©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CONSILIUL EUROPEI
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIUNEA II
CAZUL ALIUŢĂ v. ROMÂNIA
(Cerere nr. 73502/01)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
11 iulie 2006
Această hotărâre va deveni finală conform condiţiilor prevăzute de art. 44 § 2 din Convenţie. Poate face subiectul reviziei editoriale.
În cauza Aliuţă v. România,
Curte Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea II), în calitate de Cameră compusă din:
Dl.J.-P. Costa, Preşedinte,
Dl.A.B. Baka,
Dl.R. Türmen,
Dl.C. Bîrsan,
Dl.M. Ugrekhelidze,
Dna.E. Fura-Sandström,
DnaD. Jočienė, judecători,
şi Dl. S. Naismith, Grefier Adjunct Secţiune,
deliberând în data de 20 iunie 2006,
emite următoarea hotărâre, adoptată în acea dată:
PROCEDURĂ
1. Cazul îşi are originea într-o reclamaţie (nr. 73502/01) împotriva României înaintată Curţii conform art. 34 din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (denumită în continuare „Convenţia”) de către un cetăţean român, Dl. Gheorghe Aliuţă („reclamantul”), în data de 14 august 2000.
2. Guvernul României („Guvernul”) a fost reprezentat de către Dna. Roxana Rizoiu, urmată de către Dna. Beatrice Rămăşcanu, din cadrul Ministerului de Afaceri Externe.
3. În data de 23 martie 2004, Curtea a decis să comunice Guvernului reclamaţia cu privire la durata procedurilor. Aplicând articolul 29 alin. 3 din Convenţie a decis să hotărască cu privire la admisibilitatea şi fondul reclamaţiei în acelaşi timp.
IN FAPT:
4. Reclamantul s-a născut în 1959 şi locuieşte în România.
5. În data de 30 septembrie 1997, reclamantul a fost reţinut de către organele de poliţie sub acuzaţie de tâlhărie şi a fost informat că a fost deschisă acţiunea penală împotriva lui de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. În data de 24 octombrie 1997, procurorul a trimis reclamantul în judecată în faţa judecătorie din Bucureşti.
6. Judecătoria din Bucureşti l-a achitat pe reclamant prin hotărârea emisă în data de 2 decembrie 1998, precum şi prin decizia pronunţată în data de 9 iunie 1999 de către Curtea de Apel Bucureşti. Cu toate acestea, în decizia finală din data de 21 martie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a hotărât contrariul si l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de patru ani şi şase luni închisoare. A fost reţinut în perioada 30 septembrie 1997 – 10 februarie 1998 şi din nou din 14 aprilie 2000 până la data de 19 februarie 2001.
7. În aprilie 2001, Procurorul General, în urma cererii reclamantului, înainta un apel extraordinar la Curtea Supremă de Justiţie în vederea casării decizie finale din data de 21 martie 2000 (“recurs în anulare”).
8. În data de 8 octombrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a permis recursul în anulare. A fost casată decizia finală din 21 martie 2000, hotărârea din 9 iunie 1999 şi cea din 2 decembrie 1998, iar cauza a fost transmisă către procuror pentru continuarea investigaţiilor. S-a reţinut că probele administrate în această cauză erau contradictorii şi necesitau mai multe clarificări înainte ca această cauză să fie judecată de către instanţe.
9. Într-o decizie din data de 10 iulie 2002, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a încetat urmărirea penală împotriva reclamantului. În data de 23 mai 2003, acelaşi procuror l-a informat pe reclamant că s-a răzgândit cu privire la decizia anterioară şi a redeschis urmărirea penală în această cauză.
10. În data de 18 martie 2004 procurorul a înaintat din nou acţiune penală împotriva reclamantului la judecătoria din Bucureşti, care l-a achitat conform unei hotărâri din data de 15 decembrie 2005.
11. Procurorul din cadrul judecătoriei din Bucureşti a făcut apel împotriva cestei hotărâri la Curtea de Apel Bucureşti, unde cazul se află încă pe rolul acestei instanţe.
12. Conform hotărârii din data de 26 iunie 2003, judecătoria din Bucureşti a respins ca prematură acţiunea civilă înaintată de către solicitant împotriva Statului prin Ministerul de Finanţe, prin care se solicită despăgubiri pentru arest, care a fost considerat de către acesta ca fiind ilegal. Reiese din dosar că solicitantul nu a înaintat apel împotriva acestei hotărâri.
ÎN DREPT:
I. ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 ALIN. 1 DIN CONVENŢIE
13. Reclamantul a înaintat of plângere împotriva duratei procedurilor care sunt incompatibile cu condiţia de „perioadă de timp rezonabilă”, prevăzută de art. 6 alin. 1 din Convenţie, care dispune astfel:
„În stabilirea ... oricărei acuzaţii împotriva unei persoane, acea persoană are dreptul la ... audieri ţinute pe parcursul unei perioade de timp rezonabile de către [un] ... tribunal...”
14. Guvernul a contestat acest argument. S-a considerat că au existat două seturi diferite de proceduri, dintre care prima a început în data de 30 septembrie 1997 şi care a încetat în data de 31 martie 2000, iar cea de-a doua a început să curgă în data de 8 octombrie 2001 şi în prezent se află în derulare. Din acest punct de vedere, Curtea ar fi trebuit să le evalueze separat şi să observe că ambele întrunesc condiţiile prezentate în jurisprudenţă cu privire la durata procedurilor.
15. Curtea nu poate fi de acord cu punctul de vedere al Guvernului prin care cele două proceduri trebuie analizate separat. Reaminteşte că în decizia sa din data de 8 octombrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a casat toate hotărârile anterioare şi a înapoiat cazul către procuror pentru continuarea investigaţiilor. Astfel, toate procedurile judiciare din acest caz au fost reduse la zero. Prin urmare, la mai mult de ptru ani de la data la care reclamantul a fost informat cu privire la existenţa acestei cauze (data de 30 septembrie 1997), această cauză era în acelaşi stadiu, similar cu momentul în care procedurile au fost iniţiate.
Curtea observă că întârzierile procedurale par a fi cauzate de către eşecul autorităţilor judiciare, avându-se în vedere că deciziile pronunţate au fost casate, iar cauza a fost transmisă la procuror pentru completarea urmăririi penale. Nimic nu indică că reclamantul a contribuit semnificativ la prelungirea cauzei.
16. Cu toate acestea, Curtea consideră că trebuie luate în considerare numai perioadele de timp în care cazul s-a derulat efectiv în instanţă, perioade în care nu s-au emis nişte decizii efective şi unde autorităţile erau obligate să emită o astfel de decizie (vezi, mutatis mutandis, Rudan v. Croatia (dec.), nr. 45943/99, 13 septembrie 2001; Markin v. Russia (dec.), nr. 59502/00, 16 septembrie 2004). Prin urmare, în cazul de faţă, nu se va lua în considerare perioada de timp cuprinsă între decizia finală din 21 martie 2000 şi 8 octombrie 2001, când Curtea Supremă de Justiţie a permis recursul în anulare (vezi, mutatis mutandis, Yaroslavtsev v. Russia, no. 42138/02, § 22, 2 decembrie 2004, şi Klyakhin v. Russia, nr. 43082/99, § 91, 30 noiembrie 2004).
De asemenea, Curtea nu va lua în considerare perioada cuprinsă între cele două decizii ale procurorului, cea din data de 10 iulie 2002, care a încheiat urmărirea penală împotriva reclamantului şi cea din data de 23 mai 2003, care a redeschis urmărirea penală, deoarece reclamantul nu era acuzat penal în timpul acestei perioade (Stoianova şi Nedelcu v. România, nos. 77517/01 şi 77722/01, § 20, 4 august 2005).
17. În mod similar, perioada luată în considerare este cea dintre data de 30 septembrie 1997 până la 21 martie 2000, din 8 octombrie 2001 până la 10 iulie 2002 şi din 23 mai 2003 până în prezent, avându-se în vedere că procedurile sunt încă în derulare în cadrul Curţii de Apel Bucureşti. Prin urmare, aceste proceduri durează de mai mult de şase ani şi patru luni.
Şase instanţe au examinat cazul reclamantului în tot acest timp, în concordanţă cu trei niveluri de jurisdicţie ordinară şi un nivel corespunzător recursului în anulare.
A. Admisibilitate
18. Curtea observă că această reclamaţie nu este în mod evident nefondată în înţelegerea articolului 35 alin. 3 din Convenţie. În continuare observă că este admisibilă în baza altor argumente. Prin urmare trebuie declarată ca fiind admisibilă.
B. Fond
19. Curtea reaminteşte că noţiunea de perioadă de timp rezonabilă trebuie analizată în lumina circumstanţelor cazului şi cu referire la următoarele criterii: complexitatea cazului, comportamentul reclamantului şi comportamentul autorităţilor relevante (vezi, printre multe alte autorităţi, Pélissier şi Sassi v. France [CG], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II)
20. Curtea a găsit frecvent încălcări ale art. alin. 1 din Convenţie în cazuri care ridică probleme similare cu cele din prezentul caz (vezi Pélissier şi Sassi, citat mai sus).
21. Examinând materialul înaintat, Curtea consideră că Guvernul nu a înaintat nici un argument sau fapt capabil de persuasiune care ar putea duce la o altă decizie în acest caz. Observând jurisprudenţa referitoare la acest subiect, Curtea consideră că în acest caz durata procedurilor a fost exagerată şi nu a întrunit condiţiile de „perioadă de timp rezonabilă”.
Prin urmare se consideră că aceasta este o încălcare a art. 6 alin. 1.
II. ALTE RECLAMAŢII
22. În continuare, reclamantul se plânge de ilegalitatea procedurilor, avându-se în vedere că s-a trecut cu vederea dreptul său la apărare şi declară să prezumţia de nevinovăţie nu a fost respectată. Curtea reaminteşte că la întrebarea dacă sau nu procedurile în instanţă au fost echitabile, conform prevederilor art. 6 alin. 1, se poate răspunde prin examinarea procedurilor în întregimea lor, de exemplu odată ce acestea au fost încheiate (vezi H. v. Franţa, hotărârea din 24 octombrie 1989, Serie A nr. 162 A, p. 23, § 61 şi Vass v. Ungaria, nr. 57966/00, § 47, 25 noiembrie 2003).
23. Curtea observă că, deoarece cauza reclamantului este încă în derulare în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, aceste reclamaţii sunt premature şi trebuie respinse conform art. 35 punctele 1 şi 4 din Convenţie.
24. În cele din urmă, reclamantul se plânge de faptul că judecătoria Bucureşti i-a respins în data de 26 iunie 2003 pretenţiile civile de despăgubire pentru reţinere ilegală. Reiese din dosar că solicitantul nu a înaintat apel împotriva acestei hotărâri.
25. Curtea reaminteşte că obiectul regulii privind epuizarea căilor de atac interne este să permită autorităţilor naţionale (în primul rând autorităţilor judiciare) să rezolve acuzaţiile aduse referitoare la încălcarea unui drept din Convenţie şi, acolo unde este cazul, să rezolve situaţiile respective înainte ca astfel de plângeri să fie înaintate către Curte (vezi Azinas v. Cipru [CG], nr. 56679/00, § 38, 28 aprilie 2004; şi Kudla v. Polonia [CG] nr. 30210/96, § 152, CEDO 2000-XI).
Mai mult, nimic din acest caz nu indică ineficienţa apelului înaintat împotriva hotărârii civile pronunţată de judecătorie. Reclamantul ar fi trebuit, prin urmare, să epuizeze şi această cale de atac înainte de a înainta reclamaţia către Curte.
26. Prin urmare aceasta reclamaţie trebuie respinsă conform art. 35 index 1 şi 4 din Convenţie în baza ne-epuizării tuturor căilor de atac interne.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
27. Articolul 41 din Convenţie prevede:
“În cazul în care Curtea observă o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale adiţionale şi în cazul în care dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante implicate permite numai efectuarea unor reparaţii parţiale, Curtea va acorda satisfacţie dreaptă păţii vătămate, dacă este cazul.”
A. Prejudiciu
28. Reclamantul a solicitat 200,000 Euro (EUR) cu privire la prejudicii ne-pecuniare. Acesta nu a specificat nici o sumă pentru costuri sau cheltuieli, precizând că nu a păstrat chitanţele care le-ar fi justificat.
29. Guvernul a contestat aceste pretenţii.
30. Curtea consideră că reclamantul ar fi trebuit să susţină prejudiciul ne-pecuniar. Hotărând în baza echităţii, i se acordă suma de EUR 1,200 în cadrul acestui punct.
31. În continuare, reaminteşte, că în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant este îndreptăţit la rambursarea costurilor şi cheltuielilor numai dacă se dovedeşte că acestea au fost efectiv reale şi necesare şi au fost într-un cuantum rezonabil. În acest caz, avându-se în vedere informaţiile primite şi criteriul menţionat mai sus, Curtea nu acordă nimic în cadrul acestui punct.
B. Dobânda aplicată
32. Curtea consideră adecvat ca dobânda aplicată să fie bazată pe rata marginală de împrumut a Băncii Europene Centrale, la care să se adauge trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Declară în mod unanim ca fiind admisă reclamaţia cu privire la durata excesivă a procedurilor şi restul reclamaţiei ca fiind respinsă;
2. Deţine şase voturi pentru şi unul împotrivă cu privire la încălcarea prevederilor art. 6 alin. 1 din Convenţie;
3. Deţine şase voturi pentru şi unul împotrivă cu privire la faptul că:
(a) Statul reclamat trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine finală, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de EUR 1,200 (o mie două sute de euro) cu privire la prejudiciul ne-pecuniar, în moneda naţională a Statului reclamat, la o rată de schimb aplicabilă în ziua plăţii, plus impozitele aferente;
(b) De la data expirării termenului de trei luni mai sus menţionat şi până la data plăţii efective a prejudiciului va fi percepută o dobândă la suma menţionată mai sus, conform unei rate egale cu rata de împrumut marginală a Băncii Europene Centrale, pe perioada aplicată, la care să fie adăugate trei puncte procentuale;
4. Respinge în mod unanim restul cererii reclamantului cu privire la recompensă echitabilă.
Pronunţată în limba engleză şi comunicată în scris la data de 11 iulie 2006, conform Regulii 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
S. NaismithJ.-P. Costa
Grefier AdjunctPreşedinte
În conformitate cu art. 45 alin. 2 din Convenţie şi Regula 74 alin. 2 din Regulamentul Curţii, avizul negativ al doamnei Fura-Sandström este anexat la prezenta hotărâre.
J.-P. C.
S.H.N.
AVIZUL NEGATIV AL DOAMNEI JUDECĂTOR FURA-SANDSTRÖM
Am votat împotriva majorităţii, care a găsit o încălcare a art. 6 alin. 1. În opinia mea nu există nici o încălcare a art. 6 alin. 1 din următoarele motive:
Sunt de acord cu declaraţia Guvernului, conform căruia există două seturi de proceduri care ar trebuie analizate separat. Astfel, am observat cp ambele seturi de proceduri întrunesc condiţiile prevăzute de jurisprudenţa Curţii cu privire la durata procedurilor în cazurile penale.
Chiar şi în cazul în care cele două seturi de proceduri sunt analizate ca întreg, aşa cum a observat majoritatea, şi luând în considerare numai perioadele de timp în care cazurile s-au derulat in fapt în cadrul instanţelor, nu găsesc că această durată (6 ani şi trei luni) este excesivă. Şase instanţe au examinat cazul reclamantului în tot acest timp, în concordanţă cu trei niveluri de jurisdicţie ordinară şi un nivel corespunzător recursului în anulare (vezi alin. 17 din hotărâre). Chiar dacă în opinia mea, durata până în prezent (procedurile fiind încă în derulare) întrunesc condiţia de „perioadă de timp rezonabilă”, nu exclud posibilitatea că ar putea exista probleme în viitor. Cu toate acestea, această chestiune este prematură.
Full & Egal Universal Law Academy