CASE OF ARMANI DA SILVA v. THE UNITED KINGDOM - [Romanian translation] legal summary by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Nota de informare privind jurisprudenţa Curţii – Nr. 194

Martie 2016

HOTĂRÂREA

din 30 martie 2016 (MC)

În cauza Armani Da Silva împotriva Regatului Unit (MC)

(Cererea nr. 5878/08)

Art. 2

Art. 2 § 1

Anchetă eficientă

Acuzaţie privind lipsa unei anchete eficiente cu privire la cauzarea decesului prin împușcare a unei persoane identificate în mod eronat ca fiind persoană suspectată de terorism: neîncălcare

ÎN FAPT

Reclamanta este o rudă a domnului Jean Charles de Menezes, care a fost identificat în mod eronat ca fiind o persoană suspectată de terorism și a fost împușcat mortal, la 22 iulie 2005, de doi ofiţeri înarmaţi cu arme de foc din cadrul forţelor speciale din Londra. Incidentul armat soldat cu decesul domnului Menezes a avut loc la o zi după ce a fost lansată de către poliţie o operaţiune de căutare a persoanelor responsabile de plasarea celor patru bombe neexplodate și găsite în trei staţii de metrou și una de autobuz din Londra. Existau temeri că era iminent un alt atac cu bombă. Cu două săptămâni înainte, forţele de securitate fuseseră în alertă maximă după ce peste 50 de persoane fuseseră ucise în timpul unor atentate sinucigașe cu bombă în reţeaua de transport din Londra. Domnul de Menezes locuia într-un bloc de apartamente ce avea o intrare comună cu alt bloc unde locuiau doi bărbaţi suspectaţi de implicarea în atacurile cu bombă eșuate. La 22 iulie, dimineaţa, în timp ce pleca spre serviciu, acesta a fost urmărit de doi ofiţeri care credeau că ar putea fi unul dintre suspecţi. Ofiţeri înarmaţi cu arme de foc din cadrul forţelor speciale au fost aduși la faţa locului cu ordinul de a-l opri să se urce în trenurile subterane. Cu toate acestea, la momentul sosirii acestora, el intrase deja în staţia de metrou Stockwell. Acolo a fost urmărit în tren, imobilizat și împușcat în cap de mai multe ori.

Cazul a fost înaintat Independent Police Complaints Commission (IPCC) [Comisia Independentă pentru Soluţionarea Plângerilor împotriva Poliţiei] care, în raportul din 19 ianuarie 2006, făcut o serie de recomandări operaţionale și a identificat un număr de posibile infracţiuni comise de ofiţerii de poliţie implicaţi, inclusiv cele de omor și de neglijenţă în serviciu în formă agravată. În cele din urmă s-a decis să nu se formuleze nicio acuzaţie de natură penală sau disciplinară împotriva niciunuia dintre ofiţerii de poliţie în lipsa perspectivei realiste de a fi confirmate. Ca urmare, o acţiune în justiţie de natură penală, care a fost admisă, a fost iniţiată împotriva Serviciului de Poliţie în temeiul Legii privind sănătatea și protecţia muncii din 1974. Poliţia a fost obligată la plata unei amenzi penale de 175.000 lire plus cheltuieli de judecată, dar în recomandarea juriului anexată la verdict, la care judecătorul a achiesat, juriul l-a disculpat pe ofiţerul responsabil de operaţiune de orice „vinovăţie personală” în evenimente. La o anchetă din 2008, juriul a revenit cu un verdict deschis după ce coronerul a exclus execuţia extrajudiciară (unlawful killing/exécution extrajudiciaire) din lista de posibile verdicte.  Familia a introdus o acţiune civilă în despăgubiri care s-a soluţionat prin încheierea unui acord confidenţial în 2009.

În cererea sa către Curtea Europeană, reclamanta s-a plâns de decizia de a nu trimite în judecată niciuna din persoanele aflate în legătură cu decesul domnului de Menezes.

La 9 decembrie 2014, o Cameră a Curţii a decis să se desesizeze în favoarea Marii Camere.

ÎN DREPT

Art. 2 (aspect procedural): Jurisprudenţa Curţii a stabilit o serie de condiţii pentru existenţa unei anchete eficiente în cazurile în care se recurge la forţa letală din partea agenţilor statului: persoanele responsabile de desfășurarea anchetei trebuie să fie independente de cele implicate în evenimente; investigaţia trebuie să fie „adecvată”; concluziile sale trebuie să se bazeze pe o analiză completă, obiectivă și imparţială a tuturor elementelor relevante; să fie suficient de accesibilă familiei victimei și deschisă controlului public; și trebuie să se desfășoare cu promptitudine și celeritate rezonabilă.

Ancheta desfăşurată în prezenta cauză a fost realizată de un organism independent (IPCC) care a strâns probele fizice și medico-legale relevante (au fost reţinute peste 800 de articole), a ascultat martorii relevanţi (au fost luate aproape 890 de declaraţii ale martorilor), a urmărit toate liniile evidente de anchetă și a analizat cu obiectivitate toate probele relevante. Familia persoanei decedate a fost informată în mod regulat cu privire la evoluţia și concluziile anchetei, a putut să supună controlului judiciar decizia de a nu fi formulată trimiterea în judecată și a fost reprezentată în anchetă pe cheltuiala statului, putând să realizeze examinarea încrucişată a martorilor (contrainterogarea acestora; cross-examination) și să îşi prezinte observaţiile în faţa instanţei. Nu a existat nici un element care să indice că o întârziere în gestionarea locului incidentului de către IPCC compromisese integritatea anchetei în vreun mod.

Deși, în general, reclamanta nu a formulat plângeri cu privire la anchetă, aceste considerente erau importante de luat în considerare în examinarea procedurii în ansamblu, având în vedere capetele de cerere specifice formulate de aceasta şi care priveau exclusiv două aspecte ale eficacităţii anchetei: a) dacă autorităţile de anchetă erau în măsură să examineze dacă recurgerea la forţă era justificată  și b) dacă ancheta era de natură a identifica și – după caz - a sancţiona persoanele responsabile.

a) Cu privire la faptul dacă autorităţile de anchetă erau în măsură să examineze dacă recurgerea la forţă era justificată – Reclamanta a pretins că ancheta nu respectase standardele impuse de art. 2 deoarece autorităţile fuseseră împiedicate de legislaţia internă să ia în considerare caracterul rezonabil obiectiv al opiniei ofiţerilor înarmaţi cu arme de foc din trupele speciale potrivit cărora folosirea forţei fusese necesară.

Curtea a reţinut că aspectul principal care trebuia clarificat pentru a se stabili dacă folosirea forţei letale fusese justificată în temeiul Convenţiei era dacă persoana care se presupune că acţionase în legitimă apărare avusese credinţa onestă și sinceră că era necesară folosirea forţei. În vederea clarificării acestui aspect, Curtea ar trebui să ia în considerare dacă acea credinţă era rezonabilă din punct de vedere subiectiv (adică opusul obiectivului), ţinând cont de circumstanţele specifice momentului relevant.  Dacă credinţa nu era rezonabilă din punct de vedere subiectiv (adică nu se baza pe motive subiective întemeiate) este posibil să fie dificil pentru Curte să accepte că aceasta fusese onestă şi sinceră.

Testul pentru legitima apărare în Anglia și Țara Galilor nu era semnificativ diferit și respecta acel standard. În orice caz, toate autorităţile independente care examinaseră acţiunile celor doi ofiţeri, responsabili de împuscarea domnului de Menezes, verificaseră cu atenţie caracterul rezonabil al credinţei lor că domnul de Menezes era un terorist sincucigaș care putea detona o bombă în orice moment.    În consecinţă, nu se poate afirma că autorităţile interne nu îşi îndepliniseră obligaţia de a lua în considerare, într-o manieră compatibilă cu cerinţele art. 2, dacă recurgerea la forţă fusese justificată în circumstanţele respective.

b) Cu privire la faptul dacă ancheta era de natură a identifica și – dacă era necesar – de a sancţiona persoanele responsabile – Curtea este reticentă, în mod obişnuit, să intervină într-o decizie în materie penală de trimitere în judecată (prosecutorial decision) luată cu bună-credinţă și ulterioară unei anchete, de altfel, eficiente. Totuși, aceasta a acceptat câteodată că „deficienţele instituţionaleˮ din instanţele penale sau sistemul de urmărire penală ar putea încălca art. 2.

În cazul de faţă, Curtea a reţinut că, având în vedere procedura penală în ansamblu, reclamanta nu a demonstrat că existenţa oricărei „deficienţe instituţionaleˮ în cadrul sistemului de justiţie penală (criminal justice system) sau al sistemului reprezentat de Ministerul Public (prosecutorial system) putea sau era de natură să ducă la o încălcare a art. 2 cu privire la situaţia de fapt. În special:

- Curtea nu s-a pronunţat niciodată că o instanţă trebuie să pronunţe o decizie în materie penală de trimitere în judecată (prosecutorial decision), iar faptul că un funcţionar public (Crown Prosecution Service - CPS) a luat decizia de a nu trimite în judecată nu reprezenta o problemă în sine, cu condiţia să existe suficiente garanţii de independenţă și obiectivitate. Niciun element din jurisprudenţa Curţii nu sugerează că un procuror independent este obligat să asculte martorii înainte de a decide dacă trimite sau nu în judecată o persoană.

- Pragul testului probatoriu* aplicat de CPS când s-a decis cu privire la trimiterea în judecată s-a aflat în marja de apreciere a statului. În stabilirea pragului testului probatoriu, autorităţile sunt obligate să realizeze un echilibru între mai multe interese opuse, inclusiv cele ale victimelor, ale potenţialilor inculpaţi și ale publicului larg, iar aceste autorităţi se aflau evident într-o postură mai bună decât Curtea în realizarea acestei evaluări. Pragul aplicat în Anglia și Țara Galilor nu era arbitrar, fiind supus controlului, consultărilor publice și controlului politic frecvente. Nu exista o abordare uniformă între statele contractante și, deși pragul adoptat în Anglia și Țara Galilor poate fi mai mare decât în alte ţări, acest lucru reflectă doar sistemul de juraţi care funcţionează în aceste state. Nici art. 2 nu prevede ca testul probatoriu să fie redus în cauzele în care decesele erau provocate prin acţiunea agenţilor statului. Autorităţile statului pârât au fost îndreptăţite să considere că încrederea publică în sistemul reprezentat de Ministerul Public (prosecutorial system) era cel mai bine menţinută prin trimiterea în judecată în cazurile în care probele justificau acest lucru și nu prin trimiterea în judecată în cazurile în care probele nu justificau acest lucru. În orice caz, o serie de garanţii a fost elaborată în cadrul sistemului în cazurile de utilizare a armelor de foc de către poliţie (police shootings) și de decese produse pe durata aflării în stare de reţinere sau de arestare de către poliţie (deaths in custody).

- Curtea nu este convinsă că sfera controlului judiciar privind deciziile de a nu trimite în judecată [instanţele interne puteau doar să intervină în decizia în materie penală de trimitere în judecată (prosecutorial decision) dacă aceasta era nelegală] era prea restrânsă. Nu exista o abordare uniformă între statele membre în ceea ce privește accesibilitatea controlului judiciar sau, în cazul în care acesta este prevăzut, în ceea ce priveşte sfera acestui control judiciar.

***

În concluzie, în timp ce faptele cauzei erau, cu certitudine, tragice, iar frustrarea familiei în lipsa oricărei trimiteri în judecată individuale era de înţeles, nu se putea afirma că „orice chestionare a autorităţilor responsabile pentru deces ... fusese lăsată în aşteptareˮ.

Imediat ce s-a confirmat faptul că domnul de Menezes nu fusese implicat în tentativa de atentat din 21 iulie 2005, Metropolitan Police Service (MPS)  (Serviciul Poliţiei Metropolitane) a recunoscut în mod public că acesta fusese omorât din greșeală de ofiţerii din trupele speciale. Un reprezentant al MPS s-a deplasat în Brazilia pentru a prezenta scuze în mod direct familiei domnului de Menezes și a efectua ex gratia o plată care să acopere nevoile financiare ale acestora. Aceștia au fost sfătuiţi ulterior să solicite consiliere juridică independentă și li s-au dat asigurări că toate cheltuielile de judecată vor fi suportate de MPS. Responsabilitatea personală a ofiţerilor de poliţie implicaţi și responsabilitatea instituţională a poliţiei au fost analizate în profunzime de IPCC, de CPS, de instanţa penală, de coronor și de juraţi în timpul anchetei. Ulterior, când familia a introdus o acţiune civilă în despăgubiri, MPS a acceptat încheierea unui acord de soluţionare pe cale amiabilă cu o despăgubire a cărei sumă a fost nedivulgată.

Decizia de a trimite în judecată autoritatea poliţienească nu a avut consecinţa nici în drept, nici în practică de a exclude trimiterea în judecată individuală a ofiţerilor de poliţie. Nici decizia de a nu trimite în judecată pe niciunul din ofiţerii de poliţie nu a avut la bază existenţa unor omisiuni în realizarea anchetei sau toleranţa ori complicitatea statului în comiterea unor acte nelegale; mai degrabă, s-a datorat faptului că, în urma unei investigaţii amănunţite, un procuror a analizat toate faptele cauzei și a concluzionat că nu existau suficiente probe împotriva vreunui ofiţer de poliţie care să respecte pragul testului probatoriu.

Neajunsurile instituţionale și operaţionale identificate au avut ca rezulat condamnarea autorităţii poliţieneşti pentru săvârșirea unor infracţiuni în temeiul Legii privind sănătatea și protecţia muncii din 1974. Nu exista nicio probă care să indice că „sancţionareaˮ (o amendă de 175.000 lire și cheltuieli de judecată de 385.00 lire) era excesiv de lejeră pentru fapte penale de asemenea natură. Acesta nu era un caz de „disproporţie evidentăˮ între infracţiunea comisă și sancţiunea aplicată.

În consecinţă, ţinând cont de procedură în integralitatea sa, nu se poate afirma că autorităţile interne nu au reușit să respecte obligaţiile procedurale, prevăzute la art. 2, de a realiza o anchetă eficientă cu privire la împușcarea domnului de Menezes de natură a conduce la stabilirea situaţiei de fapt și a chestiunii dacă folosirea forţei era justificată sau nu în acele circumstanţe, precum și la identificarea - și dacă este cazul - la pedepsirea celor responsabili.

Concluzie: neîncălcare (13 voturi la 4).

([A se vedea şi McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, 18984/91, 27 septembrie 1995; Öneryıldız împotriva Turciei (MC), nr. 48939/99, 30 noiembrie 2004, Nota de informare nr. 69; și Giuliani și Gaggio împotriva Italiei (MC), 23458/02, 24 martie 2011, Nota de informare nr.139])

* Conform Secţiunilor 5.2 și 5.3 din Codul Crown Prosecutors', procurorii (Crown Prosecutors) trebuie să fie convinși că există suficiente probe care să asigure „perspectiva realistă de condamnareˮ, cu alte cuvinte,  că un juriu îndrumat corespunzător este mai probabil să condamne persoana inculpată pentru acuzaţiile aduse.

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Redactat de grefă, prezentul rezumat nu obligă Curtea.

Apăsaţi aici pentru a accesa Note de informare privind jurisprudenţa (Case-Law Information Notes)

 

Full & Egal Universal Law Academy