Traducere neoficială a variantei franceze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A PATRA
DECIZIE
Cererea nr. 31689/03
depusă de Stela ARMAŞ
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), întrunită la 25 ianuarie 2011, în cadrul unei camere compuse din:
Ján Šikuta, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Vincent A. de Gaetano, judecători,
şi Fatoş Aracı, Grefier adjunct al Secţiei,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 26 iulie 2003,
Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi observaţiile prezentate ca răspuns de către reclamant,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamantul, dna Stela Armaş, este un cetăţean al Republicii Moldova născut în anul 1976 şi care locuieşte în Chişinău. El a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl V. Gribincea, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
1. Contextul cauzei
La 1 decembrie 2000, reclamantul a cumpărat o casă în centrul municipiului Chişinău. El a obţinut o autorizaţie de la primărie pentru restaurarea clădirii şi adăugarea nivelului doi.
La o dată nespecificată, autorităţile locale s-au adresat în instanţa de judecată, cerând anularea contractului de vânzare-cumpărare din 1 decembrie 2000 şi evacuarea reclamantului. În răspuns, reclamantul a înaintat o acţiune reconvenţională împotriva autorităţilor locale, cerând recunoaşterea sa în calitate de cumpărător de bună-credinţă şi a dreptului său de proprietate asupra casei.
Printr-o decizie definitivă din 30 aprilie 2002, Curtea de Apel a Republicii Moldova a decis în favoarea reclamantului, confirmând dreptul său de proprietate asupra imobilului respectiv.
2. Casarea deciziei definitive pronunţate în favoarea reclamantului
La o dată nespecificată, Procurorul General a înaintat un recurs în anulare împotriva deciziei definitive.
La 4 decembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare, a casat decizia din 30 aprilie 2002, şi a admis acţiunea autorităţilor locale. De asemenea, aceasta a anulat contractul de vânzare-cumpărare şi a dispus evacuarea reclamantului şi a familiei sale. Această decizie a fost comunicată reclamantului la 17 februarie 2003.
La 18 iulie 2003, reclamantul şi familia sa au fost evacuaţi din această casă.
Clădirea nefinalizată, parţial restaurată de către reclamant, a fost demolată şi a fost eliberată o autorizaţie de construcţie unei persoane terţe.
Reclamantul a încercat să redeschidă procedura prin intermediul unei căi extraordinare de atac, dar în zadar.
La 26 iulie 2003, reclamantul a expediat o cerere Curţii în care, în temeiul articolului 6 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, s-a plâns de casarea deciziei definitive pronunţate în favoarea sa şi, în consecinţă, de privarea sa de proprietate. De asemenea, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 al Convenţiei, de lipsa de independenţă şi imparţialitate a judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie în cadrul şedinţei din 4 decembrie 2002, şi de durata excesivă a procedurilor.
La 26 iunie 2007, preşedintele Secţiunii a Patra a decis să comunice Guvernului pârât cererea reclamantului privind casarea deciziei finale pronunţate în favoarea reclamantului.
3. Evoluţia cauzei după comunicarea cererii Guvernului
La 9 octombrie 2007, Procurorul General a înaintat o cerere de revizuire a deciziei din 4 decembrie 2002.
La 21 ianuarie 2008, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea de revizuire. Aceasta a constatat că prin decizia din 4 decembrie 2002 a fost violat articolul 6 § 1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Aplicând direct articolul 41 al Convenţiei, aceasta a acordat reclamantului şi soţului acesteia suma de 305,080 lei moldoveneşti (MDL) (18 512 euro (EUR)) cu titlu de prejudiciu material.
La determinarea cuantumului prejudiciului material, Curtea Supremă de Justiţie a pornit în primul rând de la prejudiciul material cauzat prin demolarea casei. Instanţa a menţionat că suprafaţa totală a locuinţei urma să fie completată cu 45,20 m.p., la momentul demolării, construcţia deja ridicată era finalizată în proporţie de 55-60%. În viziunea Curţii Supreme, suprafaţa locuinţei finalizate era de 27,12 m.p. Luând în consideraţie informaţiile prezentate de către un agent imobiliar privind valoarea de piaţă a unui metru pătrat pe aceeaşi stradă la 3 decembrie 2007 (care varia între MDL 8,135 şi MDL 16,630), precum şi faptul că cele mai mari costuri sunt, de fapt, efectuate în timpul finalizării, Curtea Supremă de Justiţie a stabilit, în acest caz, valoarea de piaţă pe metru pătrat de MDL 9,000. Pentru a calcula valoarea prejudiciului material rezultat din privarea de proprietate reclamantului şi soţului acesteia, Curtea Supremă de Justiţie a înmulţit MDL 9,000 la suprafaţa locuinţei care a fost construită în mod efectiv, şi anume 27.12 m.p. În consecinţă, aceasta a dispus ca Ministerul Finanţelor să plătească reclamantului suma de MDL 244,080 (EUR 14,811) cu titlu de prejudiciu material cauzat prin demolarea casei.
Analizând prejudiciul material rezultat din faptul că reclamantul şi familia sa au fost nevoiţi să închirieze un alt apartament timp de şaizeci şi una de luni, Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea reclamantului privind rambursarea a EUR 250 pe luna în contul chiriei plătite. Stabilind valoarea lunară a chiriei în sumă de MDL 1,000 (aproximativ EUR 61), Curtea Supremă de Justiţie a acordat reclamantului MDL 61,000 (EUR 3,701).
De asemenea, aceasta a acordat reclamantului suma de EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu moral, EUR 1,500 pentru asistenţa juridică acordată şi MDL 1,906 cu titlu de alte costuri şi cheltuieli.
La 5 noiembrie 2008, decizia din 21 ianuarie 2008 a fost executată.
B. Dreptul şi practica internă relevantă
Dreptul intern relevant privind casarea unei decizii judecătoreşti definitive este specificat în hotărârea Roşca v. Moldova (nr. 6267/02, § 16, 22 martie 2005).
PRETENŢII
Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, că prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 4 decembrie 2002 a fost casată o decizie definitivă pronunţată în favoarea sa.
De asemenea, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 al Convenţiei, de lipsă de independenţă şi imparţialitate a judecătorilor de la Curtea Supremă de Justiţie, şi de durata excesivă a procedurilor.
ÎN DREPT
A. În privinţa statutului de „victimă” a reclamantului
1. Argumentele Guvernului
La 5 februarie 2008, Guvernul a informat Curtea despre adoptarea de către Curtea Supremă de Justiţie a deciziei din 21 ianuarie 2008. Acesta a subliniat că Curtea Supremă de Justiţie a recunoscut în mod expres în decizia sa încălcarea drepturilor reclamantului garantate de articolul 6 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. De asemenea, acesta a informat Curtea că în urma casării deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 4 decembrie 2002, reclamantul a primit compensaţii pentru prejudiciul material şi moral suferit.
În lumina acestor fapte, Guvernul consideră că reclamantul a obţinut la nivel naţional o redresare adecvată şi suficientă. Acesta a invitat Curtea să constate că reclamantul a pierdut statutul său de „victimă” şi, prin urmare, să respingă pretenţia acestuia ca vădit nefondată.
2. Argumentele reclamantului
Reclamantul a respins aceste argumente. Acesta a cerut Curţii să respingă excepţia ridicată de Guvern. El a solicitat suma de EUR 38,269 cu titlu de prejudiciu material, EUR 7,000 cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 4,810 cu titlu de costuri de reprezentare, care nu erau acoperite prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 21 ianuarie 2008.
În sprijinul pretenţiilor sale privind repararea prejudiciului material, reclamantul a afirmat că a obţinut autorizaţia de reconstrucţie a casei, inclusiv de adăugare a unui nivel. Potrivit planului construcţiei, suprafaţa totală trebuia să fie de 85 m.p. În opinia reclamantului, Curtea Supremă de Justiţie a stabilit suma compensaţiei bazându-se eronat pe o suprafaţă totală mai mică, şi anume 45 m.p. În sprijinul poziţiei sale, reclamantul a prezentat un certificat de la o agenţie imobiliară din 7 noiembrie 2007, potrivit căruia un metru pătrat de locuinţă pe aceeaşi stradă varia între MDL 9,900 – 13,200, şi astfel a contestat valoarea de piaţă a unui metru pătrat calculată de către Curtea Supremă de Justiţie.
El a mai afirmat că a trebuit să închirieze un apartament cu două camere în perioada 21 septembrie 2003 - 09 martie 2008. În această perioadă, el a trebuit să plătească o chirie lunară de EUR 250. El s-a plâns de faptul că Curtea Supremă de Justiţie nu a ţinut cont de contractul de chirie pe care l-a încheiat cu o persoană terţă şi chitanţele, care demonstrează plata chiriei în suma totală de EUR 12,500.
În cele din urmă, referindu-se la hotărârile Roşca (citată mai sus) şi Ovciarov v. Moldova (nr. 31228/02, 12 aprilie 2007), reclamantul a susţinut că despăgubirile pentru prejudiciul moral acordate de către Curtea Supremă de Justiţie sunt mai mici decât cele acordate de către Curtea de la Strasbourg, în cazuri similare.
În ceea ce priveşte afirmaţiile privind lipsa de independenţă şi imparţialitate a judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie la şedinţa din 4 decembrie 2002, precum şi durata excesivă a procedurilor, reclamantul a comunicat că nu le mai menţine în faţa Curţii.
3. Aprecierea Curţii
a) Principii generale
Curtea reaminteşte, că redresarea violării pretinse a Convenţiei ţine, în primul rând, de autorităţile naţionale, şi că chestiunea privind faptul dacă reclamantul poate pretinde că este „victima” pretinsei încălcări, apare la toate etapele de procedură în privinţa Convenţiei (Bourdov v. Russia, nr. 59498/00, § 30, CEDO 2002-III).
De asemenea, Curtea reiterează că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului, în principiu, nu este suficientă pentru a-i retrage statutul de „victimă”, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în substanţă, şi au reparat violarea Convenţiei (a se vedea, spre exemplu, hotărârile Eckle v. Germany, 15 iulie 1982, §§ 69 şi altele, seria A nr.. 51, Amuur v. France, 25 iunie 1996, § 36, Recueil des arrêts et décisions 1996-III, Dalban v. Romania [GC], nr. 28114/95, § 44, CEDO 1999-VI, şi decizia Jensen v. Denmark (déc.), nr. 48470/99, CEDO 2001-X).
Din cele de mai sus rezultă că ţine de competenţa Curţii să stabilească, în primul rând, dacă a avut loc o recunoaştere din partea autorităţilor, cel puţin în substanţă, a încălcării unui drept ocrotit de Convenţie şi, pe de altă parte, dacă redresarea poate fi considerată corespunzătoare şi suficientă (a se vedea, mai cu seamă, Normann v. Denmark (déc.), nr. 44704/98, 14 iunie 2001, Jensen şi Rasmussen c v. Denmark (déc.), nr. 52620/99, 20 martie 2003, şi Nardone v. Italy (déc.), nr. 34368/02, 25 noiembrie 2004). De asemenea, Curtea a indicat deja că statutul de „victimă” a unui reclamant poate depinde de cuantumul despăgubirii care i-a fost acordată la nivel naţional pentru pretenţia formulată în faţa Curţii (Normann şi Jensen et Rasmussen, decizii citate mai sus).
b) Aplicarea în această cauză
i. Cu privire la constatarea privind violarea Convenţiei
Prima chestiune nu poate fi pusă la îndoială, deoarece este clar din decizia Curţii Supreme de Justiţie din 21 ianuarie 2008 că această instanţă a recunoscut existenţa unei încălcări a drepturilor reclamantului garantate de articolul 6 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, ca urmare a casării unei decizii definitive pronunţate în favoarea acestuia la 30 aprilie 2002. Prin urmare, autorităţile statului au recunoscut încălcarea drepturilor reclamantului.
ii. Cu privire la redresarea încălcărilor
În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune privind un remediu adecvat şi suficient, Curtea a observat că, la examinarea chestiunii privind satisfacţia echitabilă, Curtea Supremă de Justiţie a aplicat direct articolul 41 al Convenţiei (a se vedea mai sus metoda de calcul utilizată). În lumina celor de mai sus, Curtea reaminteşte că în ceea ce priveşte prejudiciul material, instanţele judecătoreşti naţionale sunt mai potrivite să examineze probele prezentate de către părţi. Ea a reiterat că nu este competentă să examineze pretinsele erori de fapt sau de drept comise de o instanţă judecătorească, cu excepţia cazului şi în măsura în care sunt încălcate drepturile şi libertăţile protejate de Convenţie. Prin urmare, având în vedere cuantumul despăgubirii acordate la nivel naţional, şi anume MDL 305,080 (EUR 18,512), Curtea a constatat că nu este nevoie de a acorda o despăgubire suplimentară.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea a observat că Curtea Supremă de Justiţie a acordat reclamantului suma de EUR 2,000. Pentru a evalua valoarea despăgubirilor acordate cu acest titlu, Curtea a examinat, pe baza materialelor puse la dispoziţia sa, suma ce ar fi acordat aceasta în situaţia similară. Curtea a constatat că nu există nici o disproporţie vădit nerezonabilă între suma plătită cu titlu de prejudiciu moral de către Curtea Supremă de Justiţie şi sumele acordate, de obicei, de către Curte în temeiul articolului 41 al Convenţiei în cazuri similare; într-adevăr, această sumă reprezintă, în general, suma ce se acordă în cazuri similare în Moldova Read phonetically
Dictionary
(Roşca şi Ovciarov citate mai sus). Mai mult, Curtea poate accepta ca suma acordată de către un stat să fie totuşi rezonabilă, chiar dacă este mai mică decât cea stabilită de către aceasta (Dubjakova v. Slovakia (déc.), nr. 67299/01, 19 octombrie 2004).
În aceste circumstanţe, Curtea consideră, că în acest caz, reclamantul a primit o compensaţie adecvată pentru prejudiciul moral cauzat de violarea articolului 6 § 1 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
c) Concluzia Curţii
Din acest motiv, cererea este respinsă ca vădit nefondată în temeiul articolului 35 § 3 şi § 4 al Convenţiei.
Având în vedere că cele două criterii, şi anume constatarea privind violarea Convenţiei şi redresarea adecvată şi suficientă, au fost întrunite în acest caz, Curtea consideră că reclamantul nu poate pretinde statutul de „victimă”. Prin urmare, această pretenţie urmează a fi respinsă ca vădit nefondată, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
B. Alte pretenţii
În ceea ce priveşte pretenţia reclamantului privind lipsa de independenţă şi imparţialitate a judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie la şedinţa din 4 decembrie 2002, precum şi durata excesivă a procedurilor, Curtea constată că, în observaţiile sale din 17 iunie 2008, reclamantul a renunţat la pretenţiile sale. Curtea conchide că nu intenţionează să menţină această parte a cererii, în sensul articolului 37 § 1 a) al Convenţiei. Ea consideră, de asemenea, că în absenţa unor circumstanţe speciale care ar afecta drepturile garantate de Convenţie, nu se cere o analiză suplimentară a cererii, în sensul articolului 37 § 1 in fine al Convenţiei.
În lumina celor de mai sus, este potrivit de a scoate cererea de pe rol.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă în ceea ce priveşte pretenţiile privind casarea deciziei definitive pronunţate în favoarea reclamantului,
Decide să scoată cererea de pe rolul său.
Fatoş AracıJán Šikuta
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy