©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
Cererea nr. 20214/02 prezentată de Constantin AMZUŢĂ împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 28 septembrie 2006 într-o cameră compusă din B.M. Zupančič, preşedinte, J. Hedigan, J. Casadevall, V. Zagrebelsky, A. Gyulumyan, E. Myjer, I. Ziemele, judecători,şi V. Berger, grefier de secţie,
Având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 29 aprilie 2002,
Având în vedere decizia Curţii de a examina admisibilitatea şi fondul cauzei împreună, astfel cum prevede art. 29 § 3 din convenţie,
Având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
După ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
Reclamantul, Constantin Amzuţă, este resortisant român, s-a născut în 1920 şi are domiciliul în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Beatrice Ramaşcanu, director în cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Originea cauzei
Reclamantul este avocat în Baroul Bucureşti. În 1993, la vârsta de 73 ani, a depus o cerere de pensionare la Casa de Asigurări a Avocaţilor din Bucureşti. Reclamantul a informat casa de asigurări despre intenţia sa de a-şi continua activitatea de avocat.
Prin decizia din 16 august 1993, aceasta din urmă a stabilit cuantumul pensiei, dar a comunicat reclamantului refuzul de a i-o plăti pe motiv că legea nu prevedea cumulul pensiei cu veniturile obţinute din exercitarea profesiei de avocat. Casa de asigurări şi-a întemeiat decizia pe o hotărâre a Consiliului Uniunii Avocaţilor din România luată în aplicarea art. 5 din Decretul nr. 251/1978 din 10 iulie 1978 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor, conform căruia un avocat pensionar poate continua să îşi exercite activitatea cu condiţia ca plata pensiei să fie suspendată.
B. Prima procedură în contencios administrativ privind plata pensiei
La 17 august 1993, reclamantul a introdus o acţiune împotriva Uniunii Avocaţilor, Casei de Asigurări a Avocaţilor şi Baroului Bucureşti, solicitând anularea deciziei Casei de Asigurări a Avocaţilor din 16 august 1993 şi plata pensiei.
Prin hotărârea din 27 decembrie 1993, Curtea de Apel Bucureşti a admis pretenţiile reclamantului. A anulat decizia Casei de Asigurări a Avocaţilor din 16 august 1993 şi a dispus plata pensiei reclamantului începând cu 1 octombrie 1993. Curtea a reţinut că art. 5 din Decretul nr. 251/1978 a fost abrogat în mod implicit de Legea nr. 2/1991 privind cumulul de funcţii, care prevedea că exercitarea unei activităţi remunerate şi obţinerea unei pensii nu erau incompatibile, şi de Constituţie, care consacra dreptul la muncă (art. 38) şi dreptul la pensie (art. 43).
Prin hotărârea din 29 martie 1994, Curtea Supremă de Justiţie, judecând recursul Uniunii Avocaţilor şi Casei de Asigurări a Avocaţilor, a confirmat hotărârea curţii de apel.
C. A doua procedură privind cuantumul pensiei
Prin decizia din 8 decembrie 1994, Casa de Asigurări a Avocaţilor a fixat cuantumul pensiei reclamantului la 1 112 466 lei româneşti (aprox. 518 euro). Nemulţumit de această sumă, reclamantul a introdus o acţiune la Curtea de Apel Bucureşti pentru un nou calcul al cuantumului pensiei sale.
Prin hotărârea din 31 iulie 1995, în urma unei expertize judiciare, curtea de apel a fixat cuantumul pensiei la 1 995 910 lei româneşti (aprox. 740 euro). Prin decizia din 5 martie 1996, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că, în speţă, Casa de Asigurări a Avocaţilor trebuia să plătească această sumă reclamantului începând cu 1 decembrie 1994.
Casa de Asigurări a Avocaţilor a introdus recurs împotriva acestei hotărâri, care a fost respins de Curtea Supremă de Justiţie la 1 februarie 1996.
La 14 august 1997, reclamantul a adresat o cerere Casei de Asigurări a Avocaţilor pentru plata pensiei. La 4 septembrie 1997, aceasta i-a comunicat refuzul de a-i plăti pensia. Casa de asigurări a invocat în acest sens art. 23 din Legea nr. 51/1995 din 7 iunie 1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, care prevede încetarea calităţii de avocat în momentul în care persoana în cauză se pensionează. În baza acestui articol, casa de asigurări a susţinut că reclamantul nu poate primi pensie decât în momentul în care îşi încetează activitatea de avocat.
D. A treia procedură în contencios administrativ privind plata pensiei
La 27 noiembrie 1997, reclamantul a introdus o acţiune în contencios administrativ, solicitând plata pensiei şi a dobânzilor de la 1 decembrie 1994.
Prin hotărârea din 2 decembrie 1999, Curte de Apel Bucureşti a respins pretenţiile reclamantului pentru nerespectarea procedurii prevăzută de Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Aceasta a reţinut că, pentru a putea beneficia de pensia stabilită, reclamantul trebuia să dovedească să este pensionat conform art. 23 lit. c) din legea menţionată. În acest caz, nu mai avea calitatea de avocat şi aceasta s-ar constata printr-o decizie a Consiliului Baroului, în conformitate cu art. 78 din Statutul profesiei de avocat, având ca şi consecinţă ştergerea reclamantului din tabloul avocaţilor. Cu toate acestea, potrivit art. 81 din Statutul profesiei de avocat, avocatul pensionar poate solicita continuarea exercitării profesiei, Consiliul Baroului luând act de această cerere şi hotărând în conformitate cu această dispoziţie legală. Prin urmare, atâta vreme cât reclamantul îşi exercita profesia de avocat şi îşi plătea contribuţiile la Casa de Asigurări a Avocaţilor, plata pensiei era imposibilă.
Prin hotărârea din 25 ianuarie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 2 decembrie 1999. Aceasta a constatat că reclamantul s-a pensionat, iar Casa de Asigurări a Avocaţilor trebuia să înceapă să-i plătească pensia. A trimis cauza la curtea de apel pentru a decide cuantumul pensiei în baza unei expertize contabile.
Fragmentul relevant din această hotărâre este redactat după cum urmează:
„Este de necontestat faptul că, prin hotărârea definitivă nr. 509 din 31 iulie 1995, hotărârea Curţii de Apel Bucureşti (secţia de contencios administrativ), hotărârea nr. 182 din 1 februarie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie (secţia de contencios administrativ), hotărârea nr. 242 din 29 martie 1994 şi hotărârea nr. 680 din 21 septembrie 1994, reclamantul a obţinut cu autoritate de lucru judecat calitatea de pensionar pentru că a atins vârsta legală de pensionare.
Toate hotărârile menţionate au devenit definitive înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 51/1991 şi neplata pensiei nu este imputabilă reclamantului.
Derogarea de la cumulul pensiei pentru avocaţi nu are un temei legal.
Instanţa care a judecat fondul cauzei şi-a întemeiat hotărârea pe prevederile art. 23 lit. c) din Legea nr. 51/1995, deşi acest articol a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 45 din 12 mai 1995 [a Curţii Constituţionale].
Astfel cum stabileşte decizia menţionată, pensia se acordă pentru munca depusă anterior, astfel încât nu poate impieta asupra continuării muncii şi în profesia de avocat; decizia Curţii Constituţionale nr. 32 din 13 aprilie 1994 a hotărât în acelaşi sens.
În ultima parte a deciziei nr. 45 din 12 mai 1995 a Curţii Constituţionale, s-a argumentat faptul că nu exista nicio incompatibilitate între exercitarea profesiei de avocat şi calitatea de pensionar pentru limită de vârstă deoarece, în caz contrar, ar exista discriminare faţă de ceilalţi pensionari care pot cumula pensia cu salariul în sensul Legii nr. 2/1991.
Având în vedere că avocatul exercită o profesie liberală, condiţia încetării exercitării profesiei însoţită de ştergerea din tabloul avocaţilor reprezintă o adăugare la lege, fără a lua în calcul faptul că reclamantul a obţinut dreptul de a i se plăti pensia începând cu 1 decembrie 1994 în temeiul unor hotărâri definitive.”
După trimitere, prin hotărârea din 11 septembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a respins pretenţiile reclamantului pe motiv că nu obţinuse calitatea de pensionar.
Fragmentul relevant din această hotărâre este redactat după cum urmează:
„În primul rând, deşi reclamantul invocă dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 2/1991 privind cumulul de funcţii care prevede că este posibil cumulul pensiei cu salariul, având în vedere că în cauză erau luate în considerare dispoziţiile speciale ale Legii nr. 51/1991, plata pensiei se realizează în momentul încetării exercitării profesiei.
În speţă, la momentul introducerii acţiunii, la 27 noiembrie 1997, [reclamantul] solicită o pensie stabilită pe cale jurisdicţională, reactualizată, şi nu o pensie în temeiul unei decizii de pensionare la încetarea exercitării profesiei de avocat.
În consecinţă, curtea a concluzionat că reclamantul nu are dreptul la plata pensiei atâta vreme cât nu îşi încetează activitatea.
În al doilea rând, în speţă, conform Deciziei nr. 45 din 12 mai 1995 a Curţii Constituţionale, se consideră că prevederile art. 23 litera c) din Legea nr. 51/1991 sunt neconstituţionale deoarece interzic cumulul pensiei şi venitului realizat [de către reclamant] în calitate de avocat.
Dar, în speţă, reclamantul a îndeplinit condiţiile pentru a putea beneficia de o pensie stabilită pe care jurisdicţională. În schimb, nu a obţinut calitatea de pensionar în conformitate cu Legea nr. 51/1995 deoarece nu a respectat procedura specială prevăzută de art. 81 din Statutul profesiei de avocat.
În al treilea rând, prin decizia din 21 februarie 2001, Casa de Asigurări a Avocaţilor a admis cererea reclamantului de reactualizare a sumei pensiei pentru limită de vârstă stabilită prin decizia nr. 72 din 8 decembrie 1994 începând cu 1 noiembrie 2000, în valoare de 10 770 704 lei. Decizia din 1994 este valabilă, pensia fiind modificată numai în ceea ce priveşte suma. Reclamantul are posibilitatea să urmărească executarea acestei decizii.
[...]
Având în vedere considerentele anterioare, acţiunea reclamantului nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 29/1990 [privind contenciosul administrativ], deoarece nu a demonstrat încălcarea unuia din drepturile sale recunoscute de lege şi va fi respinsă ca fiind nefondată”.
Reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii curţii de apel. A susţinut în acţiunea principală că litigiul privea plata pensiei în conformitate cu hotărârea definitivă a curţii de apel din 13 iulie 1995 şi cu hotărârea definitivă din 25 ianuarie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, a căror autoritate de lucru judecat nu a fost respectată în procedura iniţiată la 27 noiembrie 1997.
Prin hotărârea din 6 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantului. A stabilit mai întâi că hotărârile invocate de reclamant nu obligau Casa de Asigurări a Avocaţilor la plata pensiei stabilite. A considerat apoi că, în ciuda calităţii de pensionar, reclamantul nu putea încasa pensia deoarece exercita încă profesia de avocat în conformitate cu art. 23 lit. c) din Legea nr. 51/1995. A constatat, de asemenea, că, în ciuda faptului că deciziile nr. 45 din 12 mai 1995 şi nr. 51 din 7 iunie 1995 ale Curţii Constituţionale au declarat neconstituţional art. 23 din Legea nr. 51/1995, aceste decizii au fost pronunţate înainte de promulgarea legii respective. Or, cele două camere ale Parlamentului au adoptat legea în versiunea sa iniţială cu o majoritate de două treimi, ceea ce a înlăturat excepţia de neconstituţionalitate conform art. 145 din Constituţie.
E. Tranzacţia încheiată între reclamant şi Casa de Asigurări a Avocaţilor la 11 iunie 2003
La 11 iunie 2003, reclamantul a încheiat o tranzacţie cu Casa de Asigurări a Avocaţilor pentru a pune capăt litigiului cu privire la plata pensiei. Fragmentul relevant din această hotărâre este redactat după cum urmează:
„Având în vedere activitatea profesională continuă a dlui Constantin Amzuţă timp de 60 de ani şi având în vedere vârsta acestuia (83 ani);
Având în vedere faptul că, regretabil, a apărut un litigiu între cele două părţi ce durează de aproximativ nouă ani, cu privire la pensia dlui Constantin Amzuţă începând de la 1 decembrie 1994; că de la această dată, acesta din urmă nu a primit nimic din ce i se cuvenea, ceea ce în mod vădit a adus atingere intereselor sale; că, în prezent, cele două părţi înţeleg să pună capăt acestui litigiu, în mod legal, echitabil şi moral, ţinându-se cont şi de modificarea Statutului profesiei de avocat, care stabileşte şi suma pensiei care va fi plătită dlui Constantin Amzuţă începând cu 1 iunie 2003 [...];
I. Părţile sunt de acord să declare că decizia nr. 72 din 8 decembrie 1994 a Consiliului Casei de Asigurări a Avocaţilor a stabilit în mod expres ca dl. Constantin Amzuţă să primească, începând cu 1 decembrie 1994, o pensie „majorată conform dispoziţiilor legale”.
Prin hotărârea nr. 509 din 31 iulie 1995 a Curţii de Apel Bucureşti (secţia de contencios administrativ) şi prin hotărârea din 5 martie 1996 a aceleiaşi instanţe, cuantumul pensiei dlui Constantin Amzuţă a fost stabilită la 1 995 910 lei (aprox 740 euro) pe lună.
Hotărârea nr. 509 din 31 iulie 1995 citată anterior a obţinut autoritate de lucru judecat după respingerea recursului introdus de Casa de Asigurări a Avocaţilor prin hotărârea nr. 182 din 1 februarie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie (secţia de contencios administrativ).
Nici decizia de pensionare nr. 72 din 8 decembrie 1994, nici hotărârea definitivă nr. 509 din 31 iulie 1995, astfel cum a fost completată prin hotărârea din 5 martie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti (secţia de contencios administrativ) nu au fost executate până în prezent din cauza faptului că s-au pronunţat mai multe hotărâri judecătoreşti contradictorii privind modalitatea de plată (decizia de oprire şi, ulterior, de continuare a activităţii).
Raportul serviciului de contabilitate a Casei de Asigurări a Avocaţilor a stabilit că, în aplicarea majorărilor la suma de 1 995 910 [lei] pentru perioada 1 decembrie 1994 - 31 mai 2003, reclamantul a suferit un prejudiciu de 979 833 443 lei [25 657 euro].
Părţile hotărăsc că, pentru repararea prejudiciului cauzat, dl. Constantin Amzuţă va primi cu titlu de daune morale 930 000 000 lei [24 353 euro], deci o sumă mai mică decât cea prevăzută în raportul serviciului de contabilitate [...].
Astfel, părţile declară în mod expres şi definitiv că nu vor mai avea pretenţii reciproce, că dl. Constantin Amzuţă se angajează să-şi retragă cererea pe care a depus-o la Curtea Europeană a Drepturilor Omului din Strasbourg, căreia îi va trimite o copie a acestei tranzacţii, şi că se angajează să nu facă niciun alt demers pentru repararea prejudiciului cauzat prin neplata sumelor datorate pentru perioada 1 decembrie 1994 – 1 iunie 2003, această tranzacţie fiind definitivă şi irevocabilă.
[...]
II. De la 1 iunie 2003, Casa de Asigurări a Avocaţilor, în conformitate cu raportul serviciului de contabilitate, se angajează să plătească lunar dlui Constantin Amzuţă o pensie în valoare de 17 216 592 lei [450 euro], majorată periodic conform prevederilor Statutului Casei de Asigurări a Avocaţilor.”
La 20 iunie 2003, i s-a plătit reclamantului suma de 930 000 000 lei.
Reclamantul nu a depus la dosar o copie a tranzacţiei. Curtea a fost informată de existenţa acestei tranzacţii printr-o scrisoare a Guvernului din 25 noiembrie 2005, după ce i-a fost comunicată cererea.
Capete de cerere
1. Invocând art. 6 din Convenţie, reclamantul susţine că nu a beneficiat de un proces echitabil, dat fiind că prin hotărârea din 6 noiembrie 2001 Curtea Supremă de Justiţie nu a recunoscut autoritatea de lucru judecat a hotărârii sale din 29 martie 1994.
2. Reclamantul se plânge, în esenţă, în cadrul art. 1 din Protocolul nr. 1, de încălcarea dreptului său de a i se plăti pensia.
În drept
Curtea reţine, pe de o parte, tranzacţia din 11 iunie 2003 încheiată între reclamant şi Casa de Asigurări a Avocaţilor prin care reclamantul se angajează să-şi retragă prezenta cerere şi, pe de altă parte, de declaraţia reclamantului, prezentată în observaţiile sale în scris, prin care solicită Curţii examinarea cererii.
A. Argumentele părţilor
1. Guvernul
În primul rând, Guvernul consideră că reclamantul nu se mai poate pretinde victima unei încălcări a convenţiei, având în vedere tranzacţia pe care a încheiat-o cu Casa de Asigurări a Avocaţilor la 11 iunie 2003. Astfel, el consideră că pretinsele încălcări ale art. 6 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 au fost recunoscute în esenţă şi reparate prin acest act. Prin urmare, reclamantul a obţinut deja repararea în cadrul procedurilor interne pierzând calitatea de victimă în sensul art. 34 din convenţie.
În al doilea rând, invocând jurisprudenţa Pfeifer şi Plankl împotriva Austriei, Guvernul consideră că reclamantul a renunţat la drepturile sale garantate de Convenţie prin tranzacţia din 11 iunie 2003. Deşi s-a angajat să informeze Curtea despre acest act şi să-şi retragă această cerere, reclamantul nu s-a conformat. Astfel, reclamantul a comis, în opinia sa, un abuz manifest şi caracterizat de dreptul de recurs individual.
2. Reclamantul
Reclamantul pretinde că a fost forţat de vârsta înaintată să încheie tranzacţia din 11 iunie 2003 şi că a trebuit să accepte astfel o sumă mai mică decât cea stabilită de raportul serviciului de contabilitate a Casei de Asigurări a Avocaţilor şi de diferitele expertize judiciare realizate în cursul procedurilor în faţa instanţelor naţionale.
În ceea ce priveşte refuzul său de a se conforma obligaţiilor ce-i revin în virtutea tranzacţiei (informarea Curţii despre tranzacţie şi trimiterea unei copii a acesteia pentru a-şi retrage prezenta cerere), reclamantul argumentează că tranzacţia respectivă nu putea influenţa prezenta cerere deoarece Casa de Asigurări a Avocaţilor, deşi parte la tranzacţie, nu este parte în prezenta cerere care este formulată împotriva statului român.
B. Motivarea Curţii
Curtea notează că, în virtutea tranzacţiei din 11 iunie 2003 încheiată cu Casa de Asigurări a Avocaţilor, reclamantul s-a angajat să-şi retragă prezenta cerere. Reclamantul nu invocă nici un motiv de nulitate a tranzacţiei respective, ceea ce permite Curţii să nu aibă îndoieli cu privire la validitatea sa în dreptul intern. Cu toate acestea, contrar obligaţiilor sale, reclamantul nu a informat Curtea de existenţa tranzacţiei şi a menţinut prezenta cerere. Prin urmare, conduita reclamantului în faţa Curţii contrazice poziţia adoptată în cadru naţional [Zu Leiningen împotriva Germaniei (dec.), nr. 59624/00, CEDO, 17 noiembrie 2005].
În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului conform căreia tranzacţia din 11 iunie 2003 nu şi-ar putea extinde efectele asupra prezentei cereri, Curtea constată următoarele.
Curtea a hotărât deja într-o cauză în care reclamantul şi Guvernul au încheiat un acord în virtutea căruia primul a renunţat la drepturile garantate de art. 6 din convenţie. În jurisprudenţa Curţii, renunţarea la un drept garantat de convenţie – dacă este legal – trebuie să fie stabilită în mod neechivoc şi să fie înconjurată de un minim de garanţii în funcţie de gravitatea sa (Pfeifer şi Plankl împotriva Austriei, hotărârea din 25 februarie 1992, seria A nr. 227, p. 16, pct. 37).
Comisia a decis că aceste criterii se aplică într-o altă cauză în care reclamantul a încheiat un acord cu Guvernul obligându-se să nu formuleze alte cereri în faţa Curţii care ar fi, în aceste condiţii, inadmisibile [Melynek împotriva Austriei, nr. 22634/93, decizia Comisiei din 31 august 1994, Culegere de hotărâri şi decizii (DR) 79-A, p. 106].
În cauza Zu Leiningen împotriva Germaniei, Curtea a aplicat, de asemenea, criteriile renunţării la un drept garantat de convenţie, ţinând cont de o soluţionare amiabilă prin care reclamantul s-a angajat, faţă de persoana fizică care i-a fost adversar în procedura civilă internă, să-şi retragă cererea introdusă în faţa Curţii.
În prezenta cauză, reclamantul a concluzionat tranzacţia din 11 iunie 2003 cu Casa de Asigurări a Avocaţilor, organism care i-a refuzat plata pensiei. Astfel, criteriile stabilite în cauza Zu Leiningen împotriva Germaniei pot fi aplicate mutatis mutandis în speţă.
În primul rând, Curtea constată că reclamantul a renunţat la aceste drepturi garantate de convenţie prin tranzacţia din 11 iunie 2003 în mod neechivoc.
Apoi, în ceea ce priveşte acuzaţia reclamantului conform căreia el a concluzionat tranzacţia cu Casa de Asigurări a Avocaţilor din cauza vârstei sale, trebuie notat că reclamantul a primit despăgubiri considerabile şi că primeşte în prezent o pensie al cărei cuantum a fost stabilit de aceeaşi tranzacţie. În plus, reclamantul putea în orice moment să ceară anularea tranzacţiei dacă a încheiat-o din eroare, violenţă sau dol, ceea ce nu a făcut. În fine, nu există un motiv să credem că Guvernul a exercitat presiuni asupra reclamantului pentru a-l constrânge să încheie tranzacţia.
Prin urmare, Curtea consideră că tranzacţia din 11 iunie 2003 a fost validă nu numai în ceea ce priveşte dreptul intern, ci şi în ceea ce priveşte prezenta cerere. În plus, trebuie notat că reclamantul nu a contestat validitatea tranzacţiei în faţa Curţii, ci a preferat să nu o informeze.
În lumina celor menţionate anterior, în special a declaraţiei valide a reclamantului de a nu mai continua prezenta cerere, Curtea consideră că reclamantul nu se mai poate pretinde victimă în sensul art. 34 din convenţie. Mai mult, comportamentul său contrar angajamentelor luate în virtutea tranzacţiilor din 11 iunie 2003, şi anume informarea Curţii despre tranzacţie şi trimiterea către aceasta a unei copii pentru retragerea prezentei cereri, poate fi încadrat ca abuziv în sensul jurisprudenţei Curţii [Jian împotriva României (dec.), nr. 46640/99, 30 martie 2004, şi Keretchachvili împotriva Georgiei (dec.), nr. 5667/02, 2 mai 2006].
Prin urmare, Curtea consideră că nu se mai justifică continuarea examinării cererii [art. 37 § 1 c) din convenţie]. În plus, niciun motiv extras din respectarea drepturilor omului garantate de convenţie sau de protocoalele sale nu impune continuarea examinării cererii [art. 37 § 1 c) in fine din convenţie].
Prin urmare, este necesar să fie radiată cauza de pe rol.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Hotărăşte să radieze cererea de pe rol.
Vincent BergerBoštjan M. Zupančič
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy