©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul al Institutului European din România” (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Aquilina împotriva Maltei (MC) – 25642/94
Hotărârea din 29.04.1999
Art. 5 § 3: Judecător sau alt magistrat care exercită puteri judiciare
Deţinut adus în faţa unui magistrat care nu are puterea de a dispune punerea în libertate: încălcare
În fapt – Resortisant maltez născut în 1974, reclamantul, dl. Joseph Aquilina, are domiciliul în localitatea malteză Qormi. Suspectat de atentat la pudoare, a fost arestat şi apoi adus după 48 de ore în faţa unui judecător al poliţiei judiciare. El a formulat o cerere de eliberare pe cauţiune, care a fost transmisă către Attorney-General. Acesta a decis să o respingă. Cererea a fost apoi examinată de către un judecător al poliţiei judiciare, diferit de cel în faţa căruia a fost adus iniţial reclamantul. Magistratul a admis cererea şi domnul Aquilina a fost eliberat la două zile după arestare.
Reclamantul susţine că faptul că nu a fost adus de îndată în faţa unui magistrat care să aibă puterea de a-l pune în libertate reprezintă o încălcare a art. 5 § 3 din Convenţia europeană.
În drept – Art. 5 § 3: Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa potrivit căreia art. 5 § 3 are scopul de a garanta un control jurisdicţional rapid şi automat al arestărilor dispuse conform dispoziţiilor art. 5 § 1 lit. c). Magistratul care exercită acest control trebuie sa audieze persoana deţinută înainte de a lua decizia adecvată. Curtea subliniază că art. 5 § 3 obligă magistratul să examineze temeinicia detenţiei. De asemenea, Curtea consideră că acest control jurisdicţional pe care respectiva dispoziţie îl impune trebuie să fie automat şi nu trebuie să depindă de o cerere formulată în prealabil de persoana deţinută. O astfel de cerinţă ar modifica natura garanţiei oferite de art. 5 § 3, care este diferită de cea prevăzută de art. 5 § 4, potrivit căruia persoana deţinută are dreptul de a cere unei instanţe să examineze legalitatea detenţiei sale. Ar putea chiar să o priveze de sens, scopul art. 5 § 3 fiind acela de a proteja individul împotriva detenţiei arbitrare solicitând ca actul privativ de libertate să poată fi supus unui control jurisdicţional independent. Un control jurisdicţional rapid al detenţiei constituie totodată pentru individ măsura unei garanţii importante împotriva relelor tratamente. Persoanele arestate fiind supuse unor astfel de tratamente, ar putea fi în imposibilitatea de a sesiza judecătorul cu o cerere de control al legalităţii detenţiei lor. Situaţia ar putea fi similară şi pentru alte categorii vulnerabile de persoane arestate, cum ar fi cele cu o deficienţă mentală sau cele care nu vorbesc limba magistratului. Curtea împărtăşeşte opinia părţilor potrivit căreia aducerea reclamantului în faţa unui magistrat a doua zi după arestarea sa putea fi considerată a se fi produs „de îndată”, în sensul art. 5 § 3. Potrivit Guvernului, orice judecător al poliţiei judiciare are puterea de a dispune din oficiu punerea în libertate a persoanei aduse în faţa sa, în cazul în care aceasta este acuzată de infracţiuni pentru care legea nu autorizează plasarea în detenţie. Cu toate acestea, controlul automat impus de art. 5 § 3 depăşeşte singurul aspect al legalităţii citat de Guvern. Potrivit Curţii, acest control trebuie să fie suficient de extins pentru a cuprinde diversele circumstanţe care militează pentru sau împotriva detenţiei. Guvernul a susţinut că, prezentând o cerere în temeiul art. 137 din Codul penal, reclamantul putea solicita un control al legalităţii detenţiei sale care să ajungă dincolo de întrebarea dacă acuzaţiile de care era învinuit autorizau plasarea sa în detenţie. Curtea consideră totuşi că respectarea art. 5 § 3 poate fi asigurată prin existenţa unei căi de atac de tipul celei prevăzute la art. 5 § 4. În orice caz, nu s-a demonstrat că un control care s-ar realiza în urma unei cereri formulate în temeiul art. 137 din Codul penal ar fi suficient de extins încât să autorizeze examinarea temeiniciei detenţiei. În consecinţă, Curtea respinge excepţia preliminară ridicată de Guvern întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne.
În plus, Curtea consideră că aducerea reclamantului în faţa judecătorului poliţiei judiciare la două zile după arestare nu a fost în măsură să asigure respectarea art. 5 § 3, deoarece magistratul respectiv nu avea puterea de a dispune punerea în libertate a reclamantului. În consecinţă, consideră că respectiva dispoziţie a fost încălcată. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea împărtăşeşte opinia Guvernului, potrivit căruia problema eliberării pe cauţiune reprezintă o problemă distinctă, care nu poate fi ridicată în cazul arestării şi detenţiei legale. În consecinţă, hotărăşte că nu este necesar să examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 3.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Full & Egal Universal Law Academy