©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA ANTONESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 31029/05)
Hotărâre
21 februarie 2012
Definitivă
21/05/2012
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la articolul 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Antonescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 31 ianuarie 2012,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 31029/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, Ion Antonescu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 25 august 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de C. Durgheu, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul consideră condamnarea sa pentru calomnie ca fiind o ingerinţă nejustificată în dreptul său la libertatea de exprimare.
4. În urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curţii), Preşedintele camerei l-a desemnat pe domnul Mihai Poalelungi în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii).
5. La 12 ianuarie 2010, camera a hotărât să comunice Guvernului capătul de cerere întemeiat pe art. 10 din convenţie. În conformitate cu art. 29 § 1 din convenţie, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamantul s-a născut în 1950 şi locuieşte în Bucureşti.
7. În 2001, acesta a fost numit secretar de stat în cadrul Ministerului Culturii.
8. În ianuarie 2003, reclamantul i-a solicitat lui I.C., fost ministru al Culturii şi preşedinte al Uniunii Teatrale din România (denumită în continuare „Uniter”), informaţii privind un proiect susţinut din finanţele statului şi având ca obiect construirea unui cămin de bătrâni pentru artiştii nevoiaşi. La 11 februarie 2002, I.C. i-a răspuns indicând demersurile făcute şi cele aflate în desfăşurare.
9. În 2002 şi 2003, Uniter a organizat gale pentru a strânge fonduri de la instituţii publice şi private în vederea subvenţionării necesităţilor artiştilor nevoiaşi.
10. La 9 şi 10 ianuarie, precum şi la 6 martie 2003, Uniter a informat teatrele cu privire la evoluţia programelor de ajutorare a artiştilor. La 9 februarie şi 31 iulie 2003, Uniter a comunicat Ministerului Culturii informaţiile respective, împreună cu un raport de activitate şi un bilanţ.
11. Prin scrisoarea circulară din 9 ianuarie 2004, reclamantul a solicitat directorilor celor 42 de teatre publice din România să facă demersuri pe lângă I.C. pentru a obţine informaţii privind folosirea fondurilor strânse de Uniter de la aceste teatre şi alte instituţii publice şi private în cadrul programelor de sprijinire a artiştilor.
12. În scrisoare se preciza:
„nu cunoaştem modul în care au fost folosite aceste sume [...] dacă mai există încă sau dacă au fost cheltuite în alte scopuri”, „nu avem în posesie documente care să ateste folosirea acestor sume şi a dobânzilor bancare sau transferul acestora în alte conturi”, „Uniter avea obligaţia să facă publice informaţiile privind suma totală strânsă şi cea cheltuită, dar, din păcate, ulterior strângerii de fonduri, constatăm o suspectă tăcere” şi „din cauză că [...] nu cunoaştem destinaţia fondurilor, vă rog să faceţi demersurile necesare pe lângă I.C. cerându-i informaţii privind conturile şi documente justificative privind folosirea acestora”.
Reclamantul a făcut un calcul detaliat al dobânzilor bancare pe care Uniter şi le-ar fi însuşit şi a atras atenţia directorilor teatrelor asupra faptului că, în martie 2004, cu ocazia zilei mondiale a teatrului, era posibil ca Uniter să folosească „aceleaşi metode de lucru”. În consecinţă, acesta a considerat că, înainte de formularea unei noi cereri de finanţare, era necesar ca Uniter să justifice folosirea fondurilor precedente.
13. Scrisoarea circulară a făcut obiectul unor articole de presă, unele foarte critice, prin care se ridicau întrebări privind legalitatea gestionării fondurilor de către Uniter.
14. I.C. a formulat plângere pentru calomnie şi a solicitat despăgubiri cu valoare de simbol. Acesta susţinea că din scrisoarea circulară din 9 ianuarie 2004 reieşea că Uniter deturnase fondurile destinate ajutorării artiştilor nevoiaşi, deşi Uniter informase de fiecare dată ministerul, finanţatorii şi alte autorităţi publice cu privire la folosirea sumelor respective. Acesta a precizat că informaţiile respective au fost publicate şi în Monitorul Oficial. În fine, acesta a considerat că era vorba despre o răzbunare politică din partea reclamantului, care a fost numit în funcţia de secretar de stat în cadrul Ministerului Culturii în urma plecării lui I.C. de la conducerea ministerului.
15. Prin hotărârea din 19 octombrie 2004, Judecătoria Bucureşti a respins plângerea considerând că reclamantul nu îi imputase lui I.C. fapte concrete, ci solicitase informaţii privind folosirea fondurilor colectate de la teatre, instituţii publice aflate în subordinea Ministerului Culturii.
16. Recursul introdus de I.C. a fost admis de Tribunalul Braşov, care, prin hotărârea definitivă din 10 mai 2005, l-a condamnat pe reclamant pentru calomnie şi l-a obligat la plata unei amenzi penale de 30 milioane de lei româneşti (aproximativ 800 euro) şi la plata sumei de 1 000 lei româneşti (mai puţin de 1 euro) cu titlu de daune în beneficiul lui I.C.
17. Tribunalul a hotărât că pasajele sus-menţionate sugerau ideea, preluată de presă, că Uniter şi preşedintele acesteia deturnaseră fonduri colectate de la teatre şi alte instituţii publice şi private. Tribunalul a constatat că, începând din 2003, Uniter prezentase Ministerului Culturii decontul sumelor respective, raportul de activitate şi bilanţul.
18. De asemenea, tribunalul a remarcat că, în urma scrisorii circulare, Uniter a făcut obiectul mai multor controale efectuate de minister şi inspectori fiscali şi că instanţele sesizate pentru verificarea legalităţii sancţiunilor aplicate le-au anulat întrucât nu au constatat nicio eroare sau deturnare în evidenţele contabile.
19. În fine, tribunalul a observat că reclamantul acuza Uniter că a transferat bani în conturile bancare proprii şi că a perceput dobânzi la acele sume, deşi în realitate aceste sume fuseseră transferate la trezoreria publică şi erau scutite de dobânzi.
20. În legătură cu aceste elemente, tribunalul a concluzionat că reclamantul nu acţionase cu bună-credinţă, ci cu intenţia să prejudicieze reputaţia lui I.C. în rândul opiniei publice şi al profesioniştilor din teatru, transmiţând ideea, lipsită de temei faptic, că acesta deturnase fonduri.
II. Dreptul intern relevant
21. Dispoziţiile Codului penal în vigoare la momentul faptelor prevăd următoarele:
Art. 206. Calomnia
„Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 2 luni la 2 ani sau cu amendă.”
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din convenţie
22. Reclamantul se plânge de o atingere adusă dreptului său la libertatea de exprimare şi pretinde că a fost încălcat art. 10 din convenţie, redactat astfel:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi, care implică datorii şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
A. Cu privire la admisibilitate
23. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
24. Reclamantul afirmă că prin condamnarea lui s-a adus atingere dreptului la libertatea de exprimare, deşi el ceruse cu bună-credinţă şi în exerciţiul funcţiilor sale ministeriale informaţii privind folosirea fondurilor publice. Acesta consideră că respectiva condamnare nu era necesară într-o societate democratică.
25. Guvernul consideră că motivarea reținută de Tribunalul Braşov pentru condamnarea reclamantului este relevantă şi suficientă. Acesta consideră că, în virtutea înaltei funcţii publice ocupate de reclamant, acesta din urmă ar fi trebuit să facă verificări minuţioase înainte de a transmite teatrelor acuzaţii foarte grave, care puneau la îndoială probitatea profesională a lui I.C., personalitate foarte cunoscută în domeniul cultural.
26. Ţinând seama de falsitatea afirmaţiilor respective şi de lipsa de rigoare şi măsură a reclamantului, care a omis să ia cunoştinţă de faptul că la minister existau, încă din 2003, documente justificative ale folosirii fondurilor colectate, Guvernul consideră că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă, cu intenţia să prejudicieze reputaţia lui I.C.
27. În opinia Curţii, condamnarea reclamantului se analizează, în mod incontestabil, ca o „ingerinţă” în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare. Este incontestabil, având în vedere hotărârea din 10 mai 2005, că ingerinţa era „prevăzută de lege”, mai precis de art. 206 C. pen., şi că urmărea un scop legitim, şi anume „apărarea drepturilor altei persoane”, mai precis a reputaţiei lui I.C.
28. Curtea aminteşte apoi că acuzarea, în mod direct, a unei persoane anumite implică pentru autorul afirmaţiilor în litigiu obligaţia de a oferi un temei faptic suficient în cadrul unei proceduri deschise împotriva acelei persoane. În plus, Curtea aminteşte că libertatea de exprimare este subordonată condiţiei ca cei în cauză să acţioneze cu bună-credinţă, în sensul de a furniza informaţii exacte şi demne de încredere [Cumpănă şi Mazăre împotriva României (MC), nr. 33348/96, 17 decembrie 2004, pct. 98-101].
29. În speţă, Curtea constată că scrisoarea incriminată conţinea imputări de fapte, mascate însă, la adresa Uniter-ului şi a preşedintelui I.C., acuzaţi că au trecut sub tăcere folosirea fondurilor publice colectate de la teatre pentru ajutorarea artiştilor nevoiaşi. Imputările respective au fost apoi preluate de presă în articole critice, care puneau la îndoială onestitatea Uniter-ului şi a preşedintelui acesteia.
30. După exemplul instanţelor interne, Curtea consideră că afirmaţiile reclamantului nu aveau temei faptic. Curtea observă că Uniter a transmis ministerului bilanţul folosirii fondurilor şi că instanţele interne care au verificat gestionarea conturilor Uniter nu au sesizat nicio eroare sau deturnare (a se vedea, mutatis mutandis, Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, pct. 73, CEDO 2000-VIII).
31. În măsura în care reclamantul invocă buna sa credinţă, trebuie remarcat că, deşi ministerul era în posesia bilanţului fondurilor în litigiu, reclamantul l-a acuzat totuşi pe I.C. că a păstrat o „suspectă tăcere” pe această temă. Prin urmare, argumentul întemeiat pe pretinsa bună-credinţă nu poate fi reţinut [a se vedea, mutatis mutandis, Ivanciuc împotriva României (MC), nr. 18624/02, 8 septembrie 2005].
32. În consecinţă, Curtea consideră ca fiind „relevantă şi suficientă” motivarea reţinută de Tribunalul Braşov pentru a concluziona că reclamantul a adus atingere onoarei lui I.C. şi pentru a-l condamna.
33. În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei în litigiu, Curtea reaminteşte că natura şi gravitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie luate în considerare. În speţă, trebuie remarcat că valoarea amenzii nu era excesivă şi că despăgubirile nu aveau decât o valoare simbolică.
34. Având în vedere circumstanţele speţei, Curtea consideră că respectiva condamnare a reclamantului nu era disproporţionată cu scopul legitim urmărit şi că ingerinţa în litigiu poate, în consecinţă, să fie considerată „necesară într-o societate democratică”.
35. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 10 din convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din convenţie
36. Reclamantul se plânge de verdictul din acţiunea soluţionată prin hotărârea din 10 mai 2005, în măsura în care Tribunalul Braşov ar fi interpretat în mod arbitrar actele de la dosar. Acesta invocă art. 6 § 1 din convenţie, care prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
37. Ţinând seama de ansamblul elementelor de care dispune, şi în măsura în care este competentă să se pronunţe asupra acuzaţiilor formulate, Curtea nu a constat nicio încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de convenţie sau de protocoalele sale.
38. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul art. 35 § 3 şi art. 35 § 4 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 10 din convenţie şi inadmisibilă pentru celălalt capăt de cerere;
2. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 10 din convenţie.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 21 februarie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy