©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A TREIA
CAUZA ANTON ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
Cererea nr. 57365/12
HOTĂRÂREA
Strasbourg
din 19 mai 2015
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Anton împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, Branko Lubarda, judecători, şi Stephen Phillips, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 21 aprilie 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 57365/12 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Florin Anton („reclamantul”), a sesizat Curtea la 30 august 2012 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plânge în special că a fost supus la rele tratamente, din partea poliţiştilor, în timpul reţinerii sale din 26 august 2010.
4. La data de 20 martie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1984 şi locuieşte în Bucureşti.
6. Suspectat de furt de către poliţie, ar fi fost ar fi supus la rele tratamente la 26 august 2010, în timp ce se afla în mâinile poliţiei.
A. Actele de violenţă la care ar fi fost supus reclamantul la 26 august 2010
7. La 26 august 2010, la orele 6 dimineaţă, suspectându-l pe reclamant şi alte persoane de mai multe infracţiuni de furt, o echipă de poliţişti purtând cagule s-au prezentat la domiciliul lui B., vecin cu reclamantul. Poliţiştii l-au dus pe reclamant, într-o maşină, la sediul Poliţiei Judeţului Ilfov. Potrivit ordonanţei de neîncepere a urmăririi penale pronunţate la 23 noiembrie 2011, alţi 7 suspecţi au fost reţinuţi în cursul aceleiaşi operaţiuni a poliţiei, care a condus la 21 de percheziţii, cu participarea a 63 de poliţişti.
8. În timp ce maşina era pe traseu, poliţistul B.A.M., aşezat pe bancheta din spate împreună cu reclamantul, l-ar fi lovit pe acesta din urmă cu pumnul în stomac.
9. Odată ajunşi la sediul poliţiei, un alt poliţist, V.V., a început să-l lovească pe reclamant cu pumnii şi picioarele. Imediat, alţi agenţi s-ar fi alăturat poliţistului. La rândul lor, au început să-l lovească pe reclamant cu cabluri metalice şi B.A.M. i-a aplicat şocuri electrice. În timp ce reclamantul se afla la pământ şi era în continuare lovit de poliţişti, aceştia din urmă i-ar fi cerut să spună ce a furat.
10. Alţi doi poliţişti, A.D.S. şi G.A.I., odată ce şi-au făcut apariţia, au început să-l lovească la nivelul ficatului.
11. În noaptea de 26 spre 27 august 2010, reclamantul a fost examinat de un asistent medical, înainte de a fi plasat în arest pentru tâlhărie.
12. Asistentul a menţionat în fişa medicală urmele de agresiune asupra reclamantului, respectiv excoriaţii în partea superioară a spatelui.
13. Reclamantul şi alte persoane suspectate au fost inculpate şi plasate în arest preventiv.
14. La 28 august 2010, reclamantul şi unul dintre coinculpaţi au acuzat stări de disconfort si au fost duşi la Unitatea de Primiri Urgenţe a Spitalului Elias din Bucureşti.
15. Expertiza medico-legală a stabilit, în continuare, existenţa unor leziuni pe corpul reclamantului. Concluziile raportului de expertiză erau redactate astfel:
„Contuzii multiple prin agresiune despre care pacientul afirmă că au fost cauzate cu 24 de ore mai devreme. Traumatism cranio-cerebral minor. Contuzie toracică şi abdominală minore. Contuzie a încheieturii mâinii drepte. Contuzie a piciorului drept, cu plagă deschisă la acest nivel. Din documentele medicale menţionate mai sus reiese (...) că aceste leziuni ar fi putut fi produse cel mai probabil la 26 august 2010, prin lovituri cu obiecte dure. Sunt necesare între 7 şi 8 zile de îngrijiri medicale. Nici examenul clinic, menţionat nici alte elemente obiective nu duc la constatarea privind posibila aplicare de electroşocuri.”
B. Ancheta asupra acuzaţiilor de rele tratamente ce implica în principal 4 poliţişti de grad superior
16. La 15 septembrie 2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a deschis din oficiu o anchetă asupra faptelor raportate de patru delegaţi ai Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante („CPT”), care, în timpul vizitelor la mai multe centre de detenţie din România, inclusiv cel în care se afla reclamantul, l-au întâlnit pe acesta din urmă.
17. La 8 octombrie 2010 reclamantul a depus o plângere în privinţa violenţelor la care ar fi fost supus la 26 august 2010.
18. Probele culese de anchetatori în raport direct cu plângerea reclamantului erau: declaraţia sa, declaraţiile poliţiştilor acuzaţi, un raport medico-legal şi un proces-verbal de identificare a suspecţilor cu ajutorul fotografiilor. Întrucât reclamantul nu cunoştea numele poliţiştilor pe care îi considera vinovaţi pentru relele tratamente la care a fost supus, anchetatorii i-au prezentat o serie de peste 60 de fotografii; reclamantul a arătat apoi că recunoaşte 5 ofiţeri, respectiv pe B.A.M., V.V., D.I., G.A.I. şi A.D.S. Cei 5 poliţişti desemnaţi au negat că ar fi comis faptele invocate.
19. Prin ordonanţa din 25 octombrie 2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat neînceperea urmăririi penale împotriva celor 4 ofiţeri de poliţie de rang superior, între care A.D.S. şi G.A.I., pentru mai multe capete de acuzare, inclusiv cel de rele tratamente (art. 267 C. pen.), susţinând că faptele denunţate nu există sau că elementele constitutive ale infracţiunilor invocate nu au fost îndeplinite în speţă.
20. Prin aceeaşi ordonanţă, Parchetul a dispus totodată deschiderea unui nou dosar de anchetă, precum şi continuarea urmăririi penale împotriva lui V.V., B.A.M., D.I. şi a altor 11 agenţi de poliţie, pe motivul acuzaţiilor de violenţe la care a fost supus reclamantul şi alte persoane interpelate la 26 august 2010. Cauza a fost trimisă către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti (a se vedea lit. C, infra).
21. În urma plângerii reclamantului, la 23 noiembrie 2011, procurorul-şef a confirmat ordonanţa din 25 octombrie 2011, pe motiv că „prezumţia de nevinovăţie de care se bucurau agenţii de poliţie în cauză nu a fost infirmată”. Această decizie nu făcea nicio referire la leziunile constatate asupra reclamantului imediat după arestarea sa, la 26 august 2010.
22. Reclamantul a formulat recurs în faţa Curţii de Apel Bucureşti invocând lipsa unor anchete serioase, din partea parchetului, în ceea ce priveşte plângerea sa.
23. Prin hotărârea definitivă din 7 iunie 2012, curtea de apel a respins recursul, considerând că anchetele au fost corect efectuate, constând în audierea celor 4 poliţişti de grad superior, anchetaţi.
C. Neînceperea urmăririi penale împotriva celor 3 agenţi de poliţie acuzaţi de reclamant
24. Între timp, printr-o ordonanţă din 4 ianuarie 2012, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a pronunţat neînceperea urmăririi penale împotriva celor 14 ofiţeri de poliţie acuzaţi în speţă pentru diferite plângeri formulate de peste 8 dintre suspecţii arestaţi la 26 august 2010, inclusiv cea introdusă de reclamant pentru rele tratamente. Printre cei 14 agenţi de poliţie acuzaţi se numărau şi poliţiştii B.A.M., V.V. şi D.I., identificaţi de reclamant (supra, pct. 20).
25. În această decizie, parchetul constata că nu exista nicio probă directă a unei agresiuni comise de poliţiştii suspectaţi asupra reclamantului şi asupra celorlalţi reclamanţi.
26. Potrivit Guvernului, reclamantul nu a contestat această ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale.
27. Reclamantul susţine că a obiectat împotriva ordonanţei de neîncepere a urmăririi penale trimiţând plângerea prin poştă, întrucât era încarcerat la acel moment, şi indică faptul că nu a primit un răspuns la plângerea sa.
II. DREPTUL INTERN ȘI INTERNAȚIONAL RELEVANTE
A. Dreptul intern relevant
28. Dispoziţiile din dreptul intern relevante în speţă, în special cele din Codul penal şi Codul de procedură penală, în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în cauza Antochi împotriva României, (nr. 36632/04, pct. 28–34, 12 iulie 2011).
B. Dreptul internaţional relevant
1. Documentele CPT
29. Constatările şi recomandările CPT relevante în speţă sunt rezumate în hotărârile Antochi (ibidem, pct. 35-36) şi Carabulea împotriva României (nr. 45661/99, pct. 82, 13 iulie 2010).
30. Raportul CPT din 19 februarie 1998, citat în hotărârea Carabulea (ibidem, pct. 82), menţionează lipsa de interes pe care procurorii o acordă acuzaţiilor de rele tratamente formulate de suspecţi. Fragmentul din raport relevant în speţă are următorul conţinut:
„26. Trebuie subliniat în special în rolul crucial care le revine procurorilor în prevenirea relelor tratamente. Procurorii sunt responsabili pentru conducerea şi controlul activităţii poliţiei în momentul desfăşurării urmăririi penale şi lor ar trebui să le fie adresate în primul rând plângeri împotriva măsurilor sau actelor de urmărire penală (art. 275 C. proc. pen.). Se pare că încă se pot aduce îmbunătăţiri în acest domeniu.
Numeroase persoane cu care delegaţia s-a întâlnit şi care au susţinut că au fost supuse la rele tratamente au afirmat că le-a fost prea frică să menţioneze acest fapt procurorului, poliţia avertizându-i că acest lucru nu ar fi în interesul lor – aceste avertismente au fost luate cu atât mai mult în serios cu cât era foarte probabil ca aceste persoane să revină în locurile de detenţie ale poliţiei (cf. pct. 14). Alte persoane au declarat că au informat procurorul despre relele tratamente la care au fost supuse, dar că acesta nu a arătat nici cel mai mic interes de a examina problema, uneori demonstrând o atitudine deschis partizană în favoarea poliţiei.
CPT subliniază că întâlnirea pe care delegaţia a avut-o cu un procuror de pe lângă o secţie de poliţie din Bucureşti a confirmat declaraţiile pe care deţinuţii le făcuseră cu privire la experienţele lor. Atunci când un procuror a fost întrebat cum ar acţiona în prezenţa unui suspect care se plângea de rele tratamente din partea poliţiei, acesta a răspuns: «Agenţii de poliţie sunt colegii mei. Aş considera acuzaţia o minciună din partea unui recidivist».”.
2. Documentele Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei
31. Avizul Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, privind examinarea independentă şi efectivă a plângerilor împotriva poliţiei, publicat la 12 martie 2009 [(CommDH(2009)4], este redactat astfel:
« 29. Existenţa unui sistem independent şi eficient de examinare a plângerilor împotriva poliţiei este esenţială pentru asigurarea şi menţinerea încrederii publicului în poliţie şi va servi ca o protecţie fundamentală împotriva relelor tratamente şi a abuzurilor. Un organism independent de examinare a plângerilor împotriva poliţiei ar trebui să constituie un element pivot al unui astfel de sistem.
30. Cinci principii care definesc investigaţia eficientă a plângerilor împotriva poliţiei au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 2 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului:
1. Independenţa: nu ar trebui să existe relaţii instituţionale sau ierarhice între anchetatori şi ofiţerul pârât, ci ar trebui ca o independenţă reală să prevaleze în practică;
(...)
34. Legislaţia trebuie să prevadă înfiinţarea unui mecanism independent de examinare a plângerilor împotriva poliţiei, cu competenţe lărgite în materie de control al sistemului de examinare a plângerilor împotriva poliţiei; ar trebui, de asemenea, stabilită obligaţia de a efectua anchete privind plângerile referitoare la art. 2 şi 3, efectuate în conformitate cu principiul independenţei, consacrat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Dispoziţii care pot, de exemplu, lua forma unor decrete de aplicare, regulamente, directive sau protocoale cu caracter obligatoriu vor fi necesare pentru a permite poliţiei şi mecanismului independent de examinare a plângerilor împotriva poliţiei să lucreze împreună, în cadrul unui parteneriat, pentru a se asigura că toate plângerile sunt tratate potrivit principiilor de echitate, independenţă şi eficienţă.
35. Structura instituţională a mecanismelor independente de examinare a plângerilor împotriva poliţiei care au fost recent stabilite într-o serie de state europene a luat forma unor mediatori specializaţi sau alternativ, a unor comisii permanente. Numirea unui ombudsman al poliţiei sau a unei comisii de examinare a plângerilor împotriva poliţiei, cu un număr de comisari sau membri ale căror acţiuni să fie coordonate de un preşedinte, sunt mijloace care să asigure caracterul echitabil, independenţa şi eficacitatea sistemului de plângeri. Principiile Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la statutul şi funcţionarea instituţiilor naţionale pentru protecţia şi promovarea drepturilor omului (Principiile de la Paris) sunt de asemenea utile pentru evaluarea independenţei şi funcţionării mecanismelor independente de examinare a plângerilor împotriva poliţiei. (...)
36. Transparenţa trebuie să prevaleze în funcţionarea mecanismului independent de examinare a plângerilor împotriva poliţiei, care trebuie să aibă şi obligaţia de a raporta. Fiecare ombudsman de poliţie sau comisar pentru plângerile împotriva poliţiei ar trebui să fie numiţi de Parlament şi să răspundă în faţa sa, sau de către un comitet format din reprezentanţi aleşi, care să nu aibă responsabilităţi exprese în furnizarea de servicii de poliţie şi să răspundă în faţa sa.
37. Mecanismului independent de examinare a plângerilor împotriva poliţiei trebuie să-i fie alocat un buget suficient pentru a-i permite să-şi îndeplinească funcţiile sale de investigaţie şi supraveghere. Pentru a putea efectua anchete corecte, independente şi eficiente[,] anchetatorilor mecanismului independent de examinare a plângerilor împotriva poliţiei trebuie să li se atribuie întreaga gamă de puteri specifice poliţiei.
38. Mecanismul independent de examinare a plângerilor împotriva poliţiei ar trebui să fie reprezentativ pentru diversitatea populaţiei şi să ia măsuri pentru a consulta toate părţile vizate în sistemul de examinare a plângerilor împotriva poliţiei, inclusiv: reclamanţii şi reprezentanţii lor, membrii serviciilor de poliţie şi asociaţiile de reprezentare a personalului, departamentele autorităţilor centrale sau locale cu responsabilităţi în poliţie, procurorii, organizaţiile comunitare şi organizaţiile neguvernamentale cu interes în activităţile de poliţie.
39. Mecanismul independent de examinare a plângerilor împotriva poliţiei ar trebui să respecte independenţa operaţională a poliţiei şi să sprijine şeful poliţiei în calitatea sa de autoritate disciplinară. Responsabilităţile ar trebui să fie clar împărţite între mecanismul independent de examinare a plângerilor împotriva poliţiei şi poliţie, aceasta cooperând pe deplin cu mecanismul independent de examinare a plângerilor, pentru a favoriza menţinerea unor înalte standarde de conduită şi pentru a îmbunătăţi performanţa poliţiei.
40. Mecanismul independent de examinare a plângerilor împotriva poliţiei ar trebui să aibă responsabilitatea de a efectuarea anchete pentru plângerile referitoare la:
- art. 2 sau art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; [...]”
32. În raportul elaborat în urma vizitei sale în România între 31 martie – 4 aprilie 2014, publicat la 8 iulie 2014 [CommDH(2009)4], Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei consideră că este crucial ca România să înfiinţeze un mecanism independent şi eficient de examinare a plângerilor împotriva poliţiei.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENȚIE
33. Reclamantul se plânge că a fost supus la rele tratamente de către poliţie şi nu a beneficiat de o anchetă efectivă a plângerii depuse împotriva poliţiştilor. El invocă art. 3 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Cu privire la admisibilitate
34. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, pe motiv că reclamantul nu a contestat ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale din 4 ianuarie 2012, pronunţată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
35. Reclamantul răspunde că a trimis prin poştă o plângere împotriva ordonanţei de neîncepere a urmăririi penale, dar nu a primit niciun răspuns.
36. Curtea reţine că, la 15 septembrie 2010, a fost deschisă din oficiu o anchetă asupra faptelor raportate de patru delegaţi ai CPT care, în timpul vizitelor la mai multe centre de detenţie din România, inclusiv cel în care se afla reclamantul, l-au întâlnit pe acesta din urmă. De asemenea, observă că plângerea formulată de reclamant la 8 octombrie 2010 a fost examinată în cadrul acestei anchete. Or, ancheta menţionată a fost închisă prin decizia definitivă din 7 iunie 2012, Curtea de Apel Bucureşti respingând apelul formulat de reclamant împotriva ordonanţei de neîncepere a urmăririi penale, pronunţate la 25 octombrie 2011. Această decizie a concluzionat în mod definitiv lipsa răspunderii celor 2 poliţişti acuzaţi de reclamant de rele tratamente din alte motive decât lipsa acestora de implicare în faptele denunţate (supra, pct. 19-23).
37. În consecinţă, Curtea concluzionează că reclamantul a epuizat în mod legal căile de atac interne în această privinţă.
38. În ceea ce priveşte partea anchetei referitoare la ceilalţi 3 ofiţeri de poliţie acuzaţi de reclamant, pentru care o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale a fost pronunţată la 4 ianuarie 2012, Curtea consideră că excepţia formulată de Guvern este strâns legată de temeinicia plângerii reclamantului, astfel încât impune stabilirea eficacităţii globale a anchetei în cauză. Prin urmare, este necesar ca excepţia menţionată să fie conexată cu fondul (Amine Güzel împotriva Turciei, nr. 41844/09, pct. 33 şi 36, 17 septembrie 2013).
39. Constatând, de altfel, că prezenta cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.
B. Cu privire la fond
40. Curtea relevă că această cerere se referă, pe de o parte, la tratamentele pe care reclamantul le-ar fi suferit la 26 august 2010 şi, pe de altă parte, la ancheta efectuată de autorităţi în privinţa acestor tratamente, calificate de reclamant ca inadecvate. Curtea va examina separat aceste două capete de cerere din perspectiva a două aspecte – substanţial şi procedural – ale art. 3 din Convenţie.
1. Cu privire la acuzaţia de rele tratamente
41. Reclamantul afirmă că a fost victimă a relelor tratamente din partea poliţiştilor în timpul reţinerii sale, la 26 august 2010.
42. Guvernul respinge acuzaţiile de rele tratamente. Referindu-se la probele colectate în timpul anchetei efectuate de autorităţile interne – pe care le consideră cel mai bine plasate pentru a stabili faptele – susţine că reclamantul nu a fost supus niciunei forme de violenţă de către poliţiştii acuzaţi.
43. Curtea reaminteşte că atunci când o persoană se află în întregime sub controlul poliţiei, orice vătămare suferită în timpul acestei perioade dă naştere unor puternice prezumţii de fapt [Salman împotriva Turciei (MC), nr. 21986/93, pct. 100, CEDO 2000-VII]. Guvernului îi revine aşadar obligaţia de a furniza o explicaţie plauzibilă asupra originilor acestor vătămări şi de a aduce probe care să pună la îndoială acuzaţiile victimei, în special dacă acestea sunt susţinute de către dovezi medicale [a se vedea, printre altele, Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 87, CEDO 1999–V, şi Bursuc împotriva României, nr. 42066/98, pct. 80, 12 octombrie 2004].
Având în vedere obligaţia autorităţilor de a oferi explicaţii despre persoanele aflate sub controlul lor, Curtea reaminteşte, de asemenea, că achitarea poliţiştilor în penal nu exonerează statul pârât de responsabilitatea sa în temeiul Convenţiei (Berktay împotriva Turciei, nr. 22493/93, pct. 168, 1 martie 2001).
44. În speţă, Curtea reţine că reclamantul a fost supus la violenţe la 26 august 2010, constatate în noaptea respectivă de personalul medical autorizat să examineze persoanele aflate în arest preventiv. Un raport medico-legal a confirmat ulterior că persoana în cauză prezenta leziuni, în special multiple contuzii, un traumatism cranio-cerebral minor, o contuzie toracică şi abdominală minoră, o contuzie la încheietura mâinii drepte şi o contuzie la piciorul drept, cu plagă deschisă – şi că aceste leziuni au necesitat între 7 şi 8 zile de îngrijiri medicale.
45. Or, Curtea observă că Guvernul a oferit nicio explicaţie plauzibilă pentru originea leziunilor constatate asupra reclamantului imediat după arestarea sa, înainte de plasarea în detenţie.
46. Prin urmare, în lipsa unei astfel de explicaţii, Curtea consideră ca şi stabilit în speţă că leziunile ale căror urme au fost constatate asupra reclamantului au fost cauzate un tratament pentru care Guvernul este responsabil (Cucu împotriva României, nr. 22362/06, pct. 97, 13 noiembrie 2012).
47. Având în vedere considerentele anterioare, Curtea concluzionează că a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect material.
2. d) Cu privire la acuzaţia privind insuficienţa anchetei
48. Reclamantul susţine că ancheta privind plângerea sa nu a fost efectivă şi că procurorul a muşamalizat cauza.
49. Guvernul consideră că în speţă a fost efectuată o anchetă efectivă şi serioasă şi că neînceperea urmăririi penale decisă de procuror s-a bazat pe numeroase probe.
50. Curtea aminteşte că, atunci când un individ afirmă în mod susţinut că a suferit, din partea poliţiei sau altor servicii similare ale statului, tratamente contrare art. 3 din Convenţie, această dispoziţie, coroborată cu obligaţia generală impusă statului de art. 1, de a recunoaşte oricărei persoane ce ţine de jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în Convenţie, impune, implicit, să se efectueze o anchetă oficială efectivă. Această anchetă, după exemplul celei impuse de art. 2, trebuie să poată conduce la identificarea şi pedepsirea celor responsabili. În caz contrar, în ciuda importanţei sale fundamentale, interdicţia legală generală a torturii şi a pedepselor sau a tratamentelor inumane sau degradante ar fi ineficientă în practică şi ar fi posibil, în anumite cazuri, ca agenţi ai statului să încalce, beneficiind de o cvasi-imunitate, drepturile celor supuşi controlului lor [Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 131, CEDO 2000-IV, şi Mocanu şi alţii împotriva României (MC), nr. 10865/09, 45886/07 şi 32431/08, pct. 315-319, 17 septembrie 2014].
51. În general, pentru ca o anchetă să fie considerată efectivă, este necesar ca instituţiile şi persoanele responsabile pentru anchetă să fie independente de persoanele vizate de aceasta. Acest lucru presupune nu numai absenţa unei legături ierarhice sau instituţionale, dar şi o independenţă concretă [Natchova şi alţii împotriva Bulgariei (MC), nr. 43577/98 şi 43579/98, pct. 110, CEDO 2005–VII, Halat împotriva Turciei, nr. 23607/08, pct. 51, 8 noiembrie 2011, şi Mocanu şi alţii, citată anterior, pct. 320].
52. Ancheta efectuată trebuie aşadar să fie efectivă, ceea ce înseamnă că nu trebuie să fie împiedicată în mod nejustificat prin actele sau omisiunile autorităţilor statului pârât. Ea trebuie să poată conduce la identificarea şi pedepsirea celor responsabili. În acest sens, Curtea reiterează că, atunci când circumstanţele sunt de aşa natură încât autorităţile trebuie să trimită agenţi cu cagule pentru efectuarea unei arestări, este necesar ca aceşti agenţi să fie obligaţi să poarte un semn distinctiv – de exemplu, un număr matricol – care, deşi le păstrează anonimatul, permite identificarea lor în cazul plângerii din partea persoanelor reţinute (Hristovi împotriva Bulgariei, nr. 42697/05, pct. 92, 11 octombrie 2011, şi Antayev şi alţii împotriva Rusiei, nr. 37966/07, pct. 109, 3 iulie 2014). Cu certitudine, efectuarea unei astfel de anchete nu este o obligaţie de rezultat, ci de mijloace. De altfel, Curtea subliniază încă o dată că acuzaţiile privind rele tratamente suferite pe durata arestării preventive sunt extrem de dificil de probat de către victimă dacă aceasta este izolată de lumea exterioară şi privată de posibilitatea de a intra în contact cu doctori, avocaţi, părinţi sau prieteni, care îi pot furniza un sprijin şi stabilirea probelor necesare (Eldar Imanov şi Azhdar Imanov împotriva Rusiei, nr. 6887/02, pct. 88‑89, 16 decembrie 2010).
53. În plus, autorităţile ar fi trebuit să ia măsurile rezonabile pe care le aveau la dispoziţie pentru a obţine probele legate de faptele în cauză. Orice deficienţă în cadrul anchetei care îi diminuează capacitatea de a stabili cauza vătămărilor sau responsabilităţile riscă să nu se conformeze acestei cerinţe (Batı şi alţii împotriva Turciei, nr. 33097/96 şi 57834/00, pct. 134, CEDO 2004‑IV, şi Mocanu şi alţii, citată anterior, pct. 322).
54. În prezenta cauză, Curtea notează că a fost deschisă din oficiu o anchetă, în urma observaţiilor făcute de 4 delegaţi ai CPT care, în timpul vizitelor la mai multe centre de detenţie din România, inclusiv cel în care se afla reclamantul, l-au întâlnit pe acesta din urmă.
Rămâne de apreciat dacă această anchetă a fost efectuată cu diligenţă şi în mod efectiv.
55. În acest sens, Curtea observă că, în ordonanţa sa de neîncepere a urmăririi penale, pronunţată la 25 octombrie 2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a concluzionat lipsa răspunderii celor 2 poliţişti acuzaţi de reclamant (pct. 19). În mod similar, prin ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale, pronunţată ulterior, în cadrul unei proceduri penale subsecvente, a concluzionat lipsa răspunderii penale în cazul altor 3 poliţişti acuzaţi de reclamant.
56. În ceea ce priveşte imparţialitatea anchetei, Curtea constată că aceasta a fost repartizată întâi Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, apoi Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, adică unor procurori care, în conformitate cu procedura penală ordinară, lucrează zilnic cu serviciile administrative de poliţie în care agenţii urmăriţi penal îşi exercitau funcţiile. Or această practică a făcut recent obiectul îngrijorărilor exprimate de Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei. Acesta a susţinut că este crucial ca România să creeze un mecanism independent şi eficient de examinare a plângerilor împotriva poliţiei. De asemenea, a susţinut că existenţa unui sistem independent şi eficient de examinare a plângerilor împotriva poliţiei este esenţial pentru asigurarea şi menţinerea încrederii publicului în poliţie şi că un astfel de sistem va servi ca o protecţie fundamentală împotriva relelor tratamente şi a abuzurilor. În opinia Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, un astfel de sistem impune să nu existe relaţii instituţionale sau ierarhice între anchetatori şi ofiţerul vizat de plângere, şi că e obligatoriu ca independenţa reală să prevaleze în practică.
57. În plus, Curtea reaminteşte că a concluzionat deja că art. 2 şi 3 din Convenţie au fost încălcate sub aspect procedural într-o serie de cauze similare îndreptate împotriva României (Cucu, citată anterior, pct. 93-99, Petruş Iacob împotriva României, nr. 13524/053, pct. 28-52, 4 decembrie 2012, şi Austrianu împotriva României, nr. 16117/02, pct. 56-75, 12 februarie 2013).
58. În plus, în prezenta speţă, Curtea observă că este deosebit de frapant faptul că nici Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, nici această ultimă instanţă nu au stabilit, în ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale, respectiv în decizia judecătorească, pronunţate, originea leziunilor relativ grave constatate pe corpul reclamantului în raportul medico-legal redactat în cauză (Cucu, citată anterior, pct. 97).
59. Ținând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că autorităţile nu au efectuat o anchetă aprofundată şi efectivă pe tema acuzaţiei credibile a reclamantului potrivit căreia un poliţist l-a supus la rele tratamente.
Prin urmare, Curtea respinge excepţia preliminară ridicată de Guvern şi concluzionează încălcarea art. 3 din Convenţie sub aspect procedural.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
60. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
61. Reclamantul solicită repararea prejudiciului moral pe care susţine că l-a suferit şi lasă la aprecierea Curţii suma reprezentând daune-interese.
62. Guvernul consideră că simpla constatare a încălcării ar putea constitui o reparaţie echitabilă suficientă şi, în subsidiar, face trimitere la sumele acordate de Curte în alte cauze similare.
63. Curtea consideră că încălcarea art. 3 atât sub aspect substanţial, cât şi procedural a cauzat persoanei în cauză un prejudiciu moral, plasând-o într-o situaţie de suferinţă şi frustrare. Prin urmare, consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 12 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
64. Reclamantul nu a formulat nicio cerere cu acest titlu. Curtea consideră aşadar că nu este necesar să se pronunţe în această privinţă.
C. Interese moratorii
65. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Uneşte cu fondul excepţia preliminară invocată de Guvern privind neepuizarea căilor de atac interne şi o respinge;
2. Declară cererea admisibilă;
3. Hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie sub aspect material şi procedural;
4. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 12 000 EUR (douăsprezece mii euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 19 mai 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.
Stephen PhillipsJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy