©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A DOUA
HOTĂRÂREA
din 30 iunie 2015
În Cauza Altuğ şi alţii împotriva Turciei
(Cererea nr. 32086/07)
Strasbourg
definitivă la 30/09/2015
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Altuğ şi alţii împotriva Turciei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a doua), reunită într-o cameră compusă din András Sajó, preşedinte, Işıl Karakaş, Nebojša Vučinić, Helen Keller, Paul Lemmens, Robert Spano, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, şi Abel Campos, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 9 iunie 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 32086/07) îndreptată împotriva Republicii Turcia, prin care unsprezece resortisanţi ai acestui stat, doamnele Nilgün Altuğ, Gülgün Ertin, Mihriaver Kayakent, Bercis Girtine, Banu Altuğ, Ayşe Evrim Üzel, Tuğba Kayakent, Buğra Atalay, Hande Didem Bender şi domnii Erim Enver Ertin şi Saruhan Altuğ, au sesizat Curtea la 19 iulie 2007 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Aceştia au fost reprezentaţi de M. Güleç, S. Dede şi E. Güleç, avocaţi în Bursa. Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său.
3. Reclamanţii susţin, în special, încălcarea dreptului la viaţă a rudei lor.
4. La 24 noiembrie 2009, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanţii s-au născut în, respectiv, 1947, 1947, 1950, 1968, 1969, 1971, 1972, 1973, 1974, 1970 şi 1980 şi au domiciliul în Bursa.
6. Primii trei reclamanţi sunt fiicele şi ceilalţi nepoţii doamnei Ruhsar Keşoğlu, decedată la 25 februarie 2002, la vârsta de 74 de ani.
7. La 19 februarie 2002, doamna Ruhsar Keşoğlu, acuzând dureri de abdomen şi tensiune ridicată, s-a prezentat la un centru medical privat, însoţită de reclamanţii Nilgün Altuð, Gülgün Ertin şi Saruhan Altuð.
8. După ce a fost consultată de doctorii Y.K şi S.Y., acesteia i s-a prescris ‒ pe fişa medicală ‒ ampicilină, un medicament pe bază de penicilină.
9. Imediat după ce infirmiera D.G. i-a administrat injecţia intravenoasă cu ampicilină, doamna Ruhsar Keşoğlu a prezentat hipertensiune şi a suferit un stop cardiac. După ce a fost reanimată, aceasta a fost transferată de urgenţă la Spitalul Facultăţii de medicină a Universităţii din Uludağ, unde, în ciuda îngrijirilor acordate, a decedat la 25 februarie 2002.
A. Urmărirea penală
10. La 11 martie 2002, rudele persoanei decedate au depus o plângere la parchet pentru ucidere din culpă şi neglijenţă în serviciu împotriva instituţiei private, a doctorului S.Y. şi a infirmierei D.G. Aceştia au motivat că:
– au informat echipa medicală în legătură cu alergia la penicilină a rudei lor;
– după şocul anafilactic (reacţie alergică) al pacientei, au cerut în nenumărate rânduri conţinutul injecţiei, însă persoanele în cauză au refuzat să le răspundă.
1. Audierile
11. La audierea de către procuror, la o dată nemenţionată, infirmiera D.G. a declarat în acest sens că:
– i-a făcut persoanei decedate o injecţie cu ampicilină, pe baza unei reţete a doctorului S.Y. După reacţia alergică a pacientei, constatând că reţeta scrisă de mână fusese modificată şi că ampicilina fusese tăiată, l-a întrebat pe S.Y. în legătură cu acest subiect. Acesta din urmă i-a dat instrucţiuni de a nega administrarea injecţiei şi de a nu discuta despre modificarea reţetei. I-a dat o reţetă nouă, scrisă la calculator, în care ampicilina nu mai apărea.
12. În declaraţia din 16 iunie 2002, S.Y. a relatat, în esenţă, următoarea versiune:
– Recunoştea că, iniţial, i-a prescris pacientei o injecţie intravenoasă cu ampicilină. Cu toate acestea, după ce a discutat despre caz cu doctorul Y.K., care i-ar fi spus că medicamentul respectiv nu era necesar imediat, l-a tăiat de pe reţetă. Nu a văzut momentul administrării injecţiei, dar infirmiera, care îl chestionase în legătură cu acest subiect, i-a confirmat că injecţia a fost administrată. Motivul pentru care infirmiera a făcut injecţia a fost faptul că aceasta nu aflase de modificarea reţetei.
13. La audierea în faţa procurorului, A.B.O., profesor de medicină şi coproprietar al unităţii medicale private, a declarat, în esenţă, următoarele:
– A chestionat principalele persoane în cauză, după ce a aflat de incident. Infirmiera D.G. a negat administrarea injecţiei cu ampicilină, iar S.Y. i-a răspuns în mod evaziv, declarând că prescrisese într-adevăr medicamentul respectiv, dar că era posibil ca acesta să nu fi fost administrat.
2. Expertizele şi alte cercetări ştiinţifice
14. La 24 aprilie 2002, parchetul a solicitat Institutului de Medicină Legală Bursa să examineze documentele medicale pentru a determina dacă decesul doamnei Ruhsar Keşoğlu se datorase unei neglijenţe sau unei erori de practică medicală.
15. La 8 mai 2002, după ce institutul a declarat că expertiza solicitată nu se putea baza doar pe elemente de documentare, s-a trecut la exhumare şi la autopsia corpului.
S-au efectuat analize toxicologice, iar dosarul a fost trimis celei de-a cincea secţii specializate a Institutului de Medicină Legală.
16. Secţia respectivă a întocmit raportul la 23 septembrie 2002. Bazându-se pe rapoarte şi pe alte documente, precum declaraţiile date în faţa procurorului, aceasta a considerat că:
– decesul s-a datorat complicaţiilor survenite din cauza unui şoc anafilactic produs ca urmare a injecţiei cu ampicilină;
– având în vedere că reacţiile mortale la penicilină puteau surveni ca urmare a unei simple repetări a unui tratament deja administrat sau a unei injecţii cu o doză test, nu poate fi angajată niciun fel de răspundere faţă de echipa medicală.
3. Trimiterea în judecată a echipei medicale
17. La 7 ianuarie 2003, parchetul a emis o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale, pe baza raportului de expertiză sus-menţionat.
18. La 31 ianuarie 2003, în urma plângerii reclamanţilor, instanţa competentă din Yalova a desfiinţat rezoluţia parchetului şi a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale.
19. La 28 februarie 2003, parchetul i-a trimis în judecată în faţa Tribunalului Bursa pe medicii S.Y şi Y.K. şi pe infirmiera D.G.
B. Procesul penal
20. La 9 iulie 2003, Tribunalul Bursa a solicitat expertiza Consiliului Superior al Sănătăţii.
21. În raportul din 7 ianuarie 2005, după ce a rezumat documentele depuse la dosar (printre care rapoartele de autopsie şi de expertiză şi declaraţiile inculpaţilor), Consiliul Superior al Sănătăţii a formulat următoarea concluzie:
„Consiliul este de părere că, în lumina informaţiilor, documentelor şi elementelor depuse la dosar, medicii S.Y şi Z.K., precum şi infirmiera D.G. au dat dovadă de interes şi atenţie în ceea ce o priveşte pe pacientă, că i-au acordat îngrijirile necesare în conformitate cu procedurile medicale şi, prin urmare, faţă de aceştia nu poate fi angajată niciun fel de răspundere”.
22. La 20 septembrie 2005, tribunalul i-a achitat pe inculpaţi. În motivare, instanţa a reţinut, în principal, rapoartele din 23 septembrie 2002 şi din 7 ianuarie 2005.
23. Această hotărâre a fost casată la 25 ianuarie 2007, dintr-un motiv de ordin procedural.
24. La 25 mai 2007, tribunalul a pronunţat, din nou, achitarea inculpaţilor.
25. Prin decizia din 30 aprilie 2009, Curtea de Casaţie a infirmat această hotărâre şi a constatat intervenţia prescripţiei răspunderii penale.
C. Procesul civil
26. La 19 martie 2002, reclamanţii i-au chemat în faţa Judecătoriei Bursa pe S.Y., Y.K., D.G., precum şi instituţia medicală privată, pentru angajarea răspunderii civile şi pentru a obţine despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
27. După audierea pârâţilor şi a reclamanţilor, instanţa a dispus efectuarea unei noi expertize medicale.
28. La 25 septembrie 2003 a fost prezentat raportul întocmit de trei membri ai Facultăţii de Medicină Cerrahpaşa a Universităţii din Istanbul. Acest raport indica că:
– tabloul clinic al pacientei a indicat o corelaţie între deces şi injecţia cu penicilină;
– trebuie concluzionat totuşi că, în absenţa unei erori medicale a echipei de îngrijire, dosarul nu conţine nici un element care să dovedească că medicii fuseseră informaţi în legătură cu alergia persoanei decedate;
– în plus, chiar şi o doză de penicilină folosită pentru un test de alergie putea provoca un şoc anafilactic fatal.
29. La 22 decembrie 2003, reclamanţii au contestat concluziile raportului respectiv şi au solicitat ca acestea să nu fie luate în considerare. Au invocat, în această privinţă, mai multe argumente.
30. În primul rând, conform opiniei acestora, existau divergenţe între declaraţiile medicului S.Y. şi a infirmierei D.G.
31. Astfel, dacă s-ar reţine versiunea medicului S.Y., injecţia intravenoasă a fost administrată deşi echipa medicală considerase că actul medical respectiv era inutil. Această circumstanţă era de natură să angajeze răspunderea pârâţilor.
În schimb, dacă s-ar reţine versiunea infirmierei, s-ar părea că medicul îşi dăduse seama de greşeală şi încercase să o ascundă modificând reţeta şi dându-i instrucţiuni în acest sens lui D.G.
În ambele cazuri, ar fi angajată răspunderea echipei de îngrijire şi a unităţii private. Or, raportul nu a abordat deloc acest aspect, ceea ce demonstrează, în opinia reclamanţilor, că experţii au efectuat fie o apreciere parţială, în sensul că aceasta nu a luat în considerare toate elementele, fie o apreciere părtinitoare, în sensul că aceasta putea fi expresia voinţei de protejare a colegilor.
32. În al doilea rând, reclamanţii au susţinut că între persoana decedată şi unitatea medicală privată exista un contrat implicit de îngrijire, care impunea echipei medicale anumite obligaţii, cum ar fi obligaţia de a acorda îngrijiri în mod conştiincios sau obligaţia de a informa pacientul. Or, în opinia lor, această ultimă obligaţie nu a fost respectată.
33. În al treilea rând, conform reclamanţilor, care au făcut referire în această privinţă la un manual de medicină, injecţia cu penicilină ar fi trebuit precedată de:
– o anamneză (interogatoriu desfăşurat de cadrul medical pentru a identifica atât antecedentele medicale ale pacientului, cât şi istoricul patologiei actuale);
– un test cutanat, în cazul obţinerii unor informaţii insuficiente.
Or, în speţă, conform reclamanţilor, nu s-a demonstrat că aceste etape prealabile ‒ anamneza sau testul cutanat ‒ au fost respectate. Pârâţii nu au susţinut niciodată contrariul. În orice caz, dacă aceştia din urmă intenţionau să pretindă contrariul, trebuiau să aducă dovezi în acest sens.
34. În al patrulea rând, conform reclamanţilor, doi dintre aceştia informaseră, în mod explicit, echipa medicală în legătură cu alergia rudei lor, după internarea acesteia. S-a solicitat instanţei să procedeze la o audiere în această privinţă.
35. La 27 decembrie 2005, tribunalul a respins acţiunea reclamanţilor, întemeindu-şi motivarea pe mai multe rapoarte medicale, printre care şi cele obţinute în cadrul procedurii penale.
36. La 27 februarie 2006, reclamanţii au declarat recurs.
Aceştia au acuzat, în primul rând, experţii şi prima instanţă că nu au analizat respectarea de către echipa medicală a următoarelor obligaţii:
– realizarea unei anamneze a pacientei,
– obţinerea de informaţii de la aceasta şi de la rude privind posibilele efecte secundare ale injecţiei cu penicilină;
– obţinerea consimţământului pacientei privind tratamentul de administrat.
37. În al doilea rând, susţinând că sarcina probei privind respectarea acestor obligaţii aparţinea pârâţilor, reclamanţii au reproşat primei instanţe respingerea acţiunii, deşi proba respectivă nu a fost prezentată.
38. În cele din urmă, reclamanţii s-au plâns că instanţa nu a dispus ca pârâţii să prezinte o copie a raportului întocmit la finalul anchetei interne efectuate în unitatea privată, în ciuda cererii în acest sens, deşi un martor al apărării declarase la audieri că se efectuase o astfel de anchetă şi că S.Y. şi D.G. nu mai lucrau în unitatea medicală respectivă.
39. Prin hotărârea din 19 septembrie 2006, Curtea de Casaţie a respins recursul, cu patru voturi contra unul, cu motivarea că, având în vedere documentele aflate la dosar şi în lipsa unei erori privind examinarea probelor, hotărârea atacată era „în conformitate cu dreptul şi procedura”.
40. În opinia sa separată, judecătorul H. Kara a indicat, printre altele, că, din moment ce tratamentul luat în considerare prezenta riscuri, medicul avea obligaţia de a informa pacientul şi de a obţine în scris consimţământul său în cunoştinţă de cauză. Conform acestuia, se admite frecvent faptul că penicilina constituie un tratament eficient pentru anumite boli, dar şi că prezintă un risc pentru pacienţii alergici. Rapoartele medicale care menţionau o „doză test”, includeau în mod implicit, dar necesar, existenţa unui test de alergie. În acest caz, a accepta faptul că un medic poate injecta penicilină unui pacient fără a efectua un test ar face de jure testul inutil, deşi practica medicală impune această obligaţie. În opinia sa, echipa medicală a avut, fără îndoială, o anumită răspundere în decesul pacientei, singurul aspect de soluţionat, conform acestuia, fiind gradul acestei răspunderi.
41. La 8 februarie 2007, instanţa supremă a respins cererea reclamanţilor de îndreptare a erorilor materiale.
II. Dreptul intern relevant
42. Conform art. 70 din Legea nr. 1219 din 11 aprilie 1928 privind practicarea medicinei şi a odontologiei, membrii acestor profesii trebuie să obţină aprobarea pacientului sau a tutorelui pentru tratamentele avute în vedere.
43. Regulamentul privind drepturile pacienţilor, publicat în Monitorul Oficial la 1 august 1998, impune, de asemenea, informarea pacientului şi obţinerea consimţământului său în cunoştinţă de cauză înainte de începerea tratamentului medical. Totuşi, acesta nu impune nici o cerinţă specială de formă pentru obţinerea consimţământului respectiv.
44. Codul de etică şi deontologie medicală, publicat la 1 februarie 1999 de către Colegiul Medicilor (Türkiye Tabipler Birligi), prevede, la art. 21, că, în cazul în care medicul ia decizii privind starea de sănătate a pacientului, trebuie să respecte drepturile acestuia din urmă, mai ales dreptul de a fi informat şi dreptul de a accepta sau de a refuza tratamentul printr-o decizie în cunoştinţă de cauză.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 din Convenţie
45. Invocând art. 2 din Convenţie, reclamanţii se plâng de decesul rudei lor. Invocând art. 6 din Convenţie, reclamanţii susţin că procesele desfăşurate în ceea ce priveşte decesul respectiv nu au fost echitabile.
46. Guvernul respinge aceste pretenţii.
47. Curtea consideră că ansamblul capetelor de cerere ale reclamanţilor impune o examinare în mod exclusiv din perspectiva în temeiul art. 2 din Convenţie, a cărui parte relevantă în speţă este redactată după cum urmează:
„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. [...]”
A. Cu privire la admisibilitate
48. Guvernul ridică trei excepţii de inadmisibilitate. Acesta arată:
– că, în speţă, nu a fost respectată regula epuizării căilor de atac interne, având în vedere că reclamanţii au sesizat Curtea în timp ce procedurile interne erau încă pe rol;
– că, în cazul în care aceştia considerau că, la nivel intern, căile de atac au fost inefective, ar fi trebuit să sesizeze Curtea în termen de şase luni de la decesul rudei lor;
– că reclamanţii nu au acordat procură avocaţilor care îi reprezintă în faţa Curţii.
49. Reclamanţii nu răspund la excepţiile de inadmisibilitate ridicate de Guvern.
50. Curtea observă că, contrar afirmaţiilor Guvernului, reclamanţii au prezentat procuri prin care împuternicesc pe avocaţii lor să îi reprezinte în faţa Curţii.
51. În ceea ce priveşte excepţia întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne, Curtea arată că toate procedurile interne privind faptele pe care reclamanţii intenţionează să le denunţe sunt, în prezent, încheiate şi că nu mai există, în consecinţă, nici o cale de atac care trebuie epuizată în sensul art. 35 din Convenţie. În plus, constată că aceasta era deja situaţia la momentul comunicării cererii Guvernului.
52. În ceea ce priveşte excepţia întemeiată pe regula de şase luni, Curtea observă că reclamanţii au recurs a priori la căile de atac adecvate şi corespunzătoare, având în vedere că acţiunea civilă urmărea să examineze răspunderea echipei medicale şi să obţină, după caz, despăgubiri [Karakoca împotriva Turciei (dec.), nr. 46156/11, 21 mai 2013]. Nimic din circumstanţele speţei nu putea să îi scutească pe reclamanţi de epuizarea acestei căi de atac. Prin urmare, termenul de şase luni a început să curgă de la finalul procedurilor interne iniţiate de reclamanţi şi nu de la data decesului rudei lor.
53. În consecinţă, Curtea respinge excepţiile Guvernului.
54. Constatând că cererea nu este în mod vădit nefondată şi că nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
55. Reclamanţii susţin că au informat echipa medicală în legătură cu alergia rudei lor înainte de administrarea injecţiei cu ampicilină, dar nu s-a ţinut cont de acest lucru.
56. Se plâng de procedurile desfăşurate în ceea ce priveşte decesul rudei lor, mai exact imputând:
– instanţelor naţionale faptul că s-au considerat obligate să se bazeze pe rapoartele de expertiză care, potrivit reclamanţilor, nu au abordat deloc aspectul legat de contractul de îngrijire şi de respectarea de către echipa medicală a obligaţiilor contractuale care decurg din acesta;
– faptul că în componenţa echipelor de experţi, conform susţinerilor acestora, nu a fost inclus nici un jurist;
– experţilor faptul că au fost animaţi de voinţa evidentă de protejare a colegilor lor.
57. Guvernul răspunde că Turcia dispune de reglementări care protejează îndeajuns drepturile pacienţilor, mai ales prin faptul că impune medicilor unităţilor medicale, publice sau private, a obligaţiei de a informa pacienţii în ceea ce priveşte tratamentul pe care intenţionează să îl administreze, inclusiv în privinţa efectelor secundare posibile şi a obligaţiei de a obţine consimţământul în cunoştinţă de cauză al pacientului, înainte de începerea tratamentului. Totuşi, privind acest ultim aspect, Guvernul precizează că dreptul turc nu solicită consimţământul scris.
58. Guvernul consideră că, în speţă, echipa medicală s-a ocupat de urgenţă de ruda reclamanţilor şi că a respectat perfect protocolul medical adecvat în circumstanţele respective.
59. Acesta susţine că reclamanţii au avut la dispoziţie două căi de atac pentru examinarea răspunderii cadrelor medicale. Aceştia au avut posibilitatea de a participa la procedurile respective şi de a face uz de drepturile lor pentru a influenţa derularea şi rezultatul celor două acţiuni întreprinse.
60. Guvernul consideră că autorităţile judiciare au examinat cu atenţie acuzaţiile reclamanţilor şi că acestea au fost respinse în mod corect pe baza rapoartelor de expertiză.
61. În plus, consideră că, conform principiului subsidiarităţii şi a jurisprudenţei consacrate a Curţii, autorităţile naţionale au competenţa de a interpreta şi de a aplica dreptul intern.
2. Motivarea Curţii
a. Principii generale
62. Curtea reiterează că prima teză din art. 2 din Convenţie obligă statul nu numai să nu provoace cu intenţie şi în mod ilegal moartea unei persoane, ci să şi ia măsurile necesare pentru a proteja viaţa persoanelor aflate sub jurisdicţia sa. De asemenea, aceste principii se aplică şi în domeniul sănătăţii publice [a se vedea, spre exemplu, Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei (MC), nr. 32967/96, pct. 48, CEDO 2002‑I]. Curtea nu poate exclude faptul că actele sau omisiunile autorităţilor în cadrul politicilor de sănătate publică pot, în anumite circumstanţe, angaja răspunderea lor din perspectiva aspectului material al art. 2 [Powell împotriva. Regatului Unit (dec.), nr. 45305/99, CEDO 2000‑V].
63. Cu toate acestea, în cazul în care un stat contractant a făcut ceea ce trebuia să facă pentru a asigura un nivel înalt de competenţă al cadrelor medicale şi pentru a garanta protejarea vieţii pacienţilor, nu se poate admite că aspecte precum o eroare de judecată din partea unui cadru medical sau o proastă coordonare a cadrelor medicale în cadrul tratamentului unui anumit pacient sunt suficiente în sine pentru a obliga un stat contractant să dea explicaţii în temeiul obligaţiei pozitive de apărare a dreptului la viaţă care îi revenea în temeiul art. 2 din Convenţie (Mehmet Şentürk şi Bekir Şentürk împotriva Turciei, nr. 13423/09, pct. 80, CEDO 2013).
64. Obligaţiile pozitive pe care art. 2 din Convenţie le impune statului implică obligaţia de a implementa un cadru legislativ şi de reglementare prin care să se impună spitalelor, publice sau private, adoptarea unor măsuri menite să asigure protejarea vieţii pacienţilor lor. Această obligaţie se bazează pe necesitatea de protejare a acestora din urmă, pe cât posibil, de consecinţele grave pe care le pot presupune intervenţiile medicale (Codarcea împotriva României, nr. 31675/04, pct. 104, 2 iunie 2009).
65. Astfel, statele părţi sunt obligate, în temeiul acestei obligaţii, să ia măsurile legale şi de reglementare necesare pentru ca medicii să îşi pună întrebări cu privire la consecinţele previzibile pe care intervenţia medicală planificată le poate avea asupra integrităţii fizice a pacienţilor lor şi să îi informeze în prealabil, astfel încât aceştia să fie în măsură să îşi dea acordul în cunoştinţă de cauză [mutatis mutandis, V.C. împotriva Slovaciei, nr. 18968/07, pct. 107-117, CEDO 2011 (extrase); N.B. împotriva Slovaciei, nr. 29518/10, pct. 76-78, 12 iunie 2012; Hristozov şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 47039/11 şi 358/12, pct. 122, CEDO 2012 (extrase); Arskaya împotriva Ucrainei, nr. 45076/05, pct. 89, 5 decembrie 2013]. În consecinţă, în special, dacă un astfel de risc previzibil apare fără ca pacientul să fi fost informat în prealabil, în mod corespunzător, de către medicii săi şi fără ca medicii respectivi să profeseze în cadrul unui spital public, statul parte în cauză poate fi direct răspunzător de această lipsă de informare [a se vedea, mutatis mutandis, Trocellier împotriva Franţei (dec.), nr. 75725/01, CEDO 2006–XIV].
66. Art. 2 presupune, de asemenea, obligaţia de a institui un sistem judiciar eficient şi independent care să permită stabilirea cauzei decesului unei persoane care se află în grija cadrelor medicale, atât a celor care îşi desfăşoară activitatea în sectorul public, cât şi a celor din structurile private; dacă este cazul, îi obligă pe aceştia să răspundă pentru actele lor (Calvelli şi Ciglio, citată anterior, pct. 49).
67. Obligaţia statului în ceea ce priveşte art. 2 din Convenţie nu poate fi considerată îndeplinită dacă mecanismele de protecţie prevăzute în dreptul intern nu există decât în teorie. Acestea trebuie să funcţioneze eficient, mai ales în practică [Šilih împotriva Sloveniei (MC), nr. 71463/01, pct. 195, 9 aprilie 2009].
68. De altfel, chiar dacă Convenţia nu garantează în sine dreptul la începerea urmăririi penale împotriva unor terţi, Curtea a afirmat, de mai multe ori, că sistemul judiciar eficient impus de art. 2 poate presupune, iar în anumite situaţii trebuie să presupună, un mecanism de represiune penală (Calvelli şi Ciglio, citată anterior, pct. 51). Totuşi, dacă încălcarea dreptului la viaţă sau la integritate fizică nu este voluntară, obligaţia pozitivă care decurge din art. 2 privind implementarea unui sistem judiciar eficient nu impune în mod necesar, în toate cazurile, o acţiune de natură penală. În contextul specific al neglijenţelor medicale, o astfel de obligaţie poate fi, de asemenea, îndeplinită dacă, spre exemplu, sistemul juridic în cauză le oferă persoanelor în cauză posibilitatea unei acţiuni în faţa instanţelor civile, de singură stătătoare sau împreună cu o acţiune în faţa instanţelor penale, cu scopul de a stabili răspunderea medicilor în cauză şi, dacă este cazul, de a obţine aplicarea oricărei sancţiuni civile corespunzătoare, precum şi plata de despăgubiri şi publicarea hotărârii. De asemenea, se pot avea în vedere şi măsuri disciplinare [Vo împotriva Franţei (MC), nr. 53924/00, pct. 90, CEDO 2004‑VIII, şi Gray împotriva Germaniei, nr. 49278/09, pct. 80-82, 22 mai 2014].
b. Aplicarea în cazul de faţă
69. Curtea observă că ruda reclamanţilor a decedat ca urmare a unui şoc anafilactic survenit după administrarea intravenoasă a unei injecţii cu o formă de penicilină în cadrul tratării afecţiunii pentru care aceasta s-a adresat unităţii medicale private.
70. În general, trebuie ţinut seama de faptul că riscul ca efecte indezirabile pentru pacient să poată apărea, după sau în timpul tratamentului, în absenţa unei erori din partea cadrului medical, este inerent oricărui act medical. Consecinţele anormale şi imprevizibile ale unui act de prevenire sau de îngrijire aparţin riscului terapeutic.
71. În cazul administrării de medicamente al căror potenţial alergen este cunoscut, interogarea pacientului privind eventualele sale antecedente medicale reprezintă una dintre posibilităţile de prevenire a producerii riscului. În general, trebuie ţinut seama de faptul că riscul ca efecte indezirabile pentru pacient să poată apărea, după sau în timpul tratamentului, în absenţa unei erori din partea cadrului medical, este inerent oricărui act medical. În cazul administrării de medicamente al căror potenţial alergen este cunoscut, interogarea pacientului privind eventualele sale antecedente medicale reprezintă una dintre posibilităţile de prevenire a producerii riscului.
72. De altfel, trebuie reiterat că, în cazul în care tratamentul prezintă un risc potenţial care nu poate fi evaluat privind integritatea fizică, medicii trebuie să îi informeze, în prealabil, pe pacienţi astfel încât aceştia din urmă să fie în măsură să îşi dea acordul în deplină cunoştinţă de cauză (supra, pct. 65).
73. Curtea observă că nu există controverse între părţi cu aceste aspecte şi nici cu privire la existenţa unui cadru legislativ şi de reglementare, cadru care să impună spitalelor, private sau publice, adoptarea unor măsuri care să asigure protecţia vieţii pacienţilor. Într-adevăr, legislaţia şi reglementările turce impun cadrelor medicale obligaţia de a informa pacientul şi obligaţia de a obţine consimţământul acestuia privind tratamentul avut în vedere.
74. Contestaţia se referă la capacitatea sistemului judiciar de a verifica respectarea acestor obligaţii de către echipa medicală şi de a sancţiona eventuala încălcare a acestora.
75. Prin urmare, sarcina Curţii constă în a controla caracterul efectiv al căilor de atac de care au dispus reclamanţii şi de a stabili dacă sistemul judiciar a asigurat implementarea adecvată a cadrului legislativ şi de reglementare conceput pentru a proteja dreptul la viaţă al pacienţilor; acest lucru presupune să se verifice dacă procedurile iniţiate au permis într-adevăr examinarea acuzaţiilor reclamanţilor şi să se sancţioneze orice încălcare eventual constatată a dispoziţiilor normative de către medici.
76. Curtea subliniază că reclamanţii au recurs la două proceduri, una penală şi una civilă, pentru a-şi exercita drepturile. Prima procedură s-a soluţionat printr-o decizie ce a constatat intervenţia prescripţiei răspunderii penale. Cea de-a doua procedură s-a încheiat printr-o decizie de respingere a cererii de despăgubire a persoanelor în cauză, fiind avute în vedere cele trei rapoarte de expertiză care au subliniat, în esenţă, faptul că decesul a intrat sub incidenţa riscului terapeutic şi că echipa medicală nu a comis nici o eroare.
77. Cu certitudine, Curtea nu poate să conteste concluziile expertizelor recurgând la speculaţii, pornind de la informaţiile medicale de care dispune, privind corectitudinea acestora din punct de vedere ştiinţific (a se vedea Tysiąc împotriva Poloniei, nr. 5410/03, pct. 119, CEDO 2007‑I, şi Yardımcı împotriva Turciei, nr. 25266/05, pct. 59, 5 ianuarie 2010).
78. Totuşi, Curtea constată că niciuna dintre deciziile pronunţate şi niciunul dintre rapoartele obţinute în cadrul diverselor proceduri nu abordează sau cel puţin nu tratează în mod satisfăcător argumentul principal al reclamanţilor, conform căruia echipa medicală nici nu ar fi interogat pacienta sau pe rudele sale în legătură cu antecedentele sale medicale în cadrul unei anamneze, nici nu au informat persoana în cauză cu privire la eventualele riscuri ale tratamentului cu penicilină şi nici nu ar fi obţinut consimţământul pacientei, în ciuda legislaţiei şi reglementărilor aflate în vigoare.
79. Astfel, raportul Institutului de Medicină Legală nu menţionează aceste aspecte ale cauzei şi sugerează clar că decesul intră în cadrul riscului terapeutic.
80. În ceea ce priveşte raportul Consiliului Superior al Sănătăţii din 7 ianuarie 2005, trebuie subliniat că acesta se limitează la a afirma că echipa medicală în cauză a acordat îngrijiri „în conformitate cu procedurile medicale”, fără a menţiona totuşi procedurile respective şi fără a prezenta în vreun fel motivele care îi permit să facă o asemenea afirmaţie. Citind raportul respectiv, nu poate fi clarificat aspectul dacă medicii au respectat obligaţiile impuse de reglementările în materie.
81. Referitor la raportul de expertiză din 25 septembrie 2003 al membrilor Facultăţii de Medicină a Universităţii din Istanbul, acesta precizează că dosarul nu conţinea nici un document care să demonstreze că medicii fuseseră informaţi în legătură cu alergia persoanei decedate şi nu examina deloc dacă aceştia din urmă interogaseră pacienta cu privire la antecedentele sale medicale, dacă o informaseră în legătură cu eventualele riscuri şi dacă obţinuseră consimţământul acesteia. Astfel, se pare că experţii nu au acordat nici o importanţă faptului că nici un document nu părea să indice că echipa medicală îşi respectase obligaţiile şi au preferat să impună reclamanţilor sarcina probei.
82. Având în vedere aceste elemente, rezultă că instanţele şi-au fondat deciziile pe rapoartele medicale, eludând aspectul privind respectarea reglementărilor de către echipa medicală. Nici instanţele nu au examinat suficient acest aspect, în ciuda numeroaselor cereri ale reclamanţilor în acest sens, deşi era vorba despre un argument, dacă nu decisiv, cel puţin foarte important pentru soluţionarea litigiului şi care impunea, aşadar, un răspuns specific şi explicit din partea instanţelor.
83. Dacă nu este de competenţa Curţii să facă speculaţii cu privire la eventuala răspundere a echipei medicale şi cu privire la rezultatul procedurilor în cauză dacă aspectul menţionat anterior ar fi fost examinat, atunci nu este mai puţin adevărat că procedurilor respective le-a lipsit, în speţă, eficienţa necesară pentru a asigura punerea în aplicare, în mod adecvat, a cadrului legislativ şi de reglementare conceput pentru a proteja dreptul la viaţă al pacienţilor plasaţi sub răspunderea acestor cadre medicale, în măsura în care acestea nu au permis examinarea respectării cadrului respectiv şi sancţionarea unei eventuale încălcări a acestuia.
84. În plus, Curtea constată că instanţele nu par să fi încercat să stabilească pe cât de precis posibil înşiruirea faptelor care au condus la decesul în cauză. Constată că persoanele inculpate au dat declaraţii foarte diferite: dacă medicul S.Y. a pus decesul pe seama unei erori de comunicare, infirmiera D.G. a respins această versiune şi l-a acuzat pe S.Y. că a încercat să ascundă adevărul. Deciziile pronunţate de instanţe nu stabilesc ce versiune a faptelor fost luată în considerare şi nici nu prezintă clar consecinţele juridice care au decurs din aceasta.
85. Prin urmare, autorităţile nu le-au oferit reclamanţilor o cale de atac efectivă care să respecte garanţiile procedurale inerente art. 2 din Convenţie.
86. În lumina considerentelor anterioare, Curtea concluzionează că a fost încălcat art. 2 din Convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
87. În temeiul art. 41 din Convenţie,
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
88. Reclamanţii pretind 10 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, precizând că această sumă corespunde cheltuielilor de spitalizare ale rudei lor decedate. Solicită, de asemenea, 110 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. Referitor la cheltuielile de judecată, aceştia estimează cheltuielile suportate în timpul procedurii interne la 10 000 EUR şi solicită rambursarea acestei sume, dar nu furnizează documente justificative decât pentru suma de 4636 lire (TRY), adică aproximativ 1650 EUR. În cele din urmă, aceştia solicită 15 000 EUR pentru cheltuielile de reprezentare în faţa Curţii, precum şi 100 USD pentru cheltuielile poştale.
89. Guvernul contestă ansamblul acestor pretenţii, pe care le consideră excesive, nefondate şi insuficient susţinute de documente justificative adecvate.
90. Curtea nu constată nici o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material invocat, care nu se sprijină deloc pe documente justificative şi respinge cererea respectivă. În schimb, Curtea consideră că trebuie să li se acorde reclamanţilor împreună suma de 20 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
91. Cu privire la cheltuielile de judecată, Curtea reaminteşte că un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se demonstrează realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor.
92. În speţă şi ţinând seama de documentele de care dispune şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamanţilor suma de 1 650 EUR pentru cheltuielile de judecată.
93. În ceea ce priveşte onorariile avocaţilor, Curtea constată că dosarul nu conţine nici un document în această privinţă, precum o notă detaliată a onorariilor sau o factură exprimată corespunzător. Prin urmare, Curtea nu poate admite această cerere.
94. În cele din urmă, Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, în unanimitate, Curtea :
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 2 din Convenţie;
3. Hotărăște:
a) că statul pârât trebuie să plătească împreună reclamanţilor, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în temeiul art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i. 20 000 EUR (douăzeci mii euro) plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral;
ii) 1 650 EUR (o mie şase sute cincizeci euro) plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de reclamanţi, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale.
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 30 iunie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.
Abel CamposAndrás Sajó,
Grefier adjunctPreşedinte,
Full & Egal Universal Law Academy