©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
cu privire la admisibilitatea cererii nr. 5450/02 formulată de Mihai-Bogdan ANTONESCU împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 8 februarie 2011 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Mihai Poalelungi, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
Având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 11 aprilie 2001,
Având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
După ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Reclamantul, Mihai-Bogdan Antonescu, este cetăţean român, născut la 1 iulie 1965, şi locuieşte în Bucureşti. Acesta a fost reprezentat în faţa instanţei de Iasmina Simona Pîrvulescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
2. La momentul evenimentelor, reclamantul lucra în Cluj ca supervizor la ziarul săptămânal local „ATAC DE CLUJ”.
3. Un număr al ziarului respectiv (29 iulie – 5 august 1999) includea un articol anonim semnat sub pseudonimul Celularu’ lu’ Măcelaru, care descria anumite fapte scandaloase şi ilegale ale lui D.M., agent-şef de poliţie în oraşul Cehu Silvaniei, judeţul Sălaj. D.M. a încercat să afle de la ziar cine era autorul articolului, dar, având în vedere că nu a putut obţine această informaţie, a depus o plângere penală pentru calomnie împotriva reclamantului şi împotriva I.G., care era coordonatorul regional al aceluiaşi ziar din Cluj la vremea respectivă. D.M. considera că ambii acuzaţi încălcaseră etica jurnalistică, permiţând publicarea unui asemenea articol calomnios.
4. La vremea la care a fost iniţiată acţiunea penală, reclamantul plecase de la locul de muncă din Cluj şi locuia şi lucra în Bucureşti. Adresa oficială de reşedinţă, înregistrată la poliţie, era, la vremea respectivă, o adresă din oraşul Câmpina, deşi acesta nu locuia efectiv acolo. Nu îşi înregistrase noua adresă la poliţie.
5. Reclamantul susţine că nu aflase de procesul împotriva sa în perioada în care s-a desfăşurat procedura în primă instanţă, deoarece: (i) toate documentele procedurale au fost trimise printr-o notificare la adresa înregistrată din Câmpina a acestuia şi (ii) citaţiile ulterioare au fost afişate la Consiliul Local Cluj.
6. În cursul procedurii în primă instanţă, reclamantul şi I.G. au fost reprezentaţi de acelaşi avocat al apărării. Transcrierea audierii care a avut loc la 16 martie 2000 menţionează că avocatul apărării declarase că reclamantul a ştiut de proces şi că avocatul nu fusese angajat de reclamant sau de I.G., ci de o terţă parte, şi anume noul coordonator al ziarului. Acesta a menţionat, de asemenea, faptul că nu primise instrucţiuni să facă vreo cerere în numele apărării şi că urma să ofere declaraţii scrise.
7. Declaraţiile scrise depuse de avocat în apărarea reclamantului conţinea următorul text:
„Singura explicaţie pentru redactarea articolului incriminat este lipsa totală de discernământ [din partea] A. (reclamantul). Materialul prezentat în faţa instanţei este foarte trivial şi anormal. Dacă inculpatul s-ar fi prezentat în faţa instanţei sau, cel puţin, m-ar fi contactat, aş fi solicitat să fie dispusă opinia unui expert psihiatru pentru a stabili gradul de discernământ al acestuia. În opinia mea, este imposibil să se afirme că, la vremea publicării materialului, acesta nu era nebun.
Pe de altă parte, este, de asemenea, imposibil ca vreunul din cititori să fi crezut vreun cuvânt din articol. [...]
Singura circumstanţă pe care o pot ridica în apărarea acestuia este aceea că este prima dată când este judecat în faţa unei instanţe pentru comiterea unei astfel de infracţiuni.
Nu are cazier judiciar.”
8. La 23 martie 2000, Judecătoria Cluj-Napoca a pronunţat o hotărâre prin care condamna reclamantul la plata unei amenzi penale de 1 500 000 lei româneşti (ROL) şi plata unor despăgubiri civile de 5 000 000 ROL în solidar cu copârâtul. Judecătoria l-a găsit pe reclamant vinovat de complicitate la infracţiunea de calomnie, considerând că, prin natura funcţiei sale de supervizor, acesta ar fi putut împiedica publicarea articolului în cauză.
9. Reclamantul a aflat de proces la o dată nespecificată şi a formulat recurs împotriva hotărârii din 23 martie 2000, solicitând casarea hotărârii şi reexaminarea cauzei. În cursul recursului, acesta a fost reprezentat de un avocat ales.
10. Acesta a prezentat două motive de recurs: în primul rând, lipsa unei proceduri de citare corespunzătoare şi lipsa de diligenţă din partea autorităţilor în încercarea de a afla adresa reală a acestuia; în al doilea rând, o încălcare a dreptului său de a pregăti o apărare din cauza faptului că avocatul care îl reprezentase în faţa judecătoriei nu îl apărase în mod corespunzător, ci, dimpotrivă, acţionase împotriva intereselor sale, astfel cum se poate observa din declaraţiile scrise prezentate. În continuare, reclamantul a declarat că nu a încercat să evite să participe la proces, astfel cum susţinuse judecătoria, ci că nu aflase de aceasta din cauza neregulilor din procedura de citare. Acesta a concluzionat că neregulile în cauză îl împiedicaseră să ia parte la procedura în primă instanţă şi că, prin urmare, hotărârea trebuia să fie casată şi retrimisă pentru o nouă examinare.
11. Primul termen din recurs a fost judecat la 5 iulie 2000. Reclamantul a depus o cerere de amânare pentru a angaja un avocat. În cursul următoarei audieri, care s-a desfăşurat la 9 august, reclamantul s-a prezentat în faţa instanţei, asistat de un avocat ales. Având în vedere că nu a fost prezent niciun reprezentant al ziarului, părţile, inclusiv reclamantul, au solicitat o amânare. A fost stabilită un nou termen pentru 27 septembrie 2000. Părţile prezente au luat notă de noul termen. La 27 septembrie 2000, reclamantul nu s-a prezentat. Avocatul acestuia a fost prezent şi a susţinut că ar trebui să fie admis recursul, având în vedere neregulile privind citarea reclamantului care au avut loc în cursul procedurii în primă instanţă. Nu a fost depusă nicio cerere pentru probe suplimentare. Tribunalul Cluj a amânat pronunţarea hotărârii pentru o dată ulterioară.
12. Prin hotărârea definitivă din 11 octombrie 2000, Tribunalul Cluj a respins recursul reclamantului, considerând că acesta fusese citat în mod legal în faţa judecătoriei. Tribunalul a considerat că reclamantul a fost citat legal la adresa acestuia de domiciliu. Agenţii de poliţie au confirmat faptul că adresa notată în citaţie era adresa oficială a acestuia şi că acesta nu înregistrase nicio nouă adresă la poliţie. Aceştia au precizat, de asemenea, că părinţii reclamantului locuiau la adresa oficială a acestuia, dar că aceştia declaraseră că nu îi ştiau noua adresă. Luând în considerare aceste lucruri, judecătoria a încercat să îl citeze la locul său de muncă din Cluj, dar, într-o scrisoare trimisă drept răspuns de ziar, s-a precizat că acesta nu mai lucra acolo şi că nu se cunoştea noua lui adresă. Astfel, s-a hotărât, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă, să se afişeze citaţia la sediul consiliului local. Ţinând seama de aceste elemente, tribunalul a concluzionat că procedura de citare a respectat legea.
Apoi, tribunalul a examinat legalitatea hotărârii primei instanţe şi a concluzionat că instanţa ierarhic inferioară a apreciat faptele şi a aplicat legea în mod corect şi, astfel, a menţinut hotărârea în primă instanţă.
B. Dreptul intern relevant
13. Art. 171 C. proc. pen. enumeră cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie în cadrul procedurii penale, şi anume când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, internat într-un centru de reeducare, când acesta a fost arestat, atunci când instanţa apreciază că inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. În cursul judecăţii, asistenţa juridică este, de asemenea, obligatorie atunci când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau închisoare pe viaţă.
14. Art. 177 C. proc. pen., în vigoare la momentul respectiv, prevede următoarele în ceea ce priveşte citarea:
„Învinuitul sau inculpatul se citează la adresa unde locuieşte, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului său de muncă, prin serviciul de personal al unităţii la care lucrează [...]
Dacă nu se cunoaşte adresa unde locuieşte învinuitul sau inculpatul şi nici locul său de muncă, citaţia se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea [...]”
15. Art. 3856 C. proc. pen. prevede că recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 3859, iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele.
16. Art. 3859 C. proc. pen. enumeră motivele de recurs, printre care judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii şi cazul în care judecata a avut loc în lipsa apărătorului, când prezenţa acestuia era obligatorie. Alt motiv pentru recurs, enumerat de această dispoziţie, este acela când judecata în prima instanţă sau în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi, sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa despre aceasta imposibilitate.
17. Codul de procedură penală prevede că calomnia se pedepseşte cu amendă penală. Nu se prevede nicio pedeapsă cu închisoarea pentru această infracţiune.
18. Art. 70-74 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat reglementează procedura de impunere de sancţiuni disciplinare avocaţilor membri ai baroului.
Capete de cerere
19. În temeiul art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procedurii penale împotriva acestuia, din cauza absenţei caracterului de adversitate, de lipsa oportunităţii de a prezenta probe în apărarea sa, precum şi de faptul că nu a fost audiat de instanţele interne înainte de condamnarea sa.
20. Reclamantul se plânge, în temeiul art. 6 § 2 din Convenţie, că, în speţă, condamnarea sa s-a bazat pe simple prezumţii. Temeiul unor astfel de presupuneri ar fi putut fi verificat cu uşurinţă de instanţele interne, solicitând angajatorului acestuia să ofere o descriere a responsabilităţilor sale în cadrul ziarului.
21. În temeiul art. 6 § 3 a), c) şi d) din Convenţie, acesta se plânge că, deoarece citaţia nu i-a fost trimisă în mod corespunzător, s-a aflat în imposibilitatea de a se apăra în cursul procedurii la prima instanţă şi că avocatul care pretindea că îl reprezintă acţionase, în realitate, împotriva intereselor sale. În temeiul aceloraşi dispoziţii, acesta susţine că nu i se oferise ocazia de a prezenta martori şi alte probe în apărarea sa şi de a fi confruntat cu persoana care a depus plângerea împotriva sa. Conform reclamantului, hotărârea definitivă nu acoperea erorile procedurale din cadrul procedurii în primă instanţă.
În drept
22. Reclamantul se plânge că procedura împotriva sa a fost inechitabilă în mai multe privinţe: nu a avut un caracter de adversitate; acesta nu a avut posibilitatea de a propune probe în apărarea lui; nu a fost audiat de instanţele interne; procedura a avut un rezultat inechitabil; acestuia i s-a încălcat dreptul la prezumţia de nevinovăţie; nu a avut posibilitatea de a beneficia de primul grad de jurisdicţie din cauza faptului că nu a fost citat legal în procedura în primă instanţă; avocatul care îl reprezentase în procedura în primă instanţă nu îl apărase în mod corespunzător; şi fusese privat de judecarea în mod echitabil a cauzei sale datorită faptului că instanţa de recurs nu a casat hotărârea primei instanţe.
23. Instanţa observă, de la început, că, în plângerea sa în faţa instanţei, reclamantul invocă mai multe aspecte ale lipsei de echitate decât în recurs, în care invocă numai două motive, şi anume pretinsa nelegalitate a citaţiei şi reprezentarea necorespunzătoare de către avocatul acestuia. Aceasta observă, de asemenea, că în Codul de procedură penală se prevede că, atunci când instanţa de recurs examinează recursul împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel, precum în prezenta cauză, aceasta nu îşi limitează analiza la chestiunile de drept, ci are obligaţia de a reexamina întreaga cauză. Prin urmare, instanţa consideră că reclamantul ar fi putut să citeze în faţa tribunalului toate aspectele lipsei de echitate de care se plânge în prezent. De asemenea, acesta ar fi putut solicita prezentarea de probe în apărarea sa sau ar fi putut încerca să obţină o amânare a judecăţii pentru a da o declaraţie în favoarea sa. Totuşi, deşi fusese reprezentat de un avocat pe care l-a ales el însuşi şi aflase data audierii pentru judecarea recursului, acesta a invocat doar două motive de recurs şi nici el, nici avocatul acestuia, nu au solicitat prezentarea mai multor probe în apărarea sa, sau să i se ofere oportunitatea de a adresa întrebări reclamantului sau de a fi audiat în persoană.
24. Curtea reiterează faptul că scopul art. 35 § 1 din Convenţie este de a acorda statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a repara pretinsele încălcări de care sunt acuzate înainte ca acestea să fie prezentate în faţa Curţii. În consecinţă, statele sunt scutite să răspundă pentru actele lor în faţa unui organism internaţional înainte să fi avut ocazia de a repara neregulile din propriile sisteme juridice [a se vedea, de exemplu, Remli împotriva Franţei, 23 aprilie 1996, pct. 33, Culegere de hotărâri şi decizii, 1996-II, şi Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 74, CEDO 1999-V]. În temeiul art. 35 § 1 din Convenţie, un reclamant ar trebui să poată recurge la căi de atac care sunt disponibile şi suficiente pentru a permite reparaţia încălcărilor pretinse.
25. Ţinând seama de elementele de mai sus, instanţa consideră că reclamantul ar fi trebuit să prezinte toate pretenţiile sale în privinţa procedurii în primă instanţă în recursul său. Rezultă că acest capăt de cerere, în măsura în care acesta se referă la aspecte ale lipsei de echitate pe care reclamantul nu le-a invocat în faţa instanţei de recurs, trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie pentru neepuizarea căilor de atac interne.
26. Curtea trebuie să analizeze în continuare dacă procedura a fost inechitabilă în lumina aspectelor invocate de reclamant în faţa instanţei de recurs.
27. Guvernul susţine că procedura în ansamblu a fost echitabilă, în măsura în care procedura de citare a reclamantului în cursul procedurii în primă instanţă a respectat normele de procedură şi în măsura în care instanţele interne acţionaseră cu diligenţă încercând să identifice adresa nouă a reclamantului. În continuare, acesta a susţinut că avocatul care l-a reprezentat pe reclamant în cursul procedurii în primă instanţă a solicitat achitarea acestuia şi, prin urmare, nu se putea considera că acţionase împotriva intereselor reclamantului. În ceea ce priveşte declaraţiile scrise depuse de avocat, Guvernul a precizat că, din câte se părea, judecătoria nu le-a luat în considerare atunci când s-a pronunţat. În continuare, acesta a subliniat faptul că nici reclamantul, nici avocatul acestuia, nu au solicitat prezentarea unor noi probe în cursul procedurii recursului.
28. Drept răspuns, reclamantul a argumentat că procedura de citare fusese nelegală şi că hotărârea primei instanţe ar fi trebuit să fie, prin urmare, casată. Acesta a susţinut, de asemenea, că procedura de recurs îi oferise doar o reparaţie parţială, deoarece recursul a privit doar probleme de drept.
29. În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, şi anume pretinsele erori privind citarea reclamantului, Curtea ia notă de faptul că instanţa de recurs a oferit un raţionament detaliat privind motivele pentru care procedura de citare respectase legea. Raţionamentul oferit de Tribunalul Cluj nu dezvăluie existenţa unui caracter arbitrar, în lumina dreptului procedural existent (a se vedea supra, pct. 14) Curtea observă, de asemenea, că judecătoria a luat măsuri pentru a încerca să identifice adresa actuală a reclamantului şi că aceasta a recurs la procedura de citare prin notificare publică la sediul consiliului local abia după ce a primit, în acest scop, răspunsurile de la autorităţile de poliţie şi fostul angajator al reclamantului că nu era disponibilă nicio informaţie cu privire la noua adresă a acestuia.
30. Curtea reiterează faptul că a reţinut anterior că se poate considera că o procedură în ansamblu a fost echitabilă dacă unui pârât i s-a permis să formuleze recurs împotriva unei condamnări in absentia şi i s-a acordat dreptul de a participa la orice audiere a instanţei de recurs care oferă posibilitatea unei noi stabiliri a faptelor şi a acuzaţiei în materie penală [a se vedea Jones împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 30900/02, 9 septembrie 2003].
31. În prezenta cauză, Curtea observă că doar procedura în primă instanţă s-a desfăşurat în absenţa reclamantului. Reclamantul a aflat de procedură la timp pentru a formula recurs, recurs care, în conformitate cu normele de procedură, nu se limita la probleme de drept, ci presupunea şi o examinare a întregii cauze pe probleme de fapt şi drept.
Reclamantul a compărut de două ori în faţa instanţei de recurs, dar, deşi cunoştea data stabilită pentru următoarea audiere şi deşi a fost reprezentat de un avocat ales, acesta nu s-a prezentat la judecata pe fond. Acesta nu a depus nicio cerere pentru o nouă amânare a audierii şi nici avocatul acestuia, care a fost prezent la şedinţa de judecată.
În lumina acestor elemente, Curtea consideră că reclamantului i-a fost acordat dreptul la recurs împotriva condamnării sale de către judecătorie şi, de asemenea, i s-a dat dreptul de a participa la şedinţele de judecată ale instanţei de recurs, care oferea posibilitatea unei noi stabiliri a faptelor şi a acuzaţiei în materie penală. Prin urmare, se poate considera că procedura în ansamblu este echitabilă din acest punct de vedere.
32. În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs invocat de reclamant, Curtea observă că instanţa de recurs nu a oferit niciun raţionament în ceea ce priveşte pretinsa reprezentare necorespunzătoare de către avocatul reclamantului în cursul procedurii în primă instanţă.
33. Curtea reiterează faptul că măsura în care se aplică obligaţia unei instanţe de a motiva hotărârea poate varia în funcţie de natura acesteia. De aceea, problema dacă o instanţă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a motiva, care rezultă din art. 6 din Convenţie, poate fi stabilită numai în lumina circumstanţelor cauzei [a se vedea Gheorghe împotriva României, nr. 19215/04, pct. 43, CEDO 2007‑III (extrase)]. Deşi nu impune un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de un reclamant, această obligaţie presupune totuşi că partea lezată se poate aştepta la un răspuns specific şi expres la acele argumente care sunt decisive pentru rezultatul acţiunii în cauză (a se vedea Ruiz Torija împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 29-30, Seria A nr. 303-A, şi Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27-28, Seria A nr. 303-B).
Curtea a reţinut, de asemenea, că omisiunea de a trata un argument serios ori o manieră în mod evident arbitrară de abordare a unui astfel de argument, nu este compatibilă cu noţiunea de proces echitabil (a se vedea Vetrenko împotriva Moldovei, nr. 36552/02, pct. 55, 18 mai 2010).
34. În prezenta cauză, ar trebui, prin urmare, să se stabilească dacă argumentul reclamantului privind pretinsa apărare necorespunzătoare oferită de avocatul care l-a reprezentat în cursul procedurii în primă instanţă ar fi putut fi decisiv pentru rezultatul procedurii de recurs.
În această privinţă, trebuia să se observe că, având în vedere faptul că, în conformitate cu dreptul intern, reprezentarea reclamantului de către un avocat nu era obligatorie în prezenta cauză, realizarea unei astfel de reprezentări nu ar fi putut constitui un motiv pentru casarea hotărârii primei instanţe.
În plus, casarea hotărârii primei instanţe nu reprezenta singura cale de atac în faţa judecătoriei pentru pretinsa eroare procedurală, ţinând seama de faptul că recursul i-a oferit reclamantului posibilitatea de a beneficia de o examinare completă a cauzei sale de către instanţa de recurs.
Prin urmare, Curtea consideră că, în circumstanţele speciale ale cauzei, omisiunea instanţei de recurs de a oferi un răspuns specific plângerii reclamantului privind pretinsa reprezentare necorespunzătoare de către avocatul acestuia în cursul procedurii la prima instanţă nu era decisivă pentru rezultatul cauzei. În plus, Curtea ia în considerare faptul că, în procedura de recurs, reclamantul a fost reprezentat de un avocat ales şi că acesta a avut posibilitatea, în această etapă a procedurii, să prezinte probe în apărarea sa şi să dea declaraţii verbale şi scrise. Conform legii, deşi nu a abordat acest motiv specific de recurs, instanţa de recurs a efectuat o examinare completă a aspectelor factuale şi legale ale cauzei şi a confirmat hotărârea primei instanţe.
35. În continuare, Curtea reiterează faptul că, astfel cum a hotărât în numeroase rânduri, din independenţa profesiei de avocat rezultă că comportamentul apărării este, în esenţă, o problemă între inculpat şi avocatul acestuia, indiferent dacă avocatul este numit în cadrul unui sistem de asistenţă juridică gratuită sau finanţat privat (a se vedea, printre altele, Ebanks împotriva Regatului Unit, nr. 36822/06, pct. 72, 26 ianuarie 2010). De asemenea, dreptul intern prevede dreptul de a depune o plângere împotriva unui avocat membru al baroului, care poate avea ca rezultat sancţiuni disciplinare.
36. În lumina elementelor menţionate anterior, Curtea concluzionează că procedura din prezenta cauză, considerată în ansamblu, nu a fost inechitabilă şi, prin urmare, respinge acest capăt de cerere ca fiind în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea,
Declară, cu majoritate, cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy