© Traducerea şi permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curţii.
© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Constitutional Court of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Constitutionnelle de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
Arrozpide Sarasola și alții v. Spania - 65101/16, 73789/16 și 73902/16
Hotărârea din 23.10.2018 [Secția a III-a]
Articolul 7
Articolul 7-1
Pedeapsă mai severă
Lipsa unei așteptări legitime privind luarea în considerare a sentințelor executate într-un alt stat membru al UE: nicio încălcare
În fapt – Cei trei reclamanți erau membri ai organizației teroriste ETA. Ei au fost arestați în Franța între 1987 și 1992 și au fost condamnați la închisoare de către tribunalele franceze pentru infracțiunile comise în Franța. Odată extrădați în Spania, între 1996 și 2000, aceștia au fost condamnați pentru atacuri și/sau omoruri comise de către ETA în Spania înainte de condamnarea lor în Franța.
În 2014, reclamanții le-au solicitat instanțelor spaniole să aibă în vedere durata sentințelor pronunțate și executate în Franța, în scopul calculării noului lor termen de pedeapsă privativă de libertate, dedus din termenul maxim de treizeci de ani stabilit în Spania. Cererile lor s-au bazat pe Decizia-cadru 2008/675/JAI a Consiliului UE din 24 iulie 2008 privind luarea în considerare a condamnărilor în statele membre ale Uniunii Europene în cadrul unui nou proces penal.
Aceste cereri au fost admise în primă instanță, însă au fost respinse ulterior de către Curtea Supremă.
În drept – Articolul 7: Aplicarea termenului maxim al pedepsei cu închisoarea prevăzut de Codul penal constituia o măsură care ținea de întinderea pedepselor aplicate reclamanților. Deciziile contestate ale Curții Supreme de Justiție, prin care s-a refuzat să se țină cont de perioada de pedeapsă executată în Franța la aplicarea termenului maxim de închisoare în Spania, se refereau și la întinderea pedepselor și, prin urmare, intrau în câmpul de aplicare al ultimei teze a articolului 7 § 1 din Convenție.
La data la care reclamanții au comis infracțiunile și atunci când au fost pronunțate deciziile referitoare la calcularea termenului maxim și/sau la plafonarea termenului total al pedepsei cu închisoarea, dreptul spaniol relevant, în ansamblu (inclusiv jurisprudența), nu prevedea, într-o măsură rezonabilă, luarea în considerare a perioadei pedepsei executate în alt stat pentru calcularea termenului de pedeapsă cu închisoarea în Spania.
Cei trei reclamanți au solicitat cumularea sentințelor cu cele deja executate în Franța, pe baza deciziei-cadru UE menționate mai sus, numai după pronunțarea de către Curtea Supremă a hotărârii nr. 186/2004 din martie 2014, într-o cauză în care această instanță a fost chemată să interpreteze pentru prima dată decizia-cadru. Deși a observat că aceasta era în favoarea luării în considerare a perioadei deja executate într-un alt stat al UE în scopul cumulării pedepselor, ea a subliniat că nu există nicio lege internă care să transpună decizia-cadru sau orice alte prevederi care reglementează în mod expres această chestiune. În conformitate cu această abordare, unele secții ale diviziei penale din cadrul Audiencia Nacional au cumulat sentințele executate în Franța cu sentințe pronunțate în Spania în scopul calculării termenului total al pedepsei cu închisoarea. Totuși, aceste decizii, cu excepția a trei cazuri separate, au fost anulate de către Curtea Supremă după depunerea de către procuror a unor recursuri în interesul legii și adoptarea hotărârii nr. 874/2014 din ianuarie 2015 de către plenul diviziei penale a Curții Supreme. Această hotărâre a respins posibilitatea de a avea în vedere sentințele pronunțate și executate într-un alt stat membru al UE, în scopul calculării duratei închisorii care urmează a fi executată în Spania.
În conformitate cu dreptul spaniol, jurisprudența nu era o sursă de drept. Doar precedentele stabilite printr-o aplicare repetată de către Curtea Supremă ar putea completa legile. Hotărârea nr. 186/2014 nu a fost însoțită de nicio practică jurisprudențială sau administrativă consolidată de-a lungul timpului și care ar fi putut genera așteptări legitime cu privire la o interpretare stabilă a legii penale relevante. Prezenta cauză se deosebește în mod clar de cauza Del Río Prada v. Spania, în care, având în vedere practica anterioară privind interpretarea dreptului penal și a întinderii pedepsei, Curtea a considerat că revirimentul jurisprudențial al Curții Supreme (doctrina Parot) nu putea fi considerat previzibil și, prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 7 al Convenției.
În prezenta cauză, dezacordurile dintre diferitele tribunale implicate cu privire la posibilitatea de a cumula termenele pedepsei cu închisoarea executate în alte state membre ale UE cu termenele care urmează a fi executate în Spania au durat aproximativ zece luni, până la adoptarea de către Curtea Supremă – instanța supremă spaniolă în materie penală - a hotărârii sale de orientare nr. 874/2014. Soluțiile adoptate în cauzele reclamanților s-au bazat doar pe această hotărâre.
În concluzie, având în vedere dreptul intern relevant în vigoare la data la care reclamanții au comis infracțiunile, în vigoare la momentul adoptării deciziilor privind calcularea termenului maxim și/sau plafonarea termenului total al pedepsei cu închisoarea, precum și dreptul în vigoare la momentul în care reclamanții au cerut să fie avute în vedere sentințele executate în Franța, deciziile contestate nu au avut ca efect modificarea întinderii pedepselor aplicate. Durata maximă a pedepsei fost întotdeauna stabilită la treizeci de ani, ca urmare a cumulării și/sau plafonării pedepselor aplicate în mod individual reclamanților de către tribunalele penale spaniole, fără a avea în vedere sentințele pronunțate și executate în Franța. Prin urmare, deciziile contestate ale Curții Supreme nu au avut ca efect modificarea întinderii pedepselor aplicate reclamanților.
Concluzie: nicio încălcare (unanimitate).
De asemenea, Curtea a constatat, în unanimitate, că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1, pentru că deciziile de declarare a inadmisibilității recursurilor amparo pentru neepuizarea căilor de atac disponibile i-au privat pe reclamanți de dreptul lor de acces la un tribunal. De asemenea, Curtea a conchis că nu a existat o încălcare a articolului 5 § 1, pentru că deciziile contestate ale Curții Supreme nu au condus la nicio modificare a duratei pedepselor aplicate reclamanților, în sensul articolului 7 și că termenele de închisoare contestate de către reclamanți nu puteau fi considerate imprevizibile sau ilegale.
Articolul 41: capătul de cerere cu privire la acordarea prejudiciului moral – respins.
(Vezi, de asemenea, Del Río Prada v. Spania [MC], 42750/09, 21 octombrie 2013, Nota informativă 167; vezi, de asemenea, Borcea v. România (dec.), 55959/14, 22 septembrie 2015; și Koprivnikar v. Slovenia, 67503/13, 24 ianuarie 2017, Nota informativă 203)
Full & Egal Universal Law Academy