală, fără personalitate juridică, a Ljubljanska Banka Ljubljana; acesta din urmă a preluat drepturile, activele și pasivele aferente. În conformitate cu registrul societăților, sucursala acționa în numele și în contul băncii-mamă. La sfârșitul anului 1991, depozitele în valută de la această sucursală se ridicau la aproximativ 250 de milioane DEM, însă mai puțin de 350,000 DEM au fost plasate în contul său (fluxul de valută între Sarajevo și Ljubljana este descris la paragraful 18 de mai sus).

30. O nouă bancă, cu același nume ca și predecesoarea sucursalei Sarajevo a Ljubljanska Banka Ljubljana – Ljubljanska Banka Sarajevo - a fost înregistrată în conformitate cu legislația Bosniei și Herțegovinei, în 1993. Aceasta și-a asumat unilateral răspunderea pentru depozitele « vechi » în valută de la sucursala din Sarajevo a Ljubljanska Banka Ljubljana, o bancă slovenă.

31. În 1994, Banca Națională a Bosniei și Herțegovinei a efectuat o inspecție și a remarcat mai multe neajunsuri. În primul rând, conducerea noii Ljubljanska Banka Sarajevo nu a fost numită în mod corespunzător și nu era clar cine erau acționarii săi. Pentru acest motiv, Banca Națională a numit un director de bancă. În al doilea rând, ca bancă autohtonă, Ljubljanska Banka Sarajevo nu își putea asuma răspunderea unei bănci străine pentru depozitele « vechi » în valută, deoarece acest lucru impunea noi obligații financiare asupra Bosniei și Herțegovinei (având în vedere că statul era prin lege garant pentru depozitele « vechi » în valută din toate băncile autohtone). Banca Națională a ordonat ca un bilanț final al sucursalei Sarajevo a Ljubljanska Banka Ljubljana, cu situația de la 31 martie 1992, să fie întocmit de urgență și ca relațiile sale cu banca-mamă să fie definite.

32. Cu toate acestea, în conformitate cu registrul societăților, nou-înființata Ljubljanska Banka Sarajevo a rămas răspunzătoare pentru depozitele « vechi » în valută de la sucursala Sarajevo a Ljubljanska Banka Ljubljana, până la sfârșitul anului 2004 (a se vedea paragraful 35 de mai jos). Prin urmare, a continuat să administreze depozitele « vechi » în valută ale sucursalei Sarajevo a Ljubljanska Banka Ljubljana; în jur de 3% din aceste depozite au fost utilizate în procesul de privatizare din FBH (a se vedea paragraful 26 de mai sus); iar într-un caz un tribunal civil a ordonat Ljubljanska Banka Sarajevo să despăgubească un client al sucursalei Sarajevo a Ljubljanska Banka Ljubljana (a se vedea Višnjevac împotriva Bosniei și Herțegovinei (dec.), nr. 2333/04, 24 octombrie 2006).

33. Curtea Constituțională a Bosniei și Herțegovinei a descris situația de dinainte de 2004 ca « haotică » (decizia AP 164/04 din 1 aprilie 2006, § 55). Camera Drepturilor Omului pentru Bosnia și Herțegovina, un organism intern pentru drepturile omului, a statuat că incertitudinea juridică din jurul problemei economiilor « vechi » în valută din, printre altele, sucursalele interne ale Ljubljanska Banka Ljubljana și Investbanka în această perioadă, a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea decizia CH/98/37 et al. din 7 noiembrie 2003, § 270).

34. În 2003, agenția bancară FBH plasat Ljubljanska Banka Sarajevo autohtonă sub administrarea sa provizorie pe motiv că avea relații nedefinite cu Ljubljanska Banka Ljubljana, o bancă străină situată în Slovenia.

35. În temeiul unei modificări la Legea din 2000 privind înregistrarea societăților[21], în 2003, Parlamentul FBH a prelungit termenul legal pentru eliminarea înscrierilor în registrul societăților din timpul războiului, până în 2004. La scurt timp după aceea, în noiembrie 2004, curtea municipală din Sarajevo a decis că Ljubljanska Banka Sarajevo autohotonă nu era succesoarea sucursalei Sarajevo a băncii slovene Ljubljanska Banka Ljubljana; că nu era răspunzătoare pentru depozitele « vechi » în valută de la această care sucursală; și că, prin urmare, înscrierea din 1993 în registrul societăților comerciale, care atesta contrariul, trebuia radiată.

36. În 2006, Ljubljanska Banka Sarajevo autohtonă a vândut activele sale unei companii croate care, în schimb, s-a angajat să plătească datoriile băncii. În acelasi timp, sediul sucursalei Sarajevo a băncii slovene Ljubljanska Banka Ljubljana, sub supravegherea Guvernului FBH în așteptarea clarificării finale a statutului său, a fost cedat aceleași companii croate, în numele și în contul Ljubljanska Banka Ljubljana.

37. În 2010, instanța competentă a deschis procedura de faliment împotriva Ljubljanska Banka Sarajevo din Bosnia și Herțegovina. Aceasta este încă în curs.

(c) Statutul sucursalei Tuzla a Investbanka

38. Sucursala Tuzla a Investbanka a avut mereu statutul de sucursală fără personalitate juridică. Valoarea depozitelor « vechi » în valută din această sucursală era de aproximativ 67 de milioane USD (aproximativ 100 de milioane DEM), la 31 decembrie 1991. Sucursala s-a închis în iunie 1992 și nu și-a mai reluat activitatea. Nu este clar ce s-a întâmplat cu fondurile sale.

39. În 2002, instanța competentă din Serbia a emis un ordin de faliment împotriva Investbanka. Autoritățile sârbe au vândut apoi sediul sucursalelor din FBH a Investbanka (cele din Republica Srpska au fost vândute în 1999). De exemplu, pentru spațiile din Džafer Mahala în Tuzla, autoritățile sârbe au obținut 2,140,650 EUR. Procedura de faliment împotriva Investbanka este aparent încă în curs.

40. În 2010, Guvernul FBH a decis să plaseze sediul și arhivele sucursalelor din FBH a Investbanka sub supravecherea sa, dar se pare că Investbanka nu mai avea spații sau arhive în FBH.

41. În 2011, la cererea autorităților FBH, autoritățile sârbe au început o anchetă penală în legătură cu modul în care arhivele sucursalei Tuzla au fost transferate pe teritoriul Serbiei în 2008.

2. Croația

(a) Măsuri privind depozitele « vechi » în valută

42. Guvernul croat a afirmat că a rambursat depozitele « vechi » în valută din băncile interne și sucursalele lor din străinătate, indiferent de cetățenia deponenților în cauză. Într-adevăr, este evident că a rambursat aceste economii ale cetățenilor Bosniei și Herțegovinei depozitate la sucursalele din Bosnia și Herțegovina ale băncilor croate. Cu toate acestea, Guvernul sloven a furnizat decizii ale Curții Supreme din Croația (Rev 3015/1993-2 din 1994, Rev 3172/1995-2 din 1996 și Rev 1747/1995-2 din 1996), considerând că termenul utilizat în legislația aplicabilă (građanin) se referea la cetățenii croați (a se vedea pentru comparație Kovačić și alții, citată anterior, § 77).

(b) Statutul sucursalei Zagreb a Ljubljanska Banka Ljubljana

43. Croația a permis cetățenilor săi să-și transfere depozitele « vechi » în valută de la sucursala Zagreb a Ljubljanska Banka Ljubljana la băncile croate (a se vedea articolul 14 din Legea din 1993 privind depozitele vechi în valută[22] și legislația secundară relevantă[23]). Aparent, aproximativ două treimi din totalul clienților sucursalei s-au prevalat de această posibilitate. În martie 2013, Croația și Slovenia au semnat un memorandum de înțelegere, îndemnând la continuarea negocierilor referitoare la succesiune cu privire la aceste economii transferate. În ceea ce privește clienții care nu și-au transferat economiile lor de la sucursala Zagreb a Ljubljanska Banka Ljubljana la bănci croate, a căror valoare se ridica la aproximativ 300 de milioane DEM, unii dintre ei au inițiat acțiuni civile în fața instanțelor croate, iar șaizeci și trei dintre ei și-au recuperat economiile « vechi » în valută în urma unor executări silite a unor bunuri ale sucursalei situate în Croația (decizii ale curții municipale Osijek din 8 aprilie 2005 și 15 iunie 2010[24] ; a se vedea, de asemenea, Kovačić și alții, citată anterior, §§ 122-33). Alți deponenți din această categorie au inițiat sau sunt în prezent în cursul unor proceduri civile în fața instanțelor judecătorești slovene (a se vedea paragraful 51 de mai jos). Conform documentelor oficiale puse la dispoziție de Guvernul croat, Ljubljanska Banka Ljubljana și sucursala sa din Zagreb nu mai au niciun bun în Croația.

3. Serbia

(a) Măsuri privind depozitele « vechi » în valută

44. După destrămarea RSFI, depozitele « vechi » în valută din băncile sârbești au rămas înghețate. Cu toate acestea, erau permise retrageri, în mod excepțional, pentru motive umanitare, indiferent de cetățenia deponentului în cauză și de locația sucursalei (a se vedea legislația secundară relevantă[25]). În plus, instanțele din Serbia au statuat cel puțin o dată faptul că băncile cu sediul în Serbia erau răspunzătoare pentru depozitele « vechi » în valută de la sucursalele lor situate în Bosnia și Herțegovina (a se vedea Šekerović împotriva Serbiei (dec.), nr. 32472/03, 4 ianuarie 2007).

45. În 1998 și apoi din nou în 2002, Serbia a fost de acord să ramburseze, parțial în numerar și parțial în titluri de stat, economiile din depozitele « vechi » în valută de la sucursalele interne ale băncilor naționale, aparținând cetățenilor săi și cetățenilor tuturor statelor, cu excepția celor succesoare ale RSFI, împreună cu economiile din depozitele « vechi » în valută de la sucursalele străine ale băncilor autohtone (cum ar fi sucursala Tuzla a Investbanka) aparținând cetățenilor din toate statele cu excepția celor succesoare ale RSFI. Aceste titluri de stat urmau să fie amortizate în 2016 în douăsprezece tranșe anuale și aveau o dobândă la o rată anuală de 2% (articolul 4 din Legea din 2002 privind depozitele vechi în valută[26]). În ceea ce privește suma de rambursat, Serbia s-a angajat să ramburseze depozitele originale cu dobânda acumulată până la 31 decembrie 1997 la rata inițială și dobânda acumulată după această dată, la o rată anuală de 2% (articolul 2 din aceeași Lege).

46. Cu toate acestea, alte depozite « vechi » în valută (și anume economiile cetățenilor statelor succesoare ale RSFI, altele decât Serbia, depozitate în toate sucursalele băncilor sârbe, atât interne, cât și externe, precum și economiile cetățenilor sârbi de la sucursalele băncilor sârbe situate în afara Serbiei) urmau să rămână înghețate în așteptarea negocierilor privind succesiunea, cum a fost cazul, de exemplu, pentru depozitul celui de-al treilea reclamant. În plus, toate procedurile privind depozitele « vechi » în valută au încetat prin efectul legii, în conformitate cu articolele 21 și 22 din Legea din 1998 privind depozitele vechi în valută[27] și articolele 21 și 36 din Legea din 2002 privind depozitele vechi în valută.

(b) Statutul Investbanka și sucursalele sale

47. Potrivit registrului societățior, Investbanka este deținută de stat. Aceasta este controlată de către Agenția pentru Asigurarea Depozitelor din Serbia. Ca entitate de stat, a trebuit să șteargă creanțele sale mari față de societățile de stat și de întreprinderile sociale, în scopul de a permite privatizarea acestora în conformitate cu Legea privatizării din 2001[28]. În ianuarie 2002, instanța competentă a emis un ordin de faliment împotriva Investbanka. Procedura privind falimentul este în curs. Sute de deponenți de la sucursalele din Bosnia și Herțegovina ale Investbanka au solicitat fără succes să fie rambursați în cadrul procedurilor de faliment. Douăzeci dintre ei formulat apoi acțiuni civile împotriva Investbanka, dar fără niciun rezultat.

4. Slovenia

(a) Măsuri privind depozitele « vechi » în valută

48. În 1991, Slovenia a preluat garanția legală de la RSFI pentru depozitele « vechi » în valută de la sucursalele interne ale tuturor băncilor (inclusiv Investbanka și alte bănci străine), indiferent de cetățenia deponenților în cauză (a se vedea articolul 19(3) din Legea Constituțională din 1991 cu privire la punerea în aplicare a Cartei Constituționale fundamentale privind suveranitatea și independența Republicii Slovenia – « Legea Constituțională din 1991 »[29]), și a transformat datoriile băncilor față de deponenți în datorie publică (a se vedea Legea din 1993 privind depozitele vechi în valută[30]). Slovenia s-a angajat astfel să ramburseze depozitele originale și dobânzile acumulate până la 31 decembrie 1990, la rata inițială, precum și dobânzile acumulate de la 1 ianuarie 1991 până la 31 decembrie 1992, la o rată anuală de 6% (articolul 2 din Legea din 1993 privind depozitele vechi în valută). În ceea ce privește perioada de după aceea, rata dobânzii depindea dacă un deponent a optat pentru titluri de stat sau numerar. Deponenții aveau dreptul de a obține fie obligațiuni de stat, care urmau să fie amortizate până în 2003 în douăzeci de rate semestriale și dobânzi încasate la o rată anuală de 5%, fie numerar la sediul băncilor în care aveau depozitele, împreună cu dobânda la rata de piață plus 0,25% în zece rate semestriale. În acest din urmă caz, băncilor urmau să le fie emise titluri de stat. Unii deponenți au optat pentru obligațiuni, deoarece le puteau folosi pentru a cumpara apartamente și societăți de stat și puteau plăti impozite și contribuții de pensii.

(b) Statutul Ljubljanska Banka Ljubljana și sucursalele sale

49. La scurt timp după declararea independenței, Slovenia a naționalizat și apoi, în 1994, a restructurat Ljubljanska Banka Ljubljana în virtutea unei modificări la Legea Constituțională din 1991. Cele mai multe dintre active și o parte a datoriilor sale au fost transferate către o nouă bancă – Nova Ljubljanska Banka (a se vedea articolul 22(b) din aceeași Lege, citat la paragraful 54 de mai jos). Vechea bancă a reținut răspunderea pentru depozitele « vechi » în valută de la sucursalele sale din celelalte state succesoare și revendicările subsecvente împotriva BNI (ibid.). Pe baza acestei Legi, instanțele naționale au pronunțat o serie de decizii prin care s-a dispus ca fosta Ljubljanska Banka să ramburseze depozitele « vechi » în valută clienților de la sucursala sa din Sarajevo; în același timp, instanțele naționale au considerat că statul sloven ca atare nu avea vreo datorie în acest sens (a se vedea hotărârile Curții Supreme a II Ips 415/95 din 27 februarie 1997; II Ips 613/96 din 1 aprilie 1998 și II Ips 490/97 din 21 ianuarie 1999). Fosta Ljubljanska Banka a fost inițial administrată de Agenția de reabilitare a băncilor. În prezent este controlată de către o agenție a Guvernului sloven - Fondul de succesiune.

50. În 1997, toate procedurile referitoare la depozitele « vechi » în valută de la sucursalele fostei Ljubljanska Banka Ljubljana din celelalte state succesoare (cu excepția procedurilor ajunse la al treilea grad de jurisdicție în fața Curții Supreme) au fost suspendate în așteptarea negocierilor privind succesiunea (a se vedea Legea din 2003 privind Fondul de Succesiune al Republicii Slovenia[31], astfel cum a fost modificată în 1997, precum și Legea din 2006 privind Fondul de Succesiune și Înaltul Reprezentant pentru Succesiune al Republicii Slovenia[32]). În decembrie 2009, Curtea Constituțională a Sloveniei, ca urmare a unei petiții a doi deponenți croați, a declarat această măsură neconstituțională[33].

51. Instanțele din Ljubljana au pronunțat, de atunci, multe hotărâri prin care s-a dispus obligarea fostei Ljubljanska Banka Ljubljana la plata depozitelor « vechi » în valută de la sucursala acesteia din Sarajevo, împreună cu dobânda aferentă (a se vedea, de exemplu, hotărârea P 119/1995-I din 16 noiembrie 2010, care a devenit definitivă și executorie la 4 ianuarie 2012, când a fost confirmată de curtea superioară din Ljubljana; hotărârea P 9/2007-II din 7 decembrie 2010; și hotărârea P 1013/2012-II din 10 ianuarie 2013). Instanța a explicat că, potrivit legii RSFI, sucursalele au acționat în numele și în contul băncilor-mamă. Mai mult decât atât, potrivit legii slovene, fosta Ljubljanska Banka Ljubljana a reținut, în 1993, răspunderea pentru depozitele « vechi » în valută de la sucursala sa din Sarajevo. Instanța a considerat că este irelevant faptul că o bancă omonimă, Ljubljanska Banka Sarajevo, a preluat răspunderea fostei Ljubljanska Banka Ljubljana pentru depozitele de la sucursala din Sarajevo în 1993 (a se vedea paragraful 30 de mai sus), deoarece aceasta s-a efectuat fără aprobarea băncii-mamă sau a deponenților. În orice caz, în 2004, instanța competentă din Bosnia și Herțegovina a radiat înscrierea din 1993 în registrul societăților în acest sens (a se vedea paragraful 35 de mai sus). De asemenea, instanța din Ljubljana a considerat că este lipsit de relevanță faptul că unele sume în valută au fost transferate în conturile din străinătate ale BNI, în conformitate cu schema de redepozitare descrisă mai sus.

5. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei

52. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei a rambursat depozitele « vechi » în valută de la băncile autohtone și sucursalele locale ale băncilor străine, cum ar fi sucursala din Skopje a Ljubljanska Banka Ljubljana, indiferent de cetățenia deponenților în cauză[34].

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

53. După cum s-a menționat la paragraful 22 de mai sus, anumite restricții privind retragerile din depozitele în valută existau deja înainte de destrămarea RSFI. De exemplu, articolul 17(c) din decizia BNI din ianuarie 1991[35], pe care Curtea Constituțională a RSFI a declarat-o neconstituțională în aprilie 1992, prevede după cum urmează:

« Băncile autorizate trebuie să execute ordinele de plată pentru cetățenii statului respectiv privind valuta depusă în conturile lor în valută ... la primirea de la aceste persoane a unui preaviz cu privire la intenția lor de a utiliza valuta, după cum urmează:

(i) sume care nu depășesc 500 DEM: 15 de zile pentru prima retragere și 30 de zile pentru retragerile ulterioare;

(ii) sume care nu depășesc 1,000 DEM: 30 de zile pentru prima retragere și 45 de zile pentru retragerile ulterioare;

(iii) sume care nu depășesc 3,000 DEM: 90 de zile; și

(iv) sume care nu depășesc 8,000 DEM: 180 zile. »

Această dispoziție, însă, nu se aplica expatriaților iugoslavi care lucrau și locuiau în străinătate, cum sunt reclamanții din prezenta cauză (a se vedea articolele 8(6) și 17 din respectiva decizie). Imposibilitatea reclamanților din prezenta cauză de a-și retrage economiile din conturile lor aferente a rezultat din aplicarea următoarelor dispoziții de drept intern, prezentate în ordine cronologică.

54. Partea relevantă din Legea Constituțională a Sloveniei din 1991, astfel cum a fost modificată în 1994, are următorul cuprins:

Preambul

« Având în vedere reticența unor state care au apărut pe teritoriul fostei [RSFI] și a băncilor cu sediul în statele respective;

Având în vedere imposibilitatea actuală de a ajunge la un acord privind succesiunea referitor la activele și pasivele financiare ale fostei RSFI și ale persoanelor juridice de pe teritoriul său, din cauza consecințelor practice și juridice ale războiului pe teritoriul fostei RSFI, a sancțiunilor internaționale impuse așa-numitei RFI (Serbia și Muntenegru), separarea sistemelor financiare și economice în unele state succesoare, precum și utilizarea activelor financiare ale fostei RSFI de către așa-numita RFI pentru a finanța războiul de agresiune;

...;

Și cu scopul de a găsi, prin negocieri cu creditorii externi, o soluție echitabilă la ipoteza unei cote adecvate a datoriilor de stat din fosta RSFI în cazurile în care nu poate fi stabilit beneficiarul final ... «

Articolul 22(b)

« Ljubljanska Banka Ljubljana și Kreditna Banka Maribor vor transfera fondurile de afaceri și activele acestora la noile bănci create mai jos.

Fără a aduce atingere dispozițiilor alineatului precedent, Ljubljanska Banka Ljubljana și Kreditna Banka Maribor vor reține:

...

(iii) întreaga responsabilitate pentru conturile curente și de economii în valută negarantate de Republica Slovenia;

...

(v) revendicările aferente.

Ljubljanska Banka Ljubljana păstrează legăturile cu sucursalele sale existente și subsidiarele cu sediul în alte republici pe teritoriul fostei RSFI, precum și ponderea corespunzătoare a creanțelor împotriva Băncii Naționale a Iugoslaviei în ceea ce privește conturile de economii în valută. »

55. Partea relevantă din Legea din 1993 privind Fondul de Succesiune al Republicii Slovenia, astfel cum a fost modificată în 1997, prevede:

Articolul 1

« În scopul realizării creanțelor și al descărcării de datoriile Republicii Slovenia și a persoanelor fizice și juridice de pe teritoriul Republicii Slovenia în procesul de diviziune a drepturilor, activelor și pasivelor [RSFI], Fondul de succesiune al Republicii Slovenia este creat, prin prezenta. »

Articolul 15(č)(1)

« În cazul în care există proceduri judiciare sau de executare în curs împotriva unor persoane situate sau domiciliate în Slovenia, reclamantul sau creditorul este situat sau are domiciliul pe teritoriul ... uneia dintre Republicile fostei RSFI ... și cererea se referă la o tranzacție juridică sau la o hotărâre judecătorească executorie, instanța va suspenda procedura din oficiu. »

56. Partea relevantă din Legea din 2002 privind depozitele vechi în valută, din Serbia, are următorul cuprins:

Articolul 21(1)

« Cetățenii din [Bosnia și Herțegovina, Croația, Slovenia și Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei] care au depozite vechi în valută la bănci cu sediul în Serbia și Muntenegru[36], precum și cetățenii Serbiei și Muntenegrului, care au depozite vechi în valută la sucursalele acestor bănci situate pe teritoriul [Bosniei și Herțegovinei, Croației, Sloveniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei] își vor realiza creanțele vechi în valută într-o manieră care urmează a fi convenită între statele succesoare ale RSFI. »

Articolul 36

« Toate procedurile, inclusiv cele de executare, care privesc depozitele în valută care fac obiectul prezentei legi, încetează în virtutea prezentei legi. »

57. Articolul 2 din Legea din 2006 privind depozitele vechi în valută, din Bosnia și Herțegovina, are următorul cuprins:

« 1. În temeiul prezentei legi, depozite vechi în valută reprezintă economiile în valută din băncile situate pe teritoriul Bosniei și Herțegovinei, așa cum era situația la 31 decembrie 1991, inclusiv dobânda acumulată până la acea dată, mai puțin orice plată efectuată după această dată și orice fonduri transferate în conturi speciale de privatizare.

2. Depozitele vechi în valută, definite la punctul 1 de mai sus, nu includ economiile în valută de la sucursalele situate pe teritoriul Bosniei și Herțegovinei ale Ljubljanska Banka, Investbanka sau ale altor bănci străine.

3. În conformitate cu Acordul din 2001 asupra chestiunilor privind succesiunea, depozitele în valută definite la alineatul 2 de mai sus vor trece în răspunderea statelor succesoare în care băncile în cauză își aveau sediul. Bosnia și Herțegovina va acorda asistență, în cadrul activităților sale internaționale, deținătorilor unor astfel de conturi în valută ... »

58. Articolul 23 din Legea din 2006 privind Fondul de Succesiune și Înaltul Reprezentant pentru Succesiune al Republicii Slovenia prevedea următoarele:

« (1) Toate deciziile instanțelor din Slovenia de suspendare a procedurilor privind depozitele în valută din băncile comerciale sau de la oricare dintre sucursalele acestora, în orice stat succesor al fostei RSFI, pronunțate în temeiul Legii din 1993 privind Fondul de Succesiune al Republicii Slovenia, rămân în vigoare. Toate procedurile menționate în teza anterioară, care au fost reluate deja, se suspendă sau se mențin suspendate în continuare.

(2) Procedurile menționate în paragraful anterior se reiau automat după soluționarea chestiunii privind garanțiile RSFI sau ale BNI pentru depozitele în valută în temeiul articolului 7 din Anexa C la Acordul asupra chestiunilor privind succesiunea. »

La 3 decembrie 2009, Curtea Constituțională a Sloveniei a declarat această dispoziție neconstituțională.

DREPTUL INTERNAȚIONAL APLICABIL ȘI PRACTICA RELEVANTĂ

I. DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVIND SUCCESIUNEA STATELOR

59. Problema succesiunii statelor este reglementată, cel puțin parțial, prin norme de drept internațional general, reflectate în Convenția de la Viena din 1978 privind Succesiunea Statelor cu privire la Tratate și, într-o anumită măsură, în Convenția de la Viena din 1983 privind Succesiunea Statelor în materie de Proprietate de Stat, Arhive și Datorii[37]. Deși acest din urmă tratat nu este încă în vigoare și numai trei dintre statele pârâte sunt părți la acesta începând de acum (Croația, Slovenia și Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei), există un principiu bine stabilit al dreptului internațional care prevede că, chiar dacă un stat nu a ratificat un tratat, acesta poate fi ținut de una dintre dispozițiile sale, în măsura în care această dispoziție reflectă dreptul internațional cutumiar, fie prin codificare fie printr-o nouă cutumă (a se vedea Cudak împotriva Lituaniei [GC], nr. 15869/02, § 66, ECHR 2010, precum și hotărârea Curții Internaționale de Justiție în North Sea Continental Shelf Cases, Hotărârea din 20 februarie 1969, § 71, Culegere de rapoarte CIJ 1969).

60. Obligația de a negocia cu bună-credință în vederea ajungerii la un acord este principiul de bază pentru soluționarea diferitelor aspecte privind succesiunea (a se vedea Avizul nr. 9 al Comisiei de Arbitraj al Conferinței Internaționale privind Fosta Iugoslavie[38], precum și articolul 6 din Rezoluția din 2001 a Institutului de Drept Internațional privind succesiunea statelor în materie de proprietate și datorii – « Rezoluția din 2001 »). În lipsa unui acord, principiul teritorialității este de o importanță vitală atunci când este incidentă succesiunea în materie de proprietate de stat (articolul 18 din Convenția de la Viena din 1983 și articolul 16 din Rezoluția din 2001). În ceea ce privește datoriile de stat, principiul aplicabil este principiul « proporției echitabile ». Dispoziția relevantă din Convenția de la Viena din 1983 este articolul 41, care prevede următoarele:

« Când un stat se destramă și încetează să mai existe, iar părți ale teritoriului statului predecesor formează două sau mai multe state succesoare și cu excepția cazului în statele succesoare convin altfel, datoria de stat a statului predecesor va trece la statele succesoare în proporții echitabile, luând în considerare, în special, proprietatea, drepturile și interesele care trec la statele succesoare în raport cu respectiva datorie de stat. »

Articolul 23 § 2 din Rezoluția din 2001 prevede, în mod similar, că principiul « proporției echitabile » este principiul este guvernează în materie de datorii de stat:

« În lipsa unui acord cu privire la trecerea datoriilor de stat de la statul predecesor, datoria de stat, în fiecare categorie de succesiune, va trece la statul succesor într-o proporție echitabilă, luând în considerare, în special, proprietatea, drepturile și interesele care trec la statul succesor sau la statele succesoare în raport cu respectiva datorie de stat. »

Cu toate acestea, articolele 27-29 din Rezoluția din 2001 fac o distincție între datoriile naționale, localizate și locale și prevăd că principiul teritorialității se aplică în mod specific datoriilor locale:

Articolul 27 (Datoriile naționale)

« 1. Datoriile de stat realizate de statul predecesor în beneficiul întregului stat (datorii naționale) fac obiectul regulilor prevăzute la articolele 22 și următoarele din prezenta Rezoluție.

2. Datoriile instituțiilor publice și ale întreprinderilor de stat care operează la nivel național sunt supuse acelorași reguli, indiferent de locul sediului social. "

Articolul 28 (Datoriile localizate)

« 1. Datoriile de stat contractate de către statul predecesor sau de o instituție publică sau întreprindere care operează la nivel național, pentru anumite proiecte sau obiective într-o anumită regiune (datoriilor naționale localizate), sunt reglementate de normele conținute în articolul precedent.

2. Cu toate acestea, repartizarea acestei datorii, în conformitate cu cerințele de echitate, trebuie să țină seama de trecerea proprietății (obiecte/instalații) raportate la datorie și orice profit din aceste proiecte sau obiective de care beneficiază statul succesor pe al cărui teritoriu sunt situate. »

Articolul 29 (Datoriile locale)

« 1. Datoriile instituțiilor publice locale (comune, regiuni, entități federale, departamente, utilități publice și alte instituții regionale și locale) trec la statul succesor pe al cărui teritoriu se află această instituție publică.

...

6. Statul predecesor și statul succesor sau statele pot stabili de comun acord un alt mod de repartizare a datoriilor locale. În ceea ce privește înțelegerile care implică datorii private, creditorii privați participă la elaborarea și încheierea acestui acord. »

În cele din urmă, în ceea ce privește efectul succesiunii statelor asupra persoanelor private, Rezoluția din 2001, în partea relevantă, prevede următoarele:

Articolul 24 §§ 1 și 2

« 1. Succesiunea statelor nu ar trebui să afecteze drepturile și obligațiile creditorilor și debitorilor privați.

2. Statele succesoare trebuie să recunoască, în ordinele lor juridice interne, existența drepturilor și obligațiilor creditorilor stabiliți în ordinea juridică a statului predecesor. »

Articolul 25

« Statele succesoare vor respecta, în măsura în care este posibil, drepturile dobândite de persoanele fizice în ordinea juridică a statului predecesor. »

II. ACORDUL ASUPRA CHESTIUNILOR PRIVIND SUCCESIUNEA ȘI PRACTICA PERTINENTĂ

61. Prezentul acord a fost rezultatul a aproape zece ani de negocieri sub auspiciile Conferinței Internaționale privind fosta Iugoslavie și Înaltul Reprezentant (un administrator internațional numit în conformitate cu anexa 10 la Acordul-cadru general pentru pace în Bosnia și Herțegovina). Acesta a fost semnat la 29 iunie 2001 și a intrat în vigoare între Bosnia și Herțegovina, Croația, Serbia și Muntenegru (mai târziu urmat de Serbia), Slovenia și Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei la 2 iunie 2004.

62. Chestiunea depozitelor « vechi » în valută a fost una controversată. Statele succesoare au avut puncte de vedere diferite cu privire la faptul că problema ar trebui să fie tratată ca pasiv al RSFI în conformitate cu Anexa C (Active și Pasive Financiare) sau ca o chestiune de drept privat în conformitate cu Anexa G (Proprietatea Privată și Drepturile Dobândite)[39]. Statele nu au putut conveni nici asupra faptului dacă garanțiile RSFI pentru depozitele « vechi » în valută ar trebui să fie preluate de către statul în care banca-mamă în cauză avea sediul social sau de către statul în care a fost deschis de fapt depozitul. Dispozițiile de mai jos au fost, în cele din urmă, incluse în Anexa C la Acord:

Articolul 2 § 3 (a)

« Alte datorii financiare [ale RSFI] includ:

(a) garanții ale RSFI sau ale Băncii Naționale a Iugoslaviei pentru economiile în monedă forte depuse la o bancă comercială și la oricare din sucursalele sale din orice stat succesor înainte de data la care acesta și-a proclamat independența; ... »

Articolul 7

« Garanții ale RSFI sau a [Băncii Naționale a Iugoslaviei] pentru economiile în monedă forte depuse la o bancă comercială și la oricare din sucursalele sale, în orice stat succesor, înainte de data la care acesta și-a proclamat independența, vor fi negociate fără întârziere, ținând seama, în special, de necesitatea de a proteja economiile în monedă forte ale persoanelor fizice. Această negociere va avea loc sub auspiciile Băncii pentru Acorduri Internaționale. »

63. În 2001/2, au avut loc patru runde de negocieri cu privire la distribuirea garanțiilor RSFI pentru depozitele « vechi » în valută. Cum statele succesor nu au putut ajunge la un acord, în septembrie 2002, Banca pentru Acorduri Internaționale (« BAI »), le-a informat că expertul, domnul Meyer, a decis să pună capăt implicării sale în materie și că BAI nu va mai avea niciun rol în această privință. Aceasta a concluzionat, după cum urmează:

« În cazul în care, totuși, toate cele cinci state succesoare ar decide, într-o etapă ulterioară, să intre în noi negocieri cu privire la garanțiile pentru depozitele de economii în monedă forte și doresc să solicite asistența BAI în această privință, BAI ar fi pregătită să ia în considerare furnizarea de astfel de asistență, în condiții care urmează a fi convenite. »[40]

Se pare că patru state succesoare (toate în afara Croației) au notificat BAI în legătură cu disponibilitatea de a continua negocierile, la scurt timp după aceea. Croația a făcut acest demers în octombrie 2010 și a primit un răspuns în noiembrie 2010, care, în părțile sale relevante, prevede următoarele:

« ... BAI a reconsiderat recent această problemă și estimează că contribuția sa la orice nouă rundă de negocieri, ca parte a unui rol de bune oficii, nu ar putea aduce o valoare adăugată, având în vedere, de asemenea, perioada de timp care a trecut de la ultima rundă de negocieri, precum și prioritățile sale actuale în domeniul stabilității monetare și financiare. Cu toate acestea, am dori să subliniem faptul că organizarea reuniunilor bilunare de la Basel oferă posibilitatea practică pentru guvernatorii statelor succesoare de a discuta despre această chestiune între ele în mod informal la BAI. »[41]

64. Trebuie remarcat faptul că o problemă similară privind garanțiile RSFI pentru economiile depuse la Banca de Ecomonii a Oficiului Poștal și la sucursalele sale a fost soluționată în afara negocierilor Acordului asupra Chestiunilor privind Succesiunea, astfel încât fiecare dintre state a preluat garanțiile corespunzătoare sucursalelor de pe teritoriul său.

65. Activele financiare ale RSFI s-au împărțit în funcție de următoarele proporții: Bosnia și Herțegovina - 15,5%, Croația - 23%, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei - 7,5%, Slovenia - 16%, și Serbia și Muntenegru (mai târziu urmată de Serbia) - 38% (în conformitate cu articolul 5 din Anexa C la Acord). S-ar părea că, în perioada din 2003 până în 2012, practic, toată valuta din conturile străine ale fostei BNI, în sumă de aproximativ 237 milioane USD în bănci din SUA și 221 de milioane USD în alte bănci, a fost împărțită între statele succesoare în funcție de aceste proporții[42].

66. În conformitate cu articolul 4 din Acordul asupra Chestiunilor privind Succesiunea, a fost înființat un Comitet Permanent Comun al înalților reprezentanți ai statelor succesoare, pentru a monitoriza punerea în aplicare efectivă a Acordului și pentru a servi ca un forum în care chestiunile care apar în legătură cu punerea sa în aplicare să poată fi discutate. Acesta s-a întrunit până în prezent de trei ori: în 2005, 2007 și 2009.

67. Următoarele dispoziții ale prezentului Acord sunt, de asemenea, relevante în prezenta cauză:

Articolul 5

« (1) Diferendele care pot apărea cu privire la interpretarea și aplicarea prezentului Acord vor fi soluționate, în primul rând, în cadrul discuțiilor între statele în cauză.

(2) În cazul în care diferendele nu pot fi rezolvate în cadrul unor astfel de discuții în termen de o lună de la prima comunicare în discuție, statele respective trebuie fie

(a) să defere chestiunea unei persoane independente, aleasă de ele, cu scopul de a obține o rezolvare rapidă și autoritară a problemei, care va fi respectată și care poate, după caz, să indice termene specifice pentru acțiunile care trebuie întreprinse; sau

(b) să defere chestiunea Comitetului Permanent Comun, instituit prin articolul 4 din prezentul Acord de rezoluție.

(3) Diferendele care pot apărea în practică cu privire la interpretarea termenilor utilizați în prezentul Acord sau în orice acord subsecvent necesar pentru punerea în aplicare a Anexelor la prezentul Acord pot, în plus, să fie supuse, la inițiativa oricărui stat în cauză, spre soluționare cu efect obligatoriu, unui expert unic (care nu va fi cetățean al niciunei părți la prezentul Acord), numit de comun acord între părțile în litigiu sau, în absența unui acord, președintelui Curții de Conciliere și Arbitraj din cadrul OSCE. Expertul va analiza toate problemele de procedură, după consultarea părților care solicită o astfel de soluționare, în cazul în care expertul consideră că este necesar să facă acest lucru, cu intenția fermă de a asigura o rezolvare rapidă și eficientă a diferendului.

(4) Procedura prevăzută la alineatul (3) din prezentul articol se limitează strict la interpretarea termenilor utilizați în acordurile în cauză și niciun caz nu permite expertului să determine aplicarea practică a oricăruia dintre aceste acorduri. În special, procedura menționată nu se aplică următoarelor :

(a) Anexa la prezentul Acord;

(b) Articolele 1, 3 și 4 din Anexa B;

(C) Articolele 4 și 5 (1) din Anexa C;

(D) Articolul 6 din Anexa D.

(5) Nicio dispoziție din paragrafele precedente ale prezentului articol nu va aduce atingere drepturilor sau obligațiilor părților la prezentul Acord în temeiul niciunei prevederi obligatorii în vigoare cu privire la soluționarea disputelor. »

Articolul 9

« Prezentul acord va fi pus în aplicare de către statele succesoare cu bună-credință, în conformitate cu Carta Națiunilor Unite și în temeiul dispozițiilor dreptului internațional. »

III. JURISPRUDENȚA INTERNAȚIONALĂ PRIVIND PACTUM DE NEGOTIANDO ÎN CAUZELE INTERSTATALE

68. Obligația care decurge din pactum de negotiando, de a negocia în vederea încheierii unui acord, trebuie să fie îndeplinită cu bună-credință, conform principiului fundamental pacta sunt servanda. La 26 ianuarie 1972 Tribunalul de Arbitraj pentru Acordul privind Datoria Externă Germană în cauza Grecia împotriva Republicii Federale Germania a statuat, în această privință, după cum urmează (§§ 62-65):

« Cu toate acestea, un pactum de negotiando nu este lipsit de consecințe juridice. Aceasta înseamnă că ambele părți vor face un efort, cu bună-credință, să găsească o soluție reciproc satisfăcătoare prin intermediul unui compromis, chiar dacă aceasta ar însemna renunțarea la pozițiile ferme deținute anterior. Aceasta implică o voință, în scopul negocierii, de a abandona pozițiile anterioare și de a întâlni cealaltă parte la mijloc. Limbajul acordului nu poate fi interpretat în sensul că fiecare parte intenționează să adere la statutul său anterior și să insiste asupra capitulării complete a celeilalte părți. Un astfel de concept ar fi în contradicție cu termenul de « negociere ». Ar fi exact opusul intenției inițiale. Un angajament de a negocia implică o înțelegere de a aborda cealaltă parte în așa fel încât să se ajungă la un acord. Deși Tribunalul nu conchide că articolul 19, în legătură cu punctul II din Anexa I obligă absolut fiecare parte să ajungă la un acord, este de părere că termenii acestor dispoziții cer părților să negocieze, să se tocmească, și cu bună-credință să încerce să ajungă la un rezultat acceptabil pentru ambele părți și să pună astfel capăt acestei controverse îndelungate...

Acordul de a negocia revendicările monetare în litigiu, în prezenta cauză, implică în mod necesar o disponibilitate de a lua în considerare o înțelegere. Acest aspect este valabil, chiar dacă litigiul se extinde nu numai asupra valorii creanțelor, ci chiar și a existenței lor. Principiul înțelegerii nu este afectat de aceasta. Articolul 19 nu impune în mod necesar ca părțile să rezolve diversele probleme juridice asupra cărora sunt în dezacord. De exemplu, nu implică faptul ca ambele părți să aibă aceeași perspectivă asupra anumitor puncte de dezacord, cum ar fi dacă revendicările disputate există sau nu din punct de vedere legal, sau dacă acestea sunt creanțe de stat sau private. În ceea ce privește aceste puncte, părțile, într-adevăr, au convenit să fie în dezacord, însă, în ciuda afirmațiilor lor cu privire la ele, s-au angajat să continue negocierile, pe cât posibil, în vederea încheierii unui acord cu privire la o soluționare...

Tribunalul consideră că principiul de bază din North Sea Continental Shelf Cases este pertinent pentru prezentul litigiu. Așa cum a enunțat Curtea Internațională de Justiție, acesta confirmă și dă substanță sensului obișnuit al termenului de « negociere ». Pentru a fi semnificative, negocierile trebuie să fie inițiate cu scopul de a ajunge la un acord. Deși, așa cum am arătat, un acord de a negocia nu implică în mod necesar o obligație de a ajunge la un acord, aceasta implică faptul că se vor depune eforturi serioase pentru atingerea acestui scop. »

69. Curtea Internațională de Justiție a rezumat recent jurisprudența relevantă, după cum urmează (hotărârea din 5 decembrie 2011, în Aplicarea Acordului interimar din 13 septembrie 1995 (Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei împotriva Greciei), § 132, Culegere de rapoarte CIJ 2011):

« Curtea constată că sensul negocierilor în scopul soluționării litigiilor, sau obligația de a negocia, a fost clarificată prin jurisprudența Curții și cea a predecesorului său, precum și prin intermediul hotărârilor arbitrale. Astfel cum Curtea Permanentă de Justiție Internațională a afirmat deja în 1931, în cauza privind Traficul feroviar între Lituania și Polonia (Railway Traffic between Lithuania and Poland), obligația de a negocia înseamnă în primul rând « nu numai de a intra în negocieri, ci și de a stărui în acestea, pe cât posibil, în vederea încheierii de acorduri ». Fără îndoială, acest lucru nu implică « o obligație de a ajunge la un acord » (Railway Traffic between Lithuania and Poland, Aviz Consultativ, 1931, P.C.I.J., seria A/B, nr. 42, p. 116; se vedea, de asemenea, Pulp Mills on the River Uruguay (Argentina v. Uruguay), Hotărâre, Culegere de rapoarte CIJ 2010 (I), p. 68, alin. 150), sau că negocierile îndelungate trebuie să fie urmărite din necesitate (Mavrommatis Palestine Concessions, Hotărârea nr. 2, 1924, P.C.I.J., Seria A, nr. 2, p. 13). Cu toate acestea, statele trebuie să aibă o asemenea conduită încât « negocierile să fie semnificative ». Această cerință nu este îndeplinită, de exemplu, în cazul în care oricare dintre părți « insistă asupra poziției sale, fără a considera nicio modificare a acesteia » (North Sea Continental Shelf (Republica Federală Germania/Denmarca; Republica Federală Germania/Olanda), Hotărâre, Culegere de rapoarte CIJ 1969, p. 47, alin. 85; a se vedea, de asemenea, Pulp Mills on the River Uruguay (Argentina v. Uruguay), Hotărâre, Culegere de rapoarte CIJ 2010 (I), p. 67, alin. 146) sau în cazul în care obstrucționează negocierile, de exemplu, prin întreruperea comunicațiilor sau cauzează întârzieri în mod nejustificat sau fără a ține cont de procedurile convenite (Lake Lanoux Arbitration (Spania/Franța) (1957), Rapoarte de Decizii Internaționale Arbitrale (RIAA), Vol. XII, p. 307). Negocierile în vederea ajungerii la un acord implică, de asemenea, faptul că părțile ar trebui să acorde o atenție rezonabilă intereselor celuilalt (Fisheries Jurisdiction (Regatul Unit v. Islanda), Fond, Hotărâre, Culegere de rapoarte CIJ 1974, p. 33, alin. 78). În ceea ce privește dovada necesară pentru constatarea existenței relei-credințe (o circumstanță care ar justifica acordarea oricărei dintre părți descărcarea de angajament), «trebuie să apară ceva mai mult decât eșecul unor anumite negocieri » (Arbitrajul în chestiunea Tacna-Arica (Chile/Peru) (1925), RIAA, Vol. II, p. 930). Ar putea fi furnizată prin dovezi circumstanțiale, însă ar trebui fondată « nu pe concluzii discutabile, ci pe dovezi clare și convingătoare, care obligă o astfel de concluzie »(ibid.). »

IV. HOTĂRÂREA E-16/11 A CURȚII AELS DIN 28 IANUARIE 2013

70. Landsbanki, o bancă islandeză cu capital privat, avea sucursale în Olanda și Regatul Unit, care propuneau conturi de economii on-line sub numele de marcă Icesave. Aceste depozite erau acoperite de sistemul islandez de garantare a depozitelor, precum și prin schemele olandeze și respectiv britanice.

71. În 2008, Landsbanki s-a prăbușit și guvernul islandez a înființat New Landsbanki, în conformitate cu legislația de urgență pentru a preveni o criză sistemică. Depozitele interne au fost transferate la New Landsbanki. Depozitele olandeze și britanice nu au fost transferate. La scurt timp după înființarea New Landsbanki și transferul depozitelor interne către această bancă, obligația de a plăti a fost declanșată în cadrul schemei islandeze de garantare a depozitelor, inclusiv pentru depozitele olandeze și britanice. Spre deosebire de deponenții interni, deponenții de la sucursalele din Olanda și Regatul Unit nu au primit nicio compensație prin schema islandeză, însă au primit, în cele din urmă, plata prin schemele olandeză și britanică.

72. În 2011, Autoritatea de Supraveghere a Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS) a depus o cerere la Curtea AELS. Aceasta a solicitat o constatare că Islanda, ca Parte Contractantă la Acordul privind Spațiul Economic European (« SEE »), nu a reușit să respecte obligațiile care decurg din Directiva 94/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 30 mai 1994 privind sistemele de garantare a depozitelor, pentru că nu a asigurat plata sumei minime de compensare (20,000 EUR[43]) către deponenții din Olanda și Regatul Unit în termenele date. Cererea a fost susținută de către Comisia Europeană, în calitate de intervenient.

73. În hotărârea sa din 28 ianuarie 2013, Curtea AELS a concluzionat că, deși normele dreptului UE privind piața unică au fost transpuse în ordinea juridică a SEE, nu a existat o încălcare a acestei directive de către Islanda. În special, aceasta a apreciat că directiva nu obligă statele și autoritățile de a asigura despăgubiri în cazul în care un sistem de garantare a depozitelor nu a putut să facă față obligațiilor sale, în cazul unei crize sistemice. De asemenea, a subliniat că statele se bucură de « o marjă largă de apreciere în a face alegeri fundamentale privind politicile economice, în cazul specific al unei crize sistemice ».

ÎN DREPT

74. Reclamanții au susținut că incapacitatea lor de a-și retrage economiile « vechi » în valută din conturile lor de la sucursalele situate în Bosnia și Herțegovina a unei bănci slovene, în cazul primilor doi reclamanți, și a unei bănci sârbe, în cazul celui de-al treilea reclamant, a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, analizat separat și coroborat cu articolul 14 din Convenție, de către toate statele pârâte. Ei au pretins, de asemenea, o încălcare a articolului 13 din Convenție.

I. EXCEPȚIILE PRELIMINARE ALE GUVERNELOR

75. Guvernele au solicitat Marii Camere revizuirea deciziei Camerei din 17 octombrie 2011 privind declararea cererii ca admisibilă. Fiecare dintre Guvernele pârâte au susținut că reclamanții nu intrau în « jurisdicția » acestora (articolul 1 din Convenție), ci în cea a altor guverne pârâte. Guvernele din Serbia și Slovenia au susținut că pretențiile reclamanților nu se referă la « bunuri » în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și că cererea era, prin urmare, incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenției. Toate guvernele au invocat aceleași motive ca în fața Camerei (a se vedea paragrafele 49-50 din decizia privind admisibilitatea).

76. Reclamanții contestă aceste excepții și, bazându-se, printre altele, pe constatările Camerei, au solicitat Curții să le respingă.

77. Camera a considerat că reclamanții intrau sub jurisdicția tuturor statelor pârâte, având în vedere că acestea au acceptat, în contextul negocierilor privind succesiunea, faptul că depozitele « vechi » în valută făceau parte din pasivele financiare ale RSFI, care ar trebui împărțite (a se vedea punctele 38 și 58 din decizia privind admisibilitatea). În continuare, a luat în considerare obligația statelor succesoare, în temeiul dreptului internațional, de a soluționa împreună toate aspectele legate de succesiune, prin acord (a se vedea paragrafele 36 și 58 din decizie). În ceea ce privește problema compatibilității ratione materiae, Camera a stabilit, pe baza dovezilor, că nu exista niciun motiv de a se îndoi de faptul că reclamanții au avut într-adevăr depozite « vechi » în valută, în sumele indicate de ei. De asemenea, a considerat că pretențiile reclamanților au supraviețuit destrămării RSFI pentru un număr de motive (a se vedea paragrafele 52-55 din decizia privind admisibilitatea). Aceasta a subliniat, în special, că legislația statelor succesoare nu a stins pretențiile reclamanților sau le-a lipsit de validitate juridică în orice alt mod și nu a existat vreo îndoială asupra faptului că unele sau toate statele succesoare ar fi, în cele din urmă, obligate să ramburseze sumele reclamanților:

« Într-adevăr, statele succesoare au demonstrat, în multe ocazii, în mod clar angajamentul lor fără echivoc de a se asigura că cei în situația reclamanților vor obține plata economiilor « vechi » în valută, într-un fel sau altul (în contrast, Bata împotriva Republicii Cehă (dec.), nr. 43775/05, 24 iunie 2008, în care statul pârât nu a demonstrat niciun semn de acceptare sau recunoaștere a pretențiilor reclamantului și a rămas ostil la toate aceste pretenții de la căderea regimului comunist). În plus, aceste state au admis faptul că economiile « vechi » în valută fac parte din datoriile financiare ale RSFI pe care ar trebui să le împartă, așa cum au împărțit alte datorii financiare și activele RSFI ... Având în vedere caracteristicile speciale ale acestei cauze, aceasta trebuie diferențiată față de cauze cum ar fi X, Y și Z împotriva Germaniei (nr. 7694/76, decizia Comisiei din 14 octombrie 1977, Culegere de decizii și rapoarte (DR) 12, p. 131), S.C. împotriva Franței (nr. 20944/92, decizia Comisiei din 20 februarie 1995, DR 80, p. 78), și Abraini Leschi și alții împotriva Franței (nr. 37505/97, decizia Comisiei din 22 aprilie 1998, DR 93, p. 120) în care s-a constatat că tratatele internaționale în litigiu, în lipsa unei legislații de punere în aplicare, nu au creat drepturi individuale la despăgubire pentru reclamanți, susceptibile de a intra sub incidența articolului 1 din Protocolul nr. 1. »

78. Trebuie notat faptul că Marea Cameră nu este împiedicată să decidă, în cazurile corespunzătoare, asupra unor chestiuni privind admisibilitatea unei cereri în temeiul articolului 35 § 4 din Convenție, întrucât această dispoziție permite Curții să respingă orice cerere pe care o consideră inadmisibilă « în orice etapă a procedurilor ». Prin urmare, chiar în etapa analizei pe fond și sub rezerva articolului 55 din Regulament, Curtea poate reconsidera decizia de a declara o cerere admisibilă în cazul în care se ajunge la concluzia că aceasta ar fi trebuit declarată inadmisibilă pentru unul dintre motivele prevăzute în primele trei alineate ale articolului 35 din Convenție (a se vedea Odièvre împotriva Franței [GC], nr. 42326/98, § 22, ECHR 2003-III).

79. Cu toate acestea, Marea Cameră, după ce a analizat excepțiile Guvernelor, constată că acestea nu justifică reconsiderarea deciziei Camerei de a respinge excepțiile preliminare invocate de Guverne în fața sa. Într-adevăr, Marea Cameră nu poate decât să constate că, în plus față de motivele invocate de Cameră, deciziile instanțelor sârbe și slovene menționate la paragrafele 44, 49 și 51 de mai sus arată că pretențiile similare celor în cauză au supraviețuit destrămării RSFI. În plus, în ceea ce privește îndoiala Guvernului sloven privind existența și valoarea exactă a economiilor reclamanților, Marea Cameră a examinat din nou toate probele din dosar, în special o copie a extraselor bancare care arată balanța conturilor doamnei Ališić și a domnului Sadžak la 31 decembrie 1991, o copie a contractului de depozit al domnului Sadžak, extrase din carnetul de economii al domnului Šahdanović indicând soldul dintr-unul din conturile sale la 17 aprilie 1992, a datelor oficiale furnizate de guvernul sârb în procedura în fața Camerei, indicând soldul în conturile domnului Šahdanović la 3 ianuarie 2002, datele de pe microfișe privind conturile doamnei Ališić și a domnului Sadžak, furnizate de guvernul din Bosnia și Herțegovina, precum și un document emis de Agenția de Privatizare FBH care atesta că reclamanții nu au folosit economiile « vechi » în valută în procesul de privatizare.

80. Marea Cameră, luând totodată în considerare circumstanțele excepționale ale prezentei cauze, concluzionează că s-a demonstrat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că reclamanții dețin depozite « vechi » în valută, în sumele indicate la paragraful 10 de mai sus și consideră că este suficient stabilit că aceste depozite constituie « bunuri » în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, printre alte autorități, Gayduk și alții împotriva Ucrainei (dec.), nr. 45526/99, decizia din 2 iulie 2002, în ceea ce privește depozitele inițiale; Merzhoyev împotriva Rusiei, nr. 68444/01, § 48, 8 octombrie 2009; Suljagic împotriva Bosniei și Herțegovina, nr. 27912/02, § 35, 3 noiembrie 2009; Boyajyan împotriva Armeniei, nr. 38003/04, § 54, 22 martie 2011; Kotov împotriva Rusiei [GC], nr. 54522/00, § 90, 3 aprilie 2012, și A. și B. împotriva Republicii Muntenegru, nr. 37571/05, § 68, 5 martie 2013).

81. Prin urmare, Marea Cameră respinge excepțiile preliminare ale Guvernelor pârâte. Trebuie remarcat faptul că, spre deosebire de poziția lor în fața Camerei, niciunul dintre Guverne nu a invocat o excepție, în observațiile lor trimise Marii Camere, întemeiată pe neepuizarea căilor de recurs interne de către reclamanți.

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1

82. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție prevede următoarele:

« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor. »

A. Concluziile Camerei

83. Camera a constatat că problema economiilor « vechi » în valută de la sucursala Sarajevo a Ljubljanska Banka Ljubljana și sucursala Tuzla a Investbanka era o chestiune ce privea succesiunea (a se vedea decizia de admisibilitate în prezenta cauză). Mai mult, subliniind în același timp că nu era sarcina Curții de a rezolva această problemă în locul statelor pârâte, a apreciat că ar putea totuși examina dacă imposibilitatea pentru reclamanți de a dispune de economiile lor pentru mai mult de douăzeci de ani, tocmai din cauza nesoluționării acestui aspect din partea statelor succesoare, a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din partea oricăruia din aceste state. Camera a constatat acest aspect cu privire la Slovenia (referitor la doamna Ališić și la domnul Sadžak), precum și cu privire la Serbia (referitor la domnul Šahdanović), luând în considerare o serie de factori, cum ar fi dreptul de proprietate asupra băncilor, măsurile legislative și de altă natură adoptate în privința patrimoniului băncilor, statutul sucursalelor în cauză, după destrămarea RSFI, transferul fondurilor acestor sucursale la băncile-mamă, eșecul negocierilor purtate sub auspiciile Băncii pentru Acorduri Internaționale în 2002 și lipsa unor negocieri semnificative cu privire la această chestiune ulterior (a se vedea paragrafele 66-74 din hotărârea Camerei). În continuare, Camera a concluzionat că nu a fost încălcat respectivul articol de către niciunul dintre celelalte statele pârâte.

B. Argumentele părților

1. Reclamanții

84. Reclamanții au susținut că toate statele pârâte, ca state succesoare ale RSFI, ar trebui să ramburseze economiile « vechi » în valută, având în vedere faptul că nu au reușit să rezolve această chestiune rămasă privind succesiunea. Reclamanții susțin că statele ar trebui să facă acest lucru în conformitate cu proporțiile utilizate pentru împărțirea activelor RSFI (a se vedea paragraful 65 de mai sus).

2. Guvernele pârâte (în ordine alfabetică)

(a) Bosnia și Herțegovina

85. Guvernul Bosniei și Herțegovinei a afirmat că problema economiilor « vechi » în valută deținute de reclamanți este de natură civilă. Reclamanții și băncile în cauză au încheiat contracte civile care îndreptățeau reclamanții să-și retragă economiile în orice moment, fie de la una din sucursale sau direct de la sediul central (conform dreptului civil iugoslav, băncile erau răspunzătoare pentru datoriile sucursalelor lor). În mod evident, toate depozitele în valută au fost garantate de RSFI, însă garanția nu a fost niciodată activată, deoarece băncile în cauză au rămas solvente până la destrămarea RSFI. Astfel, răspunderea nu a trecut de la bănci la RSFI. În consecință, problema în cauză în ceea ce privește economiile reclamanților nu este o problemă de succesiune. Guvernul este de părere că guvernele sloven și sârb ar trebui să fie considerate responsabile pentru datoriile Ljubljanska Banka Ljubljana și respectiv Investbanka, din moment ce poatră răspunderea pentru incapacitatea acestor bănci de a-și onora datoriile. În special, Guvernul sloven a tranferat, în temeiul legii, cea mai mare parte a activelor Ljubljanska Banka Ljubljana la o bancă nouă (a se vedea paragraful 49 de mai sus); Guvernul sârb a șters datoriile companiilor de stat către Investbanka, pentru a fi în măsură să le privatizeze și să câștige milioane ca profit.

86. Guvernul Bosniei și Herțegovinei a adăugat că sucursalele Ljubljanska Banka Ljubljana și Investbanka au fost obligate să transfere valuta străină colectată de la clienții săi la sediul central. Ca urmare, lichiditățile sucursalelor situate în Bosnia și Herțegovina a fost aproape eliminate la momentul destrămării RSFI, aceasta fiind un motiv în plus pentru a constata responsabilitatea Sloveniei și a Serbiei în prezenta cauză.

(b) Croația

87. Guvernul croat a susținut că Slovenia și Serbia ar trebui să fie considerate responsabile pentru motivele invocate de Guvernul Bosniei și Herțegovinei (paragrafele 85-86 de mai sus). Acesta a adăugat că restructurarea Ljubljanska Banka Ljubljana nu a fost necesară pentru a preveni colapsul băncii, astfel cum susține Guvernul sloven, ci a avut ca scop evitarea răspunderii băncii față de deponenții de la sucursalele sale situate în afara Sloveniei. În această privință, Guvernul croat a furnizat o copie a unui raport publicat de Moody’s în 1997, care arată că activele Nova Ljubljanska Banka, care au fost fondate cu activele Ljubljanska Banka Ljubljana cu doar câțiva ani mai devreme (a se vedea paragraful 49 de mai sus), erau în jurul valorii de 3,7 miliarde USD.

88. Guvernul croat a subliniat, de asemenea, că Memorandumul de înțelegere între Croația și Slovenia din 11 martie 2013, îndemnând la alte negocieri privind succesiunea, a vizat numai economiile care au fost transferate de la sucursala din Zagreb a Ljubljanska Banka Ljubljana băncilor croate în anii 1990 (a se vedea paragraful 43 de mai sus). Prin urmare, contrar a ceea ce a fost susținut de Guvernul sloven, Memorandumul nu trebuie interpretat ca o acceptare a faptului că toate economiile « vechi » în valută de la sucursalele Ljubljanska Banka Ljubljana situate în afara Sloveniei țin de problema succesiunii (a se vedea paragraful 92 de mai jos).

(c) Serbia

89. Guvernul sârb a susținut că, în temeiul normelor internaționale privind succesiunea statelor și a Acordului asupra chestiunilor privind succesiunea, avea obligația doar de a negocia cu bună-credință problema economiilor « vechi » în valută de la sucursalele Investbanka situate în afara Serbiei. În consecință, Curtea ar trebui să-și limiteze analiza la întrebarea dacă aceste negocieri au avut loc, mai degrabă decât să ia în considerare problema de fond privind răspunderea statului pentru rambursarea economiilor reclamanților. În cazul în care Curtea decide totuși să se ocupe de această chestiune, Guvernul sârb a susținut că Bosnia și Herțegovina ar trebui considerată răspunzătoare în cazul de față. El și-a întemeiat poziția pe diferite motive, în special principiul teritorialității și măsurile luate de stat în ceea ce privește economiile « vechi » în valută (a se vedea paragrafele 24-28 de mai sus). De asemenea, a susținut că Bosnia și Herțegovina a beneficiat cel mai mult de economiile « vechi » în valută de la sucursala Tuzla a Investbanka. Cu titlu de exemplu, acesta a depus o copie a unor contracte de împrumut între sucursala Tuzla a Investbanka, pe de o parte, și o companie din Bosnia și Herțegovina, o sucursală a unei societăți sârbe situate în Bosnia și Herțegovina și un rezident din Bosnia și Herțegovina, pe de altă parte.

90. Susținerile Guvernului sloven (a se vedea paragraful 95 de mai jos), potrivit cărora valuta a ajuns în conturile BNI din străinătate sau în contul BNI de la Belgrad, nu sunt întemeiate. Guvernul sârb a subliniat faptul că moneda străină a fost, de regulă, redepozitată la BNI conform metodei contabile sau « pro forma », care nu necesită transferul fizic al fondurilor (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Mai mut decât atât, valuta care a fost transferată în conturile din străinătate ale BNI a fost deja împărțită între statele succesoare (a se vedea paragraful 65 de mai sus).

91. În cele din urmă, Guvernul sârb a recunoscut că economiile domnului Šahdanović au fost înghețate pentru mai mulți ani, în conformitate cu legislația sârbă (și anume, Legile din 1998 și 2002 privind depozitele vechi în valută), dar a susținut că măsura a fost necesară pentru a « proteja lichiditatea fondurilor de stat, având în vedere situația economică dificilă și colapsul financiar prin care trecea țara ». Mai mult, acest aspect nu a impus o sarcină excesivă reclamantului. Problema economiilor domnului Šahdanović și a celor ca el, având conturi în sucursale băncilor sârbe situate în afara Serbiei, ar trebui să fie convenită între statele succesoare ale RSFI în cadrul negocierilor privind succesiunea. În continuare, acesta a invocat cauza Molnar Gabor împotriva Serbiei (nr. 22762/05, 8 decembrie 2009), în care Curtea a apreciat, într-adevăr, că legislația în cauză a păstrat un just echilibru între interesul general al comunității și cererea legitimă și persitentă a reclamantului privind economiile sale inițiale, precum și drepturile tuturor celorlalți aflați în aceeași situație.

(d) Slovenia

92. Guvernul sloven a afirmat că problema economiilor « vechi » în valută de la sucursala Sarajevo a Ljubljanska Banka Ljubljana și sucursala Tuzla a Investbanka sunt o problemă care ține de succesiune. Ei au invocat în această privință, printre altele, Acordul asupra Chestiunilor privind Succesiunea (a se vedea paragrafele 62-63 de mai sus) și Memorandumul de înțelegere între Croația și Slovenia din 2013 (a se vedea paragraful 43 de mai sus). În opinia sa, Curtea ar trebui, prin urmare, să-și limiteze analiza la problema dacă negocierile privind această chestiune s-au desfășurat cu bună-credință, mai degrabă decât să ia în considerare problema de fond privind răspunderea statului pentru rambursarea economiilor reclamanților. În cazul în care Curtea decide totuși să se ocupe de această chestiune, el a susținut că Bosnia și Herțegovina ar trebui considerată răspunzătoare, în temeiul principiului teritorialității, pentru depozitele « vechi » în valută de la sucursalele în cauză. Un alt motiv a fost faptul că Bosnia și Herțegovina nu a exclus în mod expres răspunderea pentru astfel de economii decât în 2004 (a se vedea paragrafele 24-28 de mai sus).

93. Mai mult decât atât, având în vedere că Ljubljanska Banka Ljubljana era în pragul falimentului, aceasta a trebuit restructurată în 1994. Cu toate acestea, statul sloven nu ar trebui considerat responsabil pentru datoriile băncii doar pentru că a devenit proprietarul acesteia ca urmare a procesului de reabilitare. În caz contrar, a susținut acesta, niciun stat nu va putea reabilita o bancă cu capital negativ, fără a suporta întreaga responsabilitate pentru datoriile acesteia. În orice caz, el a susținut că Ljubljanska Banka Ljubljana nu a exercitat funcții publice; că niciodată nu a acționat în baza unor instrucțiuni specifice ale statului cu privire la neplata economiilor « vechi » în valută ale reclamanților; și că a fost supusă dreptului comun (și anume, dreptul sloven al societăților). Simplul fapt că un stat este proprietarul unei companii, și în acest sens are controlul, nu este suficient pentru a atribui activitățile acesteia statului sau pentru a atrage răspunderea statului pentru datoriile companiei, în conformitate cu dreptul internațional cutumiar, astfel cum este codificat în Proiectele de Articole ale Comisiei de Drept Internațional privind responsabilitatea statelor pentru acte internaționale ilicite.

94. Guvernul sloven a susținut în continuare că nu a fost obligat să reabiliteze sucursala Sarajevo a Ljubljanska Banka Ljubljana. El a făcut trimitere la schemele de garantare a depozitelor, adoptate de mai multe state membre ale Consiliului Europei, inclusiv Belgia, Franța, Portugalia, Elveția, Regatul Unit și Țările de Jos, care garantează numai depozitele de la sucursalele băncilor autohtone aflate pe teritoriul lor. În plus, Guvernul a invocat hotărârea E-16/11 a Curții AELS din 28 ianuarie 2013 (a se vedea paragrafele 71-73 de mai sus). Curtea AELS a subliniat că statele se bucură de o « marjă largă de apreciere în a face alegeri fundamentale privind politicile economice, în cazul specific al unei crize sistemice ». Același aegument este valabil și în baza articolului 1 din Protocolul nr. 1.

95. În cele din urmă, deși este adevărat că valuta a fost transferată în mod regulat de la sucursala Sarajevo a Ljubljanska Banka Ljubljana la Banca Națională a Sloveniei, unele fonduri au fost ulterior returnate la Sarajevo (a se vedea paragraful 18 de mai sus). Fondurile care nu au fost returnate la Sarajevo au fost înregistrate ca și creanțe ale sucursalei Sarajevo împotriva BNI și au fost transferate fizic în conturile din străinătate ale BNI. În susținerea cererii sale, Guvernul sloven a prezentat documente care atestau unele transferuri de valută de la Ljubljana în conturile BNI de la bănci străine (în special, LBS Bank - New York și LHB Internationale Handelsbank A.G. Frankfurt, ambele deținute de Ljubljanska Banka Ljubljana, dar și la alte bănci comerciale străine) în perioada anterioară destrămării RSFI.

(e) Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei

96. Guvernul macedonean, precum Guvernele din Bosnia și Herțegovina și din Croația, a susținut că problema economiilor reclamanților este una de natură civilă. În opinia sa, deoarece nu există o legătură între reclamanți și autoritățile macedonene, Guvernul macedonean, în mod evident, nu a încălcat dispozițiile Convenției.

C. Aprecierea Marii Camere

1. Aplicabilitatea articolului 1 din Protocolul nr. 1

97. Astfel cum a constatat deja Curtea la paragraful 80 de mai sus, depozitele în valută care fac obiectul cererilor reclamanților constituie « bunuri » în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Ca urmare, acest articol este aplicabil în prezenta cauză.

2. Respectarea articolului 1 din Protocolul nr. 1

(a) Regula aplicabilă

98. După cum a precizat Curtea în mai multe rânduri, articolul 1 din Protocolul nr. 1 cuprinde trei reguli: prima regulă, prevăzută în prima teză a primului paragraf, este de natură generală și enunță principiul exercitării pașnice a dreptului de proprietate; a doua regulă, conținută în a doua propoziție a primului paragraf, se referă la privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; a treia regulă, prevăzută în al doilea paragraf, recunoaște că statele au dreptul, printre altele, de a controla utilizarea proprietății în conformitate cu interesul general. A doua și a treia dintre reguli, care privesc cazuri de ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, trebuie să fie citite în lumina principiului general prevăzut în prima regulă (a se vedea, printre alte autorități, Sporrong și Lönnroth împotriva Suediei, 23 septembrie 1982, § 61, seria A, nr. 52; Iatridis împotriva Greciei [GC], nr. 31107/96, § 55, ECHR 1999-II; Immobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22774/93, § 44, ECHR 1999-V; Broniowski împotriva Poloniei [GC], nr. 31443/96, § 134, ECHR 2004-V; și Vistiņš și Perepjolkins împotriva Letoniei [GC], nr. 71243/01, § 93, 25 octombrie 2012).

99. În ceea ce privește prezenta cauză, trebuie observat faptul că, în urma diferitelor măsuri adoptate la nivel național, reclamanții nu au fost în măsură să dispună de economiile lor pentru mai mult de douăzeci de ani. În timp ce, inițial, cel puțin, înghețarea conturilor bancare ar putea fi văzută ca având scopul de a controla utilizarea bunurilor lor, în sensul celei de a treia reguli, se poate pune întrebarea dacă faptul că depozitele lor au rămas indisponibile pentru o astfel de perioadă lungă de timp nu constituie o « privare », în sensul celei de a doua reguli. Cu toate acestea, având în vedere constatările de la paragrafele 77-81 de mai sus privind faptul că legislația statelor pârâte nu a stins creanțele reclamanților sau le-a privat în vreun fel de validitate juridică, precum și acceptarea din partea acestor state, în principiu, a faptului că titularii depozitelor, cum ar fi reclamanții, ar trebui să poată dispune de economiile lor, nu se poate spune că reclamanții au fost privați în mod oficial din economiile lor. Din aceleași motive, Curtea nu consideră că obiectul cauzei ar putea fi considerat în mod clar ca fiind o expropriere de facto. În acest context, și având în vedere complexitatea problemelor de drept și de fapt incidente, în prezenta cauză, Curtea consideră că pretinsa încălcare a dreptului de proprietate nu poate fi clasificată ca încadrându-se într-o categorie precisă (a se vedea Beyeler îmotriva Italiei[GC], nr. 33202/96, § 106, ECHR 2000-I, și Zolotas împotriva Greciei (nr. 2), nr. 66610/09, § 47, ECHR 2013). Prezenta cauză ar trebui să fie, prin urmare, examinată în lumina principiului general prevăzut de prima regulă.

(b) Natura pretinsei încălcări

100. Scopul principal al articolului 1 din Protocolul nr. 1 este de a proteja persoanele împotriva ingerințelor nejustificate din partea statului în respectarea bunurilor lor. Cu toate acestea, în temeiul articolului 1 din Convenție, fiecare Parte Contractantă « recuno[aște] oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa] drepturile şi libertăţile definite în ... Convenţi[e]». Asumarea acestei obligații generale poate atrage după sine obligații pozitive inerente asigurării exercitării efective a drepturilor garantate de Convenție. În cadrul articolului 1 din Protocolul nr. 1, aceste obligații pozitive pot impune statului să ia măsurile necesare pentru a proteja dreptul de proprietate (a se vedea Broniowski, citată mai sus, § 143, cu alte referințe, și Likvidējamā p/s Selga și Vasiļevska împotriva Letoniei (dec.), nr 17126/02 și 24991/02, §§ 94-113, 1 octombrie 2013).

101. Cu toate acestea, limitele dintre îndatoririle pozitive și negative ale statului în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu pot face obiectul unei definiții precise. Principiile aplicabile sunt totuși similare. Indiferent dacă cazul este analizat din punct de vedere al unei obligații pozitive a statului sau în termenii unei ingerințe a unei autorități publice care trebuie să fie justificată, criteriile care trebuie aplicate nu diferă în esență. În ambele contexte trebuie avut în vedere justul echilibru între interesele concurente ale individului și ale comunității ca întreg. Curtea reține, de asemenea, ca adevărat, că obiectivele menționate în această dispoziție pot fi de oarecare relevanță în aprecierea dacă echilibrul între cerințele interesului public implicat, precum și dreptul fundamental al reclamantului la respectarea dreptului de proprietate, a fost afectat. În ambele contexte statul se bucură de o anumită marjă de apreciere în stabilirea măsurilor care trebuie luate pentru a asigura conformitatea cu Convenția (a se vedea Broniowski, citată mai sus, § 144, cu alte referințe).

102. În prezenta cauză, reclamanții s-au plâns de imposibilitatea de a-și retrage economiile din conturile lor deschise la băncile în cauză. Depozitele lor au devenit indisponibile din cauza unor factori cum ar fi lipsa de fonduri în băncile în cauză, impunerea prin lege a unei înghețări a conturilor și neluarea de către autoritățile naționale a unor măsuri cu scopul de a permite titularilor de depozite în situația reclamanților de a dispune de economiile lor. Această stare de fapt poate fi simplu analizată din punctul de vedere al unei ingerințe în exercitarea efectivă a dreptului protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 sau din pucntul de vedere al unui eșec în asigurarea exercitării acestui drept (a se vedea Zolotas (nr. 2), citată mai sus, §§ 40, 47 și 53, în care Curtea a constatat că măsura criticată a constituit o ingerință și, totodată, că statul pârât avea anumite obligații pozitive). Având în vedere circumstanțele specifice ale prezentei cauze, Curtea consideră că nu este necesar de a clasifica examinarea cauzei ca intrând strict sub incidența unor obligații pozitive sau negative ale statelor pârâte. Curtea va stabili dacă comportamentul statelor pârâte - indiferent dacă acest comportament poate fi caracterizat ca o ingerință sau ca un eșec de a acționa, sau o combinație a celor două - a fost justificat, având în vedere principiile legalității, scopului legitim și al « justului echilibru » (a se vedea Broniowski, citată mai sus, § 146).

(c) Cu privire la respectarea principiului legalității de către statele pârâte

103. Prima și cea mai importantă cerință a articolului 1 din Protocolul nr. 1 este cerința de legalitate. A doua teză din primul paragraf autorizează privarea de bunuri « în condițiile prevăzute de lege », iar al doilea paragraf recunoaște că statele au dreptul de a controla utilizarea proprietății prin aplicarea unor « legi ». Mai mult decât atât, statul de drept, unul din principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerent tuturor articolelor Convenției. Principiul legalității presupune, de asemenea, că dispozițiile aplicabile din dreptul intern sunt suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor (ibid., § 147, cu alte referințe).

104. Nu există nicio dispută explicită între părți cu privire la faptul dacă principiul legalității a fost respectat în prezenta cauză. Curtea nu vede niciun motiv pentru a concluziona altfel. În mod evident, situația în discuție, și anume, incapacitatea reclamanților de a-și retrage economiile, cel puțin de la destrămarea RSFI, a avut o bază legală în dreptul intern (a se vedea, în special, paragrafele 54-58 de mai sus).

(d) Cu privire la urmărirea unui « scop legitim » de către statele pârâte

105. Orice ingerință în exercitarea unui drept din Convenție trebuie să urmărească un scop legitim. În mod similar, în cazurile care implică o obligație pozitivă, trebuie să existe o justificare legitimă pentru lipsa de acțiune a statului. Principiul unui « just echilibru », inerent articolului 1 din Protocolul nr. 1, presupune existența unui interes general al comunității. Mai mult decât atât, ar trebui reiterat că diferitele reguli încorporate în articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu sunt distincte, în sensul de a fi fără legătură, și că a doua și a treia regulă se referă doar la anumite cazuri de ingerință în dreptul la respectarea bunurilor. Unul dintre efectele acestui fapt este că existența unui interes public, impusă în a doua teză, sau a unui interes general, prevăzută la al doilea paragraf, sunt corolare ale principiului stabilit în prima teză, astfel încât o ingerință în exercitarea dreptului de proprietate, în sensul primei teze a articolului 1 din Protocolul nr. 1 trebuie să urmărească, de asemenea, un obiectiv de interes general (a se vedea Beyeler, citată mai sus, § 111).

106. Datorită cunoștințelor lor directe a societății și nevoilor sale, autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional să aprecieze ceea ce este « în interesul public ». În cadrul sistemului de protecție instituit prin Convenție, prin urmare, este de competența autorităților naționale de a face evaluarea inițială cu privire la existența unei probleme de interes public care justifică măsurile care urmează a fi aplicate în sfera de exercitare a dreptului de proprietate. Având în vedere că marja de apreciere de care dispune legiuitorul pentru punerea în aplicare a politicilor sociale și economice este largă, Curtea va respecta hotărârea legiuitorului cu privire la ceea ce este în interesul public, cu excepția cazului în care hotărârea este vădit lipsită de un temei rezonabil (a se vedea Broniowski, citată mai sus, § 149, cu alte referințe). Curtea a statuat deja că această logică se aplică în mod necesar la astfel de schimbări fundamentale, ca destrămarea unui stat ca urmare a unui un război, fenomene care implică în mod inevitabil adoptarea unei legislații economice și sociale la scară largă (a se vedea Suljagic, citată mai sus, § 42).

107. Având în vedere marja largă de apreciere, Curtea constată că principiul scopului legitim a fost, de asemenea, respectat în cauza de față. Potrivit Guvernului sârb, scopul a fost acela de a proteja lichiditatea fondurilor de stat, având în vedere situația economică dificilă și colapsul financiar cu care se confrunta țara (a se vedea paragraful 91 de mai sus). Celelalte Guverne pârâte nu au comentat cu privire la acest aspect. Cu toate acestea, Curtea este pregătită să accepte că, în urma destrămării RSFI și a conflictelor armate ulterioare, statele pârâte au fost nevoite să ia măsuri pentru a-și proteja sistemele bancare și economiile naționale, în general. Având în vedere dimensiunea globală a chestiunii economiilor « vechi » în valută, este clar că niciunul dintre statele succesoare nu putea permite retragerea necontrolată a acestor economii. Curtea va proceda așadar la examinarea problemei-cheie, și anume dacă a fost păstrat un « just echilibru » între interesul general și drepturile reclamanților prevăzute la articolul 1 din Protocolul nr. 1.

(e) Cu privire la respectarea de către statele pârâte a principiului « justului echilibru »

(i) Principii generale

108. Ingerința în respectarea bunurilor și inacțiunea statului trebuie să găsească un just echilibru între cerințele interesului general al comunității și cerințele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului. Cu alte cuvinte, în fiecare caz care implică o presupusă încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, Curtea trebuie să stabilească dacă, din cauza acțiunii sau inacțiunii statului, persoana în cauză a trebuit să suporte o sarcină disproporționată și excesivă. În evaluarea conformității cu această cerință, Curtea trebuie să facă o analiză de ansamblu a diferitelor interese în cauză, având în vedere că dispozițiile Convenției sunt destinate să garanteze drepturi care sunt « concrete și efective ». În acest context, trebuie subliniat faptul că incertitudinea - fie ea legislativă, administrativă sau care decurge din practicile aplicate de autorități - este un factor care trebuie luat în considerare în evaluarea conduitei statului. Într-adevăr, în cazul în care o problemă de interes general este în joc, este de datoria autorităților publice să acționeze în timp util, într-un mod adecvat și consecvent (a se vedea Broniowski, citată mai sus, §§ 147-151).

(ii) Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză

109. În decizia sa din 17 octombrie 2011 privind declararea cererii ca admisibilă, Camera a constatat că garanția legală a RSFI în ceea ce privește economiile « vechi » în valută de la băncile în cauză nu a fost activată până la momentul destrămării RSFI și că răspunderea în cauză, prin urmare, nu a trecut de la aceste bănci la RSFI. Mai mult decât atât, în conformitate cu dreptul civil al RSFI și registrul societăților, toate sucursalele Ljubljanska Banka Ljubljana și Investbanka acționau în numele și în contul băncilor-mamă, la momentul destrămării RSFI. Prin urmare, Camera a concluzionat că Ljubljanska Banka Ljubljana și Investbanka au rămas răspunzătoare pentru economiile « vechi » în valută de la toate sucursalele lor, până la destrămarea RSFI (a se vedea paragraful 67 din hotărârea Camerei).

110. Părțile au acceptat, în esență, această constatare în observațiile lor pe fond în fața Camerei și și-au menținut această poziție în observațiile lor în fața Marii Camere.

111. Marea Cameră este de acord cu constatarea Camerei și o confirmă.

112. Curtea constată, de asemenea, că Ljubljanska Banka Ljubljana și Investbanka au rămas răspunzătoare pentru depozitele « vechi » în valută de la sucursalele lor din Bosnia și Herțegovina, după destrămarea RSFI. Legislația și practica interne expuse la paragrafele 44, 45, 49 și 51 de mai sus confirmă, fără îndoială, acest lucru. În special, instanțele naționale din Slovenia și Serbia au continuat să considere fosta Ljubljanska Banka Ljubljana și Investbanka răspunzătoare pentru economiile « vechi » în valută de la sucursalele lor din străinătate.

113. Este adevărat că, în conformitate cu registrul societăților pentru perioada 1993-2004, o bancă din Bosnia și Herțegovina, denumită Ljubljanska Banka Sarajevo era, de asemenea, răspunzătoare pentru economiile « vechi » în valută de la sucursala Sarajevo a Ljubljanska Banka Ljubljana. Cu toate acestea, instanțele naționale, atât în Bosnia și Herțegovina cât și în Slovenia, au considerat că respectiva mențiune în registrul societăților comerciale, impusă pe timp de război, a fost întotdeauna ilegală (a se vedea paragrafele 30-35 și 51 de mai sus). Aceasta a fost, prin urmare, eliminată din registru. Curtea nu vede niciun motiv pentru a nu fi de acord cu instanțele naționale în acest sens. Într-adevăr, Curtea a statuat în mai multe rânduri că este în primul rând sarcina instanțelor naționale de a rezolva problemele de interpretare a dreptului intern, astfel încât rolul Curții se limitează la a verifica dacă efectele unei astfel de interpretări sunt compatibile cu Convenția (a se vedea Waite și Kennedy împotriva Germaniei [GC], nr. 26083/94, § 54, ECHR 1999-I; Nejdet Șahin și Perihan Șahin împotriva Turciei [GC], nr. 13279/05, § 49, 20 octombrie 2011; și Vučković și alții împotriva Serbiei [GC], nr. 17153/11, § 80, 25 martie 2014).

114. După ce a constatat că Ljubljanska Banka Ljubljana și Investbanka au fost și încă sunt răspunzătoare pentru economiile « vechi » în valută de la sucursalele lor din Bosnia-Herțegovina, Curtea trebuie să aprecieze, așa cum a făcut în hotărârea Camerei, dacă Slovenia și Serbia au fost responsabile pentru eșecul acestor bănci de a rambursa datoriile către reclamanți. În acest sens, Curtea reiterează că un stat poate fi responsabil pentru datoriile unei companii de stat, chiar dacă societatea este o entitate juridică separată, cu condiția ca aceasta să nu beneficieze de suficientă independență instituțională și operațională față de stat pentru a-l absolvi pe acesta din urmă de responsabilitatea sa în temeiul Convenției (a se vedea, printre multe alte autorități, Mykhaylenky și alții împotriva Ucrainei, nr. 35091/02 și altele, §§ 43-46, ECHR 2004-XII; Cooperativa Agricola Slobozia-Hanesei împotriva Moldovei, nr. 39745/02, §§ 17-19, 3 aprilie 2007, Yershova împotriva Rusiei, nr. 1387-1304, §§ 54-63, 8 aprilie 2010; și Kotov, citată mai sus, §§ 92-107). Criteriile principale utilizate în cauzele menționate mai sus pentru a stabili dacă statul a fost într-adevăr responsabil pentru astfel de creanțe au fost următoarele: statutul juridic al societății (de drept public sau privat); natura activității sale (o funcție publică sau o activitate comercială obișnuită); cadrul său de funcționare (cum ar fi un monopol sau domenii strict reglementate); independența instituțională (întinderea proprietății de stat); și independența operațională (gradul de supraveghere și control al statului).

115. Alți factori care trebuie luați în considerare sunt dacă statul a fost direct responsabil pentru dificultățile financiare ale companiei, a deturnat fondurile corporative în detrimentul societății și a părților interesate, nu a reușit să păstreze relația cu societatea sau a acționat abuziv în orice altă formă corporativă (a se vedea Anokhin împotriva Rusiei (dec.), nr. 25867/02, 31 mai 2007, și Khachatryan împotriva Armeniei, §§ 51-55, nr. 31761/04, 1 decembrie 2009). În sfârșit, în ceea ce privește societățile aflate sub regimul de proprietate socială, care a fost utilizat la scară largă în RSFI și este încă folosit în Serbia, Curtea a considerat că acestea nu se bucură, în general, de o « independență instituțională și operațională suficientă față de stat » pentru a-l absolvi pe acesta de responsabilitatea sa în temeiul Convenției (a se vedea, printre multe altele, R. Kačapor și alții, citată anterior, §§ 96-99, și Zastava It Turs împotriva Serbiei (dec.), nr. 24922/12, §§ 19-23, 9 aprilie 2013).

116. Deși jurisprudența menționată mai sus a fost dezvoltată în raport cu alte tipuri de societăți decât instituțiile financiare, Curtea consideră că aceasta este aplicabilă deopotrivă băncilor din prezenta cauză. În acest sens, Curtea observă că Ljubljanska Banka Ljubljana este deținută de Slovenia și controlată de către o agenție a Guvernului sloven - Fondul de succesiune (a se vedea paragraful 49 de mai sus). Mai mult, este esențial faptul că, în virtutea modificării aduse Legii Constituționale din 1991, Slovenia a transferat cea mai mare parte a activelor băncii la o nouă bancă, în detrimentul băncii și a părților interesate (ibid.). Astfel, statul a dispus de activele Ljubljanska Banka Ljubljana în mod unilateral (a se vedea, pentru comparație Khachatryan, citată mai sus, § 51). Prin urmare, Marea Cameră este de acord cu constatatarea Camerei și susține concluzia acesteia potrivit căreia există motive suficiente pentru a considera Slovenia responsabilă pentru datoria Ljubljanska Banka Ljubljana către doamna Ališić și domnul Sadžak. În această privință, Curtea notează, de asemenea, existența anumitor elemente de probă în cauză, care indică faptul că cele mai multe dintre fondurile sucursalei Sarajevo a Ljubljanska Banka Ljubljana au ajuns în Slovenia (a se vedea paragraful 18 de mai sus).

117. În ceea ce privește Investbanka, Curtea observă că aceasta este, de asemenea, deținută de stat, și anume de Serbia, fiind controlată de către o agenție a Guvernului sârb - Agenția de Asigurare a Depozitelor (a se vedea paragraful 47 de mai sus). Mai important, în conformitate cu Legea privatizării din 2001, banca a fost obligată să șteargă pretențiile sale considerabile împotriva companiilor de stat și a întreprinderilor sociale, în detrimentul băncii și a părților interesate (ibid.). Precum Slovenia în ceea ce privește Ljubljanska Banka Ljubljana, Serbia a dispus astfel de activele Investbanka așa cum a considerat că este necesar. Marea Cameră, prin urmare, este de acord cu constatarea Camerei si confirmă poziția acesteia potrivit căreia există suficiente motive pentru a considera Serbia responsabilă pentru datoria Investbanka către domnul Šahdanović.

118. Curtea ar dori să sublinieze că aceste concluzii se limitează la circumstanțele din prezenta cauză și nu implică faptul că niciun stat nu va putea vreodată să reabiliteze o bancă în impas, fără a suporta, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, responsabilitatea directă pentru datoriile băncii (a se vedea Kotov, citată mai sus, § 116, și Anokhin, citată anterior), nici că, așa cum a sugerat Slovenia (a se vedea paragrafele 93-94 de mai sus), această dispoziție impune ca sucursalele străine ale băncilor autohtone să fie întotdeauna incluse în schemele naționale de garantare a depozitelor. Curtea consideră prezenta cauză ca fiind specială pentru următoarele motive. În primul rând, atunci când reclamanții au depus sumele de bani, RSFI exista încă și sucursalele în cauză nu erau sucursale străine. Mai mult decât atât, Ljubljanska Banka Ljubljana avea capital de stat, chiar înainte de reabilitarea sa. Într-adevăr, atât această bancă cât și Investbanka au fost întotdeauna fie cu capital de stat fie întreprinderi sociale. Așadar, prezenta cauză este, în mod evident, diferită de cazul standard de reabilitare a unei bănci private insolvabile. Hotărârea Curții AELS, invocată de Guvernul sloven, este de mică relevanță în speță, deoarece se referă la reabilitarea unei banci private în cadrul juridic special aplicabil Islandei. Mai mult decât atât, depozitele deponenților în cauză, spre deosebire de reclamanții din prezenta cauză, au fost deja rambursate de autoritățile olandeze și britanice (a se vedea paragrafele 71-73 de mai sus).

119. Curtea nu a trecut cu vederea nici trimiterea la cauza Molnar Gabor făcută de Guvernul sârb (a se vedea paragraful 91 de mai sus). Cu toate acestea, în acea cauză, Curtea a examinat Legile din Serbia privind depozitele vechi în valută în ceea ce privește persoanele care, spre deosebire de reclamanții din această cauză, s-au calificat pentru rambursarea treptată a economiilor lor de către autoritățile sârbe. Curtea a constatat că, având în vedere realitatea dificilă a economiei Serbiei la momentul faptelor și marja de apreciere acordată statelor în ceea ce privește domeniul politicii economice, dispozițiile contestate au păstrat un just echilibru între interesul general și drepturile reclamantului. În contrast, domnul Šahdanović nu s-a calificat pentru o astfel de rambursare treptată din partea autorităților sârbe. Astfel, prezenta cauză trebuie distinsă de Molnar Gabor.

120. După ce a constatat că Slovenia este responsabilă pentru datoria Ljubljanska Banka Ljubljana față de doamna Ališić și de domnul Sadžak și că Serbia este responsabilă pentru datoria Investbanka față de domnul Šahdanović, Curtea trebuie să examineze dacă există vreun motiv întemeiat pentru nerestituirea de către state a sumelor reclamanților, pentru atât de mulți ani. Explicația Guvernelor sârb și sloven pentru această întârziere este, în esență, că dreptul internațional privind succesiunea statelor impune doar ca problemele privind succesiunea să fie negociate cu bună-credință, fără a impune vreun termen pentru soluționarea unor astfel de chestiuni. Ele au afirmat că insistența lor asupra responsabilității Bosniei și Herțegovinei pentru depozitele « vechi » în valută de la sucursale din Bosnia și Herțegovina ale băncilor slovenă și sârbă, în timpul negocierilor privind succesiunea, a fost în deplină conformitate cu principiul de bază al dreptului internațional cu privire la succesiunea statelor - principiul teritorialității.

121. Curtea nu este de acord cu susținerea Sloveniei și a Serbiei, potrivit căreia principiul teritorialității trebuie aplicat la economiile reclamanților. În conformitate cu dreptul internațional privind succesiunea statelor, principiul « proporției echitabile » este cel care guvernează în materie de datorii de stat. Deși este adevărat că Rezoluția din 2001 a Institutului de Drept Internațional privind succesiunea statelor în materie de proprietate și datorii prevede că principiul teritorialității se aplică în mod specific datoriilor locale, economiile reclamanților evident nu fac parte din această categorie de datorii de stat (a se vedea paragraful 60 de mai sus). De asemenea, Curtea nu este de acord nici cu susținerea Sloveniei și a Serbiei că dreptul internațional impune numai ca problemele privind succesiunea să fie negociate; se prevede, de asemenea, că, în lipsa unui acord, datoriile de stat trebuie să fie împărțite în mod echitabil (ibid.).

122. În continuare, trebuie observat faptul că distribuția echitabilă a datoriei în discuție în prezenta cauză ar necesita o evaluare globală a activelor și pasivelor fostului stat și întinderea porțiunilor atribuite până în prezent fiecăruia dintre statele succesoare. Această chestiune excede cu mult domeniului de aplicare al prezentei cauze și este în afara competenței Curții (a se vedea Kovačić și alții, citată anterior, § 256).

123. Cu toate acestea, negocierile privind succesiunea nu au împiedicat statele succesoare să adopte măsuri la nivel național care vizează protejarea intereselor deponenților, cum ar fi cele ale reclamanților. Guvernul croat a rambursat o mare parte a economiilor « vechi » în valută ale cetățenilor săi, deținute la sucursala Zagreb a Ljubljanska Banka Ljubljana (a se vedea paragraful 43 de mai sus), iar Guvernul macedonean a rambursat suma totală a economiilor « vechi » în valută de la sucursala Skopje a băncii (a se vedea paragraful 52 de mai sus). În ciuda acestui fapt, cele două Guverne nu au renunțat niciodată la susținerea lor că Slovenia ar trebui să fie, în cele din urmă, ținută răspunzătoare și au continuat să pretindă, la nivel inter-statal, despăgubiri pentru sumele plătite (în special, în contextul negocierilor privind succesiunea). În același timp, Guvernul sloven a rambursat suma totală a economiilor « vechi » în valută de la sucursalele autohtone ale Investbanka și ale altor bănci străine (a se vedea paragraful 48 de mai sus), iar Guvernul sârb a convenit să ramburseze economiile « vechi » în valută de la sucursalele străine ale băncilor sârbe (cum ar fi sucursala Tuzla a Investbanka) celor care au cetățenia oricărui alt stat decât statele succesoare ale RSFI (a se vedea paragraful 45 de mai sus). Acest lucru arată că s-au găsit soluții în ceea ce privește anumite categorii de deponenți cu economii « vechi » în valută de la sucursalele contestate, dar nu în ceea ce privește reclamanții din prezenta cauză.

124. În timp ce unele întârzieri pot fi justificate în circumstanțe excepționale (a se vedea Merzhoyev, citată anterior, § 56, și, mutatis mutandis, Immobiliare Saffi, citată mai sus, § 69), Curtea constată că reclamanții din prezenta cauză au fost făcuți să aștepte prea mult timp. Prin urmare, Curtea nu poate accepta faptul că autoritățile din Slovenia și Serbia, în pofida marjei largi de apreciere de care se bucură în acest domeniu, așa cum se menționează în paragraful 106 de mai sus, au păstrat un just echilibru între interesul general al comunității și drepturile de proprietate ale reclamanților, care au fost nevoiți să suporte o sarcină disproporționată.

125. Pentru toate aceste motive expuse mai sus, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 de către Slovenia în ceea ce privește cererile doamnei Ališić și a domnului Sadžak, că a existat o încălcare a aceluiași articolul de către Serbia, în privința domnului Šahdanović, și că nu a existat o încălcare a acestui articolul de către niciunul din celelalte state pârâte.

III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIE

126. Articolul 13 din Convenție prevede:

« Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale. »

A. Concluziile Camerei

127. După analizarea mai multor căi de atac, Camera a concluzionat că reclamanții nu a avut niciun remediu juridic eficient la dispoziție cu privire la plângerile lor pe fond. Prin urmare, aceasta a respins excepțiile Guvernelor în ceea ce privește neepuizarea căilor de recurs interne de către reclamanți. În plus, având în vedere că a constatat responsabilitatea Sloveniei pentru economiile « vechi » în valută de la sucursala Sarajevo a Ljubljanska Banka Ljubljana, iar a Serbiei, pentru economiile « vechi » în valută de la sucursala Tuzla a Investbanka, Camera a constatat că avut loc o încălcare a articolului 13 de către Slovenia în ceea ce îi privește pe doamna Ališić și pe domnul Sadžak, o încălcare a aceluiași articol de către Serbia în privința domnului Šahdanović, și nicio încălcare acestui articol de către vreunul din celelalte state pârâte (a se vedea paragrafele 83-90 din hotărârea Camerei).

B. Argumentele părților

1. Reclamanții

128. Reclamanții au susținut că nu au avut la dispoziție un remediu efectiv pentru plângerile lor pe fond, fără a intra în detalii.

2. Guvernele pârâte

129. Doar Guvernul sloven a susținut că reclamanții au avut remedii juridice interne eficiente la dispoziție, în special o acțiune împotriva fostei Ljubljanska Banka în fața instanțelor de judecată slovene. Reclamanții ar fi putut introduce o acțiune împotriva fostei Ljubljanska Banka în fața instanțelor croate, având în vedere că mai mult de 500 de clienți ai sucursalei Zagreb Ljubljanska Banka au obținut hotărâri împotriva fostei Ljubljanska Banka, iar șaizeci și trei dintre ei au obținut plata economiilor « vechi » în urma unor executări silite asupra activelor băncii aflate în Croația (a se vedea paragraful 43 de mai sus).

130. Celelalte Guverne pârâte au admis că nu au existat remedii efective aflate la dispoziția reclamanților. Guvernul Bosniei și Herțegovinei a adăugat că, chiar dacă reclamanții ar obține hotărâri care de obligare a fostei Ljubljanska Banka să le plătească economiile « vechi » în valută, mai mult ca sigur că acestea nu ar fi puse în executare, deoarece legislația din 1994 a lăsat banca cu active insuficiente (a se vedea paragraful 49 de mai sus). Guvernul croat a susținut că o acțiune împotriva fostei Ljubljanska Banka în fața instanțelor croate ar fi la fel de ineficientă, având în vedere că banca nu mai are active în Croația (a se vedea paragraful 43 de mai sus).

C. Aprecierea Marii Camere

131. Curtea a statuat în numeroase ocazii că articolul 13 garantează disponibilitatea la nivel național a unui remediu juridic pentru a consolida substanța drepturilor garantate de Convenție, sub orice formă ar fi acestea asigurate în ordinea juridică internă. Efectul articolului 13 este acela de a impune punerea la dipoziție a unui remediu juridic intern pentru a valorifica fondul unei « plângeri credibile » în temeiul Convenției și pentru a acorda o redresare adecvată. Deși domeniul de aplicare al obligațiilor statelor contractante în temeiul articolului 13 variază în funcție de natura plângerii reclamantului, remediul cerut de articolul 13 trebuie să fie eficient în practică, precum și în drept. « Eficacitatea » unui « remediu efectiv », în sensul articolului 13, nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil pentru reclamant. Nici « autoritatea » menționată în această dispoziție nu trebuie să fie neapărat o autoritate judiciară; dacă, însă, nu este, competențele și garanțiile pe care le oferă sunt relevante pentru a stabili dacă remediul oferit este eficient. Mai mult decât atât, chiar dacă un singur remediu în sine nu îndeplinește în totalitate cerințele prevăzute la articolul 13, o combinație a remediilor prevăzute de legislația internă poate face acest lucru (a se vedea Kudla împotriva Poloniei [GC], nr. 30210/96, § 157, ECHR 2000 - XI).

132. În ceea ce privește acțiunea civilă împotriva fostei Ljubljanska Banka în fața instanțelor de judecată slovene, Curtea constată că judecătoria din Ljubljana a pronunțat numeroase decizii de obligare a fostei Ljubljanska Banka la plata economiilor « vechi » în valută de la sucursala sa din Sarajevo, împreună cu dobânda aferentă (a se vedea paragraful 51 de mai sus). Cu toate acestea, Guvernul sloven nu au reușit să demonstreze că cel puțin o astfel de hotărâre a fost executată. Nu există, prin urmare, nicio dovadă, până în prezent, că acest remediu a fost capabil de a oferi reclamanților un recurs adecvat și suficient.

133. În ceea ce privește acțiunile civile împotriva băncii în instanțele de judecată din Croația, se remarcă din documentele aflate la dispoziția Curții că fosta Ljubljanska Banka nu mai are active în Croația. Așadar, un astfel de remediu nu oferă reclamanților perspective rezonabile de succes.

134. Curtea a luat act de argumentul Guvernului sloven privind faptul că nu a existat nicio obligație de a oferi un remediu intern în speță, în măsura în care articolul 13 nu impune existența unui remediu prin care legislația unui stat contractant să poată fi contestată în fața unei autorități naționale ca fiind ea însăși contrară Convenției. În timp ce această interpretare a articolului 13 este corectă (a se vedea Roche împotriva Regatului Unit [GC], nr. 32555/96, § 137, ECHR 2005-X; Sejdić și Finci împotriva Bosniei și Herțegovinei [GC], nr. 27996/06 și 34836/06, § 60, ECHR 2009; și Paksas împotriva Lituaniei [GC], nr. 34932/04, § 114, ECHR 2011), reclamanții din prezenta cauză nu se plâng de legislația națională a statelor pârâte sau de o decizie sau măsură ca atare. Ei se plâng în legătură cu eșecul statelor pârâte de a asigura, într-un fel sau altul, rambursarea economiilor lor. Prin urmare, un remediu intern efectiv ar fi trebuit pus la dispoziție.

135. În ceea ce privește Investbanka, Curtea constată că Serbia nu a contestat faptul că domnul Šahdanović nu a avut un remediu efectiv la dispoziția sa.

136. Prin urmare, Marea Cameră concluzionează, așa cum a făcut și Camera, că a existat o încălcare a articolului 13 de către Slovenia în ceea ce-i privește pe doamna Ališić și pe domnul Sadžak, precum și de către Serbia în ceea ce îl privește domnul Šahdanović. În continuare, concluzionează că nu a avut loc o încălcare a articolului 13 de către niciunul dintre celelalte state pârâte.

IV. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENȚIE

137. Articolul 14 din Convenție prevede următoarele:

« Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. »

138. Deși reclamanții au invocat acest articol, ei nu au dezvoltat argumentul în observațiile lor în fața Marii Camere. Argumentele Guvernelor în acest sens sunt la fel de limitate. Marea Cameră, pentru acest motiv, este de acord poziția Camerei că nu este necesar să se examineze problema din perspectiva articolului 14 în ceea ce privește Serbia și Slovenia și că nu a existat o încălcare a articolului menționat în ceea ce privește celelalte state pârâte.

V. APLICAREA ARTICOLULUI 46 DIN CONVENȚIE

139. În părțile sale relevante, articolul 46 din Convenție prevede următoarele:

« 1. Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.

2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea ei. ... »

A. Concluziile Camerei

140. Camera aplicat procedura hotărârii pilot în prezenta cauză și a indicat anumite măsuri generale (a se vedea paragrafele 98-101 din hotărârea Camerei).

B. Argumentele părților

141. Numai Guvernele din Serbia și Slovenia au avut obiecții cu privire la utilizarea procedurii hotărârii pilot în prezenta cauză, în special pentru că nu ar fi în măsură să verifice soldul din depozitele « vechi » în valută din conturile sucursalelor Ljubljanska Banka Ljubljana și Investbanka situate în alte state pârâte fără ajutorul acestora. Guvernele din Bosnia și Herțegovina și Croația au susținut că guvernele din Serbia și Slovenia au avut la dispoziție toate informațiile necesare.

C. Aprecierea Marii Camere

1. Principii generale

142. Curtea reiterează că articolul 46 din Convenție, astfel cum este interpretat în lumina articolului 1, impune statelor pârâte o obligație legală de a lua, sub supravegherea Comitetului de Miniștri, măsuri adecvate generale și/sau individuale pentru a asigura drepturile reclamanților pe care Curtea le-a constatat ca fiind încălcate. De asemenea, astfel de măsuri trebuie luate în ceea ce privește alte persoane aflate în situația reclamanților, în special prin rezolvarea problemelor care au condus la constatările Curții (a se vedea Lukenda împotriva Sloveniei, nr. 23032/02, § 94, ECHR 2005-X). Această obligație a fost subliniată de către Comitetul de Miniștri în cadrul supravegherii executării hotărârilor Curții (ResDH(97)336, IntResDH(99)434, IntResDH(2001)65 și ResDH(2006)1).

143. Pentru a facilita punerea în aplicare efectivă a hotărârilor sale, Curtea poate adopta o procedură de hotărâre pilot care să îi permită să identifice în mod clar problemele structurale care stau la baza încălcărilor și să indice măsurile care trebuie aplicate de către statele pârâte pentru a le remedia (a se vedea Rezoluția Res(2004)3 din 12 mai 2004 a Comitetului de Miniștri cu privire la hotărârile care dezvăluie o problemă sistemică; Articolul 61 din Regulamentul Curții și Broniowski, citată mai sus, §§ 189-94). Scopul acestei proceduri este de a facilita soluționarea mai rapidă și mai eficientă a unei disfuncții care afectează protecția anumitor drepturi din Convenție în ordinea juridică națională (a se vedea Wolkenberg și alții împotriva Poloniei (dec.), nr. 50003/99, § 34, ECHR 2007-XIV). În timp ce acțiunile statului pârât ar trebui să ducă, în primul rând, la rezolvarea unei astfel de disfuncții și la introducerea, dacă este necesar, a unor remedii eficiente pentru încălcările în cauză, aceasta poate include, de asemenea, soluții ad-hoc, cum ar fi înțelegeri pe cale amiabilă cu reclamanții sau propuneri unilaterale de remediere, în conformitate cu cerințele Convenției. Curtea poate decide să amâne examinarea unor cauze similare, oferind astfel statelor pârâte o șansă de a le rezolva în diverse astfel de moduri (a se vedea, de exemplu, Burdov împotriva Rusiei (nr. 2), nr. 33509/04, § 127, ECHR 2009). În cazul în care, totuși, statul pârât nu adoptă astfel de măsuri în urma unei hotărâri pilot și continuă să încalce Convenția, Curtea nu va avea altă opțiune decât să reia examinarea tuturor cererilor similare pendinte în fața sa și să pronunțe hotărâri, în scopul de a asigura respectarea eficientă a Convenției (E.G. împotriva Poloniei (dec.), nr. 50425/99, § 28, ECHR 2008, și Kurić și alții împotriva Sloveniei (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 26828/06, § 136, ECHR 2014).

2. Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză

144. Încălcările pe care Curtea le-a constatat în prezenta cauză afectează multe persoane. Există mai mult de 1,850 de cereri similare, introduse în numele a mai mult de 8,000 de reclamanți, pendinte în fața Curții. Acestea au ca obiect depozite « vechi » în valută la sucursalele Sarajevo și Zagreb a Ljubljanska Banka Ljubljana, precum și astfel de economii la sucursale unor bănci sârbe situate în sau în afara Serbiei (a se vedea paragraful 46 de mai sus). În plus, există multe mii de alți potențiali reclamanți. Prin urmare, Marea Cameră este de acord cu Camera că este necesar să se aplice procedura hotărârii pilot în prezenta cauză, în pofida obiecțiilor Guvernelor sârb și sloven în acest sens.

145. Având în vedere situația sistemică identificată, Curtea consideră că este nevoie, fără îndoială, de măsuri generale la nivel național, pentru executarea prezentei hotărâri.

146. În special, Slovenia trebuie să ia toate măsurile necesare, inclusiv modificări legislative, în termen de un an și sub supravegherea Comitetului de Miniștri, astfel încât să permită doamnei Ališić și domnului Sadžak, precum și tuturor celorlalți în situația lor de a-și recupera economiile « vechi » în valută în aceleași condiții ca și cei care au avut astfel de economii la sucursalele interne ale băncilor slovene (aceste condiții au fost menționate la paragraful 48 de mai sus). În același termen și sub supravegherea Comitetului de Miniștri, Serbia trebuie să facă toate aranjamentele necesare, inclusiv modificări legislative, în scopul de a permite domnului Šahdanović și tuturor celorlalți în situația sa să-și recupereze economiile « vechi » în valută, în aceleași condiții ca și cetățenii sârbi care au avut astfel de economii la sucursalele interne ale băncilor sârbe (aceste condiții au fost stabilite la paragraful 45 de mai sus).

147. Trebuie subliniat că măsurile de mai sus nu se aplică celor care, fiind în aceeași situație ca și reclamanții, au beneficiat de totalitatea economiilor « vechi » în valută, cum ar fi cei care au putut să-și retragă economiile din motive umanitare (a se vedea paragrafele 25 și 44 de mai sus), le-au utilizat în procesul de privatizare din FBH (a se vedea paragraful 32 de mai sus), sau economiile le-au fost returnate la sucursalele Zagreb și Skopje a Ljubljanska Banka Ljubljana de către Guvernele croat și macedonean (a se vedea paragrafele 43 și 52 de mai sus). Serbia și Slovenia pot exclude astfel de persoane din schemele lor de rambursare. Cu toate acestea, în cazul în care doar o parte a economiilor « vechi » în valută au fost returnate unei persoane în aceste moduri, Serbia și Slovenia sunt în prezent responsabile pentru restul sumelor (Serbia pentru economiile « vechi » în valută de la toate sucursalele băncilor sârbe, iar Slovenia pentru astfel de economii de la toate sucursalele băncilor slovene, indiferent de cetățenia deponenților în cauză și de locația sucursalei).

148. Pentru a permite autorităților sârbe și slovene să verifice soldul din conturile lor, reclamanții și toți ceilalți în situația lor trebuie să respecte cerințele impuse de eventualele proceduri de verificare care urmează să fie introduse de aceste state. Acestea fiind spuse, nicio cerere nu trebuie respinsă pentru lipsa contractului sau a carnetului de economii original (având în vedere perioada de timp și războaiele care au afectat atât de mulți oameni în moduri diferite), cu condiția ca persoanele în cauză să fie în măsură să-și dovedească pretențiile prin alte mijloace. Mai mult decât atât, toate deciziile de verificare trebuie să fie supuse controlului jurisdicțional.

149. Deși nu există nicio îndoială că incapacitatea de a dispune liber de economiile lor « vechi » în valută, pentru mai mult de douăzeci de ani, a adus stres și frustrare tuturor persoanelor afectate, Curtea nu consideră necesar să indice, în prezent, ca o măsură generală, punerea la dispoziție a unui remediu adecvat cu privire la un astfel de prejudiciu de către Serbia și Slovenia. În cazul în care, totuși, unul dintre aceste state nu aplică măsurile indicate la paragraful 146 de mai sus și, prin urmare, continuă să încalce Convenția, Curtea poate să reconsidere chestiunea despăgubirilor într-o cauză viitoare potrivită, împotriva statului respectiv (a se vedea Suljagić, citată mai sus, § 64).

150. În cele din urmă, Curtea amână examinarea unor cazuri similare împotriva Serbiei și Sloveniei timp de un an (a se vedea Suljagic, citată anterior, § 65). Prezenta decizie nu aduce atingere competenței Curții de a declara inadmisibilă, în orice moment, o astfel de cauză sau de a o radia, în conformitate cu dispozițiile Convenției.

VI. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE

151. Articolul 41 din Convenție prevede:

« Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. »

A. Prejudiciul

152. Reclamanții au solicitat plata economiilor lor « vechi » în valută, cu dobândă, cu titlu de prejudiciu material. Curtea s-a pronunțat deja în legătură cu acest aspect la paragraful 146 de mai sus.

153. Fiecare dintre reclamanți au solicitat, în plus, 4,000 de euro (EUR), cu titlu de prejudiciu moral.

154. Guvernele nu au făcut niciun comentariu în acest sens în observațiile lor în fața Marii Camere.

155. Marea Cameră, urmând poziția Camerei, acceptă că incapacitatea reclamanților de a dispune în mod liber de economiile lor « vechi » în valută, pentru mai mult de douăzeci de ani, trebuie să le fi provocat o oarecare suferință și frustrare. Suferința și frustrarea au fost în mod inevitabil exacerbate de nevoia de a a prelua ei înșiși problema și sarcina de a acționa - cel puțin într-o anumită măsură - în numele tuturor celorlalți în situația lor (a se vedea Hutten-Czapska împotriva Poloniei [GC], nr. 35014/97, § 248, ECHR 2006-VIII). Prin urmare, făcând aprecierea pe o bază echitabilă, așa cum prevede articolul 41 din Convenție, Curtea acordă sumele solicitate (și anume, 4,000 de euro fiecăruia, doamnei Ališić și domnului Sadžak, care urmează să fie plătiți de către Slovenia, precum și 4,000 de euro pentru pentru domnul Šahdanović, care urmează să fie plătiți de către Serbia).

B. Costuri și cheltuieli

156. Reclamanții au pretins, de asemenea, 27,351 EUR pentru costuri și cheltuieli suportate în fața Curții.

157. Toate Guvernele au susținut că pretențiile acestora sunt excesive și nefondate.

158. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a dovedit că acestea au fost în mod real și necesar suportate și sunt rezonabile ca și cuantum. Aceasta înseamnă că reclamantul trebuie să le fi plătit, sau este obligat să le plătească, în temeiul unei obligații legale sau contractuale, și trebuie să fi fost inevitabile, în scopul prevenirii încălcării constatate sau a obținerii unei redresări. Curtea solicită facturi detaliate și chitanțe care sunt suficient de detaliate pentru a putea determina în ce măsură au fost îndeplinite cerințele de mai sus. Deoarece niciun astfel de document nu a fost depus în prezenta cauză, Curtea respinge aceste pretenții.

C. Dobânzile moratorii

159. Curtea consideră oportun ca rata dobânzilor moratorii să se raporteze la rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Respinge, în unanimitate, excepțiile preliminare ale Guvernelor;

2. Hotărăște, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție de către Serbia, în privința domnului Šahdanović;

3. Hotărăște, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție de către Slovenia, în privința doamnei Ališić și a domnului Sadžak;

4. Hotărăște, cu cincisprezece voturi la două, că nu a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție de către celelalte state pârâte;

5. Hotărăște, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție de către Serbia, în privința domnului Šahdanović;

6. Hotărăște, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție de către Slovenia, în privința doamnei Ališić și a domnului Sadžak;

7. Hotărăște, cu cincisprezece voturi la două, că nu a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție de către celelalte state pârâte;

8. Hotărăște, în unanimitate, că nu este necesar să se examineze capătul de cerere în temeiul articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 13 din Convenție și cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește Serbia și Slovenia și că nu a existat o încălcare a articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 13 din Convenție și articolul 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește celelalte state pârâte;

9. Hotărăște, în unanimitate, că eșecul Guvernelor sârb și sloven de a include reclamanții din prezenta cauză și pe toți ceilalți în situația lor în schemele lor de rambursare a economiilor « vechi » în valută reprezintă o problemă sistemică;

10. Hotărăște, cu șaisprezece voturi contra unu, că Serbia trebuie să facă toate aranjamentele necesare, inclusiv modificări legislative, în termen de un an și sub supravegherea Comitetului de Miniștri, în scopul de a permite domnului Šahdanović și tuturor celorlalți în situația sa să-și recupereze economiile « vechi » în valută, în aceleași condiții ca și cetățenii sârbi care au avut astfel de economii la sucursale interne ale băncilor sârbe;

11. Hotărăște, cu șaisprezece voturi contra unu, că Slovenia trebuie să facă toate aranjamentele necesare, inclusiv modificări legislative, în termen de un an și sub supravegherea Comitetului de Miniștri, în scopul de a permite doamnei Ališić și domnului Sadžak, precum și tuturor celorlalți în situația sa să-și recupereze economiile « vechi » în valută, în aceleași condiții ca și cei care au avut astfel de economii la sucursale interne ale băncilor slovene;

12. Decide, în unanimitate, să amâne, timp de un an, examinarea tuturor cauzelor similare împotriva Serbiei și Sloveniei, fără a aduce atingere competenței Curții de a declara, în orice moment, ca inadmisibilă o astfel de cerere sau de a o radia, în conformitate cu dispozițiile Convenției;

13. Hotărăște, cu șaisprezece voturi contra unu,

(a) că Serbia trebuie să plătească domnului Šahdanović, în termen de trei luni, suma de 4,000 EUR (patru mii de euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi datorată cu titlu de impozit;

(b) că Slovenia trebuie să plătească doamnei Ališić și domnului Sadžak, în termen de trei luni, suma de 4,000 EUR (patru mii de euro) fiecăruia, cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi datorată cu titlu de impozit;

(c) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

14. Respinge, în unanimitate, restul pretențiilor reclamanților cu titlu de satisfacție echitabilă.

Redactată în limbile engleză și în franceză, apoi pronunțată în ședință publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 16 iulie 2014.

Michael O’BoyleDean Spielmann
  Grefier adjunct   Președinte

În conformitate cu articolul 45 § 2 din Convenție și cu articolul 74 § 2 din Regulamentul Curții, următoarele opinii separate sunt anexate la această hotărâre:

(a) opinia concordantă a doamnei judecător Ziemele;

(b) opinia parțial concordantă a domnului judecător Popović;

(c) opinia parțial disidentă a doamnei judecător Nuẞberger, căreia i s-a alăturat domnul judecător Popović.

D. S.
M. B’O.

Opiniile separate nu sunt traduse, însă se regăsesc în limbile engleză şi franceză în versiunile oficiale ale hotărârii, care pot fi consultate în baza de date HUDOC a jurisprudenţei Curţii.

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2015.

Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.

© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2015

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.

© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2015

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.

[1] Această bancă este diferită de și nu trebuie confundată cu banca omonimă, înființată în 1993, menționată la paragraful 30 de mai jos.

[2] A se vedea paragraful 43 de mai jos.

[3] A se vedea paragraful 52 de mai jos.

[4] Aici și în notele de subsol de mai jos sunt reproduse numele în limba originală a legislației interne: Zakon o deviznom poslovanju, Monitorul Oficial al RSFI nr. 66/85, 13/86, 71/86, 2/87, 3/88, 59/88, 85/89, 27/90, 82/90 și 22/91.

[5] Zakon o bankama i drugim finansijskim organizacijama, Monitorul Oficial al RSFI nr. 10/89, 40/89, 87/89, 18/90, 72/90 și 79/90.

[6] Zakon o sanaciji, stecaju i likvidaciji banaka i drugih finansijskih organizacija, Monitorul Oficial al RSFI nr. 84/89 și 63/90.

[7] Odluka o načinu izvršavanja obaveza Federacije po osnovu jemstva za devize na deviznim računima i deviznim štednim ulozima građana, građanskih pravnih lica i stranih fizičkih lica, Monitorul Oficial al RSFI nr. 27/90.

[8] Zakon o obligacionim odnosima, Monitorul Oficial al RSFI nr. 29/78, 39/85, 45/89 și 57/89.

[9] Zakon o deviznom poslovanju i kreditnim odnosima, Monitorul Oficial al RSFI nr. 15/77, 61/82, 77/82, 34/83, 70/83 și 71/84.

[10] O copie a acestuia a fost furnizată de Guvernul sloven (anexa nr. GC10).

[11] După cum s-a menționat în nota de subsol nr. 2 de mai sus, această bancă nu trebuie confundată cu banca omonimă, înființată în 1993, menționată la paragraful 30 de mai jos.

[12] Odluka o načinu na koji ovlašćene banke izvršavaju naloge za plaćanje domaćih fizičkih lica devizama sa njihovih deviznih računa i deviznih štednih uloga, Monitorul Oficial al RSFI nr. 28/91, 34/91, 64/91 și 9/92.

[13] Odluka o načinu vođenja deviznog računa i deviznog štednog uloga domaćeg i stranog fizičkog lica, Monitorul Oficial al RSFI nr. 6/91, 30/91, 36/91 și 25/92.

[14] Uredba sa zakonskom snagom o preuzimanju i primjenjivanju saveznih zákona koji se u Bosni i Hercegovini primjenjuju kao republički zakoni, Monitorul Oficial al Bosniei și Herțegovinei nr. 2/92.

[15] O copie a acestuia a fost furnizată de către Guvernul Bosniei și Herțegovinei.

[16] Odluka o uslovima i načinu isplata dinara po osnovu definitivne prodaje devizne štednje domaćih fizičkih lica i korišćenju deviza sa deviznih računa i deviznih štednih uloga domaćih fizičkih lica za potrebe liječenja i plaćanja školarine u inostranstvu, Monitorul Oficial al Bosniei și Herțegovinei nr. 4/93; Odluka o uslovima i načinu davanja kratkoročnih kredita bankama na osnovu definitivne prodaje deponovane devizne štednje građana i efektivno prodatih deviza od strane građana, Monitorul Oficial al Republika Srpska nr. 10/93 și 2/94; și Odluka o ciljevima i zadacima monetarno-kreditne politike u 1995, Monitorul Oficial al Bosniei și Herțegovinei nr. 11/95 și 19/95.

[17] Zakon o utvrđivanju i realizaciji potraživanja građana u postupku privatizacije, Monitorul Oficial al FBH nr. 27/97, 8/99, 45/00, 54/00, 32/01, 27/02, 57/03, 44/04, 79/07 și 65/09.

[18] Uredba o ostvarivanju potraživanja lica koja su imala deviznu štednju u bankama na teritoriju Federacije, o prebivalište nisu imala na teritoriju Federacije, Monitorul Oficial al FBH nr. 44/99.

[19] Zakon o utvrđivanju i načinu izmirenja unutrašnjih obaveza Federacije, Monitorul Oficial al FBH NOS. 66/04, 49/05, 35/06, 31/08, 32/09 și 65/09.

[20] Zakon o izmirenju obaveza po osnovu računa stare devizne štednje, Monitorul Oficial al Bosniei și Herțegovinei nr. 28/06, 76/06, 72/07 și 97/11.

[21] Zakon o postupku upisa pravnih lica u sudski registar, Monitorul Oficial al FBH nr. 4/00, 49/00, 32/01, 19/03 și 50/03.

[22] Zakon o pretvaranju deviznih depozita građana u javni dug Republike Hrvatske, Monitorul Oficial al Republicii Croația nr. 106/93.

[23] Pravilnik o utvrđivanju uvjeta i načina pod kojima građani mogu prenijeti svoju deviznu štednju s organizacijske jedinice banke čije je sjedište izvan Republike Hrvatske na banke u Republici Hrvatskoj, Monitorul Oficial al Republicii Croația nr. 19/94.

[24] O copie a acestuia a fost furnizată de Guvernul sloven (anexele nr. 273-74).

[25] Odluka o uslovima i načinu davanja kratkoročnih kredita bankama na osnovu definitivne prodaje deponovane devizne štednje građana, Monitorul Oficial al Republicii Federale Iugoslavia nr. 42/93, 49/93, 71/93 și 77/93, Odluka o uslovima i načinu isplate dela devizne štednje građana koja je deponovana kod NBJ, Monitorul Oficial nr. 42/94, 44/94 și 50/94, Odluka o uslovima i načinu isplate dela devizne štednje građana koja je deponovana kod NBJ, Monitorul Oficial nr. 10/95, 52/95, 58/95, 20/96, 24/96 și 30/96; și Odluka o privremenom obezbeđivanju i načinu i uslovima isplate sredstava ovlašćenim bankama na ime dinarske protivvrednosti dela devizne štednje deponovane kod NBJ isplaćene građanima za određene namene, Monitorul Oficial nr. 41/96, 21/98 și 4/99.

[26] Zakon o regulisanju javnog Duga Savezne Republike Jugoslavije po osnovu devizne štednje građana, Monitorul Oficial al Republicii Federale Iugoslavia nr. 36/02.

[27] Zakon o izmirenju obaveza po osnovu devizne štednje građana, Monitorul Oficial al Republicii Federale Iugoslavia nr. 59/98, 44/99 și 53/01.

[28] Zakon o privatizaciji, Monitorul Oficial al Republicii Serbia nr. 38/01, 18/03, 45/05, 123/07 și 30/10.

[29] Ustavni zakon za izvedbo Temeljne ustavne listine o samostojnosti in neodvisnosti RS, Monitorul Oficial al Republicii Slovenia nr. 1/91 și 45/94.

[30] Zakon o poravnavanju obveznosti iz neizplačanih deviznih vlog, Monitorul Oficial al Republicii Slovenia nr. 7/93.

[31] Zakon o skladu Republike Slovenije za sukcesijo, Monitorul Oficial al Republicii Slovenia nr. 10/93, 38/94 și 40/97.

[32] Zakon o skladu Republike Slovenije za nasledstvo în visokem predstavniku Republike Slovenije za nasledstvo, Monitorul Oficial al Republicii Slovenia nr. 29/06 și 59/10.

[33] Decizie publicată în Monitorul Oficial al Republicii Slovenia nr. 105/09.

[34] Закон за преземање на депонираните девизни влогови на граѓаните од страна на Република Македонија, “Monitorul Oficial al Republicii Macedonia” nr. 26/92; Закон за гаранција на Република Македонија за депонираните девизни влогови на граѓаните и за обезбедување на средства и начин за исплата на депонираните девизни влогови на граѓаните во 1993 и 1994, Monitorul Oficial nr. 31/93, 70/94, 65/95 și 71/96; și Закон за начинот и постапката на исплатување на депонираните девизни влогови на граѓаните по кои гарант е Република Македонија, Monitorul Oficial nr. 32/00, 108/00, 4/02 și 42/03.

[35] Odluka o načinu vođenja deviznog računa i deviznog štednog uloga domaćeg i stranog fizičkog lica, Monitorul Oficial al RSFI nr. 6/91, 30/91, 36/91 și 25/92.

[36] Legea a fost adoptată de către Republica Federală Iugoslavia, care a existat între 1992-2003 și a fost compusă din Serbia și Muntenegru. Serbia este succesorul legal unic al Republicii Federale Iugoslavia.

[37] În 1983, RSFI a semnat acel tratat. În anul 2001 Republica Federală Iugoslavia a depus un instrument arătând intenția sa de a menține semnarea făcută de RSFI.

[38] Comisia a fost înființată de Comunitatea Europeană și statele membre ale acesteia în 1991. A pronunțat cincisprezece avize referitoare la probleme juridice care decurg din destrămarea RSFI (Rapoarte de Drept Internațional 92 (1993), pp. 162-208 și 96 (1994), pp. 719-37).

[39] A se vedea Lucrările pregătitoare ale Acordului, furnizate de Guvernul sloven (anexele nr. 265-70).

[40] O copie a acestei scrisori a fost furnizată de Guvernul croat.

[41] O copie a acestei scrisori a fost furnizată de Guvernul croat.

[42] O copie a corespondenței SWIFT relevante și alte documente relevante au fost furnizate de Guvernul sârb.

[43] Nivelul de acoperire a crescut de la 20,000 de euro la 100,000 de euro în 2010 (Directiva 2009/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 2009 de modificare a Directivei 94/19/CE privind sistemele de garantare a depozitelor).

Full & Egal Universal Law Academy