©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A PATRA
CAUZA A.N. ÎMPOTRIVA LITUANIEI
(Cererea nr. 17280/08)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
31 mai 2016
DEFINITIVĂ
31/08/2016
Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza A.N. împotriva Lituaniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o cameră compusă din:
András Sajó, Președinte,
Boštjan M. Zupančič,
Nona Tsotsoria,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Egidijus Kūris,
Iulia Motoc,
Gabriele Kucsko-Stadlmayer, judecători,
și Marialena Tsirli, grefier de secție,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 19 aprilie 2016,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 17280/08) îndreptată împotriva Republicii Lituania, prin care Curtea a fost sesizată în temeiul art. 34 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un resortisant lituanian, domnul A. N. („reclamantul”), la 28 martie 2008. Camera a decis din oficiu să-i autorizeze reclamantului anonimatul, în temeiul art. 47 § 4 din Regulamentul Curții.
2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul V. Gžimaila, avocat în Akmenė. Guvernul lituanian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său guvernamental la momentul respectiv, doamna E. Baltutytė.
3. Reclamantul s-a plâns că, privându-l de capacitatea juridică fără a participa la proceduri și fără a avea la cunoștință, autoritățile interne i-au încălcat drepturile ce îi revin în temeiul art. 6 și 8 din Convenție.
4. La 3 ianuarie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1971 și locuiește în Naujoji Akmenė.
6. În noiembrie 1989, acesta și-a început serviciul militar în cadrul forțelor armate ale Uniunii Sovietice. Dosarul medical datat 20 iunie 1990, întocmit de un grup de medici de la unitatea sa militară din Riazan, Rusia, prevedea că, în perioada respectivă, reclamantul întâmpina dificultăți de comunicare cu ceilalți și era autist, deși avea un nivel de inteligență și memorie normale. A fost diagnosticat cu schizofrenie cu evoluție lentă, care a degenerat în cursul stagiului militar. Din aceste motive, a fost eliberat din serviciul militar.
7. După ce a revenit din armată în Lituania, până în 2005, a fost tratat în instituții psihiatrice de cel puțin 15 ori. În 2004, a fost diagnosticat cu schizofrenie reziduală și apoi paranoidă.
8. În februarie 2006, reclamantul a avut o tentativă de sinucidere, dându-și singur foc. A fost internat în centrul de traume al spitalului.
9. În răspunsul dat la o cerere de informații a procurorului, la 14 noiembrie 2006, Centrul de sănătate psihiatrică al raionului Akmenė (Akmenės rajono psichikos sveikatos centras) a confirmat că reclamantul a fost internat în acel loc încă din 1999 și a continuat să fie tratat acolo de schizofrenie. În 2004, episoadele de boală ale reclamantului au devenit mai frecvente. În anul respectiv, reclamantul a avut o tentativă de sinucidere; acesta nu accepta că este bolnav. A fost internat la Spitalul de psihiatrie din Šiauliai (Šiaulių psichiatrijos ligoninė), unde a rămas aproximativ o lună înainte de a fi eliberat pentru asistență medicală ambulatorie, la cerere. Din iulie 2005, reclamantul a încetat să mai meargă la Centrul de sănătate psihiatrică al raionului Akmenė și să-și ia medicația, pentru că respingea ferm orice consultație din partea psihiatrilor. De asemenea, a înaintat numeroase plângeri către diverse autorități.
10. La 24 noiembrie 2006, mama reclamantului a solicitat procurorului să inițieze procedurile pentru ca fiul său să fie declarat în incapacitate juridică. Potrivit mamei reclamantului, afecțiunea psihică a reclamantului a debutat când se afla în armata Uniunii Sovietice. Aceasta și soțul său locuiau într-o casă separat de reclamant în apropiere de Akmenė. Până în 2006, starea de sănătate a reclamantului a ajuns la stadiul în care îi era frică să-și părăsească apartamentul ori să le permită părinților săi să intre și nu se îngrijea de propria persoană. A încercat chiar să-și ia viața, dându-și singur foc.
11. În aceeași zi, procurorul a transmis cererea mamei reclamantului la Judecătoria din Akmenė, împreună cu un extras din dosarul medical al reclamantului. Era notat că schizofrenia s-a agravat și că reclamantul a devenit un pericol pentru sine însuși. Așadar, avea nevoie de sprijin din partea altor persoane. Era indispensabil să se constate dacă exista un temei pentru a-l declara în incapacitate juridică, în cazul în care psihiatrii stabileau că acesta nu putea să înțeleagă sau să-și controleze acțiunile. Procurorul se întemeia pe art. 2.10, art. 3.242 alin. 1 și art. 3.242 alin. 3 din Codul civil, art. 135, 462-465, 491‑493 din Codul de procedură civilă și art. 19 din Legea cu privire la organizarea Ministerului Public.
12. Printr-o decizie din 29 noiembrie 2006, Judecătoria din Akmenė a dispus efectuarea unei expertize pentru a se stabili dacă (i) reclamantul suferă de o afecțiune psihică, (ii) dacă poate să-și înțeleagă acțiunile și (iii) dacă poate să participe la procedurile instanței. Mama acestuia a fost informată cu privire la decizia respectivă.
13. După ce l-a examinat pe reclamant în persoană și i-au analizat dosarul medical, la 8 ianuarie 2007, un psihiatru a concluzionat că reclamantul suferă de schizofrenie paranoidă. De asemenea, reclamantul prezenta sentimente puternice de persecuție și de neîncredere. Psihiatrii au ținut seama de scrisorile mamei sale către Centrul de sănătate psihiatrică al raionului Akmenė și către procuror despre faptul că reclamantul nu era capabil să-și rezolve nevoile zilnice și că avea probleme sociale și de sănătate și gânduri suicidale. Psihiatrul a stabilit așadar că reclamantul nu poate să înțeleagă în mod corect sau să-și controleze acțiunile și a observat că „nu poate lua parte la proceduri, nu poate fi audiat, iar documentele instanței nu îi pot fi înmânate”.
14. Într-un formular de o pagină trimis Judecătoriei din Akmenė la 29 ianuarie 2007, serviciile sociale din raionul Akmenė bifau o căsuță prin care afirmau că sunt „de acord” cu cererea procurorului de a-l declara pe reclamant în incapacitate. De asemenea, menționau faptul că nu vor participa la ședința instanței, programată pentru data de 31 ianuarie 2007.
15. La 23, 24, 25 și 30 ianuarie 2007 s-au făcut încercări de către Judecătoria din Akmenė de a-i înmâna personal reclamantului citația privind ședința programată legată de incapacitatea juridică și asistența sa. O copie a citației indica faptul că nu i-a fost înmânată, întrucât, potrivit vecinului său, reclamantul era bolnav mintal și nu deschidea nimănui ușa.
16. În cursul ședinței publice din 31 ianuarie 2007, Judecătoria din Akmenė, în baza art. 465-468 din Codul de procedură civilă, a admis cererea procurorului ca reclamantul să fie declarat în incapacitate, pe motiv că acesta nu putea să înțeleagă sau să-și controleze acțiunile. Au fost prezenți procurorul și mama reclamantului. Mama reclamantului a depus mărturie cu privire la istoricul afecțiunii psihice a fiului său. Aceasta a arătat, de asemenea, că reclamantul se mutase recent de la părinți, dar nu putea să aibă grijă de sine, nu-și plătea taxele de întreținere pentru apartament, nu ieșea din casă și nu-și lua medicația.
Decizia prevedea faptul că poate fi contestată în termen de 30 de zile.
17. Guvernul a susținut că, având în vedere faptul că nu a fost efectiv posibil să-i înmâneze reclamantului citația, decizia din 31 ianuarie 2007 a fost trimisă doar părților interesate în cauză, adică mamei reclamantului, procurorului și serviciilor sociale.
18. La 5 februarie 2007, reclamantul a întocmit ceea ce pare a fi un răspuns la cererea procurorului din 24 noiembrie 2006 de a-l declara incapabil. Acolo menționează că a primit o copie a cererii procurorului la 30 ianuarie 2007. Scrisoarea pare în esență să fie o plângere privind tratamentul din spitalele psihiatrice și diagnosticul de schizofrenie. Reclamantul încheie afirmând că, din cauza falsificării evidente a rezultatelor examenului medical și a ideilor evident preconcepute ale procurorului, reclamantul a refuzat să se supună examenului medical în Lituania. Ștampila scrisorii indică faptul că aceasta a fost primită de Judecătoria din Akmenė la 5 februarie 2007.
19. După ce a stabilit că reclamantul se află în incapacitate juridică, printr-o hotărâre din 6 martie 2007, Judecătoria din Akmenė a numit-o pe mama reclamantului drept tutore și administrator al bunurilor sale. Decizia a fost luată în cadrul unei ședințe publice la care au luat parte aceasta, un procuror și un reprezentant din partea serviciilor sociale. Sentința stipula că reclamantul nu a participat din cauza stării proaste de sănătate.
20. Reclamantul a fost internat nevoluntar la Spitalul de psihiatrie din Šiauliai la 9 martie 2007, după ce a prezentat semne de agitație și comportament agresiv față de părinții săi. Poliția și pompierii au fost obligați să spargă ușa apartamentului pentru a ajunge la el. La 11 martie 2007, a consimțit să urmeze tratament până la 13 martie 2007, când a refuzat orice tratament ulterior, în scris.
21. La 13 martie 2007, Spitalul de psihiatrie din Šiauliai a solicitat Serviciului de asistență juridică garantată de stat („Serviciul de asistență juridică ”) să-i acorde asistență juridică reclamantului, care fusese spitalizat forțat. I-a fost acordată în aceeași zi, și a fost numit un avocat care să-l reprezinte.
Mai târziu în acea zi, în prezența unui psihiatru și a avocatului numit, Judecătoria din Šiauliai a admis solicitarea spitalului de psihiatrie ca reclamantul să fie internat forțat. Instanța observa că reclamantul era lipsit de simț critic față de propriul comportament și că starea sa de mentală la momentul respectiv însemna că acesta reprezenta un pericol pentru sine însuși și pentru ceilalți. Decizia era definitivă și nu putea fi atacată. Decizia preciza că, la 31 ianuarie 2007, reclamantul a fost declarat în incapacitate juridică și că, la 6 martie 2007, mama sa a fost numită tutore.
22. Guvernul a transmis instanței un extras din dosarul medical al reclamantului, care indica faptul că acesta a fost internat în Spitalul de psihiatrie din Šiauliai de la 9 martie până la 22 iunie 2007. Medicul indica în respectivul registru că o copie a hotărârii judecătorești din 13 martie 2007 i-a fost dată reclamantului. Nu este clar când s-a întâmplat acest lucru.
Guvernul a susținut că decizia din 13 martie 2007 i-a fost înmânată reclamantului de medicul curant la 15 martie 2007.
23. La 6 aprilie 2007, reclamantul a semnat un document prin care certifica faptul că planul său de tratament prescris de Spitalul de psihiatrie din Šiauliai i-a fost explicat și că a fost de acord să-l urmeze.
24. Fiind externat din spitalul de psihiatrie, la 26 noiembrie 2008 reclamantul a contactat Serviciul de asistență juridică. În cererea sa, reclamantul a scris că, prin hotărârea din 31 ianuarie 2007, a fost declarat în incapacitate juridică și că este necesar să fie repus în termenul pentru introducerea apelului împotriva acestei decizii. De asemenea, a arătat că, în martie 2007, mama sa a fost numită tutore și administrator al bunurilor sale. El nota că nu a avut cunoștință despre cele două decizii până la 9 martie 2007, momentul internării în Spitalul de psihiatrie din Šiauliai. De asemenea, și-a exprimat dorința de a face recurs împotriva acestora.
25. La 31 decembrie 2008, Serviciul de asistență juridică a respins cererea ca fiind lipsită de perspective de succes. Acesta observa că reclamantul se încadra în categoria persoanelor care au dreptul la asistență juridică; însă, având în vedere că procedura de declarare a incapacității se încheiase, cererea sa de asistență juridică era vădit lipsită de relevanță.
26. Serviciul de asistență juridică nota că deciziile pe care reclamantul dorea să le conteste fuseseră adoptate în ianuarie și martie 2007. Având în vedere că nu solicitase asistență judiciară până la 28 noiembrie 2008, a depășit termenul pentru introducerea unei căi de atac împotriva respectivelor decizii. Reprezentarea acestuia în astfel de proceduri nu ar fi avut nicio perspectivă de succes.
27. În ceea ce privește numirea mamei reclamantului drept tutore legal, Serviciul de asistență juridică indica faptul că reclamantul nu a oferit niciun motiv pentru a pune la îndoială capacitatea acesteia de a-și îndeplini atribuțiile de tutore și administrator al bunurilor sale. În sfârșit, observa că tutela ar putea fi revocată la cererea unui procuror sau a serviciilor sociale. Având în vedere faptul că reclamantul însuși nu putea să se adreseze instanței cu o cerere în acest sens, nu exista niciun temei legal pentru furnizarea de asistență juridică.
28. La 15 decembrie 2008, reclamantul a solicitat Judecătoriei din Akmenė să-i elibereze o copie a deciziilor în ceea ce privește incapacitatea sa și numirea tutorelui său legal.
29. La 16 decembrie 2008, un judecător de la Judecătoria din Akmenė i-a transmis acestuia o scrisoare informându-l că respectivele decizii nu îi pot fi eliberate, întrucât mama sa a fost numită tutore legal și administrator al bunurilor sale.
30. În observațiile privind admisibilitatea și fondul cauzei, transmise Curții la 2 mai 2012, Guvernul nota că, la momentul respectiv, reclamantul trăia separat, în propriul apartament. Nu avea un loc de muncă, dar primea pensie de invaliditate. Tutorele său îl ajuta la treburile gospodărești. De asemenea, reclamantul primea în mod regulat tratament ambulatoriu la Centrul de sănătate psihiatrică al raionului Akmenė.
31. La 13 august 2014, reclamantul s-a plâns Procuraturii din Šiauliai că în 2004 a fost internat nevoluntar în Spitalul de psihiatrie din Šiauliai și obligat să urmeze tratament medical. Reclamantul a solicitat deschiderea unei anchete preliminare în ceea ce privește acuzațiile sale.
32. Printr-o decizie definitivă din 11 noiembrie 2014, Tribunalul Regional din Šiauliai a hotărât că plângerile reclamantului în ceea ce privește evenimentele din 2004 nu sunt fondate.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
A. Incapacitatea juridică și legislația privind tutela
33. Cu privire la incapacitatea juridică și tutelă, Codul civil, în vigoare la momentul faptelor și până la 31 decembrie 2015, prevedea:
Articolul 2.10. Declararea incapacității unei persoane
„1. O persoană fizică care, ca urmare a unei boli psihice sau a demenței, este incapabilă să înțeleagă sensul acțiunilor sale sau să le controleze, poate fi declarată în incapacitate. Persoana aflată în incapacitate este plasată sub tutelă.
2. Contractele încheiate pe seama și în numele unei persoane aflate în incapacitate sunt încheiate de tutorele acesteia[...].
3. În cazul în care o persoană care a fost declarată în incapacitate se recuperează din starea de boală sau starea sa de sănătate se îmbunătățește considerabil, instanța o va redeclara capabilă. Odată ce decizia intră în vigoare, tutela asupra persoanei se revocă.
4. Cererea pentru declararea incapacității juridice a unei persoane poate fi depusă de soțul/soția, părinții sau copiii majori ai persoanei, o instituție de îngrijire centru sau un procuror. De asemenea, persoanele enunțate au dreptul să se adreseze instanțelor pentru recunoașterea capacității persoanei în cauză.”
Articolul 2.11. Limitarea capacității civile a unei persoane active
„1. Instanțele pot impune restricții privind capacitatea civilă a unei persoane în cazul abuzului de alcool, medicamente, stupefiante sau substanțe toxice. Odată ce limitările privind capacitatea unei persoane au fost impuse, acesta se plasează sub tutelă[...]”.
Articolul 2.111. Registrul pentru persoanele aflate în incapacitate juridică și persoanele cu capacitate limitată
„1. Registrul pentru persoanele aflate în incapacitate juridică și pentru persoanele cu o capacitate limitată va cuprinde persoanele care sunt declarate, în conformitate cu procedura stabilită de instanță, în incapacitate juridică sau a căror capacitate civilă este limitată [...], tutorii și curatorii (globėjai ir rūpintojai) unor astfel de persoane; data deciziei instanței adoptate în privința acestora, privind stabilirea și revocarea capacității juridice sau limitarea capacității juridice[...]”.
Articolul 3.238. Tutela
„1. Tutela este instituită pentru a exercita, proteja și apăra drepturile și interesele unei persoane aflate în incapacitate juridică.
2. Tutela include tutela asupra bunurilor persoanei, însă, în cazul în care este necesar, poate fi numit un administrator pentru a le gestiona [pe acestea].”
Articolul 3.240. Statutul juridic al tutorilor și al curatorilor
„1. Tutorii și curatorii sunt persoanele responsabile de tutelă, conform legii, și apără drepturile și interesele persoanelor în incapacitate juridică sau persoanelor cu capacitate activă limitată, fără o altă autorizare specială.
2. Tutorele are dreptul să încheie toate tranzacțiile necesare în interesul și în numele persoanei în incapacitate juridică reprezentate [...]”.
Articolul 3.241. Autoritățile de tutelă și curatelă
„1. Autoritățile de tutelă și curatelă sunt autorități municipale sau regionale care sunt responsabile de supravegherea și controlul activităților tutorilor și curatorilor.
2. Funcțiile de tutore și de curator, în ceea ce privește persoanele rezidente ale unei instituții medicale sau de învățământ sau [o instituție condusă de] o autoritate de tutelă (curatelă) care au fost declarate de către instanță ca fiind persoane aflate în incapacitate juridică sau capacitate activă limitată sunt efectuate de către autoritatea medicală, educațională sau de tutelă (curatelă) relevantă până când este numit un tutore sau curator permanent[...]”
34. În anul 2007, anul în care reclamantul a fost declarat în incapacitate juridică, Codul de procedură civilă prevedea că cererea de declarare a unei persoane aflate în incapacitate juridică poate fi înaintată de soț/soție, copii, părinți, o instituție de tutelă sau un procuror (art. 463 § 1). Părțile la procedurile de declarare a incapacității erau, în plus față de persoana care le-a inițiat, persoana a cărei capacitate juridică era în discuție, precum și autoritatea de tutelă (îngrijire). De asemenea, instanța putea invita rude apropiate sau membri ai familiei care locuiau împreună cu persoana în privința căreia urma să se ia o decizie pentru a participa la proceduri. În cazul în care era imposibilă convocarea sau audierea în fața instanței a persoanei care făcea obiectul procedurilor sau să-i fie înmânate documentele referitoare la acesta/aceasta din cauza stării de sănătate, fapt confirmat de un aviz medical, instanța putea să judece cauza în lipsă (art. 464 § 1 și art. 464 § 2).
35. Cererea de declarare a incapacității persoanei trebuia să conțină informații despre afecțiunea psihică (psichikos sutrikimas) care a făcut ca aceasta să nu mai fie capabilă să înțeleagă sensul acțiunilor sale sau să le controleze. În plus, cererea trebuia să conțină un raport medical și alte probe referitoare la starea sa psihică (art. 465). În momentul în care pregătea cazul, judecătorul trebuia să dispună efectuarea unui raport psihiatric pentru a stabili starea psihică a persoanei și pentru a obține documentele medicale necesare raportului de expertiză (art. 466).
36. Problema incapacității trebuia să fie decisă în cadrul unei audieri, după informarea tuturor părților la procedură. În cazul în care instanța considera necesar să audieze și să pună întrebări persoanei a cărei capacitate juridică era în discuție, iar aceasta nu se prezenta, instanța putea dispune ca poliția să-l aducă sub escortă sau să dispună ca o altă instanță, pe al cărui teritoriu avea reședința persoana respectivă, să-l audieze. Persoana trebuia să fie audiată în prezența unui psihiatru numit de instanță (art. 467 § 1 și art. 467 § 2).
37. O persoană declarată în incapacitate juridică de către o instanță avea dreptul să atace decizia în fața unei instanțe superioare (art. 468 § 5).
38. O copie a deciziei trebuia trimisă părților și terților care au absentat de la audiere în termen de 5 zile de la data la care a fost pronunțată decizia (art. 275 § 1).
39. Art. 366 § 1 (6) și art. 366 § 1 (7) din Codul de procedură civilă prevedeau că procedurile puteau fi redeschise dacă una dintre părți era în incapacitate și nu dispunea de un reprezentant sau dacă instanța lua o decizie în ceea ce privește o parte neimplicată în procedură.
40. Legea privind asistența juridică garantată de stat (Valstybės garantuojamos teisinės pagalbos įstatymas – „Legea privind asistența juridică”) prevedea că persoanele care fac obiectul unei proceduri de declarare a incapacității sunt eligibile pentru asistență juridică „secundară”, indiferent de bunurile pe care le dețin și nivelul veniturilor [art. 12 § 1 (11)]. Autoritățile pot refuza să furnizeze asistență juridică dacă cererile reclamantului sunt în mod vădit nefondate sau dacă reprezentarea în cauză nu are nicio perspectivă rezonabilă de succes [art. 11 § 6 (1, 2)].
41. Constituția prevede că cetățenii cărora le este recunoscută incapacitatea de către o instanță nu pot participa la alegeri sau să candideze ca membri ai Seimas (art. 34 și 56).
42. Codul civil prevede că o tranzacție este lovită de nulitate dacă este încheiată de o persoană care, în cadrul procedurii stabilite de lege, este recunoscută ca fiind în incapacitate juridică din cauza unei afecțiuni psihice (art. 1.84 § 2). O persoană care a fost declarată în incapacitate juridică prin hotărâre judecătorească aflată în vigoare nu se poate căsători (art. 3.15 § 1). În plus, testamentul nu poate fi făcut decât de către o persoană capabilă juridic să înțeleagă importanța și consecințele acțiunilor sale (art. 5.15 § 2).
43. Articolul 27 din Legea privind sănătatea mintală (Psichikos sveikatos priežiūros įstatymas) prevede că o persoană care suferă de o afecțiune mintală gravă și refuză spitalizarea poate fi spitalizată nevoluntar dacă există un pericol real ca prin acțiunile sale să prezinte un pericol de vătămare gravă pentru sănătatea sau viața sa sau pentru viața sau sănătatea altor persoane. În astfel de cazuri, pacientul poate fi spitalizat nevoluntar și să i se acorde un anumit tratament într-o instituție de sănătate mintală fără autorizație din partea unei instanțe pentru o perioadă care nu poate depăși 48 de ore. În cazul în care instanța nu acordă autorizația în acest interval, spitalizarea nevoluntară și tratamentul trebuie oprite (art. 28).
B. Măsuri legislative pentru a reglementa situația persoanelor cu dizabilități mintale
1. Expunerea de motive nr. XIIP-1656 a Ministerului Justiției
44. La 2 aprilie 2014, Ministerul Justiției a adoptat o expunere de motive (aiškinamasis raštas) în legătură cu modificările legislative propuse referitoare la protecția drepturilor persoanelor cu dizabilități. Modificările erau impuse de ratificarea Convenției Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități, ratificată de Lituania în 2010 (pentru pasajele relevante din respectiva convenție, a se vedea infra, pct. 69) și de practicile Curții. Modificările vizau îmbunătățirea standardelor interne existente în lumina art. 12 din convenția menționată anterior, care precizează că statele membre trebuie să recunoască faptul că persoanele cu dizabilități se bucură de capacitate juridică în condiții egale cu celelalte persoane în toate aspectele vieții și, prin urmare, statele membre trebuie să ia măsuri adecvate pentru a le oferi sprijinul de care ar putea avea nevoie în exercitarea capacității juridice.
45. Expunerea de motive recunoștea că legislația existentă în Lituania nu dispunea de un cadru juridic privind modul în care poate fi asigurată asistența persoanelor cu dizabilități, inclusiv celor care suferă de afecțiuni psihice. În consecință, persoanele cu afecțiuni psihice, dat fiind faptul că nu puteau întotdeauna să adopte cele mai bune decizii în interesul lor, erau expuse la cea mai restrictivă măsură – incapacitate totală. Chiar și în cazul în care o persoană putea să înțeleagă sau să-și controleze parțial acțiunile, limitarea capacității sale juridice, permițându-i să acționeze doar în anumite domenii ale vieții, nu era admisă de lege. Cu toate acestea, putea fi stabilită o capacitate juridică limitată în ceea ce privește persoanele care abuzau de substanțe narcotice sau psihotrope sau alcool (art. 2.10 și 2.11 din Codul civil, a se vedea supra, pct. 33).
46. Era, de asemenea, relevant faptul că, în temeiul art. 2.10 din Codul civil, odată ce o persoană era declarată în incapacitate juridică, își pierdea dreptul de a acționa în numele propriu în toate domeniile vieții. În plus, în temeiul legislației în vigoare, persoana a cărei capacitate juridică putea fi limitată pe viitor nu avea dreptul să indice cum dorește să fie abordate drepturile sale pecuniare sau nepecuniare după declararea incapacității. De asemenea, legislația existentă nu conținea mijloace care să garanteze că, după ce persoana era declarată în incapacitate, dorințele sale anterioare urmau să fie luate în considerare. Expunerea de motive propunea așadar ca legislația existentă să fie modificată, subliniind necesitatea individualizării măsurilor astfel încât acestea să fie pe deplin justificate (visapusiškai pagrįstos) și să fie aplicate în situația specifică a fiecărei persoane.
47. În ceea ce privește rezervele legate de procedurile pentru limitarea capacității unei persoane, Ministerul Justiției nota că, dacă starea de sănătate a unei persoane se îmbunătățea, aceleași persoane care au solicitat declararea incapacității urmau să depună o cerere de restabilire a capacității juridice (art. 2.10 §§ 2 și 4 din Codul civil, a se vedea supra, pct. 33). Or, persoana în incapacitate nu putea să se adreseze ea însăși instanței. În plus, nu exista niciun organism independent care să aibă obligația să evalueze periodic starea de sănătate a persoanei aflate în incapacitate, sau să solicite instanței să reexamineze decizia de declarare a incapacității. Drept urmare, legislația existentă nu prevenea situațiile în care tutorele persoanei aflate în incapacitate, abuzând de drepturile acesteia sau executându-le abuziv, nu solicita instanței să declare persoana în incapacitate drept capabilă juridic, chiar dacă starea de sănătate se îmbunătățea. În plus, nu exista nici o cerință legală ca instanța să reexamineze o decizie de incapacitate în cazul în care niciuna dintre persoanele care puteau iniția procedurile de incapacitate nu solicita reexaminarea pentru o perioadă mare de timp. Nu exista nici posibilitatea să se solicite ca decizia să fie reexaminată de către un organism independent care să monitorizeze starea sănătății persoanei aflate în incapacitate. Ca urmare, drepturile persoanei aflate în incapacitate puteau fi restricționate în mod disproporționat o perioadă mare de timp.
48. Ministerul Justiției observa, de asemenea că, în temeiul art. 465 din Codul de procedură civilă, cererea de declarare a incapacității unei persoane trebuia să conțină o descriere a circumstanțelor, inclusiv a afecțiunii psihice care a făcut ca persoana să nu poată înțelege sensul acțiunilor sale sau să le controleze. De asemenea, trebuia să conțină un raport al medicului și alte probe privind starea mintală a persoanei (apie asmens psichinę būklę). Cu toate acestea, definirea probelor era restrictivă și limitativă.
2. Modificări legislative în vigoare de la 1 ianuarie 2016
49. Pe baza propunerilor menționate anterior ale Ministerului Justiției, la 26 martie 2015, Parlamentul Lituaniei a adoptat o serie de modificări legislative privind protecția drepturilor persoanelor cu dizabilități. Acestea au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2016 și sunt rezumate în cele ce urmează.
(a) Codul civil
50. Articolul 2.10 din Codul civil prevede în prezent că o persoană care nu poate să înțeleagă sau să-și controleze acțiunile într-un anumit domeniu al vieții sale din cauza unei afecțiuni psihice poate fi declarată de instanță în incapacitate juridică în acel domeniu (neveiksnus tam tikroje srityje), prin hotărâre judecătorească. În domeniul respectiv, persoana trebuie să acționeze prin intermediul tutorelui său. Instanța trebuie să stabilească o listă definitivă a domeniilor în care persoana este declarată în incapacitate. Aceasta trebuie, de asemenea, să restabilească capacitatea juridică în respectivele domenii, dacă starea de sănătate se îmbunătățește.
51. O cerere pentru declararea unei persoane în incapacitate juridică într-un anumit domeniu poate fi depusă de soț/soție, părinți sau copiii majori, un centru de plasament sau procuror, care pot solicita instanței să restabilească capacitatea juridică. Spre deosebire de legislația anterioară, Codul civil prevede acum că astfel de cereri pentru restabilirea capacității juridice se pot depune, cel mult o dată pe an, de către persoana declarată în incapacitate juridică.
52. Cererea de restabilire a capacității juridice a unei persoane poate fi, de asemenea, depusă de către Comisia de stat pentru evaluarea sănătății [mintale a] persoanelor aflate în incapacitate” (Neveiksnių asmenų būklės peržiūrėjimo komisija), un nou organism independent care urmează să fie constituit în fiecare municipalitate. Aceasta trebuie să analizeze sănătatea mintală a persoanei aflate în incapacitate din oficiu, dacă nu a fost introdusă nicio cerere de către părțile care au dreptul să facă acest lucru în interval de un an de la decizia de declarare a incapacității. În plus, trebuie să fie imparțială și să-și desfășoare activitatea pe baza faptului că trebuie să se recurgă cât mai puțin posibil la restricționarea capacității juridice și măsurile de limitare a capacității juridice trebuie să fie individualizate și motivate. Atunci când reexaminează starea de sănătate a persoanei, Comisia trebuie să o audieze, cu excepția cazului în care motive obiective împiedică acest lucru. Atunci când are îndoieli dacă este oportun să solicite instanței restabilirea capacității juridice, toate aceste dubii trebuie interpretate în favoarea persoanei aflate în incapacitate (art. 2.10 și 2.101).
53. De asemenea, Codul civil extinde capacitatea de a restricționa capacitatea civilă a unei persoane într-un anumit domeniu al vieții (fizinių asmenų civilinio veiksnumo apribojimas tam tikroje srityje) la persoanele cu afecțiuni psihice (art. 2.11). În consecință, o persoană care, din cauza afecțiunii psihice, nu poate să înțeleagă sau să-și controleze acțiunile într-un anumit domeniu, poate fi declarată de către o instanță ca având capacitate juridică activă limitată în acel domeniu, atunci când aceasta nu poate acționa fără acordul curatorului său. O cerere de a declara o persoană cu capacitate parțial restricționată juridic într-un anumit domeniu poate fi depusă de soț/soție, părinți sau copiii majori, un centru de plasament sau un procuror. Aceștia pot, de asemenea, să solicite instanței să restabilească capacitatea juridică. Spre deosebire de legislația anterioară, Codul civil prevede în prezent că cererea de restabilire a capacității juridice a unei persoane poate fi, de asemenea, depusă de persoana a cărei capacitate a fost parțial restricționată.
54. Codul civil a fost, de asemenea, completat cu un nou articol 2.1371, care se referă la acordul preliminar (išankstinis nurodymas). Acesta prevede că o persoană poate încheia un acord preliminar cu privire la modul în care vor fi gestionate drepturile sale pecuniare sau nepecuniare, în cazul în care este declarată în incapacitate într-un anumit domeniu sau în capacitate parțială într-un domeniu. În acordul preliminar, persoana în cauză poate să indice persoana pe care o dorește ca instanța să o numească drept tutore, să-și exprime intențiile privind unde va locui pe viitor, numele unei anumite persoane care să se ocupe de toate aspectele financiare și nefinanciare sau alte măsuri. Astfel de acorduri preliminare trebuie să fie aprobate de un notar și produc efecte după decizia instanței în ceea ce privește incapacitatea juridică a persoanei. Începând din acel moment, acordurile preliminare devin obligatorii pentru toată lumea, cu excepția cazului în care instanța decide că nu sunt în interesul persoanei în incapacitate.
(b) Codul de procedură civilă
55. Art. 465 prevede în prezent că o cerere de declarare a incapacității unei persoane într-un anumit domeniu trebuie să conțină o descriere a circumstanțelor, inclusiv starea medicală care a făcut ca persoana să se afle în imposibilitatea să înțeleagă sau să-și controleze acțiunile. La cerere trebuie să fie atașate un raport medical precum și alte probe. De asemenea, trebuie menționată lista domeniilor în care persoana este necesar să fie declarată în incapacitate. Spre deosebire de legislația anterioară, elementul nou ce urmează a fi inclus este o concluzie formulată de către un asistent social cu privire la capacitatea persoanei de a avea grijă de nevoile proprii zilnice sau de asistență în anumite domenii.
56. Art. 467 § 6 prevede în prezent că, atunci când se judecă o cauză privind incapacitatea unei persoane într-un anumit domeniu, este obligatoriu ca persoana interesată să fie reprezentată de un avocat.
57. În conformitate cu art. 469, instanța poate reexamina o decizie anterioară de pronunțare a incapacității la cererea, printre altele, a persoanei în incapacitate, în cazul în care starea sa de sănătate s-a îmbunătățit. Avocatul persoanei în cauză trebuie să ia parte la proceduri și, în cazul în care aceasta nu dispune de un avocat, instanța va dispune ca Serviciul de asistență juridică să-i asigure unul. În cazul în care instanța decide să mențină decizia prin care o persoană este în incapacitate în anumite domenii, trebuie să evalueze din oficiu dacă aceasta are nevoie de sprijin în alte domenii și să-i sugereze să fie de acord să primească asistență în respectivele domenii.
(c) Alte modificări legislative
58. Legea administrației locale (Vietos savivaldos įstatymas) a fost completată adăugându-se „a asigura reexaminarea stării [psihice a] persoanelor aflate în incapacitate” (neveiksnių asmenų būklės peržiūrėjimo užtikrinimas) la funcțiile administrației locale (art. 7 § 37).
59. Legea privind serviciul de asistență juridică garantată de stat a fost modificată pentru a stipula că, atunci când o instituție de sănătate contactează Serviciul de asistență juridică pentru a i se acorda asistență juridică unui pacient cu probleme de sănătate mintală, Serviciul de asistență juridică trebuie să adopte o decizie în aceeași zi și să-l informeze pe pacient despre aceasta. De asemenea, trebuie să furnizeze mijloacele adecvate pentru a-i permite pacientului să comunice cu avocatul său (art. 22).
C. Orientări ale Curții Supreme privind procedurile de incapacitate și de curatelă
1. Hotărârea Curții din 11 septembrie 2007 în cauza civilă nr. 3K-3-328/2007
60. În hotărârea menționată mai sus, Curtea Supremă observa faptul că persoana pentru care s-a solicitat declararea incapacității era, de asemenea, parte la proceduri (art. 464 § 1 din Codul de procedură civilă). Drept urmare, se bucura de drepturile unei părți interesate, inclusiv de dreptul de a fi informată în mod corespunzător cu privire la ora și locul oricărei audieri. Faptul că în cauza de declarare a incapacității au fost organizate audierile în absența lui D.L. – care nu deschidea ușa nimănui și, prin urmare, nu accepta corespondența – a fost evaluat de Curtea Supremă ca fiind o încălcare a dreptului său de a fi informat în mod corespunzător cu privire la ora și locul audierii. Aceasta a mai considerat că, întrucât nu a audiat persoana interesată și nu s-a asigurat că aceasta are cunoștință despre proceduri, instanța de prim grad a încălcat principiul egalității armelor și dreptul de a contesta decizia de punere în incapacitate, deoarece nu i-a fost niciodată înmânată. Curtea Supremă a făcut totodată referire la principiul nr. 13 din Recomandarea nr. R(99)4 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei (a se vedea infra, pct. 68), afirmând că o persoană are dreptul de a fi audiată în orice procedură care i-ar putea afecta capacitatea juridică. Această garanție procedurală trebuie să se aplice în cea mai mare măsură posibilă, ținând seama, în același timp, de cerințele art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. În acest sens, Curtea Supremă a făcut, de asemenea, referire la jurisprudența Curții potrivit căreia afecțiunile psihice pot conduce la restricții corespunzătoare ale dreptului unei persoane la un proces echitabil. Or, astfel de măsuri nu ar trebui să aducă atingere însuși esenței acestui drept (Curtea Supremă a invocat Winterwerp împotriva Țărilor de Jos, 24 octombrie 1979, pct. 60, seria A nr. 33, și Lacárcel Menéndez împotriva Spaniei, nr. 41745/02, pct. 31, 15 iunie 2006).
61. În aceeași hotărâre, Curtea Supremă sublinia, de asemenea, că a stabili dacă o persoană poate să-și înțeleagă acțiunile nu însemna doar o concluzie științifică din partea psihiatriei medico-legale, ci și o chestiune de fapt care trebuia stabilită de instanță după evaluarea tuturor celorlalte probe și, dacă era necesar, după audierea unui expert. Luând în considerare faptul că declararea incapacității implică ingerințe majore în dreptul persoanei la respectarea vieții sale private, se poate face numai în circumstanțe excepționale.
2. Hotărârea Curții din 11 iulie 2008 în cauza civilă nr. 3K-3-370/2008
62. În hotărârea respectivă, Curtea Supremă a reiterat jurisprudența Curții potrivit căreia a priva o persoană de capacitatea juridică implică restricții majore ale drepturilor acesteia în temeiul art. 8 din Convenție. Prin urmare trebuie prezentate motive foarte bine cântărite pentru a declara incapacitatea (Curtea Supremă a făcut referire la Matter împotriva Slovaciei, nr. 31534/96, pct. 68, 5 iulie 1999). Instanța a atras atenția asupra faptului că pot exista diferite grade de incapacitate, și că aceasta poate varia în timp. Restricționarea completă a capacității juridice ar trebui, prin urmare, să nu fie un rezultat inevitabil atunci când sunt protejate drepturile persoanelor cu dizabilități mintale. Curtea Supremă a stabilit două criterii care trebuie urmărite: cel medical, afecțiunea sau tulburarea medicală, recunoscută printr-un raport de examinare psihiatrică medico-legal, și cel juridic, incapacitatea de a înțelege și de a controla acțiunile din cauza afecțiunii psihice. Ambele criterii au fost esențiale și de o importanță egală în fiecare caz legat de incapacitatea cuiva. Curtea Supremă a subliniat faptul că problema stabilirii incapacității nu poate fi examinată în mod pur formal, doar după criteriile medicale stabilite în concluzia expertului și considerând că acestea reprezintă un motiv suficient pentru constata incapacitatea cuiva (Curtea Supremă a invocat Shtukaturov împotriva Rusiei, nr. 44009/05, CEDO 2008). În plus, raportul de expertiză medicală privind capacitatea mentală a persoanei în cauză nu este obligatoriu pentru instanță.
63. În aceeași hotărâre, Curtea Supremă sublinia că, în temeiul art. 2.10 din Codul civil, incapacitatea juridică implica o restricție majoră în dreptul unei persoane la respectarea vieții sale private, deoarece aceasta ar deveni complet dependentă de tutorele său pentru o perioadă nedeterminată. Statutul juridic poate fi reexaminat numai la inițiativa tutorelui persoanei sau al altora, dar nu la inițiativa persoanei aflate în incapacitate. Din acest motiv, echitatea procedurilor în caz de incapacitate este crucială. Curtea Supremă observa, de asemenea, că, în temeiul art. 464 din Codul de procedură civilă, o persoană a cărei incapacitate este în discuție ar trebui să fie prezentă atunci când se decide incapacitatea, cu excepția cazului în care medicii experți consideră o astfel de participare imposibilă din cauza stării psihice.
3. Hotărârea Curții din 23 martie 2012 în cauza civilă nr. 3K-3-166/2012
64. În hotărârea respectivă, Curtea Supremă observa că incapacitatea suprimă toate drepturile unei persoane, inclusiv dreptul de a se căsători, de a vota, de a se ocupa de bunurile proprii și de a alege unde să locuiască; în fapt, o elimină din societate. Din acest motiv, este esențial să se acorde prioritate apărării drepturilor persoanelor vulnerabile, utilizând toate mijloacele posibile în cursul procedurii de declarare a incapacității. Curtea Supremă a reiterat că, pentru a justifica incapacitatea totală, trebuie ca tulburarea psihică să fie „de tipul și gradul” care să justifice o astfel de măsură.
65. În cauza respectivă, Curtea Supremă constata că problema capacității juridice fusese examinată la un singur nivel de jurisdicție, ceea ce nu era suficient pentru a proteja interesele persoanei în incapacitate. În plus, atunci când se evaluează caracterul echitabil al procedurii, ansamblul procedurilor, inclusiv etapa apelului, contează. În împrejurările din speță, persoana în capacitate juridică a făcut întâi apel împotriva deciziei instanței de prim grad care a pronunțat incapacitatea. Ulterior, și-a retras apelul, cerere pe care instanța de apel a acceptat-o rapid. Curtea Supremă a constatat că, fără a organiza o audiere și fără a examina dacă reclamanta dorea cu adevărat să pună capăt procedurilor judiciare (și având informația că aceasta a avut efectiv obiecțiuni cu privire la declararea incapacității), instanța de apel nu a luat în considerare importanța chestiunii în cazul acesteia și i-a încălcat astfel dreptul la un proces echitabil, precum și principiul potrivit căruia trebuie să se acorde prioritate protecției drepturilor persoanelor vulnerabile. Curtea Supremă a făcut referire, printre altele, la Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități, al cărei articol 12 prevede că persoanelor cu dizabilități trebuie să li se acorde sprijinul de care ar putea avea nevoie în exercitarea capacității juridice.
66. În sfârșit, în cauza respectivă, tutorele persoanei aflate în incapacitate a depus o cerere scrisă în fața Curții Supreme susținând că era singura persoană care putea să reprezinte juridic persoana aflată în incapacitate. Aceasta a solicitat instanței respingerea recursului formulat de persoana aflată în incapacitate. Curtea Supremă i-a respins cererea.
D. Alte prevederi de drept intern relevante
67. Codul de procedură civilă prevedea la data faptelor că o hotărâre judecătorească poate fi atacată în termen de 30 de zile. În cazul în care exista un motiv valabil pentru depășirea termenului respectiv, cererea de prelungire a termenului putea fi depusă în termen de 6 luni de la decizia instanței de prim grad (art. 307). Procedurile puteau fi redeschise dacă, de exemplu, instanța s-a pronunțat cu privire la drepturile și obligațiile unei persoane care nu a fost parte la respectivele proceduri. O astfel de cerere era necesar să fie înaintată instanței în termen de 3 luni de la data la care persoana a luat cunoștință despre motivele de redeschidere a procedurii, dar nu mai târziu de 5 ani de la data la care a fost adoptată decizia (art. 365-368).
III. DOCUMENTE INTERNAȚIONALE RELEVANTE
68. Recomandarea nr. R (99)4 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind principiile referitoare la protecția juridică a adulților aflați în incapacitate a fost adoptată la 23 februarie 1999. Părțile relevante au următorul cuprins:
Principiul 3 – Rezervarea maximă a capacității
„1. Cadrul legislativ ar trebui, pe cât posibil, să recunoască faptul că pot exista diferite grade de incapacitate și că incapacitatea poate varia în timp. Drept urmare, o măsură de protecție nu ar trebui să ducă automat la restricționarea totală a capacității juridice. Cu toate acestea, o restricție a capacității juridice ar trebui să fie posibilă atunci când se dovedește că este necesară pentru protecția persoanei vizate.
2. În special, o măsură de protecție nu ar trebui să priveze automat persoana în cauză de dreptul la vot, sau să-și exprime voința, să consimtă sau să refuze să consimtă orice intervenție în domeniul sănătății, sau să ia alte decizii personale, în orice moment, atunci când capacitatea îi permite să facă acest lucru. [...]”.
Principiul 6 – Proporționalitatea
„1. În cazul în care este necesară o măsură de protecție, ea trebuie să fie proporțională cu gradul de capacitate al persoanei vizate și adaptată la circumstanțele și nevoile individuale ale persoanei vizate.
2. Măsura de protecție ar trebui să aibă efect asupra capacității juridice, drepturilor și libertăților persoanei vizate în măsura minimă în care este compatibilă cu atingerea scopul intervenției.”
Principiul 7 – Caracterul echitabil și eficiența procedurilor
„1. Procedurile care duc la luarea de măsuri pentru protecția adulților aflați în incapacitate ar trebui să fie echitabile și eficiente.
2. Trebuie să existe suficiente garanții procedurale pentru a proteja drepturile omului ale persoanelor vizate și pentru a evita posibile abuzuri.”
Principiul 11 – Instituirea de proceduri
„1. Lista celor care au dreptul să instituie proceduri privind luarea de măsuri pentru protecția adulților aflați în incapacitate trebuie să fie suficient de extinsă pentru a asigura faptul că măsurile de protecție pot fi luate în considerare în toate cazurile, atunci când sunt necesare. În special, este necesar să prevadă ca procedurile să fie instituite de către un funcționar sau un organism public, de către o instanță sau altă autoritate competentă, din oficiu.
2. Persoana vizată ar trebui să fie informată prompt într-o limbă sau prin alte mijloace pe care aceasta le înțelege despre instituirea unor proceduri care ar putea să-i afecteze capacitatea juridică, exercitarea drepturilor sau intereselor, cu excepția cazului în care astfel de informații ar fi în mod evident lipsite de înțeles pentru persoana vizata sau ar prezenta un pericol grav pentru sănătatea persoanei vizate.”
Principiul 12 – Investigarea și evaluarea
„1. Este necesar să existe proceduri adecvate pentru investigarea și evaluarea capacităților personale ale adultului.
2. Nu va fi luată nicio măsură de protecție care să limiteze capacitatea juridică a unui adult aflat în incapacitate decât în cazul în care persoana care ia măsura respectivă a văzut adultul sau are personal cunoștință despre starea adultului și a fost transmis un raport actualizat din partea cel puțin a unui expert calificat. Raportul trebuie să fie scris sau înregistrat în scris.”
Principiul 13 – Dreptul de a fi ascultat în persoană
„Persoana vizată trebuie să aibă dreptul de a fi ascultată în persoană în cadrul oricărei proceduri care ar putea să-i afecteze capacitatea juridică.”
Principiul 14 – Durata, reexaminarea și recursul
„1. Măsurile de protecție trebuie, ori de câte ori este posibil și oportun, să aibă o durată limitată. Trebuie să se ia în considerare instituirea de reexaminări periodice.
2. Măsurile de protecție trebuie reexaminate în cazul unei schimbări a circumstanțelor și, în special, în cazul unei schimbări a stării generale a adultului. Măsurile de protecție vor înceta în cazul în care condițiile lor de aplicare nu se mai îndeplinesc.
3. Dreptul adecvat la recurs trebuie să fie asigurat.”
69. Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități a fost ratificată de Republica Lituania la 27 mai 2010, țară în care a intrat în vigoare la 17 septembrie 2010. Părțile relevante au următorul cuprins:
Articolul 12
Recunoașterea egală în fața legii
„1. Statele părți reafirmă că persoanele cu dizabilități au dreptul la recunoașterea, oriunde s-ar afla, a capacității lor juridice.
2. Statele părți vor recunoaște faptul că persoanele cu dizabilități se bucură de asistență juridică în condiții de egalitate cu ceilalți, în toate domeniile vieții.
3. Statele părți vor lua toate măsurile adecvate pentru a asigura accesul persoanelor cu dizabilități la sprijinul de care ar putea avea nevoie în exercitarea capacității lor juridice.
4. Statele părți se vor asigura că toate măsurile legate de exercitarea capacității juridice prevăd protecția adecvată și eficientă pentru prevenirea abuzurilor, conform legislației internaționale privind drepturile omului. O astfel de protecție va garanta că măsurile referitoare la exercitarea capacității juridice respectă drepturile, voința și preferințele persoanei, nu prezintă conflict de interese și nu au o influență necorespunzătoare, sunt proporționale și adaptate la situația persoanei, se aplică pentru cea mai scurtă perioadă posibilă și se supun revizuirii periodice de către o autoritate competentă, independentă și imparțială sau de către un organ juridic. Măsurile de protecție vor fi proporționale cu gradul în care asemenea măsuri afectează drepturile și interesele persoanei.
5. În conformitate cu prevederile prezentului articol, statele părți vor lua toate măsurile adecvate și eficiente pentru a asigura dreptul egal al persoanelor cu dizabilități de a deține sau moșteni proprietăți, de a-și gestiona propriile venituri și de a avea acces egal la împrumuturi bancare, ipoteci și alte forme de credit financiar și se vor asigura că persoanele cu dizabilități nu sunt deposedate în mod arbitrar de bunurile lor.”
Articolul 13
Accesul la justiție
„1. Statele părți vor asigura acces efectiv la actul de justiție pentru persoanele cu dizabilități, în condiții de egalitate cu ceilalți, inclusiv prin asigurarea de ajustări de ordin procedural și adecvate vârstei, pentru a le facilita un rol activ ca participanți direcți și indirecți, inclusiv ca martori, în toate procedurile legale, inclusiv etapele de investigație și alte etape preliminare.
2. Pentru a sprijini accesul efectiv la actul de justiție al persoanelor cu dizabilități, statele părți vor promova formarea corespunzătoare a celor care lucrează în domeniul administrării justiției, inclusiv a personalului din poliție și penitenciare.”
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENȚIE
70. Fără a invoca o prevedere specială din Convenție, reclamantul s-a plâns despre echitatea procedurilor prin care a fost declarat în incapacitate.
71. Curtea consideră că acest capăt de cerere trebuie examinat în temeiul art. 6 § 1 din Convenție. Partea relevantă este redactată după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale [...] de către [o] instanță [...], care va hotărî [...] asupra [...] drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]”
A. Cu privire la admisibilitate
1. Argumentele părților
(a) Guvernul
(i) Regula celor șase luni
72. În primul rând, Guvernul a luat notă de faptul că decizia de a-l declara pe reclamant în incapacitate juridică a fost adoptată la 31 ianuarie 2007. Cu toate acestea, reclamantul a depus cererea în fața Curții la 28 martie 2008, la aproape un an și două luni mai târziu. Guvernul a admis că nu avea informații pentru a stabili dacă sau când a primit reclamantul decizia privind incapacitatea sa. Se poate doar presupune că mama sa, numită ulterior tutorele său, l-a informat despre decizia respectivă. În orice caz, este foarte clar că reclamantul a aflat despre decizie la 9 martie 2007, după cum a menționat el însuși în cererea sa de asistență judiciară la 26 noiembrie 2008 (a se vedea supra, pct. 24). Pe baza unui pasaj din dosarul medical al reclamantului (a se vedea supra, pct. 22), Guvernul a afirmat că, la 15 martie 2007, medicul curant i-a dat acestuia o copie a deciziei Judecătoriei din Šiauliai din 13 martie 2007 și, în decizia ulterioară, se indica în mod clar că acesta a fost declarat în incapacitate juridică de către Judecătoria din Akmenė la 31 ianuarie 2007. În opinia Guvernului, termenul‑limită de șase luni a început așadar să curgă cel puțin din 15 martie 2007. De asemenea, Guvernul a luat notă de scrisoarea reclamantului adresată Judecătoriei din Akmenė District, în care aceasta afirma că a văzut cererea procurorului de a-l declara în incapacitate (a se vedea supra, pct. 18). Cu toate acestea, reclamantul nu a întreprins nicio acțiune timp de aproape un an și jumătate, în cadrul sistemului intern sau internațional. De asemenea, Guvernul a susținut că presupusa încălcare a drepturilor reclamantului nu poate fi considerată ca având un caracter continuu.
(ii) Epuizarea căilor de atac interne
73. Guvernul a menționat în continuare că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne disponibile. În primul rând, a depășit termenul‑limită de 30 de zile pentru introducerea unei căi de atac împotriva hotărârii Judecătoriei din Akmenė din 31 ianuarie 2007, precum și termenul-limită de șase luni pentru prelungirea termenului‑limită pentru formularea unei căi de atac, în cazul în care ar fi existat motive întemeiate pentru depășirea termenul-limită de 30 de zile (a se vedea supra, pct. 67). Nici nu a oferit motive întemeiate pentru faptul că niciunul dintre aceste termene nu a fost respectat. Prin urmare, era rezonabil ca serviciul de asistență juridică să concluzioneze că recursul formulat împotriva deciziei de declarare a incapacității nu avea niciun fel de perspective. Guvernul a considerat adecvat, de asemenea, să observe că, în cererea de asistență judiciară, reclamantul a cerut Serviciului de asistență juridică să conteste decizia de incapacitate menționată mai sus și a cerut ca instanța să prelungească termenul-limită depășit pentru introducerea unei căi de atac. Cu toate acestea, nu a solicitat redeschiderea procedurilor civile (atnaujinti procesą) referitoare la incapacitatea juridică, care era un demers juridic diferit (a se vedea supra, pct. 67). În cele din urmă, nu a contestat în fața instanțelor administrative nici refuzul Serviciului de asistență juridică de a-i acorda sprijin.
(b) Reclamantul
74. Reclamantul a susținut că nu a avut cunoștință despre decizia de incapacitate din 31 ianuarie 2007, nici despre decizia din 6 martie 2007 de a o desemna pe mama sa ca tutore, deoarece el nu luase parte la aceste proceduri. A recunoscut că i-au fost „arătate” ambele decizii de către un medic la 9 martie 2007, când a fost dus la Spitalul de psihiatrie din Šiauliai. Până atunci, nimeni nu-l informase despre procedurile privind incapacitatea sa juridică. Nu a fost prezent la niciuna dintre ședințe în persoană, și nici nu a avut cunoștință când au avut loc.
75. În sfârșit, reclamantul a susținut că mama sa nu i-a înmânat deciziile și că, la 16 decembrie 2008, Judecătoria din Akmenė a refuzat să-i ofere o copie a deciziei referitoare la incapacitatea sa juridică. Reclamantul a subliniat, de asemenea, că, la 31 decembrie 2008, Serviciul de asistență juridică i-a refuzat cererea de asistență juridică în legătură cu procedurile de declarare a incapacității.
2. Motivarea Curții
(a) Regula celor șase luni
76. Curtea reamintește că regula celor șase luni este autonomă și trebuie interpretată și aplicată faptelor fiecărei cauze, astfel încât să se asigure exercitarea efectivă a dreptului de a introduce o cerere individuală [a se vedea, printre multe alte autorități, Büyükdağ împotriva Turciei (dec.), nr. 28340/95, 6 aprilie 2000; Fernández-Molina González și alții împotriva Spaniei (dec.), 64359/01 și altele, CEDO 2002 IX (extrase); și Zakrzewska împotriva Poloniei, nr. 49927/06, pct. 55, 16 decembrie 2008]. Deși luarea în considere a dreptului și practicilor interne reprezintă un aspect important, nu este decisivă în stabilirea momentului în care începe termenul de șase luni [a se vedea Sabri Güneş împotriva Turciei (MC), nr. 27396/06, pct. 52 și 55, 29 iunie 2012].
77. Curtea subliniază că termenul de șase luni nu poate începe să curgă decât din momentul în care reclamantul are cunoștință suficientă și eficientă despre data deciziei interne definitive. În plus, statul este cel care, pornind de la neîndeplinirea termenului-limită de șase luni, stabilește data la care reclamantul a luat cunoștință de decizia respectivă [a se vedea Baghli împotriva Franței, nr. 34374/97, pct. 31, CEDO 1999‑VIII, și mai recent, Sgaibă împotriva României (dec.), nr. 6005/05, pct. 25, 27 ianuarie 2015].
78. În speță, Curtea observă, în primul rând, că Guvernul nu a contestat că decizia Judecătoriei din Akmenė nu i-a fost niciodată notificată reclamantului, ci a afirmat că i-a fost transmisă mamei reclamantului. În orice caz, notificarea mamei reclamantului în circumstanțele specifice ale acestei cauze nu este suficientă, pentru că tocmai la inițiativa acesteia a fost declarat incapabil juridic reclamantul. În plus, având în vedere faptul că nu a fost niciodată formulată o cale de atac împotriva deciziei din 31 ianuarie 2007, reiese că mama sa a fost de acord cu aceasta.
79. Curtea nu pierde din vedere declarația reclamantului potrivit căreia deciziile Judecătoriei din Akmenė din 31 ianuarie și din 6 martie privind incapacitatea sa juridică și numirea tutorelui legal i-au fost „arătate” atunci când a fost internat în Spitalul de psihiatrie din Šiauliai la 9 martie 2007 (a se vedea supra, pct. 24 și 74). Fără a ține seama totuși de cele de mai sus, niciuna din probele de la dosar nu arată că cele două decizii i-au fost, în fapt, înmânate. În plus, nu este nerezonabil să se afirme că afecțiunea sa mintală, care se agravase mai mult până la acel moment, făcea să-i fie dificil să înțeleagă aceste decizii (a se vedea supra, pct. 20). De asemenea, Curtea a examinat cu atenție dosarele sale medicale, prezentate de Guvern. Este însă dificil să se găsească în acestea o mențiune potrivit căreia vreuna din cele două decizii i-ar fi fost înmânată reclamantului la 15 martie 2007 (a se vedea supra, pct. 22).
80. În cele din urmă, Curtea face trimitere, pe de o parte, la jurisprudența sa constantă care afirmă că reclamantul trebuie să dea dovadă de diligență în vederea obținerii unei copii a deciziei depuse la registrul instanței [a se vedea Mıtlık Ölmez și Yıldız Ölmez împotriva Turciei (dec.), nr. 39464/98, 1 februarie 2005]. Pe de altă parte, și luând act de faptul că la momentul relevant, Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități nu era în vigoare în Lituania, Curtea subliniază totuși obligația statului de a ajuta să se asigure că persoanele cu dizabilități au acces efectiv la justiție (a se vedea art. 13 din Convenție, supra, pct. 69). În consecință, Curtea este oarecum șocată de scrisoarea Judecătoriei din Akmenė adresată reclamantului la 16 noiembrie 2008, prin care îl informa că deciziile cu privire la incapacitatea juridică și tutelă nu îi pot fi transmise (a se vedea supra, pct. 29). În mod clar, nu erau lipsite de înțeles pentru reclamant și a le cunoaște conținutul nu prezenta niciun pericol pentru acesta (a se vedea, mutatis mutandis, principiul 11 din Recomandarea nr. R(99)4, citată supra, la pct. 68).
81. În aceste condiții și în lipsa unor probe incontestabile care să demonstreze că informațiile pe care se presupune că reclamantul le avea despre decizia Judecătoriei din Akmenė în ceea ce privește incapacitatea sa juridică erau efective și suficiente [a se vedea Papachelas împotriva Greciei (MC), nr. 31423/96, pct. 30, CEDO 1999-II], obiecția preliminară a Guvernului potrivit căreia cererea a fost depusă în afara termenului-limită de șase luni trebuie respinsă.
(b) Epuizarea căilor de atac interne
82. Date fiind circumstanțele speciale ale cauzei, Curtea consideră că obiecțiile Guvernului privind faptul că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne sunt intrinsec legate de capătul de cerere potrivit căruia nu a avut parte de o audiere echitabilă atunci când problema capacității sale juridice a fost decisă. Aceste obiecții ar trebui, prin urmare, să fie conexate cu fondul.
(c) Concluzie
83. Curtea constată, de asemenea, că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție. De asemenea, constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părților
(a) Reclamantul
84. Reclamantul a criticat lipsa de implicare în procedurile privind declararea sa în incapacitate. Or, în urma acelor proceduri, a fost privat de toate drepturile „omului și civile” și, potrivit cuvintelor sale, nu a avut niciun drept să depună o cale de atac, din niciun motiv, în fața vreunei instanțe. De asemenea, s-a plâns de lipsa de sprijin din partea Judecătoriei din Akmenė, care a refuzat să îi ofere o copie a deciziei de declarare a incapacității, și din partea Serviciului de asistență juridică, care nu l-a sprijinit atunci când a încercat să-și redobândească capacitatea juridică. Un alt exemplu al lipsei de acces efectiv la justiție a fost spitalizarea sa forțată la 13 martie 2007, când un avocat pe care nu îl întâlnise niciodată l-a „reprezentat” în cursul ședinței din ziua respectivă la Judecătoria din Šiauliai. Acesta susține că avocatul a reprezentat în fapt interesul Spitalului de psihiatrie din Šiauliai, care solicitase mai devreme în acea zi Serviciului de asistență juridică să-i pună la dispoziție un avocat. Nu era o practică a Spitalului de psihiatrie din Šiauliai ca o persoană tratată acolo să aibă un avocat care să-i reprezinte interesele.
(b) Guvernul
85. Guvernul a susținut că procedurile în fața Judecătoriei din Akmenė de declarare a incapacității juridice a reclamantului au fost echitabile. În primul rând, instanța a desemnat un expert criminalist pentru a stabili dacă starea de sănătate mintală a reclamantului îi permitea participarea la procedură. Fără a ține seama de răspunsul negativ al expertului, instanța a încercat să asigure prezența reclamantului la ședință, după ce l-a citat. Patru încercări de a-i înmâna citațiile au eșuat, deoarece reclamantul nu a deschis ușa apartamentului.
86. Guvernul a susținut, de asemenea, că scopul procedurilor de declarare a incapacității juridice a reclamantului a fost aceea de a-i proteja interesele, întrucât avea nevoie de îngrijire constantă și de sprijin din partea altora. În consecință, mama sa și procurorul, care proteja interesul public, au participat la ședința instanței la 31 ianuarie 2007, după ce serviciile sociale fuseseră de acord cu propunerea de declarare a incapacității și solicitaseră instanței să soluționeze cauza în absența lor. Mama reclamantului a fost audiată și a descris starea de sănătate a reclamantului și și-a exprimat îngrijorarea pentru viața acestuia. În acest sens, Guvernul a luat act, de asemenea, de faptul că, în temeiul art. 464 din Codul de procedură civilă, instanța era abilitată să decidă în cauză în absența persoanei care făcea obiectul procedurilor de declarare a incapacității dacă acesta nu putea fi prezentă din motive obiective (a se vedea supra, pct. 34 in fine).
87. Guvernul a recunoscut că Serviciul de asistență juridică a refuzat să furnizeze asistență judiciară gratuită în recursul împotriva hotărârilor din 31 ianuarie și din 6 martie 2007. Cu toate acestea, au existat motive întemeiate pentru acest fapt (a se vedea supra, pct. 73). În cele din urmă, Guvernul nu deține nicio informație din care să reiasă că există un conflict de interese între reclamant și mama sa.
2. Motivarea Curții
(a) Principii generale
88. În majoritatea cauzelor anterioare în fața Curții care implicau „persoane alienate”, procedurile interne se refereau la detenția acestora și erau așadar examinate în temeiul art. 5 din Convenție. Cu toate acestea, Curtea a statuat în mod constant că garanțiile „procedurale” prevăzute la art. 5 § 1 și art. 5 § 4 sunt, în linii mari, similare cu cele prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție [a se vedea Stanev împotriva Bulgariei (MC), nr. 36760/06, pct. 232, CEDO 2012, și jurisprudența citată în aceasta]. Pentru a decide dacă procedurile din prezenta cauză pentru redeschiderea procedurilor de numire a tutelei au fost „echitabile”, Curtea va avea, așadar în vedere, mutatis mutandis, jurisprudența sa în temeiul art. 5 § 1 lit. (e) și art. 5 § 4 din Convenție (a se vedea D.D. împotriva Lituaniei, nr. 13469/06, pct. 116, 14 februarie 2012).
89. În contextul art. 6 § 1 din Convenție, Curtea acceptă faptul că, în cauzele care implică o persoană bolnavă mintal, instanțele interne trebuie, de asemenea, să beneficieze de o anumită marjă de apreciere. Astfel, de exemplu, acestea pot lua măsurile procedurale adecvate pentru a asigura o bună administrare a justiției, protejarea sănătății persoanei vizate și așa mai departe (a se vedea Shtukaturov împotriva Rusiei, nr. 44009/05, pct. 68, CEDO 2008).
90. Curtea admite că pot exista situații în care o persoană lipsită de capacitate juridică să fie cu totul incapabilă să exprime o viziune coerentă. Cu toate acestea, consideră, că, în multe cazuri, faptul că o persoană trebuie să fie pus sub tutelă doar pentru că nu dispune de capacitatea de a-și administra problemele nu înseamnă că este incapabilă să-și exprime o opinie despre situația în care se află. În astfel de cazuri, este esențial ca persoana vizată să aibă acces la justiție și oportunitatea de a fi ascultată în persoană sau, după caz, prin intermediul unei forme de reprezentare. Afecțiunea mintală poate implica restricționarea sau modificarea modului de exercitare a unui astfel de drept, dar nu poate justifica compromiterea esenței înseși a dreptului, cu excepția cazului unor circumstanțe excepționale precum cele menționate mai sus. Într-adevăr, se pot impune garanții procedurale speciale pentru a proteja interesele persoanelor care, din cauza problemelor de sănătate mintală, nu sunt pe deplin capabile să acționeze pentru ele însele (a se vedea D.D. împotriva Lituaniei, citată anterior, pct. 118).
91. Curtea reafirmă, de asemenea, că este important să se asigure aspectul unei administrări echitabile a justiției și ca partea la procedura civilă să fie capabilă să participe efectiv, inclusiv să fie capabilă să prezinte probe în susținerea pretențiilor sale. Aici, la fel ca și în cazul altor aspecte ale art. 6, ceea ce este important pentru reclamant va avea relevanță în evaluarea gradului de adecvare și de echitate al procedurilor (a se vedea P., C. și S. împotriva Regatului Unit, nr. 56547/00, pct. 91, CEDO 2002-VI).
(b) Aplicarea principiilor sus-menționate în prezenta cauză
92. În primul rând, Curtea se îndreaptă asupra întrebării dacă reclamantul a avut cunoștință despre procedurile de declarare a incapacității astfel încât să participe efectiv la ele. Analizând procedurile dintr-o ordine cronologică, Curtea observă că nimic din raportul expertului medico-legal din 8 ianuarie 2007 nu conduce la concluzia că, atunci când l-a examinat pe reclamant, care fusese văzut în mod regulat de medici psihiatri începând cu anul 1990, acesta ar fi fost informat în mod clar sau și-ar fi dat seama că, de data aceasta, capacitatea sa juridică era în discuție (a se vedea supra, pct. 13; a se vedea, de asemenea, Shtukaturov, citată anterior, pct. 15 și 69).
93. De asemenea, Curtea are în vedere faptul că Judecătoria din Akmenė a făcut eforturi proprio motu să-l notifice pe reclamant cu privire la proceduri, dar citațiile din 23, 24, 25 și 30 ianuarie nu a fost transmise deoarece reclamantul nu a deschis ușa apartamentului (a se vedea supra, pct. 15). În plus, Curtea admite că reclamantul ar fi trebuit să aibă cunoștință despre procedurile de declarare a incapacității cel puțin la 30 ianuarie 2007, când, potrivit spuselor sale, a aflat despre cererea procurorului de a-l declara în incapacitate (a se vedea supra, pct. 18). În orice caz, Judecătoria din Akmenė s-a pronunțat deja asupra chestiunii în ziua următoare, și nu există niciun element care să indice că cererea scrisă a reclamantului din 5 februarie 2007 a primit vreo reacție din partea instanței. Așadar, Curtea concluzionează că reclamantul nu a participat în niciun fel la ședința Judecătoriei din Akmenė din 31 ianuarie 2007. Rămâne să se verifice dacă, date fiind circumstanțele, acest fapt a fost compatibil cu art. 6 din Convenție.
94. Guvernul a susținut că deciziile luate de judecătorul național au fost legale, la nivel intern. Cu toate acestea, esența acestui capăt de cerere nu este legalitatea internă, ci „echitatea” procedurii din perspectiva Convenției și a jurisprudenței Curții.
95. Într-o serie de cauze anterioare (referitoare la internarea obligatorie într-un spital psihiatric), Curtea a confirmat că unei persoane alienate trebuie să i se dea posibilitatea de a fi ascultată fie în persoană, fie, dacă este necesar, printr-o formă de reprezentare (a se vedea, de exemplu, Winterwerp împotriva Țărilor de Jos, 24 octombrie 1979, seria A nr. 60, pct. 33). În Winterwerp, miza o reprezenta libertatea reclamantului. Or, în prezenta cauză, rezultatul procedurilor era cel puțin la fel de important pentru reclamant: autonomia sa personală în aproape toate domeniile vieții era pusă în discuție (a se vedea infra, pct. 119).
96. Reclamantul era, într-adevăr, o persoană cu antecedente de simptome psihiatrice. Totuși, din probele aflate la dosar reiese că, în ciuda afecțiunii mintale, era o persoană relativ independentă. Într-adevăr, în ciuda tentativelor nereușite de sinucidere din 2004 și 2006, trăise în cea mai mare parte a timpului singur, și se pare că putea avea grijă singur de sine. În plus, Curtea observă că reclamantul a jucat un rol dublu în cadrul procedurilor: a fost parte interesată și, în același timp, principalul obiect al examinării instanței. Participarea sa era așadar necesară, nu numai pentru a-i permite să-și susțină cauza, ci și pentru a-i permite judecătorului să aibă cel puțin un scurt contact vizual cu el și, preferabil, să-i pună întrebări pentru a-și forma o opinie personală cu privire la capacitatea lui mintală (a se vedea Shtukaturov, citată anterior, pct. 72). Având în vedere că eventuala declarare a reclamantului drept alienat se baza în mare parte, prin însăși natura sa, pe personalitatea acestuia, declarațiile lui aveau un rol important în a-și susține cauza [a se vedea D.D. împotriva Lituaniei, citată anterior, pct. 120; a se vedea, de asemenea, principiul 13 din Recomandarea nr. R (99) 4 a Consiliului Europei].
97. Curtea a recunoscut deja încercările Judecătoriei din Akmenė Tribunalul de a-l cita pe reclamant (a se vedea supra, pct. 93). Având în vedere că încercările de a-i asigura prezența sa prin trimiterea unor citații la adresă au eșuat din motive independente de controlul instanței, rămâne de văzut dacă absența acestuia ar fi putut fi compensată prin alte mijloace, sau prin alte forme de reprezentare.
98. Curtea a examinat argumentul prezentat de Guvern potrivit căruia mama reclamantului și procurorul au participat la 31 ianuarie 2007, la ședința pe fond a instanței. Cu toate acestea, și fără a pune la îndoială bunele lor intenții, în opinia Curții, prezența lor nu face ca procedurile să fie cu adevărat în contradictoriu. Astfel, deși, prin lege, procurorul juca funcția de apărător al interesului public, nu era prezent nimeni la ședință care să poată, în numele reclamantului, să respingă argumentele sau concluziile mamei sau ale procurorului. În opinia Curții, ținând seama de principiul echității procedurale (a se vedea Principiul 7, supra, pct. 68), ar fi fost adecvat ca serviciile sociale din raionul Akmenė să acorde mai multă atenție fondului cauzei reclamantului. Cu toate acestea, implicarea lor s-a limitat la o simplă indicare a formulei „de acord” în răspunsul lor la cererea procurorilor, după cum el a fost transmis Judecătoriei din Akmenė (a se vedea supra, pct. 14), fără a oferi un răspuns mai cuprinzător sau mai elaborat. În acest context, Curtea atrage atenția, în mod special, asupra noii legislații lituaniene care le cere asistenților sociali să furnizeze ceea ce pare a fi o concluzie specifică cu privire la capacitatea sau incapacitatea persoanei de a acționa în domenii specifice (a se vedea supra, pct. 55). Curtea observă, de asemenea, că în urma schimbărilor legislative din 2015, Comisia de stat pentru evaluarea sănătății [mintale a] persoanelor aflate în incapacitate, care are un rol foarte specific de a monitoriza persoanele cu dizabilități pentru a le proteja drepturile, a fost introdusă în legislația lituaniană (a se vedea infra, pct. 52) făcând astfel ca actualul cadru juridic să fie substanțial diferit de cel care exista în 2007, când Judecătoria din Akmenė s-a pronunțat în cauza reclamantului. Lipsa unei implicări semnificative din partea serviciilor sociale în cauza reclamantului, în special având în vedere standardele europene clare care existau deja în 2007 și care au impus modificarea legislației lituaniene pentru a remedia deficiențele din legislația aplicabilă la momentul faptelor (a se vedea supra, pct. 44, 68 și 69), determină Curtea să concluzioneze că interesele reclamantului în fața Judecătoriei din Akmenė nu au fost reprezentate pentru ca procedurile să fie în vreun fel echitabile.
99. În plus, din decizia Judecătoriei din Akmenė din 31 ianuarie 2007 reiese că instanța s-a pronunțat exclusiv pe baza raportului psihiatric, fără citarea expertului medico-legal care l-a redactat pentru a-i pune întrebări (a se vedea D.D. împotriva Lituaniei, citată anterior, pct. 120). În plus, raportul expertului medico-legal conform căruia reclamantul nu poate avea grijă de el însuși pare să se bazeze pe o relatare a mamei reclamantului, fără a exista vreo dovadă că aceste circumstanțe au fost verificate de stat sau autoritățile municipale. De asemenea, Curtea observă că Judecătoria din Akmenė nu a citat pe nimeni ca martor, astfel încât starea de sănătate a reclamantului să fie reflectată în mod mult mai clar (a se vedea supra, pct. 62).
100. În sfârșit, Curtea observă că procedurile trebuie să fie evaluate întotdeauna în ansamblu, inclusiv decizia instanței de apel (a se vedea C.G. împotriva Regatului Unit, nr. 43373/98, pct. 35, 19 decembrie 2001). De asemenea, consideră că principiul potrivit căruia trebuie să se acorde o atenție specială protejării drepturilor persoanelor vulnerabile se extinde și asupra procedurilor de recurs. Curtea Supremă din Lituania a împărtășit opinia potrivit căreia drepturile persoanelor cu dizabilități trebuie să fie garantate în toate etapele procedurilor judiciare (a se vedea supra, pct. 65). Curtea a susținut totodată că dreptul de a solicita ca o instanță să reexamineze o declarație de incapacitate este unul dintre cele mai importante drepturi ale persoanei vizate (a se vedea Kędzior împotriva Poloniei, nr. 45026/07, pct. 89, 16 octombrie 2012).
101. În speță, Curtea subliniază că reclamantul a contactat Serviciul de asistență juridică cu o cerere de recurs împotriva deciziei de declarare a incapacității, precum și a deciziei de numire a unui tutore legal. Curtea reamintește constatarea sa anterioară potrivit căreia decizia din 31 martie 2007 nu a fost niciodată transmisă reclamantului (a se vedea supra, pct. 79-81). În consecință, nu i se poate reproșa că nu a contestat respectiva decizie în termen de 30 de zile, sau că nu a solicitat să se prelungească termenul-limită în intervalul de șase luni de la data la care a fost adoptată decizia de declarare a incapacității. În acest context, este de asemenea relevant faptul că în perioada 9 martie – 22 iunie 2007, reclamantul s-a aflat în Spitalul de psihiatrie din Šiauliai unde, acest lucru nefiind contestat de Guvern, nu a avut acces la un avocat. În acest context și acceptând totodată că, până în momentul în care reclamantul a contactat Serviciul de asistență juridică, la 26 noiembrie 2008, termenul-limită de 30 de zile și termenul de șase luni expirase deja, Curtea nu poate decât să hotărască că Serviciul de asistență juridică a reacționat pur formal și s-a limitat la chestiunea termenelor-limită pe care, în opinia serviciului, reclamantul trebuia să le respecte (a se vedea supra, pct. 25 și 26; a se vedea, de asemenea, supra, pct. 73, privind sugestia Guvernului cu privire la o altă cale legală, teoretic, aflată la dispoziția reclamantului).
102. Curtea reamintește că reclamantul era o persoană care suferea de o afecțiune psihică, factor care pledează în favoarea statului pentru a lua măsuri prin care să-l ajute să aibă acces efectiv la justiție (a se vedea art. 13 din Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități, supra, pct. 69). În consecință, și având în vedere complexitatea chestiunilor în discuție, Curtea nu poate împărtăși opinia Guvernului potrivit căreia în solicitarea către Serviciul de asistență juridică, reclamantul ar fi trebuit să menționeze cererea de a redeschide procedurile civile drept mijloc juridic adecvat, în măsura în care, în fapt, acesta ceruse doar prelungirea termenului-limită pentru a introduce o cale de atac împotriva deciziei din 31 ianuarie 2007 (a se vedea supra, pct. 24 și 73). A-i impune acestuia să dispună o astfel de înțelegere a legii ar fi un fapt vădit disproporționat. Curtea este totodată conștientă că, la momentul producerii faptelor, reclamantul, odată declarat în incapacitate, nu avea calitate procesuală și, prin urmare, nu putea introduce nicio acțiune în instanță, inclusiv împotriva Serviciului de asistență juridică. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea respinge obiecția preliminară a Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne (a se vedea supra, pct. 73).
103. Cu privire la calitatea asistenței judiciare primite de reclamant din partea autorităților lituaniene, Curtea acordă importanță afirmației acestuia potrivit căreia, în cursul procedurilor legate de spitalizarea sa forțată, avocatul desemnat de Serviciul de asistență juridică l-a „reprezentat” fără a-l fi văzut sau discutat cu el (a se vedea supra, pct. 21 și 84). Curtea ia act totuși de modificările legislative care sunt o precondiție ca astfel de practici să dispară pe viitor. În consecință, de la 1 ianuarie 2016, Serviciul de asistență juridică este obligat prin lege să ofere mijloace adecvate care să permită pacienților și avocaților acestora să comunice (a se vedea supra, pct. 59), ceea ce pare a fi în special relevantă în cazul în care o persoană este ținută în izolare într-un spital de psihiatrie, astfel cum a fost situația în speță.
104. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea hotărăște că, la momentul producerii faptelor, cadrul de reglementare, care priva persoane precum reclamantul de capacitatea juridică, nu oferea garanțiile necesare. Curtea va reveni ulterior la această chestiune în contextul capătului de cerere formulat de reclamant în temeiul art. 8 din Convenție.
105. De asemenea, Curtea concluzionează că reclamantul a fost privat de o oportunitate clară, practică și efectivă de a avea acces la justiție în legătură cu procedurile de declarare a incapacității, în special în ceea ce privește cererea sa de a i se restabili capacitatea juridică (a se vedea Kędzior, citată anterior, pct. 90). Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN CONVENȚIE
106. Reclamantul s-a plâns că, privându-l de capacitatea juridică, autoritățile i-au suprimat dreptul la respectarea vieții private.
107. Curtea consideră că acest capăt de cerere trebuie examinat în temeiul art. 8 din Convenție. Partea relevantă este redactată după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale [...] private [...]
2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”
A. Argumentele părților
108. Reclamantul a susținut că era conștient, că avea o viață normală de unul singur și că avea grijă în mod adecvat de el însuși. Cu toate acestea, din cauza statutului său juridic de persoană în incapacitate, era efectiv împiedicat să ia parte la viața comunității și să dezvolte relații cu orice persoană, la alegerea sa. În special, nu-și putea căuta loc de muncă, să participe la alegeri, să se căsătorească, să încheie tranzacții juridice sau chiar să redacteze un testament. Situația era agravată de faptul că, în conformitate cu art. 2.10 din Codul civil, cererea de restabilire a capacității juridice putea fi depusă numai de către membrii din familia persoanei, de către un centru medical sau un procuror. Cu toate acestea, el era împiedicat să se adreseze direct în fața unei instanțe pentru restabilirea capacității juridice. O persoană în incapacitate trebuie să se bazeze pe bunăvoința celorlalți, nu pe factori obiectivi cum ar fi îmbunătățirea stării de sănătate. Acest lucru era imposibil în cazul reclamantului, întrucât mama sa îl considera bolnav mintal, deși el era sănătos.
109. Guvernul a acceptat că declararea în incapacitate a reclamantului ar putea fi considerată un amestec în dreptul său la respectarea vieții sale private. Cu toate acestea, acest amestec avea un temei în dreptul intern și viza protejarea intereselor acestuia. În sfârșit, având în vedere faptul că afecțiunea sa psihică s-a înrăutățit până la un asemenea nivel încât devenise un pericol pentru sine, după cum o ilustrează tentativele sale de sinucidere, amestecul era necesar și proporțional.
110. În opinia Guvernului, este, de asemenea, important că decizia Judecătoriei din Akmenė de a-l declara pe reclamant în incapacitate juridică s-a bazat pe starea de sănătate a acestuia. Totuși, în conformitate cu art. 469 din Codul de procedură civilă, în cazul în care starea de sănătate a unei persoane se îmbunătățește considerabil, chestiunea capacității juridice poate fi examinată din nou. În conformitate cu practica consacrată a instanțelor, o persoană poate iniția reexaminarea capacității sale solicitându-i tutorelui, instituției medicale sau unui procuror să inițieze procedurile de modificare a statutului său. Persoana poate, de asemenea, depune ea însăși o cerere de asistență juridică „secundară”. Fără a ține seama de cele de mai sus, Guvernul nu dispune de nicio informație potrivit căreia reclamantul s-ar fi plâns vreodată de un conflict de interese între el și mama sa.
B. Motivarea Curții
1. Cu privire la admisibilitate
111. Curtea a statuat că privarea de capacitate juridică constituie un amestec grav în dreptul la respectarea vieții private a unei persoane care este protejat în temeiul art. 8 (a se vedea, de exemplu, Matter împotriva Slovaciei, nr. 31534/96, pct. 68, 5 iulie 1999). Curtea reamintește că art. 8 garantează fiecărui individ o sferă în care el sau ea poate să-și urmărească neîngrădit dezvoltarea și împlinirea personală [a se vedea Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46133/99 și 48183/99, pct. 95, CEDO 2003‑IX (extrase)]. Nu a fost contestat de Guvern faptul că decizia Judecătoriei din Akmenė din 31 ianuarie 2007 l-a privat pe reclamant de capacitatea de a acționa în mod independent în aproape toate domeniile vieții: la momentul relevant, acesta nu mai era în măsură să vândă sau să cumpere vreun bun de unul singur, să muncească, să-și aleagă un loc de reședință, să se căsătorească sau să introducă o acțiune în instanță în Lituania. Curtea nu poate decât să constate că privarea de capacitatea juridică constituia așadar un amestec în dreptul său la respectarea vieții private (a se vedea Shtukaturov, citată anterior, pct. 83).
112. Curtea mai observă că acest capăt de cerere nu este în mod vădit în mod întemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție și că nu este inadmisibil din alte motive. Este necesar să fie declarat admisibil.
2. Cu privire la fond
113. Curtea reamintește că orice amestec în dreptul unei persoane la respectarea vieții sale private va constitui o încălcare a art. 8, cu excepția cazului în care aceasta a fost „prevăzut de lege”, a urmărit un obiectiv legitim sau îl urmărește în temeiul art. 8 § 2 și a fost o măsură „necesară într-o societate democratică” în sensul că era proporțională în raport cu obiectivele urmărite.
114. În speță, Curtea constată că procedurile de declarare în incapacitate a reclamantului au avut un temei juridic, și anume art. 2.10 din Codul civil, art. 19 din Legea privind procedura penală și art. 465 din Codul de procedură civilă (a se vedea supra, pct. 11 și 16). De asemenea, Curtea nu are niciun motiv să se îndoiască de faptul că măsura a fost luată în interesul reclamantului.
115. Rămâne să se examineze dacă, declararea în incapacitate juridică a reclamantului a fost necesară și proporțională.
(a) Principii generale
116. Reclamantul s-a plâns că declararea sa în incapacitate totală a fost un răspuns inadecvat la problemele pe care le avea. Într-adevăr, în temeiul art. 8 din Convenție, autoritățile ar fi trebuit să găsească un echilibru just între interesele unei persoane alienate și alte interese legitime în cauză. Totuși, în general, într-o chestiune atât de complexă precum stabilirea capacității mentale a cuiva, autoritățile trebuie să dispună de o marjă largă de apreciere (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 125). Aceasta se explică în mare parte prin faptul că autoritățile naționale au avantajul contactului direct cu persoanele vizate și, prin urmare, sunt într-o poziție ce le permite să se pronunțe în astfel de chestiuni. Sarcina Curții constă mai degrabă în a examina, în temeiul Convenției, deciziile luate de autoritățile interne în exercitarea competențelor lor în acest sens (a se vedea Shtukaturov, citată anterior, pct. 87).
117. În același timp, marja de apreciere acordată autorităților interne competente va varia în funcție de natura problemelor și importanța intereselor în joc. Se impune un control mai strict în ceea ce privește limitările majore în sfera vieții private (ibid., pct. 88).
118. În plus, Curtea subliniază din nou că, deși art. 8 din Convenție nu conține cerințe procedurale explicite, procesul decizional implicat în măsurile care duc la un amestec într-un drept trebuie să fie echitabile și să garanteze respectarea corespunzătoare a intereselor protejate de art. 8 (a se vedea Görgülü împotriva Germaniei, nr. 74969/01, pct. 52, 26 februarie 2004). Amploarea marjei de apreciere a statului depinde, așadar, de calitatea procesului decizional. Dacă procedura a avut deficiențe mari în anumite privințe, autoritățile interne sunt mult mai criticabile (a se vedea Shtukaturov, citată anterior, pct. 89).
(b) Modul de aplicare în prezenta cauză
119. Curtea observă în primul rând că amestecul în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private a fost unul major. Ca urmare a declarării incapacității, acesta a devenit complet dependent de mama sa ca tutore în aproape toate domeniile vieții, iar acest fapt a fost recunoscut în mod clar de Curtea Supremă din Lituania (a se vedea supra, pct. 61-64).
120. Curtea a constatat deja că procedurile în fața Judecătoriei din Akmenė nu i-au dat judecătorului posibilitatea să-l examineze pe reclamant în persoană. În astfel de condiții, nu se poate afirma că judecătorul a beneficiat de contactul direct cu persoana vizată, ceea ce ar impune, în mod normal, deferență judiciară din partea instanței. În plus, procedurile de declarare în incapacitate a reclamantului s-au încheiat la un nivel de jurisdicție, participarea sa la procesul decizional respectiv fiind redusă la zero.
121. Îndreptându-se asupra deciziei Judecătoriei din Akmenė din 31 ianuarie 2007, Curtea observă că aceasta s-a întemeiat în esență pe cele două mijloace de probă – raportul medicului legist și mărturia mamei reclamantului. Curtea admite că efectul bolii reclamantului asupra vieții sale sociale, sănătății și intereselor materiale au fost descrise mai clar de mama acestuia, care a declarat că fiul se mutase recent, dar nu mai putea să aibă singur grijă de sine, că nu ieșea din casă, nu își lua medicația și nu-și plătea taxele de întreținere ale apartamentului (a se vedea supra, pct. 10 și 16).
122. Având în vedere complexitatea unei astfel de evaluări și cunoștințele speciale pe care le impune, Curtea consideră că este cu siguranță corect faptul că Judecătoria din Akmenė a dorit să obțină avizul unui expert asupra sănătății psihice a reclamantului, astfel cum prevedea art. 464 din Codul de procedură civilă (a se vedea supra, pct. 34). Cu toate acestea, raportul respectiv se referea în principal la faptul că reclamantul suferă de schizofrenie, neîncrederea și sentimentele de persecuție ce decurg din aceasta, fără a explica pentru ce tip de acțiuni, exceptând incapacitatea acestuia de a participa la procedurile instanței, este în măsură să înțeleagă sau să se controleze. Este adevărat că expertul a făcut referire la incapacitatea reclamantului de a avea grijă de propriile nevoi zilnice. Cu toate acestea, referința reprezenta mai degrabă o relatare a opiniei mamei decât analiza independentă a unui psihiatru.
123. Curtea nu pune la îndoială competența medicului care l-a examinat pe reclamant și acceptă faptul că acesta din urmă era grav bolnav. Cu toate acestea, existența unei tulburări mintale, chiar și una serioasă, nu poate fi singurul motiv pentru a justifica incapacitatea totală. Prin analogie cu cauzele referitoare la privarea de libertate, pentru a justifica incapacitatea totală, tulburarea mintală trebuie să fie „de tipul sau gradul” care să justifice o astfel de măsură (a se vedea Shtukaturov, citată anterior, pct. § 94; a se vedea, de asemenea, concluzia similară a Curții Supreme din Lituania, supra, pct. 62). Cu toate acestea, întrebările adresate doctorului, astfel cum au fost formulate de judecător, nu se refereau la „tipul și gradul” afecțiunii mintale a reclamantului (a se vedea supra, pct. 12). În consecință, raportul din 8 ianuarie 2007 nu a analizat gradul de incapacitate într-un mod suficient de detaliat.
124. Cadrul legislativ existent pare că nu oferea Judecătoriei din Akmenė vreo altă opțiune. În cazul unei afecțiuni psihice, art. 2.10 din Codul civil lituanian de la momentul respectiv făcea distincția doar între capacitate totală și incapacitate totală, dar nu prevedea nicio situație „la limită”, alta decât cea din cazul persoanelor dependente de medicamente sau de alcool (a se vedea supra, pct. 33). În acest context, Curtea consideră că, în cazul în care este necesară o măsură de protecție, ea ar trebui să fie proporțională cu gradul de capacitate al persoanei în cauză și adaptată la circumstanțele și necesitățile individuale ale acesteia [a se vedea principiul 6 din Recomandarea nr. R(99)4, supra, pct. 68]. Contrar acestui standard, legislația lituaniană nu a oferit un răspuns adaptat. Prin urmare, Curtea consideră că regimul de tutelă nu a fost adaptat la situația individuală a reclamantului, ci a implicat restricții impuse asupra oricărei persoane care a fost declarată în incapacitate de către o instanță. Această concluzie este în continuare confirmată de cele mai recente schimbări legislative și, în special, de expunerea de motive a Ministerului Justiției, în care deficiențele din fosta reglementare juridică erau semnalate. Incapacitatea parțială a fost astfel introdusă în legislația lituaniană la 1 ianuarie 2016 (a se vedea supra, pct. 44 și urm.).
125. Curtea își reiterează opinia potrivit căreia autoritățile dispun, în principiu, de o marjă largă de apreciere în a stabili capacitatea mintală a unei persoane (a se vedea supra, pct. 116). Totuși, atunci când restricțiile în drepturile fundamentale se aplică unui grup deosebit de vulnerabil în societate care a suferit o discriminare considerabilă în trecut, Curtea a statuat, de asemenea, că în acel moment marja de apreciere a statului este substanțial îngustată și trebuie să existe motive bine cântărite pentru restricțiile respective. Motivul acestei abordări, care pune sub semnul întrebării anumite clasificări per se, este acela că astfel de grupuri au fost istoric prejudiciate, cu consecințe de durată, ceea ce a condus la excluziunea lor socială. Un astfel de prejudiciu ar implica o stereotipie legislativă care să interzică evaluarea individualizată a capacităților și nevoilor acestora. În trecut, Curtea a identificat o serie de astfel de grupuri vulnerabile, care erau supuse unui tratament diferit, persoanele cu handicap mintal fiind unele dintre acestea (a se vedea Alajos Kiss împotriva Ungariei, nr. 38832/06, pct. 42, 20 mai 2010, și Kiyutin împotriva Rusiei, nr. 2700/10, pct. 63, CEDO 2011).
126. Reclamantul a pus mult accentul pe faptul că nu a avut posibilitatea de a solicita el însuși instanței să-i ridice statutul de incapacitatea juridică. Într-adevăr, incapacitatea reclamantului, care se aplica pe o perioadă nedeterminată, nu ar fi putut să fie contestată la momentul faptelor în alt mod decât de tutorele său, la inițiativa căruia reclamantul fusese declarat în incapacitate, de instituția medicală, a cărei neimplicare în cazul reclamantului a fost constatată deja de Curte (a se vedea supra, pct. 98), sau de un procuror. Curtea a statuat deja, în ceea ce privește persoane aflate în incapacitate parțială, că, având în vedere tendințele emergente în legislația națională și instrumentele internaționale relevante, art. 6 § 1 din Convenție trebuie interpretat drept garantând unei persoane, în principiu, accesul direct la o instanță pentru a solicita restabilirea capacității juridice (a se vedea Stanev, citată anterior, pct. 245). În această din urmă hotărâre, Curtea ar observat că optsprezece din cele douăzeci de sisteme juridice naționale studiate în 2011 prevedeau acces direct la instanțele pentru toate persoanele aflate în incapacitate parțială care doreau ca statutul lor să fie reexaminat. În șaptesprezece state membre un astfel de acces era disponibil chiar și celor declarați în incapacitate totală (ibid., pct. 95 și 243). Aceasta indică faptul că există în prezent o tendință la nivel european spre a garanta persoanelor în incapacitate juridică accesul direct la instanțele cărora să le solicite restabilirea capacității. De asemenea, Curtea a avut ocazia să precizeze că procedurile pentru restabilirea capacității juridice sunt direct decisive pentru stabilirea „drepturilor și obligațiilor cu caracter civil”. Ar putea fi, de asemenea, adecvat ca, în astfel de cazuri, autoritățile interne să stabilească, după un anumit timp, dacă o asemenea măsură continuă să fie justificată. Reexaminarea este în special justificată dacă persoana vizată solicită acest lucru (a se vedea Matter, citată anterior, pct. 51 și 68).
127. În cele din urmă, Curtea ia notă de faptul că legislația lituaniană a fost modificat recent și că începând de la 1 ianuarie 2016 reclamantul are în sfârșit posibilitatea de a iniția proceduri care să ducă la modificarea deciziei de declarare în incapacitate (a se vedea supra, pct. 57). Totuși, această evoluție pozitivă nu poate modifica concluzia de mai sus, care se referă la perioada de dinaintea intrării în vigoare a modificării menționate anterior [a se vedea Berková împotriva Slovaciei, nr. 67149/01, pct. 174 și 175, 24 martie 2009].
128. În concluzie, după ce a analizat procesul decizional și motivarea din spatele deciziilor interne, Curtea concluzionează că amestecul în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private a fost disproporționat în raport cu scopul legitim urmărit. Prin urmare a fost încălcat art. 8 din Convenție, pe motivul declarării în incapacitate deplină a reclamantului.
III. ALTE PRESUPUSE ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENȚIEI
129. În cele din urmă, reclamantul s-a plâns cu privire la internarea sa în Spitalul de psihiatrie Šiauliai din 2004.
130. Cu toate acestea, Curtea observă că, în 2014, capătul de cerere formulat de reclamant a fost respins de Tribunalul Regional din Šiauliai ca fiind lipsit de temei (a se vedea supra, pct. 32). În lumina materialelor aflate în posesia sa, Curtea consideră că nu există niciun motiv de a se îndepărta de la concluzia respectivă. Prin urmare, acest capăt de cerere este respins ca vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
131. Art. 41 din Convenție prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”
A. Prejudiciu
132. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere cu titlu de prejudiciu material sau moral, dar a solicitat reexaminarea diagnosticului de schizofrenie și a deciziei privind incapacitatea sa juridică.
133. În lumina argumentelor sale și a probelor din dosar, Curtea consideră că o constatare a unei încălcări constituie, în sine, o reparație echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral suferit de reclamant.
B. Cheltuieli de judecată
134. Reclamantul nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată. În consecință, Curtea nu face nicio atribuire cu acest titlu.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Decide să conexeze cu fondul obiecția Guvernului privind epuizarea căilor de atac interne și o respinge;
2. Declară admisibile capetele de cerere privind caracterul echitabil al procedurilor de declarare a incapacității reclamantului și ingerința în exercitarea dreptului la respectarea vieții sale private, iar restul capetelor de cerere inadmisibile;
3. Hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție;
4. Hotărăște că a fost încălcat art. 8 din Convenție;
5. Hotărăște că o constatare a unei încălcări constituie, în sine, o reparație echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 31 mai 2016, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.
Marialena TsirliAndrás Sajó
GrefierPreședinte
Full & Egal Universal Law Academy