Tradus şi revizuit de IER
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 25 martie 2014
În Cauza Antofie împotriva României
(Cererea nr. 7969/06)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Antofie împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 6 martie 2014,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 7969/06 îndreptată împotriva României, prin care doi resortisanţi ai acestui stat, domnul Constantin Antofie şi doamna Verginia Antofie („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 15 februarie 2006, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii invocă o atingere adusă dreptului lor de acces la o instanţă, lipsa unei căi de atac efective pentru a face plângere împotriva acelei atingeri şi încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor lor prin modul în care cererea lor de scutire de la plata taxei judiciare de timbru a fost tratată de instanţele interne.
4. La 10 aprilie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanţii, soţ şi soţie, s-au născut în 1942 şi, respectiv, 1951 şi locuiesc în Drobeta Turnu Severin.
6. La 1 noiembrie 2005, reclamanţii au sesizat Judecătoria Drobeta Turnu Severin printr-o acţiune în despăgubiri îndreptată împotriva Casei de Economii şi a Ministerului Finanţelor în vederea acordării sumei de 15 961,13 lei româneşti (RON) reprezentând dobânzile aferente sumelor depuse în conturile deschise la Casa de Economii în perioada 1986–1990.
La 22 noiembrie 2005, judecătoria a obligat reclamanţii la plata unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 1 136,30 RON.
7. La 13 decembrie 2005, reclamanţii au formulat o cerere de scutire de la plata taxei judiciare de timbru, arătând că erau pensionari şi că cheltuielile lor lunare depăşeau cuantumul taxei respective. Aceştia au depus la dosar certificate medicale şi un atestat conform căruia reclamantul primea lunar o pensie pentru limită de vârstă în cuantum de 657 RON.
8. Prin încheierea din 13 decembrie 2005, pronunţată în camera de consiliu, instanţa le-a respins cererea motivând că aceştia nu prezentaseră dovada stării lor materiale. Instanţa le-a imputat reclamanţilor că nu au depus la dosar informaţii care să ateste că nu aveau alte surse de venit, bunuri imobile sau mobile şi că aveau alte persoane în îngrijire. Încheierea era definitivă.
9. Reclamanţii nu au achitat anterior şedinţei din data de 17 ianuarie 2006 taxa judiciară de timbru prevăzută. În cadrul şedinţei respective, aceştia au declarat din nou că nu aveau mijloace financiare pentru plata taxei judiciare de timbru. Prin sentinţa din 17 ianuarie 2006, instanţa a anulat acţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Reclamanţii nu au atacat sentinţa respectivă.
II. Dreptul intern relevant
10. Legislaţia privind taxele judiciare de timbru în vigoare la momentul faptelor, cu modificările ulterioare, este prezentată în hotărârile Postolache împotriva României (nr. 2) (nr. 48269/08, pct. 23-26, 6 iulie 2010) şi Rusen împotriva României (nr. 38151/05, pct. 14-18, 8 ianuarie 2009).
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
11. Reclamanţii se plâng de anularea, de către instanţă, a acţiunii lor pe motivul neîndeplinirii obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru. Aceştia invocă art. 6 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
A. Cu privire la admisibilitate
12. Potrivit Guvernului, criteriul admisibilităţii prevăzut la art. 35 § 3 lit. b), astfel cum a fost modificat prin Protocolul nr. 14, este aplicabil în speţă. În opinia acestuia, reclamanţii nu au suferit niciun prejudiciu important, având în vedere suma mică pe care doreau să o obţină prin acţiunea introdusă în faţa instanţelor interne. Acesta subliniază că nicio chestiune de respectare a drepturilor omului nu se opune aplicării acestui criteriu, în special din cauza modificării legislative survenite în materie şi constatate de Curte în hotărârea Rusen (citată anterior) şi din cauza numărului mare de cauze având ca obiect aceeaşi problemă cu cea ridicată în prezenta cauză şi pe care Curtea a examinat-o deja. Referindu-se la decizia Ionescu împotriva României [(dec.), nr. 36659/04, 1 iunie 2010], acesta a concluzionat că o hotărâre pronunţată de Curte în speţă nu ar avea decât un interes istoric şi, prin urmare, solicită Curţii să declare cererea inadmisibilă.
13. Conform art. 35 § 3 lit. b) din Convenţie:
„3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în temeiul art. 34, atunci când apreciază că: [...]
b) reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, cu excepţia cazului în care respectarea drepturilor omului garantate prin convenţie şi prin protocoalele sale impune examinarea pe fond a cererii şi cu condiţia de a nu respinge pentru acest motiv nicio cauză care nu a fost examinată corespunzător de o instanţă naţională.”
14. Curtea trebuie să stabilească dacă reclamantul a suferit un prejudiciu important şi, în caz contrar, dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi prin protocoalele sale impune examinarea pe fond a cererii şi dacă respectiva cauză a fost examinată corespunzător de o instanţă internă [Ionescu, citată anterior, precum şi Korolev împotriva Rusiei (dec.), nr. 25551/05, CEDO 2010].
15. Curtea reţine că, în cadrul noului criteriu, problema principală este aceea dacă reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, ceea ce obligă Curtea de la bun început să evalueze impactul cauzei, din punct de vedere financiar, pentru reclamant [Bock împotriva Germaniei (dec.), nr. 22051/07, 19 ianuarie 2010; Ionescu, citată anterior, şi Sancho Cruz şi alte 14 cauze „Reforma agrară” împotriva Portugaliei, nr. 8851/07, 8854/07, 8856/07, 8865/07, 10142/07, 10144/07, 24622/07, 32733/07, 32744/07, 41645/07, 19150/08, 22885/08, 22887/08, 26612/08 şi 202/09, pct. 30, 18 ianuarie 2011].
16. În plus, având în vedere criteriile deduse din jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că, pentru a verifica dacă încălcarea unui drept atinge pragul minim de gravitate, este necesară luarea în considerare a următoarelor elemente în special: natura dreptului prezumtiv încălcat, gravitatea incidenţei prezumtivei încălcări în exercitarea unui drept şi/sau consecinţele eventuale ale încălcării asupra situaţiei personale a reclamantului [Gagliano Giorgi împotriva Italiei, nr. 23563/07, pct. 55-56, CEDO (extrase)].
17. În speţă, ţinând seama de miza cauzei, în special impactul financiar (supra, pct. 6) şi consecinţele suferite de reclamanţi (pct. 9 in fine), Curtea consideră că aceasta nu este lipsită de importanţă pentru reclamanţi. În plus, Curtea reţine că, întrucât esenţa capătului de cerere formulat de reclamanţi o constituie prezumtiva lipsă a accesului la o instanţă, se justifică examinarea pe fond a cererii (Flisar împotriva Sloveniei, nr. 3127/09, pct. 28, 29 septembrie 2011 şi, mutatis mutandis, Finger împotriva Bulgariei, nr. 37346/05, pct. 76, 10 mai 2011).
Prin urmare, trebuie respinsă excepţia ridicată de Guvern.
18. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
19. Reclamanţii afirmă că nu au avut acces efectiv la instanţă pentru a obţine recunoaşterea drepturilor lor.
20. Guvernul subliniază că a condiţiona accesul la justiţie de plata unor taxe nu reprezintă, în sine, o atingere adusă dreptului la un proces echitabil. În speţă, Guvernul observă că reclamanţii au avut posibilitatea de a adresa instanţei o cerere de asistenţă judiciară şi că aceasta a fost examinată în lumina înscrisurilor depuse de reclamanţii înşişi la dosar. Acesta susţine că, din moment ce acceptaseră existenţa unei obligaţii de plată a taxei judiciare de timbru şi cererea lor de asistenţă judiciară a fost respinsă, reclamanţii s-ar fi putut conforma încheierii pronunţate şi să plătească suma necesară. În plus, nimic nu îi împiedica să formuleze o altă cerere de asistenţă în cadrul aceleiaşi proceduri, în măsura în care aceştia considerau că pot demonstra starea lor materială reală.
2. Motivarea Curţii
21. Curtea face referire la jurisprudenţa sa în materie de acces la o instanţă, în special la cauzele Airey împotriva Irlandei (9 octombrie 1979, seria A nr. 32), Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit (13 iulie 1995, seria A nr. 316‑B), Kreuz împotriva Poloniei (nr. 28249/95, CEDO 2001‑VI), Weissman şi alţii împotriva României [(nr. 63945/00, pct. 28, CEDO 2006‑VII (extrase)], Iorga împotriva României, nr. 4227/02, pct. 31, 25 ianuarie 2007, precum şi Rusen (citată anterior, pct. 29). Aşadar, aceasta va examina prezenta cauză în raport cu principiile care decurg din această jurisprudenţă.
22. Curtea observă că acţiunea în despăgubiri introdusă de reclamanţi a fost anulată pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru. De asemenea, Curtea observă că, în dreptul român, cuantumul taxei judiciare de timbru se calculează sub forma unui procent din valoarea în litigiu. Aceasta este aşadar proporţională cu suma solicitată.
23. Reclamanţii au formulat cerere de scutire de la plata taxei judiciare de timbru în temeiul dispoziţiilor relevante din Codul de procedură civilă (supra, pct. 7). Cererea a fost examinată de instanţă. Rămâne aşadar de verificat dacă acţiunea respectivă a fost efectivă în speţă, adică dacă aprecierea instanţelor interne nu le-a restrâns dreptul de acces la o instanţă astfel încât să îl transforme într-un drept teoretic şi iluzoriu (Adam împotriva României, nr. 45890/05, pct. 27-28, 3 noiembrie 2009).
24. Curtea subliniază că taxa judiciară de timbru impusă reclamanţilor avea o valoare ridicată, depăşind, la prima vedere, posibilităţile financiare ale acestora. Reclamanţii au anexat la cererea de scutire înscrisuri care atestau starea lor materială. Art. 77 din Codul de procedură civilă nu precizează mijloacele de probă necesare, ci prevede doar ca cererea de asistenţă judiciară să fie însoţită de „dovezi scrise, privitoare la veniturile şi sarcinile” persoanei. Art. 21 din Legea nr. 146/1997, în forma în vigoare la data faptelor, se limitează la a face trimitere la art. 74–81 C. proc. civ. Prin urmare, reclamanţii nu dispuneau de informaţii exacte privind tipul de documente ce trebuiau prezentate în susţinerea cererii de asistenţă judiciară.
25. În aceste condiţii, faptul că instanţa le-a respins cererea pentru unicul motiv că nu au făcut mai multe precizări privind starea lor materială pare excesiv, mai ales în măsura în care judecătoria a examinat cererea în absenţa părţilor şi fără să le dea posibilitatea de a remedia neregulile constatate (supra, pct. 8). Trebuie remarcat că art. 77 C. proc. civ. oferă instanţei posibilitatea de a cere lămuriri părţilor sau autorităţilor competente.
26. Respingându-le cererea, instanţa le-a imputat reclamanţilor că nu au prezentat dovada lipsei altor surse de venituri sau a altor sarcini decât cele declarate (supra, pct. 8). Întrucât instanţa nu a precizat în mod concret şi în prealabil ce anume aştepta din partea reclamanţilor să prezinte ca probe ale situaţiei lor, nu li se poate imputa acestora că nu au făcut proba unor fapte negative.
27. În aceste condiţii, nu se poate considera că instanţa a făcut o examinare reală a stării materiale a reclamanţilor pentru a stabili posibilitatea acestora de a achita taxa judiciară de timbru.
28. Chiar şi în ipoteza posibilităţii reclamanţilor de reînnoire a cererii de asistenţă judiciară în faţa aceleiaşi instanţe, un astfel de demers ar fi rămas iluzoriu în lipsa precizărilor, din partea instanţei, cu privire la tipul de probă aşteptat. În plus, se impune constatarea că instanţa a anulat acţiunea în prima şedinţă stabilită ulterior respingerii cererii de asistenţă judiciară, fără a permite reclamanţilor să reflecteze eventual asupra oportunităţii de a formula o nouă cerere de asistenţă judiciară şi în pofida reiterării argumentului că le era imposibil să plătească suma impusă. În final, Curtea reaminteşte că sentinţa pronunţată cu privire la cererea de asistenţă judiciară era definitivă (Rusen, citată anterior, pct. 17).
29. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că, în speţă, statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura reclamanţilor accesul la o instanţă.
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
30. Reclamanţii se plâng, din perspectiva art. 13 din Convenţie, că nu au beneficiat de o cale de atac efectivă pentru a-şi exercita dreptul la reparaţie. De asemenea, aceştia susţin că au fost deposedaţi nelegal de banii lor depuşi la Casa de Economii, ceea ce contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Guvernul solicită Curţii să constate că, în speţă, nu s-a adus nicio atingere drepturilor reclamanţilor.
31. Având în vedere constatarea privind art. 6 § 1 din Convenţie (supra, pct. 29), Curtea consideră că aceste capete de cerere trebuie declarate admisibile, dar că nu este necesar să examineze dacă, în speţă, au fost încălcate aceste dispoziţii (a se vedea, printre altele, Postolache, citată anterior, pct. 48).
32. În cele din urmă, reclamanţii se consideră victimele unei discriminări faţă de alte persoane care au depus bani la Casa de Economii (art. 14 din Convenţie).
Cu toate acestea, ţinând seama de toate elementele de care dispune, Curtea constată că reclamanţii nu au prezentat elemente suficiente în susţinerea capătului lor de cerere care, în consecinţă, trebuie declarat inadmisibil ca fiind vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 § 1, § 3 şi § 4 din Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
33. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
34. Reclamanţii solicită, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, 3 105 euro (EUR) reprezentând contravaloarea sumei depuse la Casa de Economii şi 11 458 EUR reprezentând dobânzile aferente acestei sume. Ei solicită, de asemenea, 6 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit.
35. Guvernul solicită Curţii să nu acorde reclamanţilor nicio sumă cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material. Mai mult, în opinia acestuia, constatarea încălcării poate constitui, în sine, o reparaţie a prejudiciului moral invocat. În orice caz, acesta susţine că suma solicitată de reclamanţi pentru prejudiciul moral este excesivă şi nejustificată.
36. Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că trebuie să li se acorde reclamanţilor în solidar suma de 3 600 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
37. De asemenea, reclamanţii solicită 100 EUR pentru cheltuielile efectuate în faţa Curţii.
38. Guvernul observă că reclamanţii nu au justificat decât cheltuieli în cuantum de 18,95 lei româneşti.
39. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de documentele aflate în posesia sa şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 100 EUR pentru procedura în faţa Curţii şi o acordă reclamanţilor.
C. Dobânzi moratorii
40. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1, pe art. 13 din Convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
3. hotărăşte că nu este necesar să examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 13 din Convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească în solidar reclamanţilor, în termen de trei luni de la data la rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i) 3 600 EUR (trei mii şase sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
ii) 100 EUR (o sută de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de reclamanţi, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 25 martie 2014, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.
PREŞEDINTE,Grefier,
JOSEP CASADEVALLSantiago Quesada
Full & Egal Universal Law Academy