©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A PATRA
Cauza AMARANDEI ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 1443/10)
HOTĂRÂRE
Strasbourg
26 aprilie 2016
Definitivă
26/07/2016
Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție.
Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Amarandei și alții împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o cameră compusă din
András Sajó, președinte,
Vincent A. De Gaetano,
Boštjan M. Zupančič,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Krzysztof Wojtyczek, judecător ad hoc,
Egidijus Kūris,
Gabriele Kucsko-Stadlmayer, judecători,
și Marialena Tsirli, grefier de secție,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 29 martie 2016,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 1443/10) îndreptată împotriva României, prin care 26 de resortisanți ai acestui stat („reclamanții”), au sesizat Curtea la 23 decembrie 2009, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).
2. Reclamanții, ale căror nume sunt menționate în anexă, au fost reprezentați de M.-C. Mîţu, avocat în București. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanții susțin, în special, că au fost victimele unor rele tratamente, unei lipsiri de libertate în mod ilegal și ale unor încălcări ale dreptului lor la respectarea domiciliului și a vieții lor private.
4. La 17 septembrie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.
5. În urma abținerii doamnei Antoanella Motoc, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curții), președintele Camerei a desemnat-o pe doamna Krzysztof Wojtyczek în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenție și art. 29 § 1 din Regulamentul Curții).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
6. Reclamanții sunt membri sau simpatizanți ai „Mișcării de Integrare Spirituală în Absolut” (MISA), asociație de drept român fără scop lucrativ.
A. Contextul cauzei
7. Asociația MISA a fost înființată în 1990 de G.B. și alți practicanți de yoga. O parte din membri acesteia trăiesc în comunități numite „ashramuri”. În fiecare an, numeroși membri și simpatizanți ai MISA participă la întruniri publice.
8. Din cauza unor suspiciuni legate de faptul că G.B. și alți membri ai MISA promovează idei ostile integrării României în Uniunea Europeană și în Organizația Tratatului Atlanticului de Nord („NATO”) și diseminează informații false referitoare la pretinsa apartenență a anumitor oameni politici la francmasonerie, activitatea MISA a făcut obiectul unei monitorizări atente din partea Serviciului Român de Informații (SRI).
9. În 2000, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus, prin rezoluţie, neînceperea urmării penale, apreciind că afirmațiile în litigiu țin de libertatea de exprimare.
10. Ca urmare a mai multor semnale din partea SRI cu privire la desfășurarea unor întruniri publice în cadrul cărora ar fi fost săvârșite acte obscene și ar fi fost consumate substanțe ilegale, parchetul a redeschis ancheta.
11. Prin rezoluţia din 7 aprilie 2003, parchetul a dispus din nou neînceperea urmăririi penale pentru majoritatea faptelor de care era acuzată MISA și față de unii din membrii acesteia.
12. Pe baza documentelor aflate la dosar și în special pe baza rezultatelor examenelor de laborator, parchetul a concluzionat că nimic nu justifica acuzația de trafic și consum de substanțe ilegale. În ceea ce privește manifestațiile MISA, parchetul a audiat mai mulți martori și a examinat înregistrările video disponibile. A apreciat că aceste manifestații fuseseră organizate legal și că tematica lor și obiectele utilizate în cadrul lor corespundeau practicii yoga. Parchetul a reiterat că ideile promovate de unii membri ai MISA nu puteau fi asimilate unei propagande rasiste sau în favoarea unui stat totalitar.
13. Cu toate acestea, parchetul a subliniat că asociația utiliza în mod fraudulos programe informatice și că o parte din veniturile acesteia nu erau declarate. Se suspecta că unii membri realizau imagini pornografice și le difuzau pe internet și, în plus, incitau alți membri să practice prostituția în străinătate. Parchetul a decis continuarea cercetării în privința acestor fapte.
14. La 12 februarie 2004, procurorul D.B. de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus redeschiderea anchetei cu privire la propaganda în favoarea statului totalitar și actele de perversiune sexuală. Acesta a apreciat că membrii MISA nu puteau să se prevaleze de dreptul la libertatea de exprimare pentru a promova opinii ostile alegerilor făcute de stat în materie de politică externă. A considerat, de asemenea, că manifestațiile MISA erau „profund obscene” și că ancheta fusese superficială.
15. La 16 martie 2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat Tribunalului București autorizație de percheziție pentru 16 imobile locuite de membri ai MISA, cu scopul de a confisca suporturile de stocare a datelor informatice. Parchetul a declarat că existau indicii că, sub conducerea lui G.B., membri ai asociației utilizau în mod fraudulos programe informatice pentru realizarea și distribuirea pe internet a unor imagini pornografice. Parchetul a adăugat că membri ai MISA ar fi fost trimiși în străinătate să se prostitueze. Sumele de bani astfel obținute ar fi fost transferate în România și supuse unor operațiuni de spălare a banilor, în beneficiul MISA și al liderilor ei.
16. În aceeași zi, instanța a autorizat percheziția în cazul imobilelor menționate și confiscarea suporturilor de stocare a datelor informatice, care conțineau informații referitoare la schimburi internaționale de date și utilizatorii acestora. Instanţa a precizat că autorizația fusese emisă în temeiul art. 55 din Legea nr. 161/2003 (Titlul III - prevenirea şi combaterea criminalității informatice). Potrivit articolului respectiv, în cazul în care există indicii cu privire la săvârșirea unei infracțiuni prin intermediul sistemelor informatice și există pericolul distrugerii unor date informatice, instanţa poate dispune ca parchetul să ridice suporturile de date informatice în cauză.
17. La 17 martie 2004, parchetul a solicitat Ministerului de Interne punerea la dispoziție a unor agenți speciali pentru efectuarea percheziției. Acesta a indicat că era vorba despre o operațiune de „luptă împotriva traficului de droguri și a prostituției”.
B. Operațiunea poliției din 18 martie 2004
18. La 18 martie 2004, orele 9 dimineața, autoritățile au declanșat o descindere de amploare, prin intervenția a aproximativ 130 de militari, membri ai unei unități de elită a Jandarmeriei, specializată în lupta antiteroristă, sub coordonarea procurorilor de la Parchetul de pe lângă Curtea de apel. Mai mulți martori, recrutați din rândul studenților de la Facultatea de Drept a Universității din București, au însoțit echipele alcătuite din jandarmi și procurori.
19. Reclamanții, cu excepția domnilor Monete și Tănase și a doamnei Pelin, locuiau în șapte din imobilele percheziționate, permanent sau temporar.
20. Reclamanții Pelin și Tănase au fost interpelați pe stradă, în apropierea unuia din imobilele percheziționate, unde s-au deplasat pentru a face fotografii în timpul operațiunii. Au fost supuși unei percheziții corporale, apoi conduși și reținuți în interiorul imobilului, pe parcursul percheziției. Aparatele foto ale acestora au fost confiscate și, la finalul percheziției, au fost aduși la sediul parchetului, împreună cu ceilalți ocupanți ai imobilului.
21. Reclamantul Monete a fost, de asemenea, interpelat pe stradă, în apropierea unuia din imobilele percheziționate. Ajunsese la fața locului cu mașina, însoțit de un prieten care avea asupra lui o cameră video. Automobilul și reclamantul au făcut obiectul unei percheziții și acesta a fost condus direct la sediul parchetului.
1. Versiunea reclamanților
22. Reclamanții se aflau în cele șapte imobile percheziționate, cu excepția reclamantelor Butum și Motocel, care nu erau prezente. Aceștia descriu același scenariu al intervenției simultane a forțelor de ordine în aceste imobile.
23. Operațiunea ar fi debutat cu distrugerea ușilor și ferestrelor. În timp ce majoritatea reclamanților încă dormeau, militarii, cu cagule și puternic înarmați, au apărut brusc în camerele lor. Sub amenințarea armelor, aceștia au fost obligați în mod violent să se întindă pe podea, cu fața în jos. Unele reclamante, care ieșiseră direct din pat, erau sumar îmbrăcate sau parțial goale. Militarii țipau și amenințau că îi vor ucide la cea mai mică mișcare: „Nu mișcă nimeni!” „Culcat!” „Pe burtă!” „Stai că trag!” „Nu mișca că te împușc!” „Vă zbor creierii! ”.
24. Reclamanții au fost ținuți în această poziție până la sosirea procurorilor, care au refuzat să le arate mandatul de percheziție și să le menționeze motivele operațiunii. Ulterior, aceștia au fost conduși în diferite camere ale imobilelor, unde, sub supravegherea militarilor, li s-a interzis să vorbească sau să comunice cu persoane din afară. Li s-au confiscat telefoanele mobile, precum și numeroase obiecte personale.
25. Aceștia au descris că au fost insultați, li s-au adresat comentarii obscene și au fost umiliți. În cursul primelor ore ale operațiunii, au fost privați de apă și de hrană, precum și de acces la toalete. Apoi, li s-a permis să meargă la toaletă doar însoțiți de reprezentanții forțelor de ordine, cu ușa de la toaletă deschisă, în ciuda prezenței a numeroase persoane în apropiere.
26. Unii militari și-ar fi exprimat uimirea de a se afla în fața unor tineri pașnici, în vreme ce, potrivit afirmațiilor acestora, în cursul informării care a precedat operațiunea, li s-ar fi spus că riscau să se confrunte cu o puternică opoziție și, în consecință, se pregătiseră pentru o operațiune de luptă.
27. Operațiunea a fost filmată și extrase din aceste înregistrări au fost făcute publice în presa scrisă și audiovizuală, care a difuzat materialele în cauză pe scară largă.
28. În cursul după-amiezii și la începutul serii, reclamanții au fost conduși, sub escortă armată, la sediul parchetului, unde au fost interogați cu privire la activitățile desfășurate de aceștia în cadrul asociației MISA. Acolo, aceștia au fost privați de hrană și de apă, au fost insultați și amenințați să dea declarații, parțial dictate de procurori, cu privire la viața lor intimă și prin care liderul MISA era acuzat de acte ilegale.
29. Nu au fost informați cu privire la motivele privării lor de liberate și le-a fost refuzat accesul la un avocat.
30. Reclamanții au fost eliberați abia la finalul serii, după aproximativ 10 ore de detenție. Nu a fost formulată nicio acuzație împotriva lor.
2. Versiunea Guvernului
31. Guvernul afirmă că, înainte de a pătrunde în imobilele vizate, forțele de ordine le-ar fi cerut în repetate rânduri ocupanților acestora să le permită să intre. Potrivit Guvernului, forța a fost utilizată doar atunci când s-au confruntat cu un refuz.
32. Guvernul neagă că ar fi fost exercitată vreo violență fizică sau verbală față de reclamanți în timpul percheziției, al transportului la sediul parchetului și al interogării lor.
33. Perchezițiile au avut loc în prezența unor martori, iar interdicția de a comunica între ei sau cu exteriorul era necesară pentru a asigura eficiența operațiunii.
34. Adaugă că doamna Mîţu, avocata reclamanților, a fost autorizată să asiste la percheziția unuia din imobile și că aceasta a semnat procesul-verbal întocmit în urma percheziției.
35. Guvernul susține că forțele de ordine dispuneau de informații potrivit cărora trebuiau să se teamă de o rezistență fizică din partea membrilor MISA. Adaugă că prezența în anumite imobile a unor obiecte periculoase, de exemplu, a unor echipamente de transmitere și interceptare a comunicațiilor, un spray cu piper, un pistol și o pereche de cătușe, justificau măsurile de precauție luate de forțele de ordine pentru securizarea locului de desfășurare a operațiunii.
3. Procesele-verbale întocmite la finalul perchezițiilor și declarațiile date de reclamanți la parchet
36. Pentru fiecare percheziție s-a întocmit un proces-verbal, care menționa identitatea ocupanților imobilelor. Au fost ridicate numeroase obiecte din fiecare imobil. Pentru anumite obiecte, a fost întocmit un inventar, în vreme ce alte obiecte au fost aduse împreună, în cutii de carton sigilate. Astfel, au fost ridicate câteva mii de obiecte, printre care se numără echipamente informatice, audio și video, casete audio, casete video și DVD-uri, telefoane mobile, cărți, fotografii, agende, documente administrative, acte de identitate, scrisori, bani, bijuterii, obiecte decorative și pietre ornamentale, haine, diverse recipiente care conțineau substanțe solide sau lichide.
37. Martori, aleși de parchet, au asistat la percheziții și au semnat procesele-verbale. În ceea ce privește cele șapte imobile ocupate de reclamanți, se menționau următoarele:
- imobilul situat pe strada S. Turturică nr. 123 era ocupat, între alții, de reclamanții Amarandei, Avădănii, Doldor și Enăchescu, care au făcut, de asemenea, obiectul unei percheziții. Avocatul Mîţu a asistat la percheziție și a semnat procesul-verbal;
- imobilul situat pe strada Peleaga nr. 5 era ocupat, între alții, de reclamanții Cojocaru, Frînculeasă, Lupescu, Mîndru, Opreapopa, Petre și Tanasă. Se preciza faptul că percheziția se desfășurase în prezența și cu acordul administratorului imobilului. Percheziția s-a încheiat la orele 18.30 și administratorul a semnat procesul-verbal;
- imobilul situat pe strada Veseliei nr. 64 era ocupat, între alții, de reclamanții Lucachi, Obreja, Stoenescu, Stanciu și Ţuţu. Se preciza că militarii escaladaseră gardul și pereții pentru a pătrunde în curtea imobilului. Percheziția s-a încheiat la orele 20.45. Procesul-verbal a fost semnat de martori și de un membru al asociației;
- imobilul situat pe strada Veseliei nr. 49 era ocupat, între alții, de reclamanta Lazăr. Aceasta a făcut, de asemenea, obiectul unei percheziții. Se preciza că i s-a permis să contacteze mai mulți avocați, dar aceștia din urmă nu au putut fi contactați. Percheziția s-a încheiat la orele 20.00. Reclamanta a semnat procesul-verbal;
- imobilul situat pe strada Teliţa nr. 21 era ocupat, între alții, de reclamanții Pănescu și Sima. În lipsa unui răspuns din partea ocupanților imobilului, militarii au forțat ușa de la intrare. Percheziția s-a încheiat la orele 19.50. Reclamanta Sima și martorii au semnat procesul-verbal;
- imobilul situat pe strada Peleaga nr. 18 era ocupat, între alții, de reclamanta Radu, care a refuzat să semneze procesul-verbal. Percheziția s-a încheiat în ziua următoare, la orele 4.30 a.m.;
- imobilul situat pe strada Plevnei nr. 50 era ocupat, între alții, de reclamantul Szanto. În lipsa unui răspuns din partea ocupanților imobilului, militarii au forțat ușa de la intrare. Începând cu orele 21.45, un avocat a asistat la percheziția care s-a încheiat în ziua următoare, la orele 1.45 a.m. Avocatul, reclamantul și martorii au semnat procesul-verbal. Primul a contestat legalitatea percheziției, în vreme ce reclamantul a menționat distrugerea ușii de la intrare.
38. Într-un alt imobil percheziționat, persoanele care locuiau la adresa respectivă le-au predat jandarmilor un pistol și o pereche de cătușe. Acestea au afirmat că era vorba despre o armă care nu necesita un permis de port de armă.
39. Procesul-verbal întocmit ulterior percheziționării reclamantului Monete, interpelat pe stradă, preciza că percheziția s-a desfășurat în temeiul art. 219 C. proc. pen. și că militarii confiscaseră un plic cu o pudră care, potrivit reclamantului, conținea plante medicinale.
40. Potrivit informațiilor furnizate de Guvern, 73 de membri ai MISA, printre care și reclamanții, cu excepția reclamanților Motocel și Butum, au fost duși la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București pentru declaraţii.
41. Aceștia au fost audiați de ofițeri de poliție și procurori. Din transcrierea declarațiilor lor nu rezultă dacă anchetatorii le-au adresat întrebări și, după caz, ce fel de întrebări. Toate aceste declarații menționau circumstanțele în care reclamanții începuseră să practice yoga, participarea lor la evenimente organizate de MISA și relația lor cu G.B. Unii reclamanți au declarat că locuiau permanent în imobilele percheziționate, în vreme ce alții au afirmat că locuiau acolo temporar. Toți au negat practicile sexuale în grup sau săvârșirea unor infracțiuni de natură sexuală.
C. Plângerile penale ale reclamanților
42. Prin mai multe plângeri penale cu constituire ca parte civilă, introduse în perioada 19 martie - 19 mai 2004, reclamanții au denunțat relele tratamente la care au fost supuși la 18 martie 2004, comportamentul abuziv al procurorilor și militarilor, precum și lipsirea lor de libertate în mod ilegal. Aceștia au contestat ridicarea obiectelor personale, susținând că forțele de ordine au omis să menționeze în procesul-verbal faptul că aceste obiecte (cărți, fotografii personale, caiete și agende personale, diverse documente oficiale, bani, telefoane mobile, aparate foto, bijuterii, haine etc.) nu aveau nicio legătură cu ancheta penală.
43. Au descris o intervenție foarte violentă a forțelor de ordine, care s-a desfășurat într-o atmosferă de teroare și umilință, și au afirmat că operațiunea poliției era discriminatorie și avea ca scop distrugerea mișcării yoga reprezentate de MISA.
44. În plus, reclamantele Lucachi, Mîndru, Obreja, Pănescu, Petre și Sima au precizat că reprezentanții forțelor de ordine le-au tratat ca pe niște „prostituate” și că le-ar fi acuzat că se prostituau.
45. Reclamantul Stanciu a afirmat că a fost lovit violent în brațul stâng și că militarii l-au imobilizat și ținut la pământ, lipindu-i pușca de spate și amenințându-l cu moartea.
46. Reclamantul Ţuţu susține că militarii l-au lovit cu picioarele de mai multe ori, în timp ce era întins pe jos, și l-au amenințat cu moartea.
47. Reclamanta Radu a declarat că a fost supusă unor acte de violență de către militari, care au trântit-o la pământ, apoi au lovit-o de diverse obiecte de mobilier și, în cele din urmă, au imobilizat-o pe un scaun, cu brațele la spate. Acesteia i s-a făcut rău și a vomitat de mai multe ori, fără să primească niciun fel de îngrijire din partea anchetatorilor. Dimpotrivă, aceasta a fost amenințată și acuzată că simulează starea de rău. Actele de violență la care a fost supusă i-ar fi provocat echimoze, dar nu a avut posibilitatea de a obține un certificat medico-legal, având în vedere că i-au fost confiscate toate actele de identitate.
48. Reclamanta Obreja a descris o înscenare realizată de un procuror, care a adus o seringă, pe care a așezat-o pe un obiect de mobilier și apoi a filmat-o ca „probă” a utilizării de droguri de către reclamanți.
49. Reclamanții Butum și Motocel, care nu au fost prezenți la operațiune, au denunțat actele de umilire săvârșite și confiscarea bunurilor personale.
50. Reclamanții Pelin, Tănase și Monete au denunțat interpelarea pe stradă, percheziționarea, lipsirea de libertate ale acestora, precum și ridicarea mai multor obiecte personale. Reclamantul Monete a adăugat că făcuse obiectul unor amenințări la sediul parchetului.
51. Prin rezoluţia din 16 mai 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus neînceperea urmăririi penale.
52. În motivare, s-a subliniat că autoritățile se aflau în posesia unor indicii legate de fapte grave, care ar fi fost săvârșite de asociația în cauză și membri ai acesteia. Având în vedere că dispuneau de puține date cu privire la modul de viață din cadrul ashramurilor și activitățile care aveau loc acolo, parchetul a considerat că, pentru strângerea probelor, era necesară organizarea unei operațiuni de poliție care să implice percheziționarea simultană a acestor imobile.
53. Parchetul a precizat că, din cauza numărului mare de obiecte ridicate, nu fusese posibilă întocmirea unui inventar exact, dar că acestea fuseseră puse sub sigiliu, în scopul efectuării anchetei, și că mai multe obiecte fuseseră deja restituite proprietarilor. Parchetul a apreciat că anumite obiecte ridicate erau relevante pentru ancheta în curs și că reclamanții aveau posibilitatea de a solicita restituirea acestora și, după caz, de a contesta, în fața unei instanțe, refuzul parchetului de a da curs cererilor acestora.
54. În ceea ce privește atitudinea procurorilor, parchetul a considerat că nu săvârșiseră niciun abuz în planificarea și coordonarea operațiunii. A apreciat că teama și neliniștea simțite de reclamanți nu au atins pragul de gravitate necesar pentru a fi considerate drept „rele tratamente”. Parchetul a reamintit că perchezițiile s-au desfășurat în prezența unor martori, că unii ocupanți ai imobilelor semnaseră procesele-verbale și că doamna avocat Mîţu asistase la una din aceste percheziții.
55. În ceea ce privește interogatoriile de la sediul parchetului, procurorii au considerat că nu au existat nici presiuni, nici amenințări, deoarece reclamanții au consimțit să dea declarații, în care au negat participarea la activități ilegale.
56. Parchetul a apreciat că nu era necesar consimțământul reclamanților cu privire la înregistrarea operațiunii, deoarece aceasta era justificată de scopurile anchetei, în special de imposibilitatea consemnării în scris a tuturor detaliilor operațiunii. În ceea ce privește punerea la dispoziția presei a imaginilor filmate în timpul operațiunii, parchetul a apreciat că opinia publică avea dreptul să fie informată cu privire la subiecte de interes general.
57. Parchetul a respins acuzațiile de discriminare al cărei obiect l-ar fi făcut reclamanții ca urmare a apartenenței lor la MISA. Acesta a considerat că unicul scop al operațiunii poliției era strângerea de probe cu privire la activitățile ilegale pe care le-ar fi desfășurat anumiți membri ai asociației.
58. În cele din urmă, în ceea ce privește actele de violență care ar fi fost săvârșite de militari, s-a apreciat că anchetarea lor era de competența parchetului militar.
59. Reclamanții au contestat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale în fața Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Aceștia s-au plâns de caracterul superficial al anchetei și au declarat că parchetul nu audiase niciun reclamant și niciun martor. Au apreciat că difuzarea în presă a unor imagini filmate în timpul operațiunii aducea atingere dreptului lor la imagine și dreptului lor la respectarea domiciliului și a vieții lor private. Au afirmat că, în cursul perchezițiilor și interogatoriilor, procurorii le-ar fi refuzat sistematic accesul la un avocat. Cât privește prezența doamnei avocat Mîţu la una din percheziții, ei au declarat că aceasta nu fusese prezentă de la început și că i s-a refuzat accesul la o parte din încăperile percheziționate. În cele din urmă, au denunțat ridicarea obiectelor personale.
60. La 14 iulie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a respins plângerea, pe motiv că faptele denunțate nu existau sau nu aveau caracter penal.
61. Reclamanții au reiterat plângerea lor în fața Curții de Apel București, care a trimis dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.
62. La termenele din 8 mai, 16 octombrie, 24 noiembrie 2006 și 29 ianuarie 2007, reclamanții au solicitat audierea martorilor și a persoanelor acuzate în plângerile acestora, precum și depunerea la dosar a mai multor documente cu privire la organizarea și pregătirea operațiunii din 18 martie 2004.
63. Calificând operațiunea poliției drept „abuzivă și disproporționată”, aceștia au considerat că făcuseră obiectul unei discriminări din cauza convingerilor lor. Au criticat pregătirea operațiunii și, în special, desfășurarea unei forțe armate excesive, deși autoritățile, care monitorizau îndeaproape activitatea MISA de mai mulți ani, erau la curent cu faptul că aveau un comportament pașnic.
64. În această privință, au afirmat că procurorul D.B. a deturnat în mod deliberat obiectul autorizației de percheziție, care viza ridicarea de echipamente informatice, solicitând punerea la dispoziția parchetului a unor agenți din cadrul forțelor speciale, în vederea desfășurării unei operațiuni de luptă împotriva „prostituției și traficului de droguri”, precizându-le acestora din urmă că se puteau aștepta la o reacție violentă din partea ocupanților imobilelor. În acest context, au denunțat ridicarea ilegală a numeroase obiecte personale și au afirmat că parchetul refuza în continuare să le restituie proprietarilor. Au reiterat, de asemenea, argumentele privind atingerea adusă dreptului lor la imagine, la domiciliu și la viață privată.
65. În ceea ce privește semnarea de către unii din ocupanții imobilelor a proceselor-verbale de percheziție, reclamanții au susținut că au fost constrânși să facă acest lucru, operațiunea desfășurându-se într-o atmosferă de teroare și sub amenințarea armelor.
66. Au declarat că militarii au acționat sub coordonarea și supravegherea directă a procurorilor și, în consecință, apreciază că nu putea fi exclusă răspunderea acestora din urmă pentru actele de violență săvârșite.
67. Invocând dispozițiile Codului penal referitoare la lipsirea arbitrară de libertate, aceștia au i-au acuzat pe procurori că i-au reținut în mod arbitrar, timp de peste 10 ore, în imobilele percheziționate și la sediul parchetului, sub pretextul de a fi audiaţi cu privire la activitățile MISA. Au denunțat absența unui temei legal pentru această lipsire de libertate, având în vedere că parchetul nu a emis un mandat de aducere sau nu a dispus reținerea lor.
68. La termenul din 26 februarie 2007, reclamanții au ridicat o excepție de neconstituționalitate a art. 2781 C. proc. pen., care îi împiedica să obțină chemarea în instanță a martorilor pentru a demonstra temeinicia plângerii lor. Aceștia au susținut că li s-a adus atingere dreptului la apărare, declarând că parchetul refuzase să audieze martori și că numeroase documente erau clasificate și, prin urmare, inaccesibile.
69. Prin decizia din 7 iunie 2007, Curtea Constituțională a respins excepția, motivând că limitarea posibilității de administrare a unor probe noi în fața unei instanțe era justificată, având în vedere că instanțele nu reexaminau toate aspectele cauzei, ci doar legalitatea deciziei parchetului, pe baza documentelor aflate la dosarul parchetului.
70. Printr-o scrisoare din 18 septembrie 2007, Ministerul de Interne l-a informat pe avocatul reclamanților că documentele referitoare la intervenția agenților din cadrul forțelor speciale, printre care se numărau ordinul de misiune și planul de acțiune, erau clasificate și, în consecință, inaccesibile reclamanților.
71. Prin hotărârea din 18 februarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins contestația. S-a considerat că reclamanții nu fuseseră supuși unor acte de violență, nici fizică și nici psihică, teama și stresul cauzate de operațiunea de poliție neputând fi considerate drept acte de „tortură”, în sensul legii penale. În ceea ce privește celelalte plângeri, Înalta Curte a apreciat că, pentru a pronunța neînceperea urmăririi penale, parchetul a realizat o examinare completă și convingătoare a acuzațiilor reclamanților.
72. Reclamanții au declarat recurs. Aceștia au reiterat capetele lor de cerere și au criticat deficiențele și superficialitatea anchetei, solicitând redeschiderea acesteia.
73. În plus, aceștia au arătat că, în cursul unei emisiuni televizate, fostul prim-ministru, A.N., declarase următoarele cu privire la operațiunea poliției din 18 martie 2004: „Nu eram la curent cu această operațiune, am aflat abia ulterior și consider că a fost comisă o mare eroare [...] este vorba despre o acțiune absolut stupidă, așa cum a fost concepută [...] și nu ar fi trebuit să aibă loc. ”. Aceștia consideră că afirmațiile respective demonstrează implicarea oamenilor politici și, în special, a fostului prim-ministru în încercarea de distrugere și denigrare a MISA.
74. Prin hotărârea definitivă din 6 iulie 2009, Completul de 9 judecători ai ICCJ a respins recursul, pe motiv că faptele denunțate nu au existat.
75. Înalta Curte a apreciat că, potrivit legii penale, în cadrul controlului legalității ordonanţelor de neîncepere a urmăririi penale, instanțele nu pot să cenzureze actele efectuate de parchet în cadrul anchetei. Potrivit Înaltei Curți, având în vedere că parchetul își motivase ordonanța, exclusiv refuzul de administrare a probelor solicitate de reclamanți nu putea să determine constatarea nelegalității acestei ordonanțe.
76. În ceea ce privește examinarea plângerii în primă instanță, Înalta Curte a subliniat că au fost respectate garanțiile procedurale și că reclamanții au avut posibilitatea de a depune la dosar documentele pe care le considerau relevante pentru apărarea cauzei lor.
D. Alte fapte relevante
1. Alte proceduri privind operațiunea poliției din 18 martie 2004
77. Prin ordonanţa din 19 februarie 2008, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar București, sesizat de către parchetul de pe lângă curtea de apel (a se vedea supra, pct. 58), a dispus clasarea plângerii, considerând că militarii acționaseră în conformitate cu dispozițiile legale.
78. La 28 septembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins definitiv plângerea MISA împotriva ordonanței de clasare, ca tardiv formulată [a se vedea Mișcarea de Integrare Spirituală în Absolut împotriva României (dec.), nr. 18916/10, pct. 33-38, 2 septembrie 2014].
79. În iunie și iulie 2007, unii membri ai MISA, printre care reclamanții Avădănii, Pelin, Petre, Stanciu, Stoenescu și Tănase, au formulat o nouă plângere privind abuzurile pe care le-ar fi suferit în cursul operațiunii poliției.
80. Prin hotărârea definitivă din 15 februarie 2011, Înalta Curte a respins plângerea, pe motiv că faptele denunțate nu existau [a se vedea Avădănii și alții împotriva României (dec.), nr. 50432/11, pct. 28, 17 februarie 2015].
81. Începând din iunie 2005, procurorul D.M. a pus sub acuzare mai mulți membri ai MISA pentru trafic de persoane și asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni. Trimiși în judecată, aceștia au fost achitați prin hotărârea din 11 februarie 2015 a Tribunalului Cluj.
82. Persoanele urmărite penal au depus plângere împotriva procurorului, pe care îl acuzau de abuz în serviciu. Prin hotărârea definitivă din 15 februarie 2011, Înalta Curte a respins plângerea, pe motiv că faptele denunțate nu existau [a se vedea Roșu și alții împotriva României (dec.), nr. 37609/12, pct. 20, 15 septembrie 2015].
2. Plângerile reclamanților privind ridicarea obiectelor personale
83. În perioada martie-noiembrie 2004, parchetul a restituit anumitor reclamanți mai multe documente administrative personale.
84. Reclamanții Mîndru, Frînculeasă, Motocel și Cojocaru au solicitat parchetului restituirea tuturor obiectelor personale ridicate. Aceștia au contestat în fața Tribunalului București refuzul parchetului de a le admite cererea, susținând că ridicarea fusese arbitrară și că privea obiecte care nu aveau legătură cu ancheta.
85. Prin deciziile pronunțate în perioada 4-18 august 2004, plângerile au fost respinse pe motiv că ancheta era în curs și, conform dreptului intern, instanța nu era competentă să dispună restituirea acestor obiecte.
3. Procedura penală cu privire la G.B., liderul MISA
86. La 26 martie 2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus începerea urmăririi penale împotriva lui G.B. sub acuzația de acte sexuale cu minori și perversiune sexuală.
87. La 29 martie 2004, acesta a fost reținut. Recursul său împotriva măsurii preventive a fost admis de Curtea de Apel București, care a dispus punerea acestuia în libertate.
88. G.B. a plecat în străinătate și, la 24 martie 2005, a depus o cerere de azil politic în Suedia, care a fost admisă. Autoritățile suedeze au considerat că exista riscul ca acesta să fie persecutat în România ca urmare a convingerilor sale.
89. Autoritățile române au formulat două cereri de extrădare, care au fost respinse de Curtea Supremă a Suediei. Începând din 2006, G.B. a beneficiat de permis de ședere în Suedia. La 26 februarie 2016, a fost arestat la Paris de către autoritățile franceze și plasat în arest preventiv, în așteptarea examinării unei cereri de extrădare formulate de autoritățile române.
90. Prin hotărârea definitivă din 14 iunie 2013, ICCJ l-a condamnat pe G.B. la 6 ani de închisoare pentru acte sexuale cu minori și a constatat că celelalte infracțiuni erau prescrise.
91. În 2007, parchetul i-a trimis în judecată pe G.B. și alți 20 de membri ai asociației cu mai multe acuzații, printre care, în special, trafic de persoane, întemeiate pe probe și documente ridicate în cursul percheziției. Prin hotărârea din 11 februarie 2015, Tribunalul Cluj i-a achitat pe toți inculpații, pe motiv că faptele imputate nu existau. Apelul formulat de parchet împotriva acestei hotărâri este pe rolul Curții de Apel Cluj.
4. Raportul Inspecției Judiciare a Consiliului Superior al Magistraturii
92. La 13 februarie 2006, după respingerea de către autoritățile suedeze a cererii de extrădare a lui G.B., ministrul justiției a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii un raport cu privire la urmărirea penală declanșată împotriva lui G.B. și circumstanțele operațiunii desfășurate de poliție.
93. Raportul Inspecției Judiciare a Consiliului Superior al Magistraturii a concluzionat că urmărirea penală menționată era conformă cu normele interne și cerințele Convenției și că riscul de discriminare în România nu era real. În plus, s-a apreciat că la originea difuzării în presă a imaginilor filmate în cursul operațiunii poliției se aflau persoane din conducerea Ministerului de Interne.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
94. Dispozițiile din dreptul intern sunt rezumate în deciziile Bretean și alții împotriva României (dec.), nr. 22765/09, pct. 36-41, 10 septembrie 2013, Mișcarea de Integrare Spirituală în Absolut împotriva României (dec.), nr. 18916/10, pct. 33-38, 2 septembrie 2014, și Avădănii și alții împotriva României (dec.), nr. 50432/11, pct. 28, 17 februarie 2015.
95. Dispozițiile art. 100-108 C. proc. pen. în vigoare la momentul faptelor și care reglementau procedura percheziției sunt rezumate în hotărârea Varga împotriva României (nr. 73957/01, pct. 21-25, 1 aprilie 2008).
96. În temeiul acestor dispoziții, percheziția la domiciliul unei persoane putea fi efectuată în temeiul unui mandat emis de un judecător, la cererea procurorului, în cursul urmăririi penale. Percheziția se efectuează de procuror, însoțit, după caz, de lucrători operativi.
97. Înainte de începerea percheziției, organul judiciar care urmează a efectua percheziția are obligația să se legitimeze și să prezinte autorizația de percheziție. Percheziția și ridicarea de înscrisuri și obiecte se fac în prezența persoanei vizate sau a unui reprezentant al acesteia. Percheziția impune, de asemenea, prezența unor martori asistenți. Se întocmeşte un proces-verbal privind efectuarea percheziției, precum și un inventar al obiectelor ridicate.
98. Art. 105 C. proc. pen. prevede obligațiile organului judiciar care efectuează percheziția: are dreptul să pătrundă cu forța în spațiile vizate doar în cazul în care cel în măsură să le deschidă refuză accesul; are obligația să se limiteze la ridicarea obiectelor care au legătură cu fapta săvârşită; în cele din urmă, nu pot fi făcute publice aspecte legate de viața personală a celui la care se efectuează percheziţia.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENȚIE
99. Reclamanții au denunțat relele tratamente la care au fost supuși în timpul operațiunii desfășurate de poliție la 18 martie 2004. Aceștia se plâng, de asemenea, de lipsa unei anchete efective cu privire la aceste acuzații. Apreciază că a avut loc o încălcare a art. 3 din Convenție, redactat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.” ”
A. Cu privire la admisibilitate
1. Argumentele părților
100. În temeiul art. 35 § 2 din Convenție, Guvernul invocă inadmisibilitatea cererii introduse de reclamanții Avădănii, Pelin, Petre, Stoenescu, Stanciu și Tănase, pe motiv că aceasta ar fi în mod esențial aceeași cu o cerere examinată anterior de Curte.
101. Guvernul susține că, în pentru fapte similare, aceşti reclamanți au introdus anterior o altă cerere în fața Curții, înregistrată cu nr. 50432/11, în care au fost invocate capete de cerere similare celor conţinute în cadrul prezentei cereri. Această cerere a fost declarată inadmisibilă [Avădănii și alții (dec.), citată anterior).
102. De asemenea, Guvernul invocă inadmisibilitatea ratione materiae a capetelor de cerere formulate de reclamantele Butum și Motocel în temeiul art. 3 din Convenție. Apreciază că reclamantele nu pot pretinde că a fost încălcat art. 3 din Convenție, având în vedere că acestea nu fuseseră prezente în imobilele percheziționate.
103. Reclamanții nu au prezentat observații cu privire la aceste aspecte.
2. Motivarea Curții
a) Cu privire la excepția de inadmisibilitate referitoare la reclamanții Avădănii, Pelin, Petre, Stoenescu, Stanciu și Tănase
104. Guvernul susține că cererea introdusă de acești reclamanți este inadmisibilă deoarece o cerere similară a făcut anterior obiectul unei decizii de inadmisibilitate a Curții.
105. Art. 35 § 2 din Convenție este redactat după cum urmează, în părțile sale relevante:
„(2) Curtea nu reține nicio cerere individuală introdusă în aplicarea art. 34, dacă:
[...]
b) ea este în mod esențial aceeași cu o cerere examinată anterior de către Curte [...] și dacă ea nu conține fapte noi. [...] ”
106. Curtea reamintește că, atunci când verifică dacă două cauze sunt în esență aceleași, ia în considerare identitatea părților în cele două proceduri, dispozițiile legale pe care s-au întemeiat acestea, natura capetelor de cerere formulate de părți și natura reparației pe care acestea doresc să o obțină [a se vedea, mutatis mutandis, Smirnova și Smirnova împotriva Rusiei (dec.), nr. 46133/99 și 48183/99, 3 octombrie 2002, Folgerø și alții împotriva Norvegiei (dec.), nr. 15472/02, 14 februarie 2006, și Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) împotriva Elveției (nr. 2) (MC), nr. 32772/02, pct. 63, CEDO 2009].
107. În speță, Curtea observă că reclamanții menționați au introdus două plângeri penale, prima în 2004 și a doua în 2007, pentru a denunța aceleași fapte, care au avut loc la 18 martie 2004. Aceste plângeri au făcut obiectul unor proceduri distincte.
108. Prima plângere a fost respinsă prin decizia definitivă din 6 iulie 2009 a Înaltei Curți. Respingerea acestei plângeri a făcut obiectul prezentei cereri.
109. A doua cerere a fost respinsă prin decizia definitivă din 15 ianuarie 2011 a Înaltei Curți. Respingerea acestei plângeri a făcut obiectul cererii nr. 50432/11. În conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție, Curtea a declarat această cerere inadmisibilă ca tardivă, considerând că reclamanții ar fi trebuit să se plângă de ineficiența anchetei penale interne deschise ca urmare a primei plângeri penale [Avădănii și alții (dec.), pct. 39, citată anterior].
110. Curtea reține că prezenta cerere privește tocmai respingerea primei lor plângeri penale și că aceasta a fost introdusă în termen de șase luni de la respingerea sa definitivă, la 6 iulie 2009, de către Înalta Curte.
111. Având în vedere că cele două plângeri penale au făcut obiectul unor proceduri distincte în fața instanțelor interne, Curtea apreciază că are competența de a examina prima cerere, deoarece procedura deschisă ca urmare a primei plângeri nu a fost examinată în cadrul cauzei nr. 50432/11.
112. Prin urmare, aceasta respinge excepția Guvernului întemeiată pe art. 35 § 2 din Convenție.
b) Cu privire la respectarea condițiilor de admisibilitate de către reclamantele Butum, Motocel și Monete
113. Guvernul susține că reclamantele Butum și Motocel nu se pot plânge de o încălcare a art. 3 din Convenție deoarece acestea nu ar fi fost afectate de măsurile luate în cursul operațiunii desfășurate de poliție.
114. Reclamantele susțin că, deși nu au fost prezente, au trăit un sentiment profund de neliniște din cauza percheziției din 18 martie 2004.
115. Curtea reamintește că unele acte care nu îi afectează fizic pe reclamanți, cum ar fi distrugerea caselor lor, chiar dacă au fost săvârșite fără intenția de a-i pedepsi, pot fi considerate rele tratamente [Selçuk și Asker împotriva Turciei, 24 aprilie 1998, pct. 78-79, Culegere de hotărâri și decizii 1998‑și, de asemenea, Bilgin împotriva Turciei, nr. 23819/94, pct. 103, 16 noiembrie 2000 și Dulaş împotriva Turciei, nr. 25801/94, pct. 55, 30 ianuarie 2001]. Mai mult, Curtea a considerat că sentimentul unei persoane de profundă neliniște, asociat unui dispreț dovedit împotriva sa de către autorități, a atins pragul de gravitate necesar pentru a intra sub incidența art. 3 (Mubilanzila Mayeka şi Kaniki Mitunga împotriva Belgiei, nr. 13178/03, pct. 70, CEDO 2006‑XI).
116. În speță, având în vedere amploarea, intensitatea și mediatizarea operațiunii poliției, Curtea poate să admită că reclamanții au putut avea un sentiment de neliniște, provocat de intervenția forțelor de ordine în imobilele ocupate de alți membri ai asociației.
117. Cu toate acestea, ținând seama de circumstanțele prezentei cauze, în special de lipsa unor probe care să ateste existența unor efecte fizice și psihice asupra reclamanților, care să fi decurs din actele denunțate, Curtea apreciază că stresul cauzat de această percheziție nu este suficient, în sine, pentru a atinge nivelul de gravitate vizat de art. 3 din Convenție (a se vedea și compara cu Melinte împotriva României, nr. 43247/02, pct. 33-36, 9 noiembrie 2006 și Asociația „21 Decembrie 1989” și alții împotriva României, nr. 33810/07 și 18817/08, pct. 158, 24 mai 2011).
118. În plus, Curtea remarcă faptul că nici reclamantul Monete nu a asistat la percheziție. Acesta a fost interpelat pe stradă și condus direct la sediul parchetului pentru a fi audiat.
119. În consecință, asemenea reclamanților Butum și Motocel și în lipsa unor elemente de probă privind existența unor eventuale sechele psihice cauzate de reținerea și audierea acestuia la sediul parchetului, Curtea apreciază că stresul provocat de aceste măsuri nu poate fi considerat drept rele tratamente în sensul art. 3 din Convenție.
120. Având în vedere considerațiile precedente, este necesar ca respectivul capăt de cerere formulat de reclamanții Butum, Motocel și Monete în temeiul art. 3 din Convenție să fie declarat inadmisibil, fiind în mod vădit nefondat în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenție.
c) Concluzie
121. Curtea constată că acele capete de cerere formulate în temeiul art. 3 din Convenție de către toți reclamanții, cu excepția reclamanților Butum, Motocel și Monete, nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. În consecință, acestea trebuie să fie declarate admisibile.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părților
122. Reclamanții pretind că relele tratamente la care ar fi fost supuși în timpul operațiunii desfășurate de poliție la 18 martie 2004 aveau un caracter premeditat. În această privință, ei acuză procurorii că au deturnat obiectul percheziției, acela de a ridica echipamente informatice, organizând o operațiune de poliție de mare amploare, care a avut ca scop să distrugă asociația MISA și să determine adepții acesteia să renunțe la practica yoga.
123. Aceștia denunță condițiile extrem de brutale în care s-a desfășurat percheziția. Mai susțin că militarii, puternic înarmați și mascați, ar fi pătruns în imobile, distrugând, fără somație, ușile și ferestrele. Apoi, aceștia ar fi percheziționat toate camerele, ridicând numeroase obiecte, o mare parte din ele având caracter personal, fără nicio legătură cu ancheta. Astfel, militarii și procurorii care coordonau operațiunea ar fi acționat fără să prezinte mandatul de percheziţie și fără să furnizeze nicio explicație pentru acțiunile lor.
124. Aceștia au descris starea de șoc psihologic intens pe care l-au suferit, fiind forțați să se întindă pe jos, în unele cazuri aproape goi, având arme îndreptate spre ei și fiind amenințați cu moartea de către militari. Unii reclamanți ar fi fost chiar loviți, deși nu au opus niciun fel de rezistență.
125. Acestor acte de violență li s-ar fi adăugat numeroase insulte, în special cu caracter sexual, unele reclamante fiind apelate de mai multe ori cu termenul de „prostituate”.
126. Aceștia consideră că operațiunea poliției fusese concepută și desfășurată cu scopul de a-i umili și au concluzionat că, prin gravitatea lor, relele tratamente la care au fost supuși intră sub incidența art. 3 din Convenție.
127. Reclamanții se plâng, de asemenea, de absența unei anchete efective cu privire la aceste rele tratamente. Denunță refuzul parchetului și al instanțelor interne de a admite cererile lor pentru probe și le acuză de pasivitate în ceea ce privește stabilirea faptelor și căutarea persoanelor răspunzătoare.
128. Afirmă că toate demersurile lor au fost zadarnice. În această privință, consideră că și cea mai înaltă autoritate judiciară din țară, Consiliul Superior al Magistraturii, a dat dovadă de toleranță față de aceste acte. În cele din urmă, susțin că nici ancheta parchetului militar nu poate fi considerată efectivă, deoarece acest organ nu este independent în raport cu puterea executivă.
129. Guvernul evidențiază contextul în care s-a decis organizarea percheziției. Afirmă că autoritățile interne aveau indicii cu privire la probabilitatea săvârșirii de infracțiuni în imobilele percheziționate. Reamintește că parchetul deschisese o anchetă privind acțiunile lui G.B., liderul asociației, care era suspectat de conducerea unei rețele de producere și difuzare de imagini pornografice, de spălare de bani și de prostituție.
130. Guvernul susține că intervenția simultană a forțelor de ordine era necesară pentru colectarea de informații privind eventuala săvârșire a infracțiunilor menționate. Acesta contestă acuzațiile reclamanților privind distrugerea sistematică a ușilor și ferestrelor imobilelor și afirmă că nu s-a folosit forța decât în cazul în care ocupanții imobilelor au refuzat să permită accesul agenților forțelor de ordine. În toate cazurile, aceștia din urmă s-au legitimat și i-au informat pe reclamanți cu privire la obiectul percheziției.
131. Guvernul neagă orice acte de violență fizică sau verbală la care ar fi fost supuși reclamanții. Asigurarea securității locurilor în care se desfășura percheziția și supravegherea reclamanților erau necesare pentru prevenirea unei reacții violente din partea acestora din urmă, cu atât mai mult cu cât au fost descoperite obiecte periculoase în imobilele în cauză. Adaugă că, în cursul percheziției, reclamanții au fost conduși într-o cameră unde li s-a interzis doar utilizarea telefonului mobil.
132. Guvernul susține că lipsa unor certificate medico-legale care să ateste existența unor leziuni sau tulburări psihologice ar dovedi faptul că agenții forțelor de ordine au avut un comportament lipsit de orice violență. În plus, subliniază că reclamanții nu au menționat niciun act de violență în declarațiile date de aceștia la sediul parchetului în seara în care a avut loc percheziția.
133. În ceea ce privește ancheta desfășurată cu privire la acuzațiile reclamanților, Guvernul apreciază că aceasta a fost adecvată și completă. Aprobă concluziile Parchetului de pe lângă Înalta Curte și consideră că probele aflate la dosarul anchetei permiteau să se concluzioneze că percheziția fusese conformă cu normele interne aplicabile în materie, fără să fie necesar să fie audiați agenții forțelor de ordine sau alți martori.
134. De asemenea, Guvernul reamintește că ancheta parchetului militar cu privire la aceleași acuzații a fost soluționată cu neînceperea urmăririi penale. În cele din urmă, afirmă că acuzațiile reclamanților au făcut obiectul unui control al Inspecției Judiciare a Consiliului Superior al Magistraturii, care a ajuns la aceleași concluzii.
2. Motivarea Curții
a) Principii generale
135. Curtea reamintește că, pentru a intra sub incidența art. 3, un tratament trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Aprecierea acestui grad minim este relativă; ea depinde de ansamblul de date ale cauzei, în special de durata tratamentului, de efectele sale fizice sau psihologice, precum și, uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei. Problema de a stabili dacă tratamentul avea drept scop să umilească sau să înjosească victima este un alt element care trebuie luat în considerare, dar absența unui asemenea scop nu poate exclude totuși definitiv o constatare a încălcării art. 3 [Svinarenko și Slyadnev împotriva Rusiei (MC), nr. 32541/08 și 43441/08, pct. 114, CEDO 2014 (extrase)].
136. Un tratament poate fi considerat „degradant” în sensul art. 3 dacă acesta umilește sau înjosește o persoană, dacă dovedește o lipsă de respect pentru demnitatea acesteia, sau chiar îi diminuează demnitatea, ori îi provoacă sentimente de teamă, neliniște sau inferioritate, de natură să îi distrugă rezistența morală și fizică. Caracterul public al tratamentului poate constitui o circumstanță relevantă sau agravantă pentru a aprecia dacă acesta este „degradant” în sensul art. 3 (ibidem, pct. 115).
137. Pentru ca un tratament să fie „degradant”, suferința sau umilința pe care o provoacă trebuie, în orice caz, să le depășească pe cele pe care le presupune, în mod inevitabil, o anumită formă de tratament legitim (ibidem, pct. 116).
138. În lumina faptelor cauzei, Curtea consideră că este deosebit de important să sublinieze că, atunci când o persoană este lipsită de libertate sau, mai general, se confruntă cu agenți ai forțelor de ordine, utilizarea forței fizice împotriva acesteia, atunci când comportamentul său nu o impune în mod strict necesar, aduce atingere demnității umane și constituie o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenție, indiferent de efectul pe care l-a avut aceasta asupra persoanei în cauză [Bouyid împotriva Belgiei (MC), nr. 23380/09, pct. 88 și 101, CEDO 2015)].
139. În plus, discriminarea din cauza convingerilor religioase poate constitui în sine o atingere adusă demnității umane a reclamanților, care echivalează cu un „tratament degradant” în sensul art. 3 din Convenție (a se vedea Begheluri împotriva Georgiei, nr. 28490/02, pct. 100-101, 7 octombrie 2014, și Karaahmed împotriva Bulgariei, nr. 30587/13, pct. 73, 24 februarie 2015, precum și cauzele citate).
140. Curtea reamintește că, atunci când o persoană afirmă, în mod întemeiat, că a suferit, din partea poliției sau altor servicii similare ale statului, tratamente contrare art. 3 din Convenție, această dispoziție, coroborată cu obligația generală impusă statului de art. 1, impune să se efectueze o anchetă oficială efectivă. Este necesar ca această anchetă să poată conduce la identificarea și, după caz, la pedepsirea persoanelor răspunzătoare (a se vedea, printre altele, recapitularea principiilor generale din hotărârea Cestaro împotriva Italiei, nr. 6884/11, pct. 204 și urm., 7 aprilie 2015). În caz contrar, în ciuda importanței sale fundamentale, interdicția legală generală a torturii și a pedepselor sau a tratamentelor inumane sau degradante ar fi ineficientă în practică și ar fi posibil ca, în anumite cazuri, agenți ai statului, beneficiind de o cvasi-impunitate, să încalce drepturile celor supuși controlului lor (a se vedea, printre multe altele, Assenov și alții împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, pct. 102, Culegere de hotărâri și decizii 1998‑VIII).
141. Având în vedere natura subsidiară a sarcinii sale, Curtea trebuie să evite să își asume rolul unei instanțe de fond, care are competența de a aprecia faptele. Totuși, atunci când se pretinde că au fost săvârșite fapte care intră sub incidența art. 2 și art. 3 din Convenție, trebuie să procedeze la un „control deosebit de strict”, chiar dacă s-au desfășurat deja unele proceduri și investigații la nivel intern. Cu alte cuvinte, Curtea efectuează o examinare aprofundată a concluziilor instanțelor naționale. În acest scop, poate să țină seama de calitatea procedurii interne și de orice deficiență de natură să vicieze procesul decizional (Bouyid, citată anterior, pct. 85).
b) Aplicarea acestor principii în speță
142. Părțile sunt de acord în ceea ce privește faptul că operațiunea desfășurată de poliție la 18 martie 2004 a început dimineața, la orele 9. Echipele de intervenție erau alcătuite din mai multe zeci de militari înarmați, însoțiți de procurori și de martori.
143. În ceea ce privește descrierea comportamentului reprezentanților forțelor de ordine, Curtea se confruntă cu versiuni divergente.
144. Potrivit Guvernului, militarii ar fi cerut permisiunea de a intra în imobilele vizate de percheziție, recurgerea la forță nefiind necesară decât în cazul unui refuz. Ulterior, procurorii s-au legitimat și au menționat obiectul percheziției. Singura constrângere la care ar fi fost supuși reclamanții era obligația de a aștepta încheierea percheziției și de a nu utiliza telefoanele mobile.
145. În ceea ce îi privește pe reclamanți, aceștia descriu o operațiune care a început într-o atmosferă de teroare, caracterizată de distrugerea sistematică a ușilor și a ferestrelor, imobilizarea la pământ sub amenințarea armelor, lovituri, insulte și interdicția de a folosi toaletele, de a se hrăni și de a se îmbrăca. Relele tratamente ar fi continuat la sediul parchetului, unde procurorii i-ar fi amenințat pentru a face declarații false.
146. Elementele de probă de care dispune Curtea nu îi permite să stabilească dacă reclamanții au refuzat sau nu să permită accesul agenților în imobilele percheziționate. În orice caz, părțile sunt de acord cu privire la faptul că ușile și ferestrele mai multor imobile au fost forțate.
147. Reamintind că art. 3 din Convenție nu interzice folosirea forței de către agenții de poliție, cu condiția ca această recurgere la forță să fie proporțională și absolut necesară (a se vedea, printre multe altele, Rehbock împotriva Sloveniei, nr. 29462/95, pct. 76, CEDO 2000‑XII, și Altay împotriva Turciei, nr. 22279/93, pct. 54, 22 mai 2001), Curtea apreciază că, având în vedere circumstanțele speței, recurgerea la forța fizică de către agenții speciali pentru a pătrunde în anumite imobile putea fi justificată (a se vedea supra, pct. 37).
148. În lipsa unor certificate medico-legale, Curtea nu este în măsură să concluzioneze că reclamanții au fost răniți fizic. Nici nu s-a stabilit, dincolo de orice îndoială rezonabilă, faptul că reprezentanții forțelor de ordine i-au insultat pe reclamanți, i-au privat pe aceștia de hrană și nu le-au permis accesul la toalete și că aceștia au fost amenințați pentru a face declarații false.
149. Așadar, în continuare, trebuie să fie examinate faptele ulterioare intrării militarilor în imobile, și anume metodele utilizate pentru reținerea reclamanților și pentru efectuarea percheziției imobilelor.
150 Guvernul contestă afirmațiile reclamanților, potrivit cărora aceștia au fost imobilizați la pământ, sub amenințarea armelor.
151. Curtea nu este în măsură să stabilească împrejurările exacte în care a fost reținut fiecare reclamant, având în vedere că procesele-verbale întocmite în urma perchezițiilor nu precizează metodele utilizate.
152. Cu toate acestea, Curtea constată că versiunea reclamanților este coroborată de imaginile care au fost difuzate de canalele naționale de televiziune de știri și în care apăreau femei tinere, îmbrăcate sumar, culcate la pământ, cu mâinile la ceafă, și agenți speciali cu cagule, îndreptând armele spre ele.
153. Având în vedere aceste probe, Curtea apreciază că au fost folosite măsuri coercitive asupra ocupanților imobilelor percheziționate și că acestea au implicat recurgerea la forța fizică și psihică datorată amenințării cu arme de foc. Așadar, Curtea trebuie să stabilească dacă această recurgere la forță a fost proporțională și absolut necesară în speță.
154. Din documentele aflate la dosarul anchetei reiese că autoritățile suspectau că, în cadrul asociației MISA, exista o rețea care producea și distribuia pe internet imagini pornografice și care, ocazional, incita unii dintre membrii acesteia la practicarea prostituției.
155. Fără a subestima gravitatea acestor infracțiuni, dacă ar fi dovedite, Curtea observă că nu este vorba în mod clar despre un grup de persoane suspectate de săvârșirea unor infracțiuni violente [a se vedea, mutatis mutandis, Gutsanovi împotriva Bulgariei, nr. 34529/10, pct. 128, CEDO 2013 (extrase)]. În plus, subliniază că niciunul din reclamanți nu era suspectat că ar fi făcut parte din această rețea și că scopul operațiunii poliției nu era arestarea presupușilor membri ai acesteia, ci doar ridicarea echipamentelor informatice care se puteau afla în aceste imobile.
156. În ceea ce privește personalitatea reclamanților, Curtea observă că este vorba despre tineri, majoritatea femei, integrați în societate și care exercită diverse meserii. Cât despre modul lor de viață, aceștia au ales în mod liber să locuiască în comunitate, permanent sau temporar, în imobile care aparțineau asociației MISA ori unor membri ai acesteia. Niciun element din dosar nu permitea suspectarea lor de antecedente violente sau de un comportament care ar fi putut reprezenta un pericol pentru militarii chemați să percheziționeze imobilele în cauză.
157. Din documentele de care dispune Curtea reiese că activitatea MISA și a membrilor acesteia era monitorizată îndeaproape de autorități de mai mulți ani. Prin urmare, nu era vorba despre o operațiune desfășurată la întâmplare, care ar fi putut da naștere unor situații neașteptate, la care ar fi putut fi necesar ca forțele de ordine să reacționeze, fără să fi fost pregătite.
158. Dimpotrivă, autoritățile au programat în avans operațiunea poliției și au avut suficient timp să evalueze eventualele riscuri și să ia toate măsurile necesare pentru realizarea percheziției fără să recurgă la o forță excesivă.
159 Cu toate acestea, în ciuda timpului de pregătire a operațiunii, din elementele de la dosar nu reiese că autoritățile ar fi luat în considerare absența antecedentelor și caracterul neviolent al comportamentului reclamanților.
160. În plus, Curtea observă și alte deficiențe în pregătirea operațiunii. Astfel, deși mandatul de percheziţie emis de curtea de apel a limitat obiectul percheziției la confiscarea de echipamente informatice, se pare că acest fapt nu a fost adus la cunoștința militarilor batalionului special al Jandarmeriei. Aceștia din urmă au fost informați despre o operațiune de luptă împotriva traficului de droguri și a prostituției și, prin urmare, au desfășurat o forță specifică acestui tip de operațiune, care prezenta un risc ridicat.
161. Curtea consideră că prezența unei arme de foc, a unei perechi de cătușe și a unui spray cu piper în unul din imobilele percheziționate nu poate fi suficientă, în sine, pentru a justifica folosirea forței împotriva reclamanților, niciunul dintre aceștia nelocuind în imobilul respectiv.
162. În ceea ce privește efectul psihologic pe care l-a avut asupra reclamanților intervenția poliției, Curtea reamintește că operațiunile poliției, care implică intervenția la domiciliu și arestarea suspecților, cauzează în mod inevitabil emoții negative persoanelor vizate de aceste măsuri (Gutsanovi, citată anterior, pct. 134).
163. În speță, reclamanții afirmă că umilința și neliniștea pe care le-au simțit erau suficient de intense pentru a constitui un tratament contrar art. 3 din Convenție.
164. Curtea apreciază că modul în care militarii au luat cu asalt imobilele vizate de percheziție și i-au tratat pe reclamanți a fost excesiv. Acesta le-a provocat reclamanților sentimente de teamă, neliniște și neputință, de natură să îi înjosească în proprii ochi și în ochii apropiaților.
165. Curtea apreciază că intensitatea acestor sentimente, amplificată de mediatizarea intensă a operațiunii, a depășit nivelul de gravitate necesar pentru aplicarea art. 3 și că, din acest motiv, reclamanții au fost supuși unui tratament degradant.
166. Prin urmare, în speță a fost încălcat art. 3 din Convenție sub aspect material.
167. Reclamanții denunță, de asemenea, absența unei anchete efective cu privire la acuzațiile de rele tratamente.
168. Guvernul apreciază că probele depuse la dosarul anchetei justificau neînceperea urmăririi penale. În plus, acesta consideră că concluziile Parchetului de pe lângă Înalta Curte s-au coroborat cu cele ale parchetului militar, în ceea ce priveşte aceleași acuzații, precum și cu raportul Inspecției Judiciare a Consiliului Superior al Magistraturii.
169. Curtea notează ca plângerile reclamanților au avut ca rezultat neînceperea urmăririi penale, soluție dispusă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte la 16 mai 2005, care s-a bazat exclusiv pe probele din dosarul anchetei vizând MISA și anumiți membri ai acesteia.
170. Curtea deplânge, în special, lipsa oricărei încercări de a administra probe și de a audia martori pentru a verifica derularea evenimentelor, circumstanțele exacte în care au fost reținuți reclamanții și eventuala conotație discriminatorie a relelor tratamente denunțate.
171. Curtea apreciază ca ancheta deschisă de parchetul militar și raportul Inspecției Judiciare nu pot compensa caracterul sumar al anchetei desfășurate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
172. În aceasta privință, Curtea reamintește că independența procurorilor militari însărcinați cu investigarea acuzațiilor de rele tratamente aduse agenților statului este discutabilă, din cauza apartenenței lor la structura militară și a subordonării ierarhice. În repetate rânduri, Curtea a constatat o încălcare a art. 3 din Convenție din cauza lipsei de independență a parchetului militar [a se vedea Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46430/99, pct. 67, 5 octombrie 2004; Dumitru Popescu împotriva României (nr. 1), nr. 49234/99, pct. 75, 26 aprilie 2007; Melinte împotriva României, nr. 43247/02, pct. 27, 9 noiembrie 2006; Soare și alții împotriva României, nr. 24329/02, pct. 169, 22 februarie 2011; Austrianu împotriva României, nr. 16117/02, pct. 70, 12 februarie 2013 și, mai recent, Birgean împotriva României, nr. 3626/10, pct. 72, 14 ianuarie 2014].
173. Prin urmare, Curtea nu poate considera efectivă ancheta realizată la momentul faptelor de către parchetul militar.
174. În ceea ce privește raportul Inspecției Judiciare, Curtea constată că acesta nu abordează circumstanțele și metodele reținerii reclamanților, ci doar situația lui G.B. și transmiterea către presă a imaginilor filmate în timpul operațiunii poliției.
175. Având în vedere aceste elemente, Curtea nu este convinsă că ancheta cu privire la acuzațiile credibile ale reclamanților, potrivit cărora aceștia au fost supuși la rele tratamente de către forțele de ordine, a fost suficient de aprofundată și efectivă pentru a îndeplini cerințele art. 3 citate anterior.
176. În consecință, Curtea apreciază că a fost încălcat art. 3 din Convenție sub aspect procedural.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 DIN CONVENȚIE
177. Reclamanții consideră că, la 18 martie 2004, urmare a dispoziţiilor parchetului, au fost lipsiţi în mod arbitrar de libertate în cursul percheziției, transportului la sediul parchetului și interogatoriului. Aceștia invocă art. 5 § 1 din Convenție, ale cărui dispoziții relevante se citesc după cum urmează:
„(1) Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: [...]
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei dețineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunțată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege;
c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia; [...] ”
A. Cu privire la admisibilitate
1. Argumentele părților
178. Guvernul apreciază că respectivul capăt de cerere formulat de reclamantele Butum și Motocel în temeiul art. 5 din Convenție este inadmisibil, pe motiv că acestea din urmă nu ar fi făcut obiectul niciunei măsuri de privare de libertate.
179. În ceea ce îi privește pe ceilalți reclamanți, Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Acesta reamintește că plângerea împotriva ordonanței de neîncepere a urmăririi penale pronunțată de parchetul militar la 19 februarie 2008 a fost respinsă ca tardivă.
180. Reclamanții nu au prezentat observații cu privire la aceste aspecte.
2. Motivarea Curții
181. Curtea observă că reclamantele Butum și Motocel nu au fost prezente nici în imobilele percheziționate, nici la sediul parchetului. Având în vedere că acestea nu au fost lipsite de libertate în niciun moment în timpul operațiunii desfășurate de poliție la 18 martie 2004, este necesar să fie admisă excepția invocată de Guvern și să fie respins capătul de cerere formulat de cele două reclamante, pe motiv de incompatibilitate ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și 4 din Convenție.
182. În ceea ce privește excepția de neepuizare a căilor de atac, invocată în privința celorlalți reclamanți, Curtea reține, în afară de lipsa de independență și imparțialitate a parchetului militar (supra, pct. 172), că plângerea tardivă invocată de Guvern a fost introdusă de asociația MISA împotriva ordonanței de neîncepere a urmăririi penale pronunțate de parchetul militar (supra, pct. 78). Prin urmare, Curtea apreciază că nu li se poate imputa reclamanților faptul că asociația a contestat tardiv această ordonanță.
183. În orice caz, Curtea reține că, potrivit reclamanților, privarea lor de libertate a fost o consecință a măsurilor arbitrare adoptate împotriva lor de către procurorii parchetului de pe lângă curtea de apel. Plângerea privind aceste măsuri a avut ca rezultat pronunțarea unei ordonanțe de neîncepere a urmăririi penale de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la 18 martie 2004. Având în vedere că reclamanții au contestat această ordonanță de neîncepere a urmăririi penale în termenele prevăzute de lege, Curtea apreciază că este necesar să respingă excepția Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne.
184. Curtea constată că acest capăt de cere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. În consecință, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părților
185. Reclamanții consideră că privarea lor de libertate este lipsită de temei legal.
186. Guvernul precizează că, în scopul perchezițiilor, 73 de persoane, printre care și reclamanții, au fost conduse la sediul parchetului, pentru a fi audiate în cadrul anchetei penale deschise împotriva lui G.B. și a altor lideri ai MISA.
187. Acesta susține că persoanele interogate nu au fost lipsite de libertate, doar libertatea lor de circulație fiind temporar restrânsă în scopul efectuării anchetei. În acest context, admite că reclamanții s-au aflat sub controlul autorităților începând din dimineața zilei de 18 martie 2004 și până noaptea. Durata audierilor, deși a fost redusă la minimum necesar, s-ar explica prin numărul ridicat de persoane de la care parchetul trebuia să obțină declarații.
188. Guvernul afirmă că reclamanții nu aveau calitatea de învinuiţi, dar că aceștia trebuiau să facă obiectul unei verificări a identității și să facă declarații cu privire la prezența lor în locuri în care se suspecta că s-ar desfășura activități ilegale.
189. În orice caz și presupunând că a existat o lipsire de libertate, Guvernul apreciază că măsura în cauză era justificată în lumina art. 5 § 1 lit. b) din Convenție. Susține că era vorba despre o măsură administrativă prevăzută la art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 218/2002, conform căruia polițiștii au obligația să conducă la sediul politiei persoanele care periclitează ordinea publică, în special siguranța unor persoane și bunuri, precum si persoanele suspecte de săvârșirea unor fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condițiile legii.
190. Reclamanții răspund că durata măsurii nu poate avea un efect decisiv în ceea ce privește existența unei lipsiri de libertate. De asemenea, contestă aplicabilitatea Legii nr. 218/2002 în speță. Ei afirmă că identitatea lor fusese stabilită deja în locul unde s-a desfășurat percheziția, că nu amenințau ordinea publică și că nu existau motive pentru a fi suspectați de săvârșirea unor fapte ilegale.
2. Motivarea Curții
a) Principii generale
191. Curtea reamintește că, pentru a stabili dacă o persoană este „lipsită de libertatea sa” în sensul art. 5, este necesar să se pornească de la situația concretă a acesteia și să se țină seama de o serie de criterii, precum tipul, durata, efectele și modalitățile de executare a măsurii în cauză. Fără îndoială, pentru a se pronunța asupra existenței unei încălcări a drepturilor apărate de Convenție, adesea este necesar să se identifice realitatea dincolo de aparențe și de vocabularul folosit [a se vedea, printre alte hotărâri, Creangă împotriva României (MC), nr. 29226/03, pct. 91, 23 februarie 2012].
192. Încadrarea sau absența încadrării de către stat a unei situații de fapt nu poate avea o influență decisivă asupra concluziei Curții privind existența unei lipsiri de libertate. Nici durata lipsirii de libertate nu poate fi decisivă, art. 5 § 1 aplicându-se și în cazul unei lipsiri de libertate de scurtă durată (idem, pct. 92, 93).
193. Curtea reamintește, de asemenea, că, în ceea ce privește „legalitatea” unei privări de libertate, inclusiv respectarea „căilor legale”, Convenția face trimitere, în principal, la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele de fond, precum și normele de procedură. Cu toate acestea, respectarea dreptului național nu este suficientă: art. 5 § 1 prevede, în plus, conformitatea oricărei privări de liberate cu scopul protejării individului împotriva arbitrarului. Există un principiu fundamental potrivit căruia nicio o detenție arbitrară nu poate fi compatibilă cu art. 5 § 1, iar noțiunea de „arbitrar” pe care o conține art. 5 § 1 merge dincolo de‑ lipsa de conformitate cu dreptul național, astfel încât o privare de libertate poate fi legală în conformitate cu legislația internă, fiind în același timp arbitrară și deci contrară Convenției (idem, pct. 85).
b) Aplicarea acestor principii în speță
194. Curtea observă că părțile nu contestă faptul că, la 18 martie 2004, reclamanții s-au aflat sub controlul autorităților. Ulterior percheziției care a avut loc în prezența militarilor, reclamanţii au fost transportați, tot sub pază armată, la sediul parchetului, unde au dat declarații sau au așteptat să dea declarații timp de mai multe ore. În cursul acestei perioade, care, potrivit afirmațiilor Guvernului, a durat de la orele 9 dimineața până noaptea, acestora nu li s-a permis să părăsească nici locul percheziției, nici sediul parchetului.
195. Având în vedere desfășurarea cronologică a evenimentelor și ținând seama de caracterul forțat al aducerii reclamanților, Curtea concluzionează că aceștia au fost lipsiți de libertate [a se vedea, mutatis mutandis, Creangă (MC), pct. 99; Ghiurău împotriva României, nr. 55421/10, pct. 80, 20 noiembrie 2012 și, spre deosebire de situația din cauza Soare și alții împotriva României, nr. 24329/02, pct. 237, 22 februarie 2011].
196. Prin urmare, este necesar să fie soluționată problema dacă reclamanții au fost lipsiți de libertate „potrivit căilor legale”, în sensul art. 5 § 1 din Convenție.
197. Guvernul afirmă că lipsirea de libertate a fost o măsură administrativă, bazată pe dispozițiile art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 218/2002 și justificată din perspectiva art. 5 § 1 lit. b) din Convenție.
198. Curtea observă că, în temeiul art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 218/2002, pentru ca poliției să i se permită să conducă o persoană la sediu în vederea verificării identității acesteia, trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiții: persoana controlată să nu-şi poată dovedi identitatea în condițiile prevăzute de lege și să existe suspiciunea săvârșirii unei infracțiuni.
199. Or, Curtea constată că, în speță, niciuna din aceste condiții nu a fost îndeplinită. Curtea observă că, din procesele-verbale întocmite la finalul perchezițiilor, reiese că identitatea reclamanților fusese stabilită, pe baza actelor de identitate ale acestora, încă de la sosirea reprezentanților forțelor de ordine în imobilele percheziționate. Mai mult, în declarațiile date de reclamanți la parchet, identitatea lor a fost din nou clarificată, fără ca anchetatorii să facă mențiuni cu privire la vreo imposibilitate sau dificultate de stabilire a acesteia.
200. În ceea ce privește a doua condiție prevăzută de lege, Curtea observă că reclamanții nu au făcut obiectul niciunei anchete înainte de percheziție. În plus, nici în declarațiile lor nu a existat vreun indiciu care ar putea sugera că aceste declarații au fost luate în cadrul unei anchete preliminare îndreptate împotriva lor.
201. Reiese din circumstanțele cauzei că reclamanții au fost reținuți la parchet doar cu scopul de a fi audiaţi în dosarul penal care i-a vizat pe G.B. și pe alți membri ai MISA. Cu toate acestea, ei nu au fost în niciun moment informați nici cu privire la motivele prezentei lor la parchet, nici cu privire la statutul lor de martori.
202. Având în vedere că în Codul de procedură penală existau dispoziții specifice pentru a asigura aducerea în calitate de martori, printre care, în ultimă instanță, aducerea prin constrângere, Curtea consideră că art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 218/2002 nu poate constitui un temei legal pentru lipsirea de libertate a reclamanților.
203. Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a constata că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenție.
III. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ART. 8 DIN CONVENȚIE
204. Invocând art. 8 din Convenție, reclamanții denunță percheziția efectuată la domiciliul lor, perchezițiile corporale, ridicarea de obiecte personale și difuzarea în presă a unor imagini filmate în timpul operațiunii poliției.
205. Dispozițiile relevante ale art. 8 din Convenție sunt formulate după cum urmează:
„(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vierii sale private și [...] a domiciliului său [...].
2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și în cazul în care constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora. ”
A. Cu privire la admisibilitate
206. Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție. De asemenea, constată că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părților
207. Reclamanții consideră că au fost victimele unei ingerințe arbitrare și disproporționate în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și a domiciliului.
208. Susțin că parchetul a deturnat obiectul mandatului de percheziție emis de instanță. Aceștia arată că mandatul respectiv viza ridicarea unor suporturi informatice de stocare a datelor, în vreme ce parchetul a profitat de acest mandat pentru a organiza o vastă operațiune de poliție, care a avut ca scop distrugerea asociației MISA și intimidarea membrilor acesteia.
209. Susțin că percheziționarea domiciliului lor, reținerile care au avut loc pe stradă și ridicarea a numeroase obiecte personale, care nu aveau nicio legătură cu ancheta, au constituit ingerințe grave în viața lor privată, împotriva cărora nu au beneficiat de nicio garanție sau mijloc de apărare.
210. În cele din urmă, aceștia se plâng de înregistrarea și difuzarea în presă a unor imagini filmate în timpul operațiunii poliției.
211. Guvernul contestă aceste argumente. Acesta afirmă că percheziția a fost conformă cu dreptul intern, care prevede o protecție suficientă împotriva arbitrarului, în special prin supunerea percheziției autorizării prealabile a unui judecător.
212. În ceea ce privește modul în care s-a desfășurat percheziția, Guvernul afirmă că intervenția în forță și simultană a anchetatorilor era necesară pentru a surprinde în flagrant autorii infracțiunilor de difuzare pe internet a unor imagini pornografice și de trafic de persoane și pentru a împiedica distrugerea probelor. Acesta subliniază că percheziția a avut loc în prezența reclamanților sau a reprezentanților lor.
213. Guvernul susține că toate obiectele ridicate aveau legătură cu ancheta în curs și că acestea au fost menționate în procese‑-verbale sau introduse în cutii de carton sigilate. Potrivit Guvernului, obiectele care nu aveau legătură cu ancheta au fost restituite reclamanților.
214. Guvernul nu a formulat comentarii cu privire la acuzațiile reclamanților legate de atingerea adusă vieții lor private ca urmare a difuzării în presă a înregistrării operațiunii desfășurate de poliție.
2. Motivarea Curții
215. Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa consacrată, perchezițiile și ridicarea de obiecte desfășurate la domiciliul reclamanților constituie o ingerință în exercitarea dreptului la respectarea „vieții private” și a domiciliului [Gutsanovi împotriva Bulgariei, nr. 34529/10, pct. 217, CEDO 2013 (extrase) și Slavov și alții împotriva Bulgariei, nr. 58500/10, pct. 141, 10 noiembrie 2015].
216. Curtea reamintește, de asemenea, că percheziționarea reclamanților, a hainelor sau a bunurilor personale ale acestora constituie o ingerință în exercitarea dreptului la respectarea vieții private. Caracterul public al percheziției poate să agraveze ingerința în cauză, în anumite cazuri, din cauza sentimentului de umilire și a disconfortului pe care le provoacă aceasta [Gillan și Quinton împotriva Regatului‑Unit, nr. 4158/05, pct. 63 și 64, CEDO 2010 (extrase)].
217. Astfel de ingerințe încalcă art. 8, cu excepția cazurilor în care sunt prevăzute de lege, urmăresc unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la paragraful 2 al acestui articol și sunt „necesar[e] într-o societate democratică” pentru îndeplinirea acestora.
218. Curtea reamintește că noțiunea de necesitate implică o ingerință întemeiată pe o nevoie socială imperioasă și, mai ales, proporțională cu scopul legitim urmărit. În special în ceea ce privește vizitele la domiciliu și ridicarea de obiecte, legislația și practica interne trebuie să ofere garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor și arbitrarului [a se vedea, între altele, Robathin împotriva Austriei, nr. 30457/06, pct. 44, 3 iulie 2012 și Vinci Construction și GTM Génie Civil et Services împotriva Franței, nr. 63629/10 și 60567/10, pct. 66, 2 aprilie 2015].
219. În această privință, Curtea observă că, printre aceste garanții, se numără existența unui „control eficient” al măsurilor care încalcă art. 8 din Convenție (Lambert împotriva Franței, 24 august 1998, pct. 34, Culegere de hotărâri și decizii 1998‑V).
220. În cele din urmă, Curtea reamintește că scurgerile de informații judiciare confidențiale în presă constituie o ingerință nejustificată în viața privată a persoanelor în cauză (a se vedea, de exemplu, Căşuneanu împotriva României, nr. 22018/10, pct. 71, 16 aprilie 2013). În mod similar, Curtea a constatat deja încălcarea art. 8 din Convenție atunci când autoritățile au pus la dispoziția presei o fotografie a reclamantei, preluată din dosarul său de urmărire penală (Sciacca împotriva Italiei, nr. 50774/99, pct. 29 și 30, CEDO 2005‑I).
221. În speță, Curtea apreciază că a existat o ingerință în exercitarea de către reclamanții nr. 1-12, 14-16, 18-24 și 26 (a se vedea lista reclamanților din anexă) a dreptului lor la respectarea „vieții private” și a domiciliului, din cauza percheziției efectuate la domiciliul lor și a ridicării de obiecte personale.
222. Având în vedere circumstanțele de fapt, Curtea apreciază că inclusiv reclamanții care se alăturaseră temporar comunității de practicanți yoga, instalate în imobilele percheziționate (supra, pct. 20), aveau o legătură suficient de strânsă cu aceste locuri pentru a considera că această percheziție și ridicarea obiectelor personale ale acestora au constituit o ingerință în dreptul lor la respectarea „vieții private” și a domiciliului.
223. Curtea observă că percheziția în cauză avea un temei legal în dreptul intern, și anume art. 100-108 C. proc. pen. și art. 55 din Legea nr. 161/2003. Percheziţia urmărea scopul legitim al apărării ordinii și prevenirii săvârșirii de infracțiuni.
224. Curtea constată că aceste dispoziții legale prevăd garanții pentru a împiedica adoptarea de către autorități a unor măsuri arbitrare. Printre aceste garanții, cele mai importante privesc mandatul de percheziție și controlul judecătoresc ulterior al legalității și necesității acestei măsuri. În plus, este necesar ca aceste controale să fie eficiente în circumstanțele specifice ale speței (Smirnov împotriva Rusiei, nr. 71362/01, pct. 45, 7 iunie 2007 și Slavov și alții, citată anterior, pct. 146) și ca aceste garanții să fie aplicate în mod concret și efectiv, nu teoretic și iluzoriu (Vinci Construction și GTM Génie Civil et Services, citată anterior, pct. 75).
225. Curtea constată că, la 16 martie 2004, instanţa a autorizat percheziționarea imobilelor în vederea ridicării suporturilor de stocare a datelor, care conțineau informații referitoare la schimburi internaționale de date și utilizatorii acestora.
226. Cu toate acestea, trebuie să se constate că anchetatorii nu au limitat perchezițiile efectuate la mandatul judecătoresc. Din inventarul întocmit la finalul perchezițiilor reiese că o mare parte din obiectele ridicate nu puteau fi considerate ca fiind vreo formă de date informatice și că nu aveau nicio legătură aparentă cu obiectul anchetei. Curtea observă, de exemplu, că anchetatorii au ridicat, printre altele, cărți, fotografii, documente administrative și acte de identitate, scrisori, bani, bijuterii, obiecte decorative și articole de îmbrăcăminte. În plus, o parte din obiectele personale ale reclamanților au fost transportate în cutii al căror conținut nu a fost inventariat.
227. În ceea ce privește controlul a posteriori al operațiunii poliției, Curtea constată că instanțele naționale nu au oferit niciun răspuns referitor la capătul de cerere formulat de reclamanți cu privire la abuzurile la care ar fi fost supuși de către parchet, care ar fi deturnat cu bună știință obiectul mandatului judecătoresc de percheziție. În plus, Curtea observă că, contrar afirmațiilor parchetului, încercările reclamanților de a contesta în fața instanțelor interne ridicarea obiectelor lor personale și de a obține restituirea lor s-au dovedit inutile (supra, pct. 53 și 85).
228. Prin urmare, Curtea concluzionează că, din cauza caracterului masiv și nediferențiat și a absenței unui control efectiv a posteriori, percheziția și ridicarea obiectelor personale au adus atingere drepturilor reclamanților menționate anterior, garantate de art. 8 din Convenție (a se compara cu cauzele Robathin, citată anterior, pct. 52; Vinci Construction și GTM Génie Civil et Services, citată anterior, pct. 78, și Ernst și alții împotriva Belgiei, nr. 33400/96, pct. 116, 15 iulie 2003).
229. În ceea ce îi privește pe reclamanții Pelin, Monete și Tănase, Curtea constată că au fost interpelați pe stradă, în apropierea imobilelor percheziționate, și obligați să se supună unei percheziții la finalul căreia le-au fost ridicate obiecte personale. În consecință, Curtea consideră că acești reclamanți au suferit, de asemenea, o ingerință în exercitarea dreptului lor la respectarea vieții private.
230. Curtea constată că Guvernul nu a menționat în baza căror dispoziții legale au fost luate aceste măsuri. În procesul-verbal întocmit cu ocazia percheziției la care a fost supus domnul Monete s-a precizat că forțele de ordine au acționat în conformitate cu art. 219 C. proc. pen. Acest articol prevede că procurorul însărcinat cu ancheta poate dispune ca organele de cercetare penală să efectueze acte de urmărire penală.
231. Curtea deduce că măsura a fost dispusă de către unul dintre procurorii care s-au ocupat de operațiunea desfășurată de poliție la 18 martie 2004.
232. Cu toate acestea, Curtea apreciază că simpla menționare a art. 219 C. proc. pen. nu permite să se răspundă la întrebarea dacă respectiva competență exercitată de procuror în speță avea temei în dreptul intern, care era întinderea unei astfel de competențe și mai ales care erau garanțiile prevăzute de dreptul intern împotriva arbitrarului (a se vedea, mutatis mutandis, Gillan și Quinton împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 76 și urm.).
233. În aceste condiții, Curtea consideră că percheziția la care au fost supuși reclamanții Pelin, Monete și Tănase nu era „prevăzută de lege”, în sensul art. 8 § 2 din Convenție.
234. Curtea observă că, în scopul anchetei, percheziția fiecărui imobil a fost filmată de militarii care au participat la operațiune. Ulterior, aceste înregistrări au fost puse la dispoziția presei și au avut o acoperire mediatică extinsă. Principalele canale de știri și ziare naționale au prezentat reportaje și articole în care au fost incluse filme și fotografii furnizate de autorități, în special, conform raportului Inspecției Judiciare a Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul de Interne (a se vedea pct. 56 și 93).
235. Din analiza extraselor din articolele din presa scrisă și audiovizuală, reiese că imaginile furnizate de autorități înfățișau locatarii imobilelor, în special, femei tinere, întinse pe podea, în posturi umilitoare. Or, trebuie să se constate că autoritățile care au pus aceste imagini la dispoziția presei nu au luat măsuri minime de precauție pentru a proteja viața privată a persoanelor în cauză: corpurile și fețele lor nu au fost mascate și imaginile în litigiu au fost filmate în spații private.
236. Curtea nu este convinsă de argumentul invocat de parchet pentru respingerea plângerii reclamanților (supra, pct. 56), și anume că difuzarea acestor imagini a răspuns unei chestiuni de interes general. Aceasta apreciază că alte metode ce aduc atingere într-o măsură mai mică vieții private a reclamanților, care, în calitate de „persoane obișnuite”, puteau să se aștepte în mod legitim la o protecție sporită a vieții lor private, ar fi permis informarea publicului cu privire la ancheta în curs.
237. Prin urmare, Curtea consideră că autoritățile naționale care au furnizat presei înregistrările operațiunii poliției au adus o atingere nejustificată dreptului reclamanților la protejarea vieții lor private.
Concluzie
238. Curtea consideră că deficiențele constatate mai sus în ceea ce privește percheziția, ridicarea bunurilor, perchezițiile la care au fost supuși reclamanții și distribuirea imaginilor din timpul operațiunii poliției sunt suficiente pentru a stabili că a fost încălcat art. 8 în privința tuturor reclamanților.
IV. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
239. Invocând art. 9 din Convenție, coroborat cu art. 14, reclamanții se plâng de o discriminare întemeiată pe apartenența lor la MISA, fiindu-le încălcat dreptul de a-și manifesta convingerile. În această privință, ei denunță o vastă campanie de denigrare și persecutare, mediatizată pe scară largă, care ar fi fost orchestrată de înalți funcționari și politicieni, printre care, în special, prim-ministrul.
240. Guvernul susține că operațiunea poliției nu a fost în niciun fel motivată de convingerile promovate de MISA și de membrii săi, unicul scop al acesteia fiind împiedicarea săvârșirii de infracțiuni în locurile unde își desfășura activitatea MISA, prin utilizarea infrastructurii sale. Afirmă că supravegherea asociației de către SRI viza exclusiv activitățile potențial ilegale ale acesteia. În cele din urmă, susține că asociația funcționează și își desfășoară activitatea în continuare, fără niciun amestec din partea statului.
241. Curtea reamintește că noțiunea de discriminare include, în mod normal, și cazurile în care unui individ sau unui grup i se aplică un tratament mai puțin favorabil decât altuia, fără o justificare adecvată, chiar dacă în Convenție nu este prevăzut tratamentul cel mai favorabil (a se vedea, printre altele, Zarb Adami împotriva Maltei, nr. 17209/02, pct. 73, CEDO 2006‑VIII).
242. Curtea adoptă concluziile care, în opinia sa, sunt susținute de o evaluare independentă a tuturor mijloacelor de probă, inclusiv deducțiile pe care le poate face din fapte și din observațiile pârților. Conform jurisprudenței sale constante, proba poate rezulta dintr-o serie de indicii sau de prezumții irefragabile, suficient de puternice, clare și concordante [Natchova și alții împotriva Bulgariei (MC), nr. 43577/98 și 43579/98, pct. 147, CEDO 2005‑VII).
243. În speță, Curtea constată că SRI monitoriza activitățile MISA de la înființarea acesteia, în 1990. Deși motivele acestei supravegheri erau legate, parțial, de exprimarea unor opinii considerate contrare alegerilor statului în materie de politică externă, din probele aflate la dosar reiese totuși că operațiunea poliției din 18 martie 2004 a avut loc ca urmare a existenței unor indicii privind săvârșirea de infracțiuni în unele imobile aparținând MISA.
244. În consecință, Curtea apreciază că, în speță, nu este vorba despre elemente puternice, clare și concordante, care permit să se concluzioneze că începerea urmăririi penale față de G.B. și alți membri ai MISA și autorizarea percheziției acestor imobile urmăreau un scop discriminatoriu, care a adus atingere libertății reclamanților de a-și manifesta convingerile.
245. În plus, Curtea subliniază că afirmațiile privind comportamentul reprezentanților forțelor de ordine în cursul operațiunii desfășurate de poliție la 18 martie 2004 au fost examinate din perspectiva art. 3 din Convenție.
246. În ceea ce privește declarațiile prin care ar fi fost emise judecăți negative referitoare la activitățile MISA, Curtea constată că afirmațiile incriminate de reclamanți nu fuseseră făcute de autoritățile judiciare, care controlau desfășurarea anchetei, ci de diverși politicieni. Or, Curtea apreciază că este necesar ca aceste declarații să fie situate în contextul cauzei, care a provocat o agitație puternică în rândul opiniei publice. Curtea consideră că afirmațiile în litigiu, astfel cum reies din articolele din presă furnizate de reclamanți, nu pot demonstra existența unei campanii de denigrare și persecutare, orchestrată de anumiți politicieni împotriva MISA și a membrilor acesteia.
247. În cele din urmă, în ceea ce privește ecoul pe care l-a avut cauza în presă, Curtea consideră că, într-o societate democratică, este inevitabil ca jurnaliștii să formuleze comentarii, uneori severe, cu privire la cauze sensibile.
248. Ținând seama de toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la pretențiile formulate, Curtea nu constată nicio aparentă încălcare a drepturilor și libertăților garantate de art. 9 și art. 14 din Convenție. Prin urmare, Curtea concluzionează că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și 4 din Convenție.
V. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
249. În conformitate cu art. 41 din Convenție,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă. ”
A. Prejudiciu
250. Reclamanții solicită 18 000 de euro (EUR) fiecare, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit din cauza relelor tratamente, a lipsirii de libertate și a încălcării dreptului lor la respectarea vieții private și a domiciliului, în cursul operațiunii poliției din 18 martie 2004.
251. Guvernul susține că cererea reclamanților nu este întemeiată. În plus, consideră că suma solicitată este excesivă.
252. Curtea apreciază că reclamanții nr. 1 și 2, 4-11 și 14-26 au suferit un prejudiciu moral ca urmare a încălcării constatate a art. 3, art. 5 § 1 și art. 8 din Convenție și că trebuie să se acorde suma de 12 000 EUR fiecăruia din acești reclamanți. În ceea ce îi privește pe reclamanții nr. 3 și 12, Curtea apreciază că aceștia au suferit un prejudiciu moral ca urmare a încălcării constatate a art. 8 din Convenție și că trebuie să se acorde suma de 4 000 EUR fiecăruia din acești reclamanți. În cele din urmă, în privința reclamantului nr. 13, Curtea apreciază că acesta a suferit un prejudiciu moral ca urmare a încălcării constatate a art. 5 § 1 și art. 8 din Convenție și că trebuie să i se acorde suma de 6 000 EUR.
B. Cheltuieli de judecată
253. Reclamanții nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate în fața instanțelor naționale sau în fața Curții.
C. Dobânzi moratorii
254. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
CURTEA:
1. Declară, în unanimitate, cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere formulate în temeiul art. 3 din Convenție de către reclamanții nr. 1 și 2, 4‑11 și 14‑26;
2. Declară, în unanimitate, cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere formulat în temeiul art. 5 § 1 din Convenție de către reclamanții nr. 1 și 2, 4‑11 și 13‑26;
3. Declară, în unanimitate, cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere formulate în temeiul art. 8 din Convenție;
4. Declară, cu majoritate, cererea inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
5. Hotărăște, în unanimitate, că a fost încălcat art. 3 din Convenție atât sub aspect material, cât și procedural în privința reclamanților nr. 1 și 2, 4-11 și 14-26;
6. Hotărăște, în unanimitate, că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenție în privința reclamanților nr. 1 și 2, 4-11 și 13-26;
7. Hotărăște, în unanimitate, că a fost încălcat art. 8 din Convenție în privința tuturor reclamanților;
8. Hotărăște, în unanimitate:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:
i) 12 000 EUR (doisprezece mii de euro) fiecăruia dintre reclamanții nr. 1 și 2, 4‑11 și 14‑26, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamanți cu titlu de impozit pentru această sumă, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral;
ii) 6 000 EUR (șase mii de euro) reclamantului nr. 13, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit pentru această sumă, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral,
iii) 4 500 EUR (patru mii cinci sute de euro) fiecăruia dintre reclamanții nr. 3 și 12, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamanți cu titlu de impozit pentru această sumă, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral;
(b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;
9. Respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 26 aprilie 2016, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.
Marialena TsirliAndrás Sajó
GrefierPreședinte
La prezenta hotărâre este anexat, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și art. 74 § 2 din Regulamentul Curții, un rezumat al opiniei separate a judecătorului Sajó.
A.S.
M.T.
OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI SAJÓ
Asociația MISA (Mișcarea de Integrare Spirituală în Absolut) a făcut obiectul unei monitorizări atente din partea parchetului, precum și mai multor anchete desfășurate de acesta. Operațiunea poliției, pe care Curtea o consideră contrară art. 3 din Convenție, a provocat sentimente puternice de teamă (pct. 163 din hotărâre). În măsura în care reclamanții sunt membrii ai unei mișcări pe care o consideră drept religioasă, consecințele asupra libertății de manifestare a credințelor religioase nu sunt neglijabile și, în cazul unui fumus persecutionis, nu poate exista o manifestare liberă a religiei.
Anexă – Lista reclamanților
Liliana AMARANDEI, născută la 30/12/1963, locuiește în Iași Mirela AVĂDĂNII, născută la 13/09/1972, locuiește în București Ioana Mihaela BUTUM, născută la 22/10/1979, locuiește în Brașov Nicoleta Roxana COJOCARU, născută la 18/09/1978, locuiește în Iași Oana Roxana DOLDOR, născută la 14/02/1979, locuiește în VidraVioleta ENĂCHESCU (HOSCEVAIA), născută la 11/04/1978, locuiește în București Elena-Simona FRÎNCULEASĂ, născută la 11/12/1974, locuiește în București Mariana Cipriana LAZĂR, născută la 11/08/1969, locuiește în București Amalia LUCACHI, născută la 17/02/1969, locuiește în IașiIulia LUPESCU, născută la 15/07/1970, locuiește în Moara MicăRose-Marie MÎNDRU, născută la 6/09/1978, locuiește în Drobeta Turnu SeverinLiliana MOTOCEL, născută la 6/08/1973, locuiește în BucureștiVirgil-Marius MONETE, născut la 21/09/1968, locuiește în BucureștiValeria-Laura OBREJA, născută la 19/12/1973, locuiește în IașiSimona OPREAPOPA, născută la 20/10/1976, locuiește în AvrigAna-Maria PĂNESCU, născută la 24/03/1979, locuiește în OteșaniBeatrice Camelia PELIN, născută la 4/01/1981, locuiește în Piatra NeamțRodica PETRE, născută la 25/03/1974, locuiește în BucureștiIuliana RADU, născută la 12/08/1968, locuiește în BucureștiElena SIMA, născută la 3/09/1979, locuiește în FocșaniDaniel STANCIU, născut la 26/02/1972, locuiește în Piatra NeamțCatrinel STOENESCU, născută la 17/01/1981, locuiește în BucureștiŞtefan-Raul SZANTO, născut la 4/03/1970, locuiește în BistrițaTatieana TANASĂ, născută la 25/08/1949, locuiește în IașiConstantin TĂNASE, născut la 28/10/1967, locuiește în BucureștiFlorin-Mihăiţă ŢUŢU, născut la 13/03/1974, locuiește în București
Full & Egal Universal Law Academy