©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA A.M.M. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 2151/10)
Hotărâre
Strasbourg
14 februarie 2012
Definitivă
14/05/2012
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute de art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza A.M.M. împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 24 ianuarie 2012,
Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 2151/10 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul A.M.M. („reclamantul”), a sesizat Curtea la 7 februarie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). Formularul de cerere şi documentele relevante trimise la această dată de reprezentanta reclamantului fuseseră depuse iniţial la dosarul altei cereri înaintate de reprezentanta reclamantului în nume propriu.
Preşedintele camerei a decis din oficiu să nu fie divulgată identitatea reclamantului (art. 47 § 3 din regulament).
2. Reclamantul, minor cu vârsta de zece ani în prezent, a fost, la momentul introducerii cererii, reprezentat de mama sa. Având în vedere că aceasta din urmă a fost plasată în grija serviciilor de asistenţă socială deoarece suferea de un handicap grav, reclamantul este reprezentat în prezent de bunica sa maternă, care a prezentat observaţii în numele său. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul pretinde, în special, că acţiunea sa de stabilire a paternităţii nu a îndeplinit cerinţa unui termen rezonabil, că dreptul său la respectarea vieţii sale private şi de familie a fost încălcat ca urmare a duratei excesive şi a inechităţii procedurii în cauză şi că nu a beneficiat de un recurs efectiv în cadrul acestei proceduri.
4. La 11 martie 2010, preşedintele celei de-a treia secţii a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 1 din convenţie, acesta a decis, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
5. În urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din regulament), preşedintele camerei l-a desemnat pe domnul Mihai Poalelungi în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din regulament).
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamantul s-a născut la 5 aprilie 2001 şi locuieşte în Pantelimon. În certificatul de naştere, acesta a fost înregistrat ca având tată necunoscut.
7. La 20 iunie 2001, mama acestuia l-a chemat pe Z. în judecată în vederea obţinerii unei pensii alimentare în beneficiul reclamantului. Prin hotărârea rămasă definitivă la 7 august 2001, judecătoria de sector din Bucureşti a respins pretenţiile reclamanţilor, având în vedere faptul că certificatul de naştere al reclamantului nu îl menţiona pe Z. ca fiind tatăl său.
8. La 25 septembrie 2001, mama reclamantului l-a chemat pe Z. în judecată printr-o acţiune în stabilirea paternităţii. Aceasta susţinea că copilul fusese conceput în urma unei relaţii pe care o avusese cu Z. în 1997. Ea îşi susţinea acţiunea printr-o declaraţie manuscrisă din data de 7 august 2001, semnată de Z., prin care acesta recunoştea că este tatăl reclamantului şi promitea să îi plătească pensie alimentară.
9. În cererea sa, mama reclamantului susţinea că Z. nu îşi ţinuse promisiunea de a plăti o pensie alimentară şi solicita interogarea acestuia. În plus, aceasta propunea ascultarea unor martori şi efectuarea unui test de paternitate.
10. Prin încheierea din 2 aprilie 2002, judecătoria de sector din Bucureşti a dispus efectuarea unui test de paternitate şi le-a solicitat părţilor să se prezinte la Institutul de Medicină Legală la 8 aprilie 2002.
11. Doar reclamantul şi mama acestuia s-au prezentat la Institutul de Medicină Legală la data stabilită, Z. neprezentându-se, astfel cum reiese din atestarea eliberată de institut. Taxa de expertiză pe care ar fi trebuit să o plătească aceştia dacă ar fi fost efectuat testul s-ar fi ridicat la 7 317 000 lei vechi româneşti (ROL).
12. Prin hotărârea din 30 aprilie 2002, judecătoria a luat act de faptul că mama reclamantului renunţă la ascultarea martorilor care nu s-au prezentat şi la expertiza medico-legală. Judecătoria a respins acţiunea ca fiind nefondată, considerând că acea copie a declaraţiei manuscrise a lui Z., al cărei original nu a fost prezentat, nu era susţinută de nicio altă probă.
13. Mama reclamantului a formulat apel împotriva acestei hotărâri. Tribunalul Bucureşti a respins acest apel prin decizia din 24 octombrie 2002, menţinând totodată raţionamentul judecătoriei.
14. Deşi citate să se înfăţişeze, partea pârâtă şi autoritatea tutelară a primăriei nu s-au prezentat niciodată în faţa Tribunalului.
15. Mama reclamantului a formulat recurs împotriva acestei decizii a Tribunalului Bucureşti.
16. Prin hotărârea din 29 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul mamei reclamantului, a casat decizia Tribunalului şi a retrimis cauza în faţa acestei instanţe pentru a se pronunţa cu privire la temeinicia acţiunii. Curtea de Apel a constatat că Tribunalul a respins acţiunea pe motiv că partea reclamantă nu prezentase originalul declaraţiei lui Z., fără să-i fi solicitat însă niciodată acestei părţi să prezinte originalul în cauză. Prin urmare, Curtea de Apel a constatat că Tribunalul nu şi-a exercitat rolul activ astfel încât să stabilească faptele şi să aplice în mod corespunzător legea, cu atât mai mult cu cât partea reclamantă nu era reprezentată şi nici asistată de un avocat.
17. Cauza a fost repusă pe rolul Tribunalului Bucureşti la 20 martie 2003.
18. La 14 aprilie 2003, Tribunalul Bucureşti a admis cererea mamei reclamantului şi a dispus convocarea pentru interogatoriu a părţii pârâte şi convocarea a trei martori, printre care şi bunica maternă a reclamantului.
19. La 22 mai 2003, Tribunalul a constatat că prezenţa unui reprezentant al Ministerului Public este indispensabilă în speţă şi, în consecinţă, a amânat cauza pentru o dată ulterioară.
20. La 5 şi 19 iunie 2003, Tribunalul a constatat absenţa a doi dintre martorii convocaţi şi a dispus convocarea acestora cu mandate de aducere. Executarea acestor mandate nu a fost posibilă deoarece aceştia nu au fost găsiţi la adresa indicată de reclamantă. Autorităţile nu au luat nicio altă măsură pentru a contacta martorii în cauză.
21. La 18 septembrie 2003, Tribunalul a ordonat efectuarea unei expertize medico-legale şi a dispus ca Z. să se prezinte la Institutul de Medicină Legală din Bucureşti, care trebuia să comunice raportul său de expertiză pentru şedinţa din 30 octombrie 2003. Tribunalul a citat partea pârâtă şi Autoritatea Tutelară a Consiliului Local al Sectorului 2 Bucureşti să se înfăţişeze la această din urmă dată.
22. Z. nu s-a prezentat la Institutul de Medicină Legală şi nici la şedinţele din faţa Tribunalului Bucureşti. Nici autoritatea tutelară şi nici procurorul nu au fost prezenţi la şedinţa din 30 octombrie 2003. La această şedinţă, reclamanta a declarat că „nu mai doreşte” efectuarea unei expertize în scopul stabilirii filiaţiei reclamantului şi că nu mai solicită administrarea altor probe.
23. Prin decizia din 30 octombrie 2003, Tribunalul Bucureşti a respins pretenţiile părţii reclamante, pe care le-a considerat nefondate. Tribunalul a precizat că declaraţia manuscrisă a lui Z., chiar dacă ar fi fost prezentat originalul acesteia, nu putea face dovada filiaţiei reclamantului, deoarece aceasta nu era susţinută de niciun alt mijloc de probă, excluzând declaraţia bunicii materne a reclamantului, pe care Tribunalul o considera „subiectivă”. Conform acestui martor, mama reclamantului întreţinuse relaţii cu Z. în 1997 timp de câteva luni şi ulterior începând din anul 2000 până în momentul în care l-a anunţat că era însărcinată. Bunica maternă a declarat, de asemenea, că Z. participase la ceremonia de botez a reclamantului şi că acesta contribuise cu sume modeste la procurarea celor necesare copilului.
24. Partea reclamantă a formulat recurs împotriva deciziei din 30 octombrie 2003. Deşi au fost citate să se înfăţişeze, nici partea pârâtă, Z., nici autoritatea tutelară nu s-au prezentat la şedinţele din faţa curţii de apel.
25. În conformitate cu două rapoarte medicale din data de 4 şi 7 aprilie 2004, prezentate Tribunalului şi care priveau starea de sănătate a reclamantului, copilul prezenta sechele de rahitism, anemie şi întârziere în dezvoltarea neuropsihică. Copilul nu vorbea şi avea reacţii de teamă nejustificate de context. De asemenea, rapoartele indicau faptul că, după ce a beneficiat de îngrijiri la Centrul Medical pentru Copii, evoluţia copilului era încurajatoare, se integrase mai bine în mediul său şi limbajul i se dezvoltase.
26. Prin hotărârea din 11 octombrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a declarat inadmisibil recursul părţii reclamante, constatând nulitatea acestuia pentru lipsa motivării. Curtea de apel a constatat că decizia din 30 octombrie 2003 fusese comunicată la o altă adresă decât cea indicată de partea reclamantă. Cu toate acestea, curtea de apel a luat act de faptul că aceasta din urmă solicitase o copie a deciziei la 20 ianuarie 2004. Curtea de apel a observat, de asemenea, că partea reclamantă „a recunoscut că luase cunoştinţă de această decizie” chiar la 20 ianuarie 2004.
27. Astfel cum reiese dintr-un raport din data de 14 ianuarie 2010 al Primăriei Pantelimon, la o dată neprecizată, mama reclamantului a fost luată în grija serviciilor de asistenţă socială, fiind o persoană care suferea de un handicap grav, iar starea acesteia era examinată periodic de o comisie medicală. Ultimul certificat care confirma recomandarea de plasare în grijă, la care face referire raportul din 14 ianuarie 2010, data din 3 februarie 2009.
II. Dreptul şi practica interne relevante
A. Dreptul şi practica relevante cu privire la filiaţia faţă de tată şi acţiunea în stabilirea paternităţii
28. Art. 56 C. fam. prevede că filiaţia faţă de tatăl unui copil născut în afara căsătoriei poate fi stabilită printr-o declaraţie de recunoaştere din partea tatălui sau prin hotărâre judecătorească. Declaraţia de recunoaştere se poate face la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament. Aceasta nu se poate revoca.[1]
29. În temeiul art. 59 C. fam., acţiunea în stabilirea paternităţii unui copil născut în afara căsătoriei aparţine copilului şi poate fi introdusă în numele său de către mamă sau de reprezentantul legal al acestuia.
30. Dispoziţiile relevante din Codul familiei referitoare la atribuţiile generale ale autorităţii tutelare în ceea ce priveşte copiii sunt descrise în cauza Amanalachioai împotriva României, nr. 4023/04, pct. 54‑56, 26 mai 2009 (a se vedea, în special, art. 108 C. fam.).
31. Rolul autorităţii tutelare în raport cu acţiunea în stabilirea paternităţii a fost precizat în practica judiciară, astfel cum este descrisă mai sus.
32. Prin Hotărârea nr. 1280/1957 din 6 septembrie 1957, Tribunalul Suprem a considerat că mama nu putea renunţa în mod valid la o acţiune în stabilirea paternităţii copilului său minor fără acordul autorităţii tutelare.
33. Prin Hotărârea nr. 1077/1989 din 4 mai 1989, publicată în revista Dreptul nr. 4/1990, p. 71, Tribunalul Suprem a hotărât că mama care a iniţiat, în numele copilului său, o acţiune în stabilirea paternităţii, nu poate renunţa la aceasta, deoarece ar aduce atingere intereselor copilului.
34. Prin Decizia nr. 74/1990 din 17 ianuarie 1990, publicată în revista Dreptul nr. 9-12/1991, p. 241, Tribunalul Suprem a considerat că mama care a iniţiat, în numele copilului său, o acţiune în stabilirea paternităţii, nu poate renunţa la aceasta nici măcar cu acordul autorităţii tutelare, deoarece acest lucru ar fi contrar interesului copilului de a i se stabili starea civilă. Or, în această privinţă, mama nu are un drept de renunţare.
35. În acelaşi sens, Curtea de Apel Braşov a refuzat, prin hotărârea nr. 1624R/2001 din 11 decembrie 2001, să ia act de declaraţia unei mame care dorea să renunţe la acţiunea în stabilirea paternităţii copilului său. Aceasta a considerat inadmisibilă declaraţia în cauză, făcută în faţa sa, pe motiv că între părţi avusese loc o tranzacţie în schimbul unei sume de bani. Într-adevăr art. 59 C. fam. prevede că acţiunea în stabilirea paternităţii aparţine copilului şi este exclusiv personală. Prin urmare, mama nu poate renunţa la aceasta, chiar şi cu acordul autorităţii tutelare, şi nu poate încheia o tranzacţie în această privinţă.
B. Practica relevantă privind probele în cauzele care vizează stabilirea paternităţii
36. Prin hotărârea nr. 1059/1990, publicată în revista Dreptul nr. 7-8/1991, p. 123, Tribunalul Suprem a hotărât că respingerea unei acţiuni în stabilirea paternităţii ca fiind nefondată din cauza neprezentării martorilor propuşi de reclamantă, mama copilului, nu are temei legal. Judecătoria ar fi trebuit să citeze martorii cu mandat de aducere şi abia ulterior să se pronunţe în cauză.
37. Prin hotărârea nr. 2370/1993 din 22 ianuarie 1993, publicată în Culegerea (SET) nr. 3/1994 a Curţii Supreme de Justiţie, Curtea Supremă a considerat că acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi dovedită şi cu martori care sunt rude cu părţile. În acelaşi sens, Curtea de Apel Craiova a precizat în hotărârea nr. 3619/1998 că, spre deosebire de acţiunile de drept comun, fiind vorba despre o acţiune care priveşte starea persoanei, pot fi audiaţi martori care sunt rude apropiate ale părţilor.
38. În hotărârea nr. 1421/2002 din 28 mai 2002, publicată în SET nr. 2/2002, Curtea de Apel Timişoara a examinat refuzul nemotivat şi nejustificat al părţii pârâte, care contesta că este tatăl copilului, de a se prezenta la Institutul de Medicină Legală în vederea prelevării de probe pentru efectuarea unui test ADN. Aceasta a considerat că un astfel de refuz, susţinut eventual şi de alte probe, poate fi interpretat ca fiind o confirmare a faptului că acesta este tatăl copilului.
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie
39. Reclamantul pretinde în special că i s-a încălcat dreptul la viaţa privată şi de familie.
Invocând art. 6 şi art. 8 din convenţie, acesta se plânge că acţiunea în stabilirea paternităţii nu a fost examinată eficient şi într-un termen rezonabil de către instanţele naţionale. Acesta susţine că autoritatea tutelară nu s-a prezentat niciodată în faţa instanţei şi a arătat un dezinteres total faţă de dificultăţile cu care s-a confruntat. În plus, instanţele nu au convocat niciodată partea pârâtă cu mandat de aducere şi reclamantul nu a beneficiat de nicio măsură de asistenţă în cursul procedurii. În cele din urmă, reclamantul susţine că starea accentuată de sărăcie nu i-a permis să îşi apere drepturile în mod eficient.
40. Având în vedere că îi revine sarcina de încadrare juridică a faptelor cauzei, Curtea consideră că este adecvat să examineze obiecţiile invocate de reclamant din perspectiva art. 8 din convenţie, care impune, de asemenea, ca procesul decizional privind viaţa privată sau de familie să fie echitabil şi să respecte în mod corespunzător interesele protejate de această dispoziţie (Saleck Bardi împotriva Spaniei, nr. 66167/09, pct. 31, 24 mai 2011).
Art. 8 din convenţie este formulat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţile altora.
A. Cu privire la admisibilitate
41. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Acesta observă că partea reclamantă, şi anume mama reclamantului minor, nu a respectat una din condiţiile necesare pentru ca recursul acesteia să poată fi examinat de Curtea de Apel, şi anume condiţia de motivare a recursului.
42. Conform Guvernului, nulitatea recursului, reprezentând sancţionarea părţii care nu a îndeplinit cerinţele impuse de normele de procedură în ceea ce priveşte introducerea acestui recurs, nu poate fi asimilată unei renunţări la judecată. Renunţarea la judecată este reglementată de art. 246 C. proc. civ. şi reprezintă un act procesual de dispoziţie al părţilor. În al doilea caz, instanţa nu poate da curs dorinţei mamei de a renunţa la o acţiune în stabilirea paternităţii, pe care a intentat-o în numele copilului său, având în vedere că aceasta îi aparţine copilului. În primul caz, o hotărâre pronunţată fără să se ţină seama de faptul că recursul nu a respectat condiţiile impuse de art. 306 C. proc. Civ. nu este legală.
Conform Guvernului, doar în cazul renunţării la judecată instanţele sunt obligate să nu ia act de o astfel de declaraţie, în temeiul principiului respectării interesului superior al copilului.
43. Reclamantul nu a formulat observaţii ca răspuns la excepţia ridicată de Guvern.
44. Curtea consideră că argumentele în sprijinul excepţiei ridicate de Guvern ridică probleme juridice strâns legate de fondul plângerii, pe care aceasta nu le poate disocia de examinarea respectivei plângeri. De asemenea, Curtea consideră că este necesară examinarea argumentelor ţinând seama de prevederea normativă din convenţie invocată de reclamant (mutatis mutandis, Rupa împotriva României (nr. 1), nr. 58478/00, pct. 90, 16 decembrie 2008).
45. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 a) din convenţie. De altfel, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
46. Reclamantul susţine că, spre deosebire de prezenta speţă, în alte acţiuni în stabilirea paternităţii, alte instanţe au dat câştig de cauză reclamanţilor, în cazul în care presupusul tată a refuzat să se prezinte pentru efectuarea de examene medico-legale în vederea stabilirii dacă acesta putea fi tatăl biologic al copilului.
47. Guvernul nu contestă faptul că art. 8 este aplicabil în speţă. Acesta susţine că reclamantul este un copil născut în afara căsătoriei, care doreşte stabilirea identităţii părintelui său pe cale judiciară şi că acţiunea sa în stabilirea paternităţii vizează să determine raporturile sale juridice cu Z. Făcând referire la cauza Mikulić împotriva Croaţiei (nr. 53176/99, CEDO 2002‑I), Guvernul admite că există o legătură directă între stabilirea filiaţiei şi viaţa privată a reclamantului.
48. Totuşi, Guvernul remarcă faptul că prezenta cauză este diferită de cauza Mikulić, citată anterior.
49. În primul rând, acesta precizează că, în legislaţia românească, nu există nicio restricţie în ceea ce priveşte mijloacele de probă admisibile în cadrul acţiunilor în stabilirea paternităţii. Prin urmare, pot fi prezentate toate probele reglementate de lege pentru stabilirea anumitor stări de fapt. Astfel de probe constau în ascultarea martorilor, proba cu înscrisuri, mărturia pârâtului, prezumţiile şi probele ştiinţifice. Stabilirea existenţei unor relaţii intime între mamă şi pretinsul tată în perioada legală de concepţie, precum şi stabilirea faptului că copilul s-a născut în urma acestor relaţii, pot fi dovedite prin orice mijloc, nefiind absolut necesară administrarea unor probe ştiinţifice.
În speţă, Guvernul contestă comportamentul părţii reclamante care nu a avut grijă să precizeze suficient de clar adresele martorilor propuşi pentru interogare. În plus, aceasta a renunţat la administrarea expertizei medico-legale, ceea ce echivalează cu o lipsă de diligenţă din partea acesteia. În consecinţă, ar fi excesiv să se impună instanţelor naţionale să se substituie părţilor în administrarea probelor.
50. În cele din urmă, Guvernul subliniază că faptul că declaraţia manuscrisă a presupusului tată nu a fost luată în considerare în speţă, din cauza faptului că nu a fost susţinută de o altă probă, este în acord cu practica instanţelor naţionale.
2. Motivarea Curţii
a) Principii aplicabile
51. Curtea aminteşte că procedurile legate de paternitate intră sub incidenţa art. 8 (Mikulić, citată anterior, pct. 51). În opinia sa, deşi nu a fost stabilită nicio legătură de familie între reclamant şi pretinsul tată al acestuia, articolul 8 protejează nu numai viaţa sa „de familie”, dar şi viaţa „privată”, care include aspecte legate de identitatea fizică şi socială a unei persoane. Respectarea vieţii private impune ca fiecare om să aibă posibilitatea de a stabili detaliile identităţii sale de fiinţă umană şi dreptul unei persoane la astfel de informaţii este esenţial, având în vedere influenţa acestora asupra formării personalităţii (Gaskin împotriva Regatului Unit, 7 iulie 1989, pct. 39, Seria A, nr. 160).
52. În plus, Curtea aminteşte că articolul 8 are drept obiectiv esenţial apărarea individului împotriva ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor publice. La acest angajament negativ se pot adăuga obligaţii pozitive inerente respectării efective a vieţii private sau de familie. Acestea pot implica adoptarea unor măsuri care vizează respectarea vieţii private chiar şi în sfera relaţiilor dintre indivizi (Mikulić, citată anterior, pct. 57).
53. Graniţa dintre obligaţiile pozitive şi cele negative ale statului, în temeiul acestei dispoziţii, nu se pretează totuşi la o definiţie precisă. Cu toate acestea, principiile aplicabile sunt comparabile. În aceste două privinţe, trebuie să se aibă în vedere păstrarea echilibrului just dintre interesele concurente ale individului şi ale societăţii în ansamblul său, statul beneficiind în această privinţă de o anumită marjă de apreciere [Mizzi împotriva Maltei, nr. 26111/02, pct. 105-107, CEDO 2006‑I (extrase)].
54. Curtea aminteşte că nu are sarcina de a se substitui autorităţilor naţionale competente pentru a soluţiona litigiile în materie de paternitate la nivel naţional, ci de a examina din perspectiva convenţiei deciziile pe care aceste autorităţi le-au pronunţat în exercitarea puterii lor discreţionare (Mikulić, citată anterior, pct. 59).
b) Aplicarea acestor principii în speţă
55. În speţă, reclamantul este un copil născut în afara căsătoriei care doreşte, pe cale judiciară, să stabilească identitatea părintelui său. Acţiunea acestuia în stabilirea paternităţii vizează să determine raporturile sale juridice cu Z. În consecinţă, există o relaţie directă între acţiunea sa în stabilirea paternităţii şi viaţa sa privată.
Curtea va aprecia dacă statul pârât, în examinarea acţiunii reclamantului în stabilirea paternităţii, a acţionat prin nerespectarea obligaţiei sale pozitive care decurge din art. 8 din convenţie.
56. Curtea constată că, în temeiul legislaţiei naţionale, autoritatea tutelară era desemnată să se asigure că interesele minorilor şi ale incapabililor sunt respectate, inclusiv în procedurile judiciare care îi privesc pe aceştia.
Totuşi, aceasta observă că autoritatea tutelară nu a participat la procedură, în ciuda obligaţiei care îi revenea de a se prezenta la proces, în vreme ce nici reclamantul, nici mama acestuia nu au fost reprezentaţi de un avocat pe tot parcursul acestei proceduri. Tocmai aceste vicii de procedură au determinat Curtea de Apel Bucureşti să admită, prin hotărârea din 29 ianuarie 2003, un prim recurs formulat de mama reclamantului. Or, la reluarea judecăţii în apel, aceste vicii s-au perpetuat. Cu ocazia celor cinci şedinţe în faţa Tribunalului Bucureşti, după reluarea judecăţii în apel, autoritatea tutelară nu s-a prezentat niciodată, aşa cum, de altfel, se întâmplase şi în primul ciclu procedural. În faţa acestei permanente nerespectări a obligaţiilor, instanţa nu a utilizat niciun mijloc procedural de constrângere pentru a o determina să se înfăţişeze. În plus, absenţa acesteia nu a avut drept consecinţă nicio altă măsură de protejare a intereselor copilului în cadrul procedurii, precum, de exemplu, desemnarea din oficiu a unui avocat sau participarea la dezbateri a unui reprezentant al Ministerului Public, considerată totuşi necesară de către aceeaşi instanţă, la şedinţa din 22 mai 2003.
Rezultă că, în ciuda prevederilor legale care includ garanţii pentru protecţia procedurală a intereselor copilului în cadrul unei acţiuni în stabilirea paternităţii, precum şi în ciuda constatărilor privind neîndeplinirea obligaţiilor din primul ciclu procedural, pe care le conţinea hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 29 ianuarie 2003, la reluarea procedurii, instanţele nu au acţionat în consecinţă. În plus, după nepunerea în executare a mandatului de aducere a doi dintre martorii propuşi de reclamant, autorităţile nu au luat nicio altă măsură pentru a contacta martorii în cauză.
57. Guvernul susţine că mama reclamantului s-ar fi dezinteresat de acţiunea intentată în numele copilului său, prin nemotivarea recursului său. Totuşi, Curtea constată că, în conformitate cu o practică judiciară îndelungată, se pare că cea mai înaltă instanţă din ţară a confirmat principiul conform căruia mama copilului a cărui paternitate trebuie stabilită nu poate să renunţe la această acţiune. Or, această imposibilitate legală ar fi fost cu uşurinţă eludată în cazul în care, astfel cum susţine Guvernul, s-ar fi acceptat ca mama să poată pur şi simplu să se dezintereseze de procedură, riscând o sancţiune automată constând în nulitatea recursului său, în absenţa motivării, în loc să facă o declaraţie explicită de renunţare.
58. Ţinând seama de interesul superior al copilului şi având în vedere reglementarea în materie în ceea ce priveşte participarea imperativă a autorităţii tutelare sau a unui reprezentant al Ministerului Public la procedura de stabilire a paternităţii, autorităţile aveau obligaţia de a acţiona în favoarea interesului superior al copilului a cărui paternitate trebuia stabilită, pentru prevenirea nerespectării obligaţiilor de către mamă (a se vedea supra, pct. 20 şi 26) şi pentru a evita ca acesta să rămână fără protecţie.
59. De asemenea, Curtea observă că, la o dată neprecizată, mama reclamantului a beneficiat de asistenţă socială, suferind de un handicap grav. Neputând stabili dacă, la momentul faptelor, aceasta era sau nu în măsură să apere pe deplin interesele copilului său, Curtea aminteşte totuşi că a hotărât deja, atunci când a examinat epuizarea căilor de atac interne, că este necesar să se ţină seama de vulnerabilitatea anumitor persoane, în special de incapacitatea acestora, în anumite cazuri, de a se plânge în mod coerent sau de a se plânge pur şi simplu (a se vedea V.D. împotriva României, nr. 7078/02, pct. 87, 16 februarie 2010).
60. Prin urmare, trebuie respinsă excepţia ridicată de Guvern.
61. De asemenea, Curtea remarcă faptul că dreptul intern nu prevede nicio măsură care să permită obligarea părţii pârâte să se supună ordinelor instanţelor şi să accepte să efectueze teste de paternitate, ceea ce poate să corespundă necesităţii de a proteja terţii, excluzând posibilitatea de a-i constrânge pe aceştia să se supună oricărui tip de examen medical, în special teste ADN (Pascaud împotriva Franţei, nr. 19535/08, pct. 62, 16 iunie 2011).
62. Conform Guvernului, în temeiul unei practici constante a instanţelor care se pronunţă în materie civilă, exercitându-şi puterea discreţionară, instanţele pot adopta decizii ţinând seama de faptul că o parte a împiedicat stabilirea anumitor fapte.
63. Curtea remarcă faptul că, în speţă, instanţele nu au stabilit consecinţele refuzului opus. Totuşi, ţinând seama de motivele expuse anterior, în special în ceea ce priveşte deficienţele procedurii, Curtea nu consideră că este necesar să continue să cerceteze, în speţă, dacă absenţa în dreptul român a unei dispoziţii care să reglementeze direct consecinţele unui astfel refuz constituie sau nu o abţinere de a acţiona în temeiul art. 8, precum în cauza Mikulić (citată anterior, pct. 62).
64. În cele din urmă, Curtea aminteşte că, pentru a soluţiona o acţiune care are ca scop stabilirea paternităţii, instanţele trebuie să ţină seama de interesul superior al copilului (Mikulić, citată anterior, pct. 65). În lumina elementelor precedente, Curtea consideră că instanţele naţionale nu au respectat un echilibru just între dreptul reclamantului minor de a i se proteja interesele în procedura care avea ca scop risipirea incertitudinii cu privire la identitatea sa şi dreptul tatălui său presupus de a nu participa la procedură şi de a nu se supune unor teste de paternitate.
65. Având în vedere considerentele anterioare, Curtea concluzionează că a fost încălcat art. 8 din convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
66. Art. 41 din convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
67. Reclamantul solicită 150 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit ca urmare a încălcărilor denunţate în ceea ce priveşte procedura de stabilire a paternităţii, precum şi a altor încălcări denunţate în cadrul altor două cereri prezentate în faţa Curţii de către mama şi bunica acestuia.
68. Guvernul consideră că cererea trebuie să fie respinsă din cauza faptului că a fost prezentată după expirarea termenului stabilit în acest scop.
69. Curtea aminteşte că, la 4 ianuarie 2011, preşedintele secţiei a decis, în temeiul art. 38 § 1 din Regulamentul Curţii, să depună această solicitare la dosar, în măsura în care priveşte prezenta cerere. Aceasta consideră că este necesar să i se acorde reclamantului 7 000 EUR ca urmare a prejudiciului moral suferit în urma încălcării constatate.
B. Dobânzi moratorii
70. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Decide să examineze cererea din perspectiva art. 8 din convenţie;
2. Uneşte cu fondul excepţia de neepuizare a căilor de atac interne şi o respinge;
3. Declară cererea admisibilă;
4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din convenţie;
5. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 7 000 EUR (şapte mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, care trebuie convertită în lei româneşti la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
6 Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 14 februarie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
[1] Prevederile privind filiaţia din nou Cod civil se regăsesc la art. 408 şi urm.
Full & Egal Universal Law Academy