©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 30 septembrie 2008
în Cauza Ana şi Ioan Radu împotriva României
(Cererea nr. 24977/03)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Ana şi Ioan Radu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Ann Power, judecători,
şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 9 septembrie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 24977/03, introdusă împotriva României de doi cetăţeni ai acestui stat, doamna Ana Radu şi domnul Ioan Radu (reclamanţii), care au sesizat Curtea la data de 10 iunie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 10 iulie 2007, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Aşa cum prevede art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a hotărât de asemenea că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii s-au născut în anul 1936 şi respectiv în anul 1930 şi locuiesc la Bacău.
A. Exproprierea terenului reclamanţilor şi primele proceduri privind retrocedarea acestuia (acţiuni în revendicare şi acţiuni întemeiate pe Legile nr. 18/1991 şi respectiv 33/1994)
5. În baza decretului nr. 394/1988, în aprilie 1989 autorităţile au expropriat 1.100 m² din terenul de 1.300 m² pe care reclamanţii l-au cumpărat în anul 1971 printr-un contract de vânzare notarial. Reclamanţii nu au primit despăgubiri. Terenul în cauză a fost parţial utilizat de autorităţile locale în anul 1989 pentru construirea unui mobil de locuit.
6. La o dată neprecizată din anul 1991, în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991 (Legea nr. 18/1991), reclamanţii au cerut comisiilor administrative competente reconstituirea dreptului lor de proprietate asupra terenului de 1.100 m². În cursul procedurii administrative, aceştia au precizat că acceptau acordarea unui teren în schimb, dar nu o compensaţie bănească. Prin sentinţa definitivă din data de 22 octombrie 1993 Judecătoria Bacău a respins ca neîntemeiată contestaţia reclamanţilor împotriva hotărârii administrative de respingere a cererii lor. Instanţa a subliniat că despăgubirile stabilite în momentul exproprierii la 2.475 lei româneşti (ROL) nu fuseseră plătite reclamanţilor pe motiv că nu-şi prezentaseră titlul de proprietate şi că pentru terenurile expropriate legea nu prevedea acordarea unui teren în schimb.
7. Într-o altă procedură, prin sentinţa din data de 26 mai 1999, confirmată în ultimă instanţă prin decizia din data de 15 septembrie 2000 a Curţii de Apel Bacău, Judecătoria Bacău a respins ca neîntemeiată o primă acţiune în revendicare a terenului de 1.100 m² îndreptată de reclamanţi împotriva Primăriei Bacău şi bazată pe dreptul comun (art. 480 cod civil).
8. Într-un alt proces, prin hotărârea judecătorească din data de 23 ianuarie 2001, Tribunalul Bacău a admis în parte acţiunea reclamanţilor privind restituirea acestui teren de 1.100 m², de data aceasta în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea din motive de utilitate publică (Legea nr. 33/1994). Observând în baza unei expertize că o parte din terenul în cauză era ocupat de un imobil cu destinaţie de locuit şi garaje, instanţa a retrocedat o parcelă de 601 m² liberă de orice fel de construcţie, adăugând că reclamanţii nu puteau cere, pentru restul terenului expropriat, decât despăgubiri. Atât apelul cât şi recursul înaintate de reclamanţi au fost respinse ca neîntemeiate, ultimul prin decizia din data de 18 ianuarie 2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie.
B. A doua acţiune în restituire a terenului expropriat întemeiată pe dreptul comun
9. La data de 31 octombrie 2000, prin intermediul unui avocat, reclamanţii au sesizat Tribunalul Bacău cu o acţiune întemeiată iniţial pe Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ şi apoi pe art. 480 cod civil pe care au îndreptat-o împotriva Primăriei Bacău şi Direcţiei Finanţelor Publice Bacău, acţiune prin care au solicitat anularea decretului de expropriere nr. 394/1998 şi retrocedarea terenului expropriat de 1.100 m². După pronunţarea hotărârii judecătoreşti din data de 23 ianuarie 2001 (paragraful 8 de mai sus), aceştia au precizat că acţiunea lor avea drept obiect retrocedarea parcelei restante de circa 500 m². La cererea reclamanţilor în cauză a fost efectuată o nouă expertiză, care a concluzionat că în jur de 122 m² din parcela în discuţie erau situaţi sub imobilul cu destinaţie de locuit, restul parcelei fiind ocupat de garaje şi spaţii verzi.
10. La 27 martie şi 9 octombrie 2001, reclamanţii au depus concluzii scrise la dosar, indicând că considerau : că terenul intrase în 1991 în patrimoniul statului în mod abuziv şi nu printr-o expropriere, dată fiind neplata despăgubirii ; că suma de 2.475 ROL a fost stabilită unilateral de către autorităţi ; şi că solicitau restituirea în natură a terenului, inclusiv a parcelei situate sub imobilul cu destinaţie de locuit. Cu toate acestea, în privinţa ultimei parcele, aceştia au considerat că Primăria Bacău putea să le acorde o parcelă învecinată cu terenul în litigiu.
11. Prin hotărârea judecătorească din data de 21 noiembrie 2001, Tribunalul Bacău a admis parţial acţiunea reclamanţilor, dispunând să li se restituie o parcelă de 360 m² din cea de 500 m ² solicitată, restul fiind ocupat de imobilul cu destinaţie de locuit care constituia o construcţie de utilitate publică. Acesta a respins cererea de anulare a decretului de expropriere nr. 394/1988 ca neîntemeiată. Instanţa a luat act că avocatul reclamanţilor nu solicitase rambursarea costurilor şi cheltuielilor.
12. Reclamanţii au înaintat apel împotriva hotărârii menţionate anterior, plângându-se că instanţa nu a dispus retrocedarea în întregime a parcelei de 500 m², nici rambursarea costurilor şi cheltuielilor suportate. După ce au prezentat acest ultim motiv de apel, reclamanţii au adăugat că restituirea restului de parcelă în suprafaţă de 139 m² era posibilă, că în caz de nerestituire preferau acordarea unei parcele în schimb sau, în caz contrar, despăgubiri în sumă de 208.500.000 ROL, reprezentând în opinia lor valoarea de piaţă a acestei parcele.
13. Prin decizia din data de 11 februarie 2002, Curtea de Apel Bacău a respins apelul înaintat de reclamanţi, reţinând că din expertiză reieşea că parcela nerestituită era ocupată de un imobil cu destinaţie de locuit şi că, pentru a obţine despăgubiri în această privinţă, reclamanţii aveau posibilitatea de a urma procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv de către stat (Legea nr. 10/2001).
14. Reclamanţii au înaintat recurs împotriva deciziei susmenţionae, în care au reiterat motivele lor de apel şi au contestat abordarea avocatului lor care, în primă instanţă, a îndreptat acţiunea împotriva Direcţiei Finanţelor Publice şi a cerut anularea decretului nr. 394/1998 şi nu a solicitat rambursarea costurilor şi cheltuielilor. În concluziile lor prezentate la dosar în ziua dezbaterilor, reclamanţii au adăugat capete de cerere privind lipsa de folosinţă a terenului din 1989 şi condamnarea autorităţilor locale să refacă împrejmuirea din lemn care delimita terenul la vremea exproprierii.
15. Prin decizia definitivă din data de 14 ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul înaintat de reclamanţi ca neîntemeiat. În ceea ce priveşte cererile noi introduse de reclamanţi în motivele lor de apel şi de recurs, aceasta a făcut trimitere la art. 294 din codul de procedură civilă (CPC), a remarcat că singura motivare a acţiunii făcută în termenul legal a fost cea care limita obiectul acţiunii la parcela de 500 m² şi a concluzionat că instanţele se pronunţaseră în mod corect numai în privinţa acţiunii astfel formulate. Considerentele deciziei fiind redactate în iulie 2003, reclamanţii, după spusele lor, nu au reuşit să obţină o copie decât în octombrie 2003.
C. Demersurile pentru executarea deciziilor definitive din 18 ianuarie 2002 şi 14 ianuarie 2003 pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie
16. În anul 2002, la o dată neprecizată, reclamanţii au solicitat Primăriei Bacău să fie puşi în posesia parcelei de 601 m² care le fusese restituită prin decizia definitivă din data de 18 ianuarie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie. În opinia reclamanţilor, Primăria a refuzat să respecte această decizie, indicându-le că trebuia să aştepte rezultatul celei de-a doua acţiuni întemeiată pe dreptul comun privind restituirea restului de teren expropriat.
17. În perioada octombrie – decembrie 2003 reclamanţii şi-au reafirmat cererea solicitând respectarea deciziilor din 18 ianuarie 2002 şi 14 ianuarie 2003 pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie şi punerea lor în posesia parcelelor de 601 m² şi 360 m² din terenul respectiv.
18. În luna ianuarie 2004 reclamanţii s-au adresat unui executor judecătoresc pentru a proceda la executarea silită a deciziilor menţionate anterior. Prin procesul-verbal din data de 27 februarie 2004, întocmit de executorul respectiv în lipsa reprezentanţilor Primăriei Bacău, reclamanţii au fost puşi în posesia celor două parcele de 601 m² şi 360 m². În procesul său verbal executorul a constatat existenţa pe parcela de 360 m² a nouă garaje şi a unui drum de acces la acestea care împiedica folosirea normală a acestei parcele de către reclamanţi. Din dosar reiese că aceste garaje aparţin unor terţi, care le-au construit în anii 1990 şi că Primăria la început a reînnoit în ianuarie şi mai 2003 cel puţin o parte din contractele de închiriere asupra acestor garaje până la sfârşitul anului în curs şi le-a reziliat în cursul aceluiaşi an. Drept răspuns la una din cererile reclamanţilor, Primăria Bacău le-a comunicat, la data de 14 aprilie 2004, numele şi datele proprietarilor garajelor.
19. Nereuşind să ajungă la o înţelegere cu proprietarul unuia din aceste garaje, reclamanţii au sesizat la data de 24 mai 2004 Judecătoria Bacău cu o acţiune vizând condamnarea terţului respectiv la ridicarea garajului de pe parcela lor sau, în subsidiar, la plata unei chirii lunare. Prin sentinţa din data de 26 iunie 2007, instanţa a admis în parte acţiunea reclamanţilor : aceasta a condamnat terţul proprietar al garajului să-l ridice, menţionând că acest garaj a fost construit cu rea credinţă, fără autorizaţia administrativă necesară, dar a respins cererea de chirie ca neîntemeiată. Până în acest moment procesul este în curs în faţa instanţei de apel. Din dosarul cauzei şi dintr-o scrisoare datată 10 august 2007 a Primăriei Bacău, necontestată de reclamanţi, reiese că aceştia încasează chirii din partea altor proprietari de garaje deoarece aceste garaje şi drumul lor de acces sunt situate pe parcela de 360 m².
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
A. Prevederi legale şi jurisprudenţa internă privind imobilele expropriate înainte de 1989
20. Legea nr. 33/1994 privind exproprierea din motive de utilitate publică (Legea nr. 33/1994) a reafirmat principiul stabilit în art. 41 (3) al Constituţiei din 1991, prevăzând că exproprierea nu poate fi pusă în practică decât din motive de utilitate publică, cu o despăgubire prealabilă, în baza unei hotărâri judecătoreşti. Articolul 35 din Legea nr. 33/1994, care prevede posibilitatea din partea proprietarilor expropriaţi să ceară instanţelor retrocedarea bunurilor lor imobiliare dacă acestea nu au fost folosite în scopul prevăzut în momentul exproprierii lor în termen de un an, a fost interpretat ca aplicându-se şi la exproprierile dispuse înainte de 1994 (decizia Curţii Supreme de Justiţie din data de 27 septembrie 1999). Legea nr. 33/1994 a abrogat decretul nr. 467/1979 al Consiliului de Stat, care prevedea că exproprierea avea loc în momentul intrării statului în posesia imobilului în cauză, despăgubirile fiind stabilite şi plătite de autorităţile locale ulterior, potrivit criteriilor exprimate în cifre anexate la decret. Practic se ajungea la neplata despăgubirilor sau la sume mici ale acestora.
21. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Înalta Curte de Casaţie), noua denumire a Curţii Supreme de Justiţie după anul 2003, a fost chemată să se pronunţe în cauzele în care foştii proprietari au solicitat, în acţiunile în revendicare întemeiate pe art. 480 cod civil, restituirea imobilelor expropriate/naţionalizate sau, în subsidiar, acordarea de despăgubiri. Deoarece nu a respins această ultimă cerere ca fiind prescrisă în termenul de prescriere de trei ani începând din 1991 (decizia din data de 2 noiembrie 2003) sau ca fiind îndreptată greşit împotriva autorităţilor locale şi nu împotriva Ministerului Finanţelor (decizia din data de 16 martie 2004), Înalta Curte de Casaţie a ordonat instanţelor inferioare să examineze pe fond, în mod diferit, cererea de despăgubire formulată de reclamanţi (decizia din data de 14 ianuarie 2005).
22. După intrarea în vigoare la data de 14 februarie 2001 a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv de către stat (Legea nr. 10/2001), care prevedea la art. 11 dreptul foştilor proprietari ai imobilelor expropriaţi de a fi despăgubiţi, la sfârşitul unei proceduri administrative şi apoi judiciare stabilite prin această lege, în baza unor expertize tehnice, instanţele interne au examinat pe fond un anumit număr de cereri de despăgubire de acest gen şi au pronunţat hotărâri definitive (a se vedea, între altele, deciziile din 25 aprilie 2005 şi 15 ianuarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie care au dispus restituirea părţii din teren expropriat care nu fusese utilizat în scopul de utilitate publică anunţat şi plata unei despăgubiri pentru restul terenului expropriat).
B. Articolul 294 din codul de procedură civilă (CPC)
23. Articolul 294 CPC prevede că în cazul procedurii în apel împotriva sentinţei pronunţate în primă instanţă, cauza juridică şi obiectul acţiunii precum şi calitatea părţilor în litigiu trebuie să rămână neschimbate. Părţile nu pot formula
« cereri noi », ştiind că sunt excluse de la această formulă excepţiile de procedură, mijloacele de apărare, precum şi cererile referitoare la dobânzi sau la alte despăgubiri exigibile sau introduse după pronunţarea sentinţei menţionate anterior (a se vedea, între altele, deciziile din data de 10 iulie 1997 a Curţii Supreme de Justiţie şi din 2 mai 2006 a Curţii de Appel Galaţi).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1
A. Asupra nerespectării deciziilor definitive din 18 ianuarie 2002 şi 14 ianuarie 2003 pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie
24. Reclamanţii se plâng în principal că executarea tardivă şi inefectivă a deciziilor citate anterior, care condamnă autorităţile să le restituie parcelele de 601 m² şi respectiv 360 m² al terenului lor expropriat în 1989, a adus atingere dreptului lor de acces la justiţie şi dreptului lor la respectarea bunurilor lor. Ei invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1, care prevăd următoarele:
Articolul 6 alin. 1
"Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanţă independentă şi imparţială (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)"
Articolul 1 din Protocolul nr. 1
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
25. Guvernul se opune acestei afirmaţii.
1. Asupra admisibilităţii
26. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod manifest neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi îl declară deci admisibil.
2. Asupra fondului
27. Guvernul consideră că nu este vorba despre o întârziere în executarea deciziilor din 18 ianuarie 2002 şi 14 ianuarie 2003 ale Curţii Supreme de Justiţie, dat fiind că Primăria Bacău nu a refuzat să procedeze la executare şi că reclamanţii au fost efectiv puşi în posesia parcelelor respective în februarie 2004. Considerând că reclamanţii, pe de o parte, nu au adus dovada reînnoirii de către Primărie, după executarea acestor decizii, a contractelor de închiriere privind terenul situat sub garaje, şi, pe de altă parte, nu au făcut demersuri pentru a-i obliga pe proprietarii acestor garaje să le ridice de pe parcela lor de 360 m² şi că au încheiat chiar contracte de închiriere cu aceşti proprietari, Guvernul consideră că reclamanţii nu pot invoca lipsa proporţionalităţii unei eventuale ingerinţe în dreptul lor la respectarea bunurilor.
28. Reclamanţii consideră că în ceea ce priveşte parcela de 360 m² ce face obiectul deciziei din data de 14 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, punerea lor în posesie în februarie 2004 nu a fost efectivă, ci pur formală, datorită existenţei garajelor situate pe această parcelă. În opinia lor, răspunderea lipsei executării efective revine Primăriei Bacău şi unuia din proprietarii garajelor în cauză, proprietar de rea credinţă împotriva căruia au trebuit să demareze o procedură judiciară pentru ridicarea garajului acestuia.
29. Curtea reaminteşte că a concluzionat în mai multe cauze că omisiunea autorităţilor, fără o justificare clară, de a executa într-un termen rezonabil o hotărâre definitivă pronunţată împotriva sa reprezintă o încălcare a dreptului de acces la instanţă precum şi a dreptului la respectarea bunurilor (Acatrinei împotriva României, nr. 7114/02, paragraful 40, 26 octombrie 2006, Metaxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, paragraful 26, 27 mai 2004, Prodan împotriva Moldovei, nr. 49806/99, paragrafele 54-55, 18 mai 2004, Luntre şi alţii împotriva Moldovei, nr. 2916/02, paragrafele 40-41, 15 iunie 2004).
30. Dat fiind că Guvernul susţine că deciziile definitive din 18 ianuarie 2002 şi 14 ianuarie 2003 ale Curţii Supreme de Justiţie au fost efectiv executate prin punerea în posesie a reclamanţilor în februarie 2004 a celor două parcele de 601 m² şi respectiv 360 m², trebuie examinat dacă această executare a fost efectivă şi dacă a intervenit într-un termen rezonabil, în sensul jurisprudenţei Curţii în materie.
31. În ceea ce priveşte decizia din data de 18 ianuarie 2002, Curtea constată că părţile nu contestă nici că reclamanţii au solicitat fără succes executarea sa în cursul anului 2002 nici că restituirea efectivă a parcelei de 601 m² a fost realizată prin punerea în posesie a acestora la data de 27 februarie 2004 de către un executor judecătoresc, în lipsa reprezentantului Primăriei Bacău. Pe de altă parte, Curtea subliniază că Guvernul nu a prezentat nicio justificare pentru termenul de circa doi ani scurs mai înainte ca decizia din data de 18 ianuarie 2002 să fie executată efectiv, în urma demersurilor reclamanţilor. Ţinând cont de lipsa oricărui motiv care să constituie o justificare întemeiată a acestui termen, care nu reprezintă un termen rezonabil potrivit jurisprudenţei Curţii în materie (a se vedea, mutatis mutandis, Dorneanu împotriva României, nr. 1818/02, paragraful 52, 26 iulie 2007, Beciu împotriva Moldovei, nr. 32347/04, paragraful 28, 13 noiembrie 2007, Pridatcenko şi alţii împotriva Rusiei, nr. 2191/03 şi altele, paragrafele 53 şi 60, 21 iunie 2007 şi Strungariu împotriva României, nr. 23878/02, paragrafele 43 şi 46, 29 septembrie 2005), Curtea consideră că întârzierea în executarea deciziei în cauză a îndepărtat orice efect util dreptului de acces la instanţă al reclamanţilor şi a adus atingere dreptului lor la respectarea bunurilor lor.
32. În ceea ce priveşte decizia definitivă din data de 14 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie şi problema caracterului efectiv al executării sale prin punerea în posesie din data de 27 februarie 2004, Curtea reţine că reclamanţii aveau cunoştinţă, în momentul în care au demarat a doua procedură bazată pe dreptul comun, de faptul că parcela de 360 m² a cărui restituire o cereau era ocupată de garaje, expertizele realizate în procedurile pe care de introduseseră înainte fiind fără echivoc în acest sens (paragrafele 8 şi 9 de mai sus). De altfel, faptul de a şti dacă aceste garaje constituiau construcţii de utilitate publică ce împiedicau restituirea parcelei a făcut obiectul dezbaterilor ; or, în niciun moment al procedurii reclamanţii nu au formulat nicio cerere suplimentară privind ridicarea garajelor respective şi restituirea parcelei liberă de orice construcţie. În plus, Curtea observă că, la scurt timp de la punerea lor în posesie la data de 27 februarie 2004, reclamanţii au ajuns la o înţelegere cu toţi proprietarii garajelor în cauză, încasând o chirie din partea lor, cu excepţia unuia din proprietari împotriva căruia reclamanţii au iniţiat o procedură de evacuare aflată încă în curs (paragraful 19 de mai sus). De aceea, Curtea consideră că trebuie diferenţiată această cauză de cauza Nerumberg împotriva României (nr. 2726/02, paragrafele 36, 37 şi 40, 1 februarie 2007), în care reclamantul nu a fost informat în timpul procesului pe fond asupra existenţei acestor garaje şi în care autorităţile se angajaseră să ia măsuri pentru a le ridica şi în care în fine proprietarilor garajelor li se recunoscuseră în instanţă titlurile de proprietate concurente asupra aceleiaşi parcele. Pe baza celor de mai sus, Curtea consideră că, luând în calcul adnotările făcute de executorul judecătoresc cu ocazia punerii în posesie a reclamanţilor a parcelei de 360 m², trebuie considerat că restituirea acestei parcele în executarea deciziei din data de 14 ianuarie 2003 a fost efectivă.
33. În ceea ce priveşte termenul în care decizia definitivă din data de 14 ianuarie 2003 a fost executată, Curtea constată că reclamanţii au precizat că nu au cerut Primăriei Bacău să procedeze la executarea acestei decizii decât în octombrie 2003. Dat fiind lipsa oricărui demers al reclamanţilor înainte de această dată, Curtea consideră că termenul de executare a deciziei susmenţionate de unsprezece luni de la pronunţare şi de patru luni de la prima cerere a reclamanţilor în acest sens nu poate fi considerat iraţional, potrivit jurisprudenţei Curţii în materie (a se vedea, mutatis mutandis, Kornilov şi alţii împotriva Ucrainei (Hotărâre), nr. 36575/02, 7 octombrie 2003 şi Strungariu împotriva României, nr. 23878/02, paragraful 42, 29 septembrie 2005).
34. Pe baza celor de mai sus, Curtea consideră că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 şi 1 din Protocolul nr. 1 datorită întârzierii în executarea deciziei din data de 18 ianuarie 2002 pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie şi că nu a avut loc încălcarea articolelor citate anterior în ceea ce priveşte executarea deciziei din data de 14 ianuarie 2003 a aceleiaşi instanţe.
B. Asupra altor pretinse încălcări
35. Invocând art. 6 alin. 1 din Convenţie, reclamanţii se plâng că instanţele nu au statuat în procedura încheiată prin decizia din data de 14 ianuarie 2003, în urma cererilor lor de restituire a parcelei de 139 m² şi de despăgubire în caz de nerestituire. Curtea reţine că, în decizia citată anterior, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat sentinţa din data de 21 noiembrie 2001 pronunţată în primă instanţă care a respins cererea de restituire a parcelei în cauză şi a pronunţat o hotărâre judecătorească la cererea reclamanţilor în această privinţă. De altfel, în privinţa neexaminării pe fond a cererilor de despăgubire formulate de reclamanţi în motivele lor de apel şi de recurs, Curtea constată că art. 294 CPC, pe care s-a bazat decizia citată anterior, prevede că părţile într-o procedură judiciară nu pot formula « cereri noi » după procedura în primă instanţă (paragraful 23 de mai sus). Prin urmare, în ceea ce priveşte în speţă aplicarea legală a unei norme procedurale clară, accesibilă şi previzibilă vizând asigurarea bunei derulări a procedurii (Brechos împotriva Greciei (Hotărâre), nr. 7632/04, 11 aprilie 2006), Curtea consideră că reclamanţii nu au oferit instanţelor interne oportunitatea de a examina pe fond cererile lor de despăgubire.
36. Tot în baza art. 6 alin. 1 citat anterior, reclamanţii se plâng de durata procedurilor în restituire a terenului de 1.100 m² precum şi de rezultatul procedurii soluţionate prin decizia din data de 14 ianuarie 2003. Curtea reţine că plângerea întemeiată pe durata procedurilor este tardivă în ceea ce priveşte alte proceduri decât cea încheiată prin decizia citată anterior, procedurile în cauză terminându-se cu peste şase luni înainte de 10 iunie 2003, data introducerii cererii. În final, plângerile referitoare la durata şi rezultatul procedurii încheiate prin decizia din data de 14 ianuarie 2003, trebuie respinse ca fiind în mod manifest neîntemeiate, fiind vorba despre o durată de circa doi ani şi două luni pentru trei grade de jursidicţie şi despre contestarea de către reclamanţi a interpretării faptelor şi dreptului relevante de către instanţele interne, în lipsa oricărui indiciu de arbitrar.
37. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanţii se plâng că exproprierea din aprilie 1989 a avut loc fără o despăgubire prealabilă. Trebuie remarcat că având în vedere intrarea în vigoare a Convenţiei faţă de România la 20 iunie 1994, Curtea nu este competentă ratione temporis să examineze împrejurările exproprierii sau efectele continue produse de privarea de terenul de 1.100 m², nici, a fortiori, problemele referitoare la suma despăgubirii stabilite la acea vreme (Malhous împotriva Republicii Cehe [GC] (Hotărâre), nr. 33071/96, 13 decembrie 2000, CEDH 2000-XII). Desigur, Curtea a considerat în alte cauze că este competentă să examineze problema întârzierii în stabilirea şi plata despăgubirilor definitive, în condiţiile în care cereri cu acest titlu au făcut obiectul procedurilor care ţin de competenţa sa ratione temporis (Vajagic împotriva Croaţiei, nr. 30431/03, paragrafele 23 şi 24, 20 iulie 2006). În cazul în speţă, ţinând cont de însemnătatea plângerii reclamanţilor şi de concluziile de mai sus în privinţa plângerii întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Convenţie şi privind neexaminarea pe fond a cererii de despăgubire pentru parcela de 139 m² (paragraful 35 in fine de mai sus), Curtea consideră că nu se impune examinarea diferită din punct de vedere al art. 1 din Protocolul nr. 1.
38. Reiese că aceste capete ale cererii sunt în mod manifest neîntemeiate, tardive şi respectiv incompatibile ratione temporis cu prevederile Convenţiei şi trebuie respinse în aplicarea art. 35 alin. 1, 3 şi 4 din Convenţie.
II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
39. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
40. Cu titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit, reclamanţii solicită 139.000 euro pentru parcela nerestituită de 139 m², 239.462 lei noi româneşti (RON), adică în jur de 69.000 euro pentru beneficiul nerealizat între anii 1990 şi 2003 dintr-o parte a terenului expropriat având în vedere tariful închirierii garajelor de către autorităţile locale în 2006 şi condamnarea statului român la refacerea împrejmuirii din lemn care le delimita terenul la vremea exproprierii. De altfel, indiferent de prejudiciul material şi moral pe care l-ar fi suferit, reclamanţii solicită 100.000 RON, adică în jur de 28.800 euro, pentru stressul şi frustrarea trăite în cursul procedurilor de restituire a terenului expropriat şi pentru cheltuielile medicale suportate de-a lungul acestei perioade.
41. Guvernul se opune acordării sumelor solicitate cu titlu de prejudiciu material de reclamanţi, pe care le consideră nesusţinute, subliniind că reclamanţilor li s-au restituit parcelele de 601 m² şi 360 m² într-un termen rezonabil după pronunţarea deciziilor definitive de către instanţele interne în această privinţă. În ceea ce priveşte cererea pentru prejudiciul moral, Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă comparativ cu jurisprudenţa Curţii şi consideră că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins suferit de reclamanţi.
42. Curtea reafirmă că singura bază de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă în speţă în întârzierea în executarea deciziei din data de 18 ianuarie 2002 prin care Curtea Supremă de Justiţie a condamnat autorităţile să restituie reclamanţilor o parcelă de 601 m² din terenul expropriat. Cu toate acestea, Curtea reţine că, în măsura în care reclamanţii au fost efectiv puşi în posesia acestei parcele şi nu şi-au susţinut cererea referitoare la prejudiciul suferit în timpul perioadei de nerespectare, aceştia nu mai pot invoca un prejudiciu material oarecare în acest capăt de cerere (a se vedea, mutatis mutandis, Acatrinei, citată anterior, paragraful 58).
43. Curtea consideră totuşi că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral în special datorită frustrării provocate de întârzierea în executarea deciziei din data de 18 ianuarie 2002 citată anterior şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat de constatarea încălcării.
44. În aceste împrejurări, ţinând cont de ansamblul elementelor pe care le deţine şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea alocă fiecăruia din reclamanţi 800 euro pentru prejudiciul moral.
B. Costuri şi cheltuieli
45. Reclamanţii solicită de asemenea 378,1 RON adică în jur de 100 euro pentru cheltuielile de executare şi onorariile executorului judecătoresc desemnat cu executarea deciziilor pronunţate în favoarea reclamanţilor, prezentând o chitanţă de plată şi o scrisoare a Primăriei Bacău referitoare la cheltuielile respective.
46. Guvernul nu se opune ca o parte din această sumă, şi anume cea dovedită prin chitanţa eliberată de executor, să fie acordată reclamanţilor.
47. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauză, ţinând cont de probele pe care le deţine şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 100 euro pentru costuri şi cheltuieli reunite şi o acordă împreună reclamanţilor.
C. Majorări de întârziere
48. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte plângerile întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 şi referitoare la executarea deciziilor din 18 ianuarie 2002 şi 14 ianuarie 2003 pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie şi inadmisibilă pentru rest;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art.6 alin. 1 din Convenţie datorită întârzierii în executarea deciziei din 18 ianuarie 2002 pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie ;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 datorită întârzierii în executarea deciziei din 18 ianuarie 2002 pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie ;
4. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 în privinţa executării deciziei din 14 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie ;
5. hotărăşte :
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, sumele următoare, ce vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plăţii :
i. 800 euro (opt sute euro), la care se adaugă orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, fiecăruia din reclamanţi, pentru prejudiciul moral ;
ii. 100 euro (una sută euro) la care se adaugă orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit de reclamanţi, împreună acestora din urmă, pentru costuri şi cheltuieli;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
6. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 30 septembrie 2008, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct
Full & Egal Universal Law Academy