©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 20 ianuarie 2015
În Cauza Arribas Anton împotriva Spaniei
(Cererea nr. 16563/11)
Strasbourg
definitivă la 20/04/2015
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Arribas Antón împotriva Spaniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Dragoljub Popović, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, Alejandro Saiz, judecător ad hoc, şi Stephen Phillips, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 16 decembrie 2014,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 16563/11 îndreptată împotriva Regatului Spaniei, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Agustín Arribas Antón („reclamantul”), a sesizat Curtea la 8 martie 2011, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de doamna A. Cabezuelo Henares, avocat în Bilbao. Guvernul spaniol („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul F. de A. Sanz Gandasegui, Avocatul Poporului şi directorul Serviciului juridic al drepturilor omului din cadrul Ministerului Justiţiei.
3. Având în vedere că domnul L. López Guerra, judecător ales să reprezinte Spania, s-a abţinut de la examinarea prezentei cauze (art. 28 din Regulamentul Curţii), la 22 februarie 2012, preşedintele camerei a decis numirea domnului A. Saiz Arnaiz în calitate de judecător ad hoc (art. 29 § 1 din Regulament).
4. Reclamantul se plânge, în special, de inadmisibilitatea recursului amparo, susţinând că i s-a adus atingere dreptului său de acces la o instanţă. În această privinţă, consideră că motivul de inadmisibilitate avansat este excesiv de formal şi că interpretarea criteriului de admisibilitate la care a recurs Curtea Constituţională (Tribunal Constitucional) contravine Convenţiei. Acesta invocă art. 6 § 1 şi art. 13 din Convenţie.
5. La 5 martie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamantul locuieşte în Bilbao.
7. Prin decizia nr. 25/2002 din 12 iulie 2002, directorul Spitalului psihiatric din Zamudio l-a sancţionat pe reclamant, care lucra ca infirmier în spitalul respectiv, pentru o abatere disciplinară foarte gravă, prevăzută la art. 125 alin. (9) din Statutul personalului sanitar nemedical din instituţiile sanitare de securitate socială. Acesta a considerat că faptele denunţate – şi anume, tentativa de a întreţine raporturi sexuale neconsimţite prin intimidări şi manevre exercitate împotriva pacienţilor internaţi – fuseseră dovedite. Reclamantul a fost sancţionat cu interdicţia de a lucra într-un spital psihiatric timp de un an.
8. Recursul administrativ introdus de reclamant a fost respins prin decizia din 10 octombrie 2002 a directorului general al Serviciului basc de sănătate - Osakidetza.
9. În consecinţă, reclamantul a sesizat instanţa de contencios administrativ din Bilbao cu o acţiune în contencios administrativ. Prin hotărârea din 15 mai 2003, instanţa a admis cererea reclamantului cu motivarea că dovezile prezentate care au stat la baza sancţionării disciplinare a reclamantului nu au fost suficiente pentru a contracara principiul prezumţiei de nevinovăţie, iar dosarul privind procedura disciplinară prezenta lipsuri. Sancţiunea aplicată reclamantului a fost anulată.
10. Serviciul basc de sănătate a formulat recurs. Prin hotărârea din 31 martie 2005, Tribunalul Superior de Justiţie din Ţara Bascilor (Tribunal Superior de Justicia del País Vasco) a respins recursul, cu motivarea că, în cadrul procedurii administrative disciplinare, reclamantul nu fusese informat cu privire la faptele pasibile de sancţiune care au fost reţinute împotriva sa, ceea ce l-a pus în imposibilitatea de a se apăra. Acesta a anulat hotărârea atacată şi a dispus reluarea procedurii administrative începând cu producerea viciului de procedură.
11. La 19 mai 2005, directorul Spitalului psihiatric din Zamudio a numit un nou instructor şi un nou secretar pe care i-a însărcinat cu aplicarea procedurii disciplinare şi a dispus continuarea acesteia. La încheierea procedurii, prin decizia din 9 noiembrie 2005, reclamantului i s-a aplicat sancţiunea de a lucra pentru o durată de un an într-un spital psihiatric pentru comiterea unei abateri disciplinare foarte grave care avea ca obiect sancţiunea pronunţată în 2002.
12. În urma respingerii recursului administrativ formulat, reclamantul a formulat recurs în faţa instanţei de contencios administrativ din Bilbao. Prin hotărârea din 19 februarie 2007, instanţa a respins recursul, reţinând că hotărârea din 31 martie 2005 nu avea autoritatea de lucru judecat invocată de reclamant.
13. În recursul formulat împotriva acestei hotărâri, reclamantul a arătat că instanţa de contencios administrativ din prima procedură a examinat probele administrate şi că le-a considerat insuficiente pentru o condamnare, iar instanţa de recurs a confirmat temeinicia hotărârii a quo. În consecinţă, acesta a considerat că există autoritatea de lucru judecat deoarece, în opinia sa, a existat identitatea de fapte, părţi şi raţionament juridic între cele două proceduri.
14. Prin hotărârea din 9 februarie 2010, Tribunalul Superior de Justiţie din Ţara Bascilor a respins recursul, reamintind că decizia pronunţată în recurs la 31 martie 2005 în cadrul primei proceduri nu a confirmat temeinicia hotărârii pronunţate de instanţa de contencios administrativ din Bilbao, la 15 mai 2003. În hotărâre, Tribunalul Superior de Justiţie a examinat în detaliu afirmaţiile reclamantului privind autoritatea de lucru judecat şi a concluzionat că hotărârea pronunţată în recurs la 31 martie 2005 nu a analizat pretinsa încălcare a principiului prezumţiei de nevinovăţie, ci doar legalitatea procedurii administrative, anulând atât hotărârea instanţei de contencios administrativ, cât şi sancţiunea aplicată, dispunând continuarea procedurii administrative. Aşadar, pentru instanţă nu a însemnat o decizie prealabilă de achitare şi, în consecinţă, nu a existat niciun risc de neconcordanţă între cele două proceduri.
15. Reclamantul a depus o cerere de declarare a nulităţii, cerere ce a fost respinsă la 28 mai 2010 de Tribunalul Superior de Justiţie din Ţara Bascilor.
16. În cele din urmă, la 9 iulie 2010, reclamantul a sesizat Curtea Constituţională cu un recurs amparo (acţiune având ca obiect încălcarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale), recurs ce a fost declarat inadmisibil, la 13 septembrie 2010, prin decizia instanţei constituţionale, cu motivarea că reclamantul nu a îndeplinit obligaţia de a demonstra că recursul său avea o „importanţă constituţională specială”.
II. Dreptul şi practica interne relevante
A. Dreptul intern
17. Dispoziţiile relevante în speţă ale Constituţiei spaniole prevăd următoarele:
Art. 24
„1. Toate persoanele au dreptul să obţină protecţie efectivă din partea judecătorilor şi a instanţelor în exercitarea drepturilor şi intereselor lor legitime şi, în nici un caz, apărarea nu le poate fi refuzată. [...]ˮ
Art. 53 alin. (2)
„Orice cetăţean poate solicita protejarea libertăţilor şi drepturilor recunoscute la art. 14 şi la secţiunea 1 a capitolului 2, prin intermediul unei acţiuni fondate pe principiile priorităţii şi procedurii sumare în faţa instanţelor ordinare şi, după caz, prin formularea unui recurs la Curtea Constituţională. [...]ˮ
Art. 117
„1. Justiţia emană de la popor şi este administrată în numele regelui prin judecătorii şi magistraţii care constituie puterea judecătorească care sunt independenţi, inamovibili, responsabili pentru actele lor şi supuşi exclusiv legii. [...]ˮ
Art. 161
„(1). Curtea Constituţională are jurisdicţie asupra întregului teritoriu al Spaniei şi are dreptul să audieze:
[...]
b) recursurile individuale în anulare pentru protecţie (recursos de amparo) împotriva încălcării drepturilor şi libertăţilor consacrate la articolul 53 alineatul 2 din Constituţie, în împrejurările şi în maniera prevăzute prin lege; [...]”
18. Dispoziţiile relevante în speţă prevăzute de Legea organică nr. 2/1979 din 3 octombrie 1979 referitoare la Curtea Constituţională (LCC), modificată prin Legea organică nr. 6/2007 din 24 mai 2007, intrată în vigoare la 25 mai 2007, prevăd următoarele:
Art. 49 alin. (1)
„(1). Recursul amparo constituţional este iniţiat printr-o cerere în care sunt expuse cu claritate şi concizie faptele care fac obiectul cererii, sunt menţionate dispoziţiile constituţionale considerate a fi încălcate, iar protecţia solicitată pentru păstrarea sau restabilirea dreptului sau a libertăţii considerat(e) ca fiind încălcat(e) va fi determinată cu precizie. În orice caz, cererea va demonstra că recursul prezintă o importanţă constituţională specială.”
Art. 50
„(1) Recursul amparo trebuie să facă obiectul unei decizii de admisibilitate. Secţia se pronunţă, în unanimitate, printr-o decizie nemotivată (providencia), asupra admisibilităţii totale sau parţiale a recursului, cu condiţia întrunirii cumulative a cerinţelor următoare:
a) Recursul trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute la art. 41-46 şi 49.
b) Conţinutul recursului justifică decizia pe fond a Curţii Constituţionale, dacă prezintă o importanţă constituţională specială, care va fi evaluată având în vedere importanţa (recursului) în interpretarea, aplicarea şi eficienţa generală a Constituţiei, precum şi în stabilirea conţinutului şi domeniului de aplicare a drepturilor fundamentale.
[...]
(3). Orice decizie de inadmisibilitate [...] va trebui să precizeze că nu a fost îndeplinită condiţia de admisibilitate şi va fi comunicată autorului recursului şi Ministerului Public. [...]ˮ
19. Dispoziţiile relevante în speţă din Legea organică nr. 6/1985 din 1 iulie 1985 privind puterea judecătorească se citesc după cum urmează:
Art. 7
„(1). Drepturile şi libertăţile recunoscute la Titlul I Capitolul 2 din Constituţie sunt obligatorii, în integralitatea lor, pentru orice judecător şi instanţă şi sunt garantate sub protecţia efectivă a acestora.
(2). În special, drepturile enunţate la art. 53 § 2 din Constituţie sunt recunoscute, în orice situaţie, conform conţinutului constituţional declarat, fără ca hotărârile judecătoreşti să poată restrânge conţinutul respectiv, să-i aducă atingere sau să nu-l respecte.
[...]ˮ
Art. 241 alin. (1), astfel cum a fost modificat prin prima dispoziţie finală a Legii organice nr. 6/2007 din 24 mai 2007
„Ca regulă generală, cazurile de constare a nulităţii procedurii trebuie să fie declarate inadmisibile. În acelaşi timp, în mod excepţional, părţile legitime sau cele care ar avea acest drept pot solicita în scris ca procedura să fie declarată nulă ca urmare a încălcării unui drept fundamental recunoscut la art. 53 alin. (2) din Constituţie, cu condiţia ca o astfel de încălcare să nu fi putut fi denunţată înainte de pronunţarea hotărârii sau deciziei care pune capăt procedurii şi ca, într-un caz sau altul, hotărârea sau decizia să nu poată fi atacată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.”
B. Jurisprudenţa constituţională
20. Decizia Curţii Constituţionale nr. 188/2008 din 21 iulie 2008 precizează că autorul recursului amparo are obligaţia de a demonstra că acţiunea sa prezintă o importanţă constituţională specială. Aceasta prevede, printre altele, următoarele comentarii:
„Expunerea de motive [din Legea organică nr. 6/2007] subliniază faptul că, în timp ce sistemul anterior se baza pe enunţarea «motivelor de inadmisibilitate enumerate în mod limitativ», reforma a introdus un dispozitiv care obligă autorul recursului «să pretindă şi să demonstreze că acţiunea sa necesită o decizie pe fond a Curţii Constituţionale, ca urmare a importanţei constituţionale speciale pe care recursul în cauză o are în interpretarea, aplicarea şi eficienţa generală a Constituţiei». După cum este precizat în expunerea de motive, această noutate inversează logica pe care se bazează examinarea admisibilităţii, deoarece «nu mai este vorba despre a se asigura de faptul că recursul amparo nu prezintă nici un motiv de inadmisibilitate, ci de a stabili dacă are o importanţă constituţională». În consecinţă, examinarea admisibilităţii va consta din punct de vedere material în verificarea acuzaţiilor reclamantului privind caracterul real al importanţei constituţionale a recursului.
[...]
În consecinţă, conform art. 50 alin. (1) lit. a) din Legea organică privind Curtea Constituţională (LCC), recursul amparo nu poate fi declarat admisibil decât dacă îndeplineşte nu numai condiţiile de admisibilitate prevăzute la art. 42-44 LCC, ci şi cerinţa imperativă enunţată la art. 49 alin. (1) in fine, care impune autorului recursului să justifice în mod explicit în conţinutul acţiunii importanţa constituţională specială a acestuia. [...]
Această cerinţă [...] reprezintă o condiţie a cărei nerespectare nu poate fi reglementată.”
21. Decizia Curţii Constituţionale nr. 289/2008 din 22 septembrie 2008 expune, printre altele, următoarele consideraţii:
„ [...] obligaţia de justificare a importanţei constituţionale speciale a recursului amparo impune un raţionament diferit de cel privind existenţa încălcării unui drept fundamental prin actul atacat. Aceasta [...] a reprezentat şi reprezintă şi în prezent «o cerinţă imperativă care trebuie să fie îndeplinită de orice cerere amparo. Art. 49 alin. (1) din LCC face trimitere la această cerinţă atunci când impune ca cererea amparo să includă expunerea clară şi concisă a faptelor pe care se bazează, să menţioneze dispoziţiile constituţionale despre care se pretinde că au fost încălcate şi să stabilească cu precizie recursul amparo solicitat pentru a proteja sau restabili dreptul sau libertatea încălcate». (Decizia Curţii Constituţionale nr. 188/2008 din 21 iulie 2008, temeiul juridic nr. 2). Este necesar să se facă distincţie între această cerinţă şi obligaţia de a justifica în mod explicit importanţa constituţională specială a recursului. Instanţei nu îi revine sarcina de a reformula din oficiu un recurs al cărui autor nu a demonstrat importanţa constituţională specială pe care i-o atribuie.”
22. Hotărârea pronunţată de Curtea Constituţională (sesiune plenară) nr. 155/2009 din 25 iunie 2009 enumeră, în mod exhaustiv, cazurile care prezintă importanţa constituţională specială pe care reclamantul trebuie să o demonstreze. Prevede, printre altele, următoarele consideraţii:
„Aspectul cel mai inovator sau «caracteristica principală» (decizia nr. 188/2008, pronunţată de Curtea Constituţională la 21 iulie 2008, temeiul juridic nr. 3) a (noii) legislaţii privind recursul amparo este condiţia de fond care prezintă «importanţa constituţională specială», căruia art. 50 alin. (1) lit. b) din LCC îi subordonează admisibilitatea unui recurs. Această condiţie reflectă alegerea operată de legiuitor, în exercitarea legitimă a puterilor pe care i le recunoaşte Constituţia spaniolă [art. 61 alin. (1) lit. b) şi art. 53 alin. (2)], de a acorda recursului amparo un nou regim în măsura în care, ca urmare a reformei puse în aplicare, încălcarea unui drept fundamental sau a unei libertăţi publice care poate fi protejată prin acţiunea amparo nu va mai fi, în principiu, suficientă pentru ca recursul să fie considerat admisibil. (În prezent) este necesar ca (pretinsa încălcare) să aibă «o importanţă constituţională specială», de vreme ce, conform legislaţiei precedente, recursul amparo urmărea, în principal, repararea atingerilor aduse drepturilor fundamentale şi libertăţilor publice ale reclamantului care pot fi protejate prin recursul amparo. De acum, pentru ca recursul amparo să fie considerat admisibil, încălcarea unui drept fundamental sau a unei libertăţi publice a autorului recursului care pot fi protejate prin recursul amparo nu mai este suficientă [art. 53 alin. (2) şi art. 161 alin. (1) lit. b) din Constituţie, precum şi art. 41 din LCC], importanţa constituţională specială a recursului fiind o condiţie suplimentară indispensabilă [art. 50 alin. (1) lit. b) din LCC]. În această situaţie, recursul amparo rămâne o cale de atac prin care se urmăreşte protejarea drepturilor fundamentale. Astfel, legiuitorul defineşte sistemul de garantare a drepturilor fundamentale încredinţând sarcina judecătorilor şi instanţelor pe care îi consideră primii gardieni şi protectori naturali ai drepturilor respective (hotărârea (hotărâreahhhCurţii Constituţionale nr. 227/1999 din 13 decembrie 1999, temeiul juridic nr. 1)) şi cărora le acordă un rol mai important (lărgirea domeniului de aplicare a excepţiei nulităţii actelor de procedură), Curtea Constituţională fiind, la rândul ei, ultimul garant şi interpretul suprem al drepturilor respective [art. 5 alin. (2) şi art. 123 din Constituţie, precum şi art. 1 alin. (1) din LCC].
Deşi, conform art. 49 alin. (1) in fine din LCC, autorul recursului trebuie să îndeplinească, în mod necesar, obligaţia de a justifica importanţa constituţională specială a recursului său (deciziile Curţii Constituţionale nr. 188/2008 din 21 iulie 2008, nr. 289/2008 şi nr. 290/2008 din 22 septembrie 2008), Curţii Constituţionale îi revine sarcina de a evalua, de la caz la caz, dacă această «importanţă constituţională specială» există sau nu sau, cu alte cuvinte, de a examina, conform art. 50 alin. (1) lit. b) din LCC, dacă recursul are un conţinut ce justifică o decizie pe fond a instanţei constituţionale, ca urmare a importanţei sale constituţionale speciale. Pentru aceste motive, trebuie să ţină cont de trei criterii enunţate în lege, şi anume «importanţa [recursului] în interpretarea, aplicarea şi eficienţa generală a Constituţiei, precum şi în stabilirea conţinutului şi domeniului de aplicare a drepturilor fundamentale». Caracterul vădit deschis şi nedeterminat al noţiunii de «importanţă constituţională specială», precum şi criteriile definite de lege pentru aprecierea acesteia, conferă Curţii Constituţionale o marjă amplă pentru a evalua dacă recursul amparo are un conţinut ce justifică o decizie pe fond [...] ca urmare a importanţei sale constituţionale speciale. Este de la sine înţeles că faptul că instanţa constituţională concluzionează cu titlu liminar asupra admisibilităţii unui recurs pe motiv că acesta pare să îndeplinească condiţia menţionată nu îi restrânge puterile în ceea ce priveşte decizia definitivă pe care o va pronunţa pe fondul cauzei.
[...]
Având în vedere timpul scurs de la reforma privind recursul amparo, Curtea Constituţională consideră că este necesar să se avanseze cu interpretarea condiţiei prevăzute la art. 50 alin. (1) lit. b) din LCC. În această privinţă, estimează că recursul amparo justifică o decizie pe fond datorită importanţei sale constituţionale speciale în cazurile enumerate mai jos, fiind de la sine înţeles că acestea nu ar putea fi considerate ca reprezentând o listă definitivă şi exhaustivă a circumstanţelor în care recursul amparo prezintă o importanţă constituţională specială, deoarece o astfel de concepţie a lucrurilor s-ar opune, în mod inevitabil, caracterului dinamic al exercitării jurisdicţiei de către Curte, care îi poate impune, în funcţie de cazurile care se prezintă, să revizuiască sau să perfecţioneze anumite concepte, să redefinească, să adauge sau chiar să reducă ipoteze deja stabilite.
Recursul amparo îndeplineşte condiţia privind importanţa constituţională specială: a) în cazul în care ridică o problemă sau relevă un aspect de drept fundamental care poate face obiectul unui recurs amparo care nu intră în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, caz ipotetic deja avut în vedere decizia Curţii nr. 70/2009 din 23 martie 2009; b) în cazul în care îi acordă instanţei constituţionale ocazia de a clarifica sau modifica jurisprudenţa sa după o reflecţie realizată în cadrul acesteia – cum este cazul de faţă – sau ca urmare a unor noi realităţi sociale sau modificări juridice importante în ceea ce priveşte definiţia conţinutului unui drept fundamental sau a unei schimbări de doctrină a organelor însărcinate cu interpretarea tratatelor şi acordurilor internaţionale prevăzute la art. 10 alin. (2) din Constituţie; c) în cazul în care pretinsa încălcare a unui drept fundamental îşi are originea în lege sau într-o dispoziţie cu caracter general; d) în cazul în care încălcarea dreptului fundamental se bazează pe interpretarea jurisprudenţială reiterată de lege, pe care Curtea Constituţională o consideră o atingere adusă dreptului fundamental şi căreia consideră că este necesar să îi acorde o altă interpretare în conformitate cu Constituţia; e) în cazul în care, în mod general şi reiterat, instanţele ordinare nu respectă jurisprudenţa instanţei constituţionale privind dreptul fundamental în cauză sau când există hotărâri judecătoreşti care au un caracter contradictoriu, în sensul că nu interpretează în acelaşi mod jurisprudenţa constituţională privind dreptul fundamental sau o aplică numai în anumite cauze; f) în cazul în care un organ judiciar refuză în mod vădit să urmeze jurisprudenţa constituţională (art. 5 din Legea organică privind puterea judecătorească RCL 1985, 1578, 2635); g) în cele din urmă, în cazul în care cauza care face obiectul recursului, deşi neregăsindu-se în ipotezele expuse mai sus, are un domeniu de aplicare care depăşeşte prezenta speţă, în sensul că aceasta ridică o problemă juridică cu repercusiuni sociale sau economice importante sau cu consecinţe politice generale, ceea ce ar putea fi cazul, în principal, dar nu în mod exclusiv, în anumite recursuri amparo electorale sau parlamentare.ˮ
23. În hotărârea nr. 140/2013 din 8 iulie 2013, pronunţată ulterior faptelor din speţă, Curtea Constituţională s-a exprimat în următorii termeni:
„3. Art. 50 alin. (1) lit. a) din LCC arată că admisibilitatea recursului amparo este subordonată respectării condiţiilor prevăzute la art. 41-46 şi art. 49 din aceeaşi lege. Alin. (1) in fine al acestei ultime dispoziţii enunţă de manieră neechivocă – «în orice ipoteză» – că cererea trebuie să justifice importanţa constituţională specială a recursului, ceea ce Curtea deja a subliniat (decizia nr. 188/2008 din 21 iulie 2008, temeiul juridic nr. 1; deciziile nr. 289/2008 şi 290/2008 din 22 septembrie 2008, temeiul juridic nr. 2). Acesta precizează, de asemenea, printr-o hotărâre pronunţată în sesiune plenară, că autorul recursului «trebuie să îndeplinească, în mod necesar, conform art. 49 alin. (1) in fine din LCC, obligaţia de a justifica importanţa constituţională specială a recursului său» (decizia nr. 155/2009 din 25 iunie 2009, temeiul juridic nr. 2).
Evaluarea Curţii privind importanţa constituţională specială a fiecărui recurs trebuie să fie întotdeauna precedată de argumentele părţii reclamante, expuse în cererea depusă de aceasta (decizia nr. 17/2011 din 28 februarie 2011, temeiul juridic nr. 2; decizia nr. 176/2012 din 15 octombrie 2012, temeiul juridic nr. 3; decizia nr. 2/2013 din 14 ianuarie 2013, temeiul juridic nr. 3). Nerespectarea [acestei condiţii] nu poate fi reglementată, termenele aplicabile formulării unui recurs amparo fiind cele de prescripţie. În consecinţă, [un recurs amparo] nu poate fi redeschis pentru a-i permite autorului să îndeplinească această condiţie, care are o incidenţă directă asupra răspunsului care trebuie acordat pretenţiei formulate în recurs (decizia nr. 188/2008 din 21 iulie 2008, temeiul juridic nr. 3; decizia nr. 69/2011 din 16 mai 2011, temeiul juridic nr. 2; decizia nr. 176/2012 din 15 octombrie 2012, temeiul juridic nr. 3).
4. În ceea ce priveşte modul în care această condiţie trebuie să fie respectată, deşi nu există un model strict, prestabilit în materie – lucru care ar fi fost extrem de dificil de conceput având în vedere particularităţile fiecărui recurs amparo –, trebuie să se ţină cont de concluziile la care a ajuns Curtea în această privinţă în diferite decizii şi de precizările pe care le-a efectuat privind maniera în care această cerinţă procedurală se poate interpreta.
a) Curtea a subliniat deja prin decizia nr. 188/2008 din 21 iulie 2008 (temeiul juridic nr. 2) că, dacă expunerea de motive privind încălcarea unui drept fundamental prin actul atacat este o condiţie esenţială care trebuie să fie îndeplinită de orice cerere amparo, obligaţia de a justifica importanţa constituţională specială a recursului amparo «face apel la un raţionament diferit de cel privind existenţa încălcării unui drept fundamental [prin actul atacat]» (a se vedea, printre multe altele, decizia nr. 284/2009 din 17 decembrie 2009, temeiul juridic nr. 2 şi decizia nr. 186/2010 din 29 noiembrie 2010, temei juridic unic, precum şi decizia nr. 89/2011 din 6 iunie 2011, temeiul juridic nr. 2; decizia nr. 107/2012 din 21 mai 2012, temeiul juridic nr. 2, şi decizia nr. 178/2012 din 15 octombrie 2012, temeiul juridic nr. 3). În consecinţă, în ceea ce priveşte cauza de faţă, cererea amparo trebuie să conţină două linii de argumentare diferenţiate în mod clar: pe de o parte, cea privind încălcarea dreptului fundamental care motivează cererea amparo şi, pe de altă parte, cea privind importanţa constituţională specială a recursului pentru apărarea şi restabilirea dreptului în cauză. Cele două linii de argumentare sunt indispensabile, expunerea de motive privind pretinsa existenţă a unei încălcări de drept fundamental neputând remedia lipsa unui raţionament explicit privind importanţa constituţională specială a recursului amparo (decizia nr. 252/2009 din 19 octombrie 2009, temeiul juridic nr. 1 şi decizia nr. 69/2011 din 16 mai 2011, temeiul juridic nr. 3; 178/2012 din 15 octombrie 2012, temeiul juridic nr. 3, şi decizia nr. 2/2013 din 14 ianuarie 2013, temeiul juridic nr. 3).
b) Decizia nr. 155/2009 din 25 iunie 2009 (temeiul juridic nr. 2) a prezentat de manieră sistematică – fără însă a se vrea exhaustivă – precizări importante în materie, identificând – pe baza a trei criterii enunţate la art. 50 alin. (1) lit. b) din LCC, şi anume «importanţa (recursului) în interpretarea, aplicarea sau eficienţa generală a Constituţiei şi în stabilirea conţinutului privind domeniul de aplicare a drepturilor fundamentale» – anumite cazuri în care un recurs ar putea fi considerat ca având «o importanţă constituţională specială».
c) În consecinţă, reclamantul trebuie să facă eforturi rezonabile pentru a argumenta legătura dintre pretinsele atingeri aduse Constituţiei şi unul dintre elementele menţionate la art. 50 alin. (1) lit. b) din LCC. Doar a afirma, fără a expune argumentele indispensabile în sprijinul unei astfel de afirmaţii, că recursul are importanţa constituţională specială [cerută] nu este, în mod evident, suficient pentru a ajunge la această concluzie. Dimpotrivă, este necesar să se prezinte motivul pentru care «conţinutul recursului amparo justifică o decizie pe fond, având în vedere importanţa sa în interpretarea, aplicarea sau eficienţa generală a Constituţiei sau în stabilirea conţinutului şi a domeniului de aplicare a drepturilor fundamentale», invocate în cerere (a se vedea decizia nr. 69/2011 din 16 mai 2011, temeiul juridic nr. 3, decizia nr. 143/2011 din 26 septembrie 2011, temeiul juridic nr. 2, decizia nr. 191/2011 din 12 decembrie 2011, temeiul juridic nr. 3, decizia nr. 176/2012 din 15 octombrie 2012, temeiul juridic nr. 3 şi decizia nr. 2/2013 din 14 ianuarie 2013, temeiul juridic nr. 2).
d) Pentru a orienta analiza problemei în cauză, este necesar să facem o ultimă precizare privind contextul temporal în care se înscrie şi pe care îl menţionează decizia nr. 155/2009, citată anterior (adoptată la 25 iunie 2009 şi publicată la 28 iulie 2009). Într-adevăr, în ceea ce priveşte cererile anterioare acestei ultime date, Curtea ţinut cont de faptul că acestea fuseseră depuse înaintea celei din cauză, fapt ce, în consecinţă, a atenuat rigoarea controlului privind obligaţia de a justifica importanţa constituţională specială [a recursului amparo], totuşi, – este de la sine înţeles – fără a omite să procedeze la controlul în cauză sau de a-l lipsi de sens (decizia nr. 69/2011 din 16 mai 2011, temeiul juridic nr. 3; decizia nr. 143/2011 din 26 septembrie 2011, temeiul juridic nr. 2; decizia nr. 178/2012 din 15 octombrie 2012, temeiul juridic nr. 3). Aceasta fiind situaţia, interesul pe care îl prezintă un control atenuat privind respectarea obligaţiei de a justifica [importanţa constituţională specială a recursului amparo] se va diminua, pe măsura scurgerii timpului şi dezvoltării corelative a unei jurisprudenţe constituţionale consolidate privind acest aspect.”
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte dreptul de acces la recursul amparo
24. Reclamantul se plânge de inadmisibilitatea recursului amparo. Acesta consideră că motivul de inadmisibilitate invocat – şi anume că nu ar fi demonstrat importanţa constituţională specială a recursului său – este excesiv de formal, iar interpretarea acestui criteriu de către Curtea Constituţională contravine Convenţiei şi l-a privat de dreptul de acces la o instanţă. Invocă art. 6 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:
Art. 6 § 1
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...] de către o instanţă [...] care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală împotriva sa [...].”
A. Cu privire la admisibilitate
25. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
a) Guvernul
26. Guvernul arată că Curtea Constituţională spaniolă a jucat un rol hotărâtor în apărarea drepturilor fundamentale consacrate de Constituţia spaniolă şi că instanţele ordinare, în calitate de garanţi ai drepturilor fundamentale, sunt obligate să respecte jurisprudenţa acesteia (supra, pct. 19). Acesta precizează că, în paralel, legiuitorul spaniol a considerat relevant să consolideze rolul pe care l-ar avea instanţa ordinară în apărarea drepturilor fundamentale (supra, pct. 17). Adaugă că recursul amparo în faţa Curţii Constituţionale a fost introdus prin Constituţie în cadrul sistemului de garanţii specifice privind anumite drepturi constituţionale şi că, în ceea ce priveşte modalităţile concrete ale recursului amparo, în Constituţie se face trimitere la lege.
27. În plus, Guvernul precizează că recursul amparo constituţional nu reprezintă o cale de atac judiciară, că nu se substituie şi nu este echivalentul acţiunilor care ar trebui exercitate în faţa unei instanţe pentru a garanta drepturile constituţionale, dar că este un recurs subsidiar la care se apelează după epuizarea căilor de atac ordinare.
28. Guvernul declară, de asemenea, că, începând cu 1979, LCC a reglementat recursul amparo. În opinia sa, Curtea Constituţională acorda o interpretare generoasă şi cu puţine formalităţi de acces la recursul în cauză, ceea ce ar fi condus, în mod inevitabil, la o creştere masivă a numărului de recursuri amparo. Victima propriului succes, acesta s-a transformat progresiv într-un recurs „ordinar”: astfel, a devenit ultima cale de atac folosită în mod sistematic de avocaţi în orice tip de proces, ceea ce a pus în pericol, conform afirmaţiilor Guvernului, chiar funcţionarea Curţii Constituţionale.
29. În plus, Guvernul arată că, odată cu reforma din 2007, legiuitorul a redefinit recursul amparo ţinând cont de faptul că, încă de la sfârşitul anilor 1980, condiţiile de exercitare a jurisdicţiei constituţionale se schimbaseră, că există o jurisprudenţă constituţională bogată şi absolut clară în materie de drepturi, că instanţele ordinare îndeplinesc rolul de garanţi ai drepturilor constituţionale, că Curtea Constituţională nu este o instanţă de ultimă jurisdicţie, că reforma respectivă a consolidat atât caracterul extraordinar al recursului amparo în ceea ce priveşte motivele de admisibilitate şi caracterul său subsidiar faţă de instanţa ordinară privind apărarea drepturilor fundamentale, că recursul amparo este, în prezent, rezervat cauzelor care, prin importanţa lor constituţională (evaluată având în vedere importanţa recursului în interpretarea, aplicarea sau eficienţa generală a Constituţiei şi în stabilirea conţinutului şi domeniului de aplicare a drepturilor fundamentale), ar necesita o decizie a Curţii Constituţionale, că, de acum înainte, reclamantului îi revine sarcina de a susţine şi de a demonstra că recursul său impune o decizie a acestei instanţe datorită importanţei sale constituţionale speciale şi, în cele din urmă, că reforma acordă instanţelor ordinare posibilităţi mai largi de reparare a încălcărilor drepturilor fundamentale, mulţumită unui nou regim privind nulitatea actelor de procedură care decurge din art. 241 alin. (1) din Legea nr. 6/1985 (supra, pct. 19).
30. Astfel, Guvernul susţine că Curtea Constituţională a atenuat efectele modificării introduse prin lege, acceptând ca aceasta să fie aplicată de manieră progresivă. Acesta face trimitere la decizia Curţii Constituţionale nr. 155/2009 din 25 iunie 2009 (supra, pct. 22), care enunţă criteriile de luat în considerare în examinarea importanţei constituţionale speciale a unui recurs. Or, după cum precizează Guvernul, recursul amparo care face obiectul prezentei cereri a fost introdus la 9 iulie 2010, adică după publicarea criteriilor respective, ceea ce, în opinia sa, avocaţii reclamantului nu puteau să ignore. Curtea Constituţională are sarcina de a evalua, de la caz la caz, dacă există sau nu „importanţa constituţională specială”, având în vedere cele trei criterii prevăzute în lege. Curtea Constituţională a considerat că ar trebui să se progreseze în interpretarea condiţiei prevăzute la art. 50 alin. (1) lit. b) din LCC şi a stabilit o listă non-exhaustivă a cazurilor în care recursul amparo ar avea o importanţă constituţională specială.
31. De altfel, Guvernul consideră că reforma introdusă în sistemul spaniol constituie o alegere legitimă în materia protecţiei drepturilor fundamentale. În speţă, acesta observă că reclamantul a recurs la sistemul de protecţie a drepturilor fundamentale prevăzut în ordinea juridică spaniolă, solicitând protecţia instanţei de contencios administrativ şi Tribunalului Superior de Justiţie din Ţara Bascilor. Acesta consideră că reclamantul a obţinut un răspuns motivat şi precis. Guvernul mai susţine că, deşi Curtea Constituţională nu s-a pronunţat, de vreme ce, în opinia sa, nu se demonstrase că recursul avea o importanţă constituţională specială, protecţia adecvată a drepturilor persoanei în cauză nu a fost afectată.
32. În opinia Guvernului, noul recurs amparo nu implică reducerea garanţiilor şi nu le mai impune reclamanţilor să îndeplinească noile cerinţe care ar fi nejustificate. Condiţiile de acces la Curtea Constituţională ar fi proporţionale cu finalitatea instituţională intenţionată prin reformă (privilegierea acţiunii puterii judecătoreşti şi apelarea la instanţa constituţională pentru cauzele care implică garanţiile Constituţiei şi autoritatea jurisprudenţei constituţionale).
33. În ceea ce priveşte obligaţia fiecărei persoane care introduce un recurs amparo de a demonstra importanţa constituţională specială a cererii sale, aceasta nu aduce atingere art. 6 din Convenţie. Reprezintă o condiţie imperativă care ar duce la respingerea a limine a cererii atunci când nu ar fi îndeplinită. Într-un recurs amparo, este necesar să fie disociate în mod clar argumentele care urmăresc să demonstreze importanţa constituţională specială a recursului de argumentele care urmăresc să demonstreze că s-a adus atingere unui drept fundamental.
34. Pentru Guvern, în prezenta cauză, reclamantul se limitează la a justifica existenţa încălcării pe care o denunţă din perspectivă subiectivă, fără a argumenta în vreun mod dimensiunea obiectivă a recursului amparo, ceea ce ar fi determinat inadmisibilitatea acestuia.
b) Reclamantul
35. În ceea ce îl priveşte, reclamantul consideră că evoluţia legislativă a procedurii amparo nu trebuie să afecteze principalul obiectiv al respectivei proceduri, care, în opinia sa, este protecţia drepturilor şi libertăţilor individului. Acesta precizează din nou că i-a fost împiedicat accesul la Curtea Constituţională şi că, astfel, a fost privat de dreptul la un proces echitabil, pe motiv că recursul amparo nu ar fi avut importanţa constituţională necesară.
36. Reclamantul consideră că dovada încălcării unui drept fundamental ar trebui să fie suficientă pentru a proteja şi garanta dreptul în cauză. Acesta consideră că reforma operată prin Legea organică nr. 6/2007 permite accesul la un recurs amparo doar pentru cauzele cu importanţă mediatică, socială sau politică, în timp ce altele care implică încălcări reale şi efective de drepturi ar fi excluse. Criteriul de admisibilitate ar trebui, în opinia sa, să se bazeze pe efectele reale sau materiale, şi nu pe cele pur formale, ale încălcării dreptului fundamental al unui cetăţean, acesta din urmă având sarcina de a demonstra prejudiciul suferit.
37. Potrivit reclamantului, Curtea Constituţională nu a optat totuşi pentru această posibilitate, ci a ales în mod liber cauzele pe care să le soluţioneze, cu scopul de a elabora o jurisprudenţă a drepturilor fundamentale, în loc să protejeze şi să garanteze drepturile persoanelor particulare, astfel cum prevede Constituţia.
38. De asemenea, în opinia reclamantului, interpretarea Curţii Constituţionale a noului art. 50 din LCC se bazează pe consideraţii referitoare la organizarea Curţii Constituţionale şi nu pe drepturile şi libertăţile fundamentale care ar fi protejate prin Constituţie.
39. Revenind la faptele cauzei, reclamantul consideră că respectiva cauză are cu siguranţă importanţă constituţională. Acesta susţine că Curtea Constituţională ar fi trebuit să stabilească principiile aplicabile în cazul a ceea ce consideră a fi o lipsă de coerenţă a deciziilor şi a autorităţii de lucru judecat, precum şi consecinţelor acestora. Astfel, în opinia sa, recursul amparo are importanţă constituţională, atât subiectivă cât şi obiectivă. În plus, reclamantul susţine că, deşi nu şi-a prezentat argumentele sub un titlu separat şi specific, a depus eforturi pentru a demonstra importanţa constituţională pe care a avut-o recursul său. Într-adevăr, în opinia sa, este suficient ca încălcarea formală a dreptului să fi produs efecte practice pentru individ pentru ca importanţa constituţională să fie, fără îndoială, justificată prin expunerea faptelor şi argumentelor juridice conţinute în recursul amparo.
40. În consecinţă, reclamantul consideră că a fost privat de dreptul său de acces la Curtea Constituţională, în ciuda importanţei constituţionale, în opinia acestuia, incontestabile a recursului amparo. Concluzionează că reforma recursului amparo ar putea fi interpretată în acord cu Constituţia, dar că devine neconstituţională ca urmare a interpretării făcute de către Curtea Constituţională a Legii organice nr. 6/2007 şi a criteriului referitor la importanţa constituţională specială.
2. Motivarea Curţii
41. Curtea reaminteşte, de la început, că „dreptul la o instanţă”, al cărui drept de acces reprezintă un aspect, nu este absolut şi se pretează unor limitări admise în mod implicit, mai ales în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate ale unui recurs, deoarece îl denumeşte prin însuşi natura sa o reglementare a statului, care se bucură, în această privinţă, de o anumită marjă de apreciere (García Manibardo împotriva Spaniei, nr. 38695/97, pct. 36, CEDO 2000-II, şi Mortier împotriva Franţei, nr. 42195/98, pct. 33, 31 iulie 2001). Totuşi, aceste limitări nu pot restrânge accesul liber al unui individ, într-o asemenea măsură sau până în punctul în care să fie afectată însăşi esenţa acestui drept. În plus, aceste limitări sunt conforme cu art. 6 § 1 din Convenţie numai în cazul în care au un scop legitim şi în cazul în care există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (Guérin împotriva Franţei, 29 iulie 1998, pct. 37, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-V, şi Běleš şi alţii împotriva Republicii Cehe, nr. 47273/99, pct. 61, CEDO 2002‑IX).
42. Curtea reaminteşte, de asemenea, că art. 6 din Convenţie nu obligă statele contractante să înfiinţeze instanţe de apel sau de recurs şi, cu atât mai puţin, instanţe competente în materie de amparo. Cu toate acestea, un stat care înfiinţează instanţe de această natură are obligaţia să se asigure că justiţiabilii beneficiază de garanţiile fundamentale prevăzute la art. 6 (a se vedea, mutatis mutandis, Khalfaoui împotriva Franţei, nr. 34791/97, pct. 37, CEDO 1999-IX). În plus, compatibilitatea limitărilor prevăzute de dreptul intern cu dreptul de acces la o instanţă, recunoscut prin această dispoziţie, depinde de particularităţile procedurii în cauză. Curtea a concluzionat, în mai multe rânduri, că aplicarea de către instanţele interne a formalităţilor de respectat pentru a formula un recurs poate încălca dreptul de acces la o instanţă. Este cazul atunci când interpretarea prea formală a legalităţii ordinare de către o instanţă împiedică, prin urmare, examinarea pe fond a recursului introdus de persoana în cauză (Běleš şi alţii, citată anterior, pct. 69, Zvolský şi Zvolská împotriva Republicii Cehe, nr. 46129/99, pct. 55, CEDO 2002‑IX, şi Ferré Gisbert împotriva Spaniei, nr. 39590/05, pct. 28, 13 octombrie 2009). Este necesar să se ia în considerare întregul proces desfăşurat în ordinea juridică internă şi rolul Curţii Constituţionale, condiţiile de admisibilitate ale recursului amparo putând fi mai riguroase decât în cazul unei căi de apel ordinare (a se vedea, mutatis mutandis, Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, pct. 37, 19 decembrie 1997, Culegere 1997‑VIII, şi Běleš şi alţii, citată anterior, pct. 62).
43. Curtea consideră că principiile respective sunt aplicabile în speţă. Aceasta constată că decizia Curţii Constituţionale era bazată pe absenţa mijloacelor de natură să permită admisibilitatea recursului amparo, în sensul art. 50 alin. (1) lit. b) din Legea organică privind Curtea Constituţională, astfel cum a fost modificată prin Legea organică nr. 6/2007 din 24 mai 2007.
44. Mai reţine că reclamantul susţine că a fost privat de dreptul său de acces la Curtea Constituţională din cauza unui motiv de inadmisibilitate introdus prin art. 49 alin. (1) şi art. 50 alin. (1) lit. b) din Legea organică nr. 6/2007 din 24 mai 2007, în ceea ce priveşte obligaţia ce revine autorului unui recurs amparo de a demonstra că acesta are importanţă constituţională specială, motiv pe care persoana în cauză îl consideră excesiv de formal.
45. Curtea arată că reclamantul a introdus recursul său amparo la 9 iulie 2010, după ce Curtea Constituţională a pronunţat deciziile nr. 188/2008 din 21 iulie 2008 şi nr. 289/2008 din 22 septembrie 2008 şi după hotărârea Curţii Constituţionale nr. 155/2009 din 25 iunie 2009 (supra, pct. 20 şi urm.) Deciziile şi hotărârea în cauză nu au făcut decât să precizeze termenii noilor articole nr. 49 alin. (1) şi 50 alin. (1) lit. b) din Legea organică nr. 6/207 din 24 mai 2007, a cărei expunere de motive făcea aceleaşi precizări în această privinţă, deoarece era precizat că autorul recursului trebuia „să pretindă şi să demonstreze că respectivul recurs (necesita) o decizie pe fond pronunţată de Curtea Constituţională, ca urmare a importanţei constituţionale speciale pe care recursul în cauză o are în interpretarea, aplicarea şi eficienţa generală a Constituţiei” (supra, pct. 20). După această modificare legislativă, pentru ca un recurs amparo să fie declarat admisibil, autorul trebuie să îndeplinească criteriile de admisibilitate prevăzute la art. 41-46 şi 49 din LCC şi, în principal, să respecte obligaţia imperativă enunţată la art. 49 alin. (1) in fine, constând în a demonstra că recursul are o importanţă constituţională specială.
46. În această privinţă, Curtea reaminteşte că nu îi revine sarcina de a aprecia oportunitatea alegerilor de politică jurisprudenţială operate de către instanţele interne şi că rolul său se limitează la a verifica conformitatea consecinţelor acestor alegeri cu Convenţia. Curtea mai reaminteşte şi că nu are rolul de a se substitui instanţelor interne şi că în primul rând le revine autorităţilor naţionale, în special instanţele superioare, obligaţia de a interpreta legislaţia internă (Brualla Gómez de la Torre, citată anterior, pct. 31, şi Edificaciones March Gallego S.A împotriva Spaniei, 19 februarie 1998, pct. 33, Culegere 1998‑I). Acest lucru este adevărat în special în ceea ce priveşte interpretarea de către instanţe a normelor de natură procedurală, precum termenele de respectat – sau, aşa cum este cazul în prezenta cauză, a condiţiilor de admisibilitate – pentru depunerea documentelor sau introducerea căilor de atac (a se vedea, mutatis mutandis, Tejedor García împotriva Spaniei, 16 decembrie 1997, pct. 31, Culegere 1997-VIII). Legislaţia referitoare la formalităţile şi termenele care trebuie respectate pentru a formula un recurs urmăreşte, în special, respectarea principiului securităţii juridice. Pe de o parte, acest principiu impune ca Curtea Constituţională să definească conţinutul şi domeniul de aplicare a criteriului privind importanţa constituţională specială, ceea ce se angajează să facă de la modificarea din 2007 a Legii organice (supra, pct. 20 şi urm.) şi, pe de altă parte, să expliciteze aplicarea acestuia în cauzele declarate admisibile cu scopul de a asigura o bună administrare a justiţiei. Persoanele în cauză se pot aştepta ca deciziile pronunţate în această privinţă de către Curtea Constituţională să fie aplicate (Miragall Escolano şi alţii împotriva Spaniei nr. 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 şi 41509/98, pct. 33, CEDO 2000‑I). În speţă, Curtea constată că reclamantul se limitează la a îşi exprima dezacordul faţă de noile modalităţi privind recursul amparo şi că îi reproşează Curţii Constituţionale că a comis o eroare din exces de formalism.
47. În această privinţă, Curtea reaminteşte că nu este contrar Convenţiei faptul că o instanţă superioară respinge un recurs limitându-se la citarea dispoziţiilor legale care prevăd o astfel de procedură dacă problemele ridicate de recurs nu au o importanţă constituţională specială sau dacă recursul nu prezintă suficiente perspective de succes [a se vedea, mutatis mutandis, deciziile următoare privind deciziile de inadmisibilitate referitoare la recursurile constituţionale (Verfassungsbeschwerden) ale Curţii Constituţionale federale germane: Simon împotriva Germaniei (dec.), nr. 33681/96, 6 iulie 1999, Teuschler împotriva Germaniei (dec.), nr. 47636/99, 4 octombrie 2001, Greenpeace E.V. şi alţii împotriva Germaniei (dec.), nr. 18215/06, 12 mai 2009, şi John împotriva Germaniei (dec.), nr. 15073/03, 13 februarie 2007].
48. În ceea ce priveşte pretinsa lipsă a motivării Curţii Constituţionale în deciziile privind inadmisibilitatea recursului amparo, Curtea reaminteşte că a considerat că respingerea unui recurs motivat doar prin referinţa la dispoziţia Legii organice privind Curtea Constituţională aplicabilă în cauză îndeplinea cerinţele art. 6 din Convenţie şi era lipsită de arbitrar [Almenara Alvarez împotriva Spaniei, nr. 16096/08, pct. 27, 25 octombrie 2011, Varela Geis împotriva Spaniei (dec.), nr. 61005/09, pct. 38, 20 septembrie 2011, şi Rupprecht împotriva Spaniei (dec.), nr. 38471/10, pct. 17, 19 februarie 2013].
49. Curtea consideră scopul urmărit prin schimbarea legislativă din 2007 este legitim: într-adevăr, după cum menţionează şi Guvernul, schimbarea respectivă urmăreşte îmbunătăţirea funcţionării Curţii Constituţionale şi consolidarea apărării drepturilor fundamentale, pentru a se evita aglomerarea rolului Curţii Constituţionale cu cauze de importanţă redusă. Este necesar ca admisibilitatea unui recurs amparo să nu aducă atingere în esenţă dreptului reclamantului la o „instanţă”, în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.
50. Având în vedere specificitatea rolului Curţii Constituţionale, în calitate de instanţă de ultimă protecţie a drepturilor fundamentale (Ferré Gisbert, citată anterior, pct. 39), Curtea consideră că se poate admite ca procedura urmată în faţa instanţei respective să fie însoţită de mai mult formalism. De altfel, aceasta susţine că faptul de a subordona admisibilitatea unui recurs amparo de existenţa de circumstanţe obiective şi justificarea acestora de către autorul recursului, criterii prevăzute de lege şi interpretate de jurisprudenţa constituţională – precum importanţa cauzei în interpretarea, aplicarea sau eficienţa generală a Constituţiei sau în stabilirea conţinutului şi domeniului de aplicare a drepturilor fundamentale (supra, pct. 29) ‒, nu este, în sine, disproporţionat sau contrar cu dreptul de acces la Curtea Constituţională. Curtea constată că Curtea Constituţională aplică respectivele criterii dând dovadă de flexibilitate (supra, pct. 23): într-adevăr, aceasta ţine cont de data introducerii recursului amparo, în raport cu pronunţarea hotărârii nr. 155/2009 (supra, pct. 22), care enumera de manieră exhaustivă situaţiile care pot fi considerate ca având o importanţă constituţională specială. Curtea subliniază că criteriile obiective, criterii pe care Curtea Constituţională trebuie să le precizeze şi să le aplice în jurisprudenţa sa, erau, cu toate acestea, deja menţionate în expunerea de motive la Legea organică nr. 6/2007, intrată în vigoare începând cu 25 mai 2007 (supra, pct. 20). De altfel, constată că, în speţă, procedura în faţa Curţii Constituţionale a urmat după ce cauza reclamantului a fost examinată de către două instanţe judecătoreşti în faţa cărora acesta a putut să se apere şi care s-au pronunţat prin decizii motivate şi lipsite de arbitrar, şi anume instanţa de contencios administrativ din Bilbao în primă instanţă şi Tribunalul Superior de Justiţie din Ţara Bascilor, ca instanţă de recurs.
51. Curtea reaminteşte că rolul acesteia nu este sub nicio formă de a se substitui autorităţilor naţionale competente pentru definirea celei mai bune politici în materia reglementării accesului la o cale de atac, ci de a aprecia, din perspectiva Convenţiei, deciziile pronunţate de acestea în exercitarea puterii de evaluare. Aşadar, rolul său nu constă în a controla in abstracto legea şi practica relevante, ci de a examina dacă modul în care acestea au fost aplicate în cazul reclamantului a încălcat Convenţia. În consecinţă, ţine să sublinieze că faptul că Curtea Constituţională a declarat inadmisibil un recurs amparo pe motiv că nu avea importanţa constituţională specială necesară sau, dacă este cazul, pe motiv că autorul recursului nu a demonstrat existenţa unei astfel de importanţe, nu împiedică Curtea să se pronunţe asupra admisibilităţii şi fondului unei cereri cu care a fost sesizată în această privinţă [a se vedea, printre altele, Del Río Prada împotriva Spaniei (MC), nr. 42750/09, CEDO 2013, Varela Geis împotriva Spaniei, nr. 61005/09, 5 martie 2013, Manzanas Martín împotriva Spaniei, nr. 17966/10, 3 aprilie 2012, şi R.M.S. împotriva Spaniei, nr. 28775/12, 18 iunie 2013, hotărâri pronunţate de Curte în urma deciziilor de inadmisibilitate a recursurilor amparo pronunţate de Curtea Constituţională spaniolă].
52. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reclamantul nu a fost privat de dreptul de acces la o instanţă. În plus, limitările aplicate urmăreau un scop legitim. Aplicarea limitărilor în cauză nu a adus atingere caracterului rezonabil al raportului dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit. Din aceste motive, Curtea consideră că reclamantul nu a întâmpinat un obstacol disproporţionat faţă de dreptul său de acces la o instanţă garantat de art. 6 § 1 din Convenţie. Prin urmare, nu a fost încălcată această dispoziţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din Convenţie (caracterul efectiv al recursului amparo)
53. Invocând art. 13 din Convenţie, reclamantul pretinde că i-a fost încălcat dreptul la o cale de atac efectivă din cauza inadmisibilităţii recursului amparo.
54. Guvernul contestă acest argument.
55. Curtea arată că acest capăt de cerere este legat de cel examinat anterior şi, prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
56. Aceasta constată că, în general, art. 13 din Convenţie nu se aplică atunci când se pretinde încălcarea unui act judiciar (Pizzetti împotriva Italiei, nr. 12444/86, pct. 41, raportul Comisiei din 10 decembrie 1991, şi Ferré Gisbert, citată anterior, pct. 39), doar în cazul în care capetele de cerere întemeiate pe art. 13 privesc încălcarea cerinţei privind „termenul rezonabil” (Menecheva împotriva Rusiei, nr. 59261/00, pct. 105, CEDO 2006-III), ceea ce, în speţă, nu este cazul. Curtea constată oricum că capătul de cerere formulat de reclamant în temeiul art. 13 priveşte aceleaşi fapte ca cele deja examinate din punct de vedere al art. 6 § 1 din Convenţie. Aceasta reaminteşte, în această privinţă, că, în materie de drepturi cu caracter civil, cerinţele art. 13 – care reprezintă lex generalis – sunt mai puţin stricte decât cele de la art. 6 – care reprezintă lex specialis – şi, în speţă, sunt absorbite de acestea din urmă (Kamasinski împotriva Austriei, 19 decembrie 1989, pct. 110, seria A nr. 168).
57. Având în vedere constatarea referitoare la art. 6 § 1 din Convenţie (supra, pct. 52), Curtea consideră că nu este necesar să se examineze dacă, în speţă, a fost încălcat art. 13 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Teuschler, decizie citată anterior).
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie (fondul cauzei)
58. Invocând art. 6 din Convenţie, reclamantul se plânge că Tribunalul Superior de Justiţie din Ţara Bascilor s-a pronunţat extra petita în hotărârea din 31 martie 2005, în măsura în care acesta s-ar fi pronunţat asupra unui aspect care nu a fost cerut de părţi, şi anume anularea hotărârii instanţei de contencios administrativ şi reluarea procedurii din cauza unui viciu de procedură survenit în cadrul procedurii administrative disciplinare.
59. În lumina principiilor ce decurg din jurisprudenţa organelor Convenţiei, Curtea consideră că nimic din ceea ce a fost depus la dosar nu arată că instanţele spaniole au încălcat dreptul la un proces echitabil, garantat prin art. 6 din Convenţie.
60. Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi trebuie să fie respins în temeiul art. 35 § 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe lipsa accesului la un recurs amparo şi pe pretinsa lipsă de eficacitate a acestuia din urmă (art. 6 § 1 şi art. 13 din Convenţie) şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte că nu este necesar să se examineze dacă, în speţă, a fost încălcat art. 13 din Convenţie.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 20 ianuarie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.
Stephen PhillipsJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy